|
Azi, 23.08.1990
De unde au
întreprinderile bani să plătească salarii, dacă se munceşte
puţin (şi prost)? Cadouri băncile nu fac şi nici la credite nu
sunt largi. Înseamnă că întreprinderile au bani din ceea ce
încasează pe marfa vândută, minus ceea ce plătesc pentru
materialele, piesele şi utilajele cumpărate şi pentru diverse
prestaţii, minus impozitele datorate statului. Înseamnă că
babilonia producţiei scăzute şi a salariilor crescute vine din
două elemente mari care pot să nu fie în regulă: preţurile (şi
cele cu care întreprinderile vând produsele lor, şi cele cu
care cumpără de la furnizori) şi impozitele (şi mai este un
element, despre care vom vorbi cu alt prilej -
amortismentele).
Pentru o mai bună
înţelegere, să considerăm toată industria României ca o
singură întreprindere mare, ca un singur pătrat într-o
organigramă. Dacă producând mai puţin industria noastră
câştigă mai mult, înseamnă că, pe ansamblu şi în medie,
preţurile pe care le încasează pentru produsele prelucrate
sunt prea mari şi preţurile pe care le plăteşte pentru
materiile prime sunt prea mici. Aceeaşi concluzie se desprinde
şi în lumina cererii şi ofertei: dacă nu producem pentru că nu
avem aprovizionare suficientă, înseamnă că nu ne plătim
suficient furnizorii (inclusiv furnizorii de piese de schimb,
de a căror lipsă ne plângem atâta).
A fost difuzat
recent în economie un document care produce uimire - o
hotărâre prin care se reglementează eliberarea fondului de
salarii în funcţie de programe de producţie pe care şi le fac
întreprinderile şi de norme de muncă pe care tot
întreprinderile şi le-au modificat cum au vrut în ultimele
luni. Monument nu numai al birocraţiei (lunar trebuie făcute
şi aprobate câte două rânduri de lucrări uriaşe), dar şi al
inoperanţei economice. Dovadă elocventă a virulenţei rutinei
planificatoriste, a stilului de a combate efectul şi nu cauza,
rezultat al faptului că încă nu s-a ajuns să se înţeleagă că
în orice economie şi cu atât mai mult într-una care se declară
de tranziţie către economia de piaţă acţionează banul, nu
planul, programul sau orice alt surogat al acestuia. Desigur,
planul rămâne ca un instrument de orientare a agenţilor
economici, cum bine se arată în toate documentele oficiale şi
neoficiale ale ultimului timp, dar nu ca instrument cu putere
normativă, de acţiune coercitivă directă. Tot ceea ce
consfinţeşte sau reintroduce sarcini fizice detaliate,
individualizate, în expresie naturală (altfel decât, cel mult,
ca fundamentare pentru influenţe generale, medii, pe
categorii, asupra preţurilor şi impozitelor), este pas înapoi,
nu pas înainte către economia de piaţă.
Iar preţurile? Nici
usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase, în toată această
problemă. Departamentul pentru preţuri nu ştie şi nu vrea să
ştie nimic altceva decât să propage în întreaga economie
efectul scumpirii materiilor prime şi al resurselor
energetice, conducând la creşterea generală a preţurilor, în
loc ca creşterea preţurilor la materiile prime şi energie să
stimuleze atât producţia, cât şi economisirea acestora şi
reducerea beneficiilor excesive la anumite industrii
prelucrătoare, obligându-le la rândul lor să producă, să
producă bine, pentru a putea trăi.
Trei remarci. Prima
- desigur, discutăm problemele la scară naţională, în medie
şi, faţă de ansamblu, pot exista numeroase exemple concrete de
excepţii, de abateri în oricare dintre sensuri.
A doua remarcă.
Poate că într-o societate democratică este bine ca opinia
publică să fie informată despre faptul că în jurul problemei
nepropagării automate la produsele prelucrate a creşterilor de
preţuri la materiile prime şi energie în condiţiile concrete
ale tranziţiei există controverse care durează de multe luni;
că departamentului pentru preţuri i s-au semnalat aceste
probleme în martie (dacă nu chiar mai devreme), că în aprilie
au avut loc dezbateri aprinse, că inclusiv pentru acest motiv
(după cum se cunoaşte dintr-un interviu acordat unui ziar
confrate chiar de către unul din conducătorii departamentului
pentru preţuri), lucrarea întocmită de departament a fost
respinsă de guvern la 6 iulie, că suntem la sfârşit de august
şi problema preţurilor pe ansamblul economiei este cam tot
acolo unde a fost, cu toate consecinţele dezastruoase asupra
imposibilităţii de reglare a economiei - şi în special a
industriei.
A treia remarcă. Se
poate obiecta: ce rol are departamentul pentru preţuri într-o
economie care se vrea şi se pretinde de piaţă, unde preţurile
se stabilesc pe bază de cerere şi ofertă între agenţii
economici interesaţi? În orice stat evoluat şi democrat, în
orice economie liberală contemporană există legi şi sunt
instituite mecanisme antimonopol, iar în economia noastră,
până la convertibilitatea leului, până la echilibrarea
balanţei valutare şi a balanţei comerciale externe si până la
desfiinţarea centralelor industriale şi a surogatelor acestora
se manifestă monopolul producătorului, iar apărarea economică
antimonopol a clienţilor trebuie exercitată cu mijloace
sociale. În acest context se înscrie şi arbitrajul contractual
intre agenţii economici, inclusiv asupra preţurilor, în caz de
divergenţă între furnizor şi client, arbitraj prevăzut să
existe în cadrul camerelor de comerţ şi industrie şi care
deocamdată (şi, pentru anumite categorii de produse, şi pe
termen mai lung) este normal să fie la nivel guvernamental,
deci - printr-un organ de stat pentru preţuri.
Revenind la
problema preţurilor pentru produse prelucrate, optica adânc
implantată de mecanismele anti-economiei planificatoriste
consta în faptul că preţul este suma costurilor şi a
beneficiului ce decurge automat din rentabilitatea
planificată. Încă nu se înţelege faptul că preţul este cel
care se stabileşte pe piaţă, în echilibrul de interese între
furnizor şi client, între ofertă şi cerere; din preţ se scad
costurile, iar beneficiul este ce rămâne, cât rămâne, dacă
rămâne. În situaţia în care am avea convertibilitate,
echilibru valutar etc., preţul intern ar fi obligatoriu în
jurul celor de pe piaţa europeană sau mondială pentru produse
similare (inclusiv calitativ şi ca termene de livrare). Până
la convertibilitate şi la echilibrul valutar, a ne apropia de
economia de piaţă înseamnă, între altele - dar printre primele
priorităţi - a ne apropia de preţurile practicate pe piaţa
internaţională (medii, marginale, altele - să nu intrăm în
detalii de specialitate). Treptat, ţinând seama de fel de fel
de condiţii locale speciale, dar ştiind că acolo urmează şi
trebuie să ajungem. Deci, industria noastră prelucrătoare este
între nicovala preţurilor internaţionale pentru produse
echivalente, calculate în lei la cursul valutar (a cărui
corectă stabilire este o problemă aparte, în sine) şi ciocanul
preţurilor la materiile prime. Dacă în aceste condiţii
industria prelucrătoare poate mări salariile - să le mărească.
Aici este cheia
problemei, nu în lucrări birocratice în care se poate scrie
orice, în timp ce banii se scurg şi se devalorizează
necontrolat.
|
