Dinamica structurii economiei României

în perioada preaderării la UE.

Evaluări ale costurilor şi beneficiilor

procesului de preaderare şi integrare

Aprofundări privind evaluarea costurilor şi beneficiilor,

pentru România, ale procesului de pre-aderare la UE

Coordonator: Prof. dr. Constantin Ciupagea 

CUPRINS

1. Metodologia utilizată în cazul României pentru evaluarea costurilor şi beneficiilor procesului de pre-aderare la Uniunea Europeană

2. Se poate face o diferenţiere între procesul de reformă şi procesul de pre-aderare a României la UE?....................................................................................

3. Impactul integrării României în Uniunea Europeană asupra factorilor de producţie........................................................................................................................

3.1. Impactul aderării asupra capitalului uman................................................................................................

3.2. Implicaţiile procesului de pre-aderare asupra industriei....................................................................

3.3. Pregătirea pentru Politica Agricolă Comunitară.....................................................................................

4. Evaluarea beneficiilor integrării europene, pe termen mediu şi lung

4.1. Rezultatele comparative ale rulării scenariilor alternative cu modelul LINK...........................

5. Creşterea durabilă şi problematica ecologică..............................

6. Impactul Uniunii Vamale asupra României – costuri şi beneficii

6.1. Potenţialul comercial al României în relaţia cu Uniunea Europeană...........................................

6.2. Comerţul cu produse sensibile.........................................................................................................................

7. Evaluarea necesarului de finanţare.....................................................

7.1. Capacitatea de absorbţie a investiţiilor în România..............................................................................

8. Sinteză...........................................................................................................................

BIBLIOGRAFIE....................................................................................................................

© SCIENTCONSULT, decembrie 2001

1. Metodologia utilizată în cazul României pentru evaluarea costurilor şi beneficiilor procesului de pre-aderare la Uniunea Europeană

Cuantificarea costurilor şi beneficiilor aderării României la UE, trebuie să pornească de la identificarea principalelor influenţe pe care acest proces le presupune. Este vorba, în primul rând, de schimbările pe care ţara noastră trebuie să le realizeze astfel încât aderarea să fie posibilă şi apoi de efectele pe care le produce integrarea propriu-zisă.

Din punct de vedere al pregătirii în vederea aderării, principalele direcţii de acţiune sunt reprezentate de:

1. Modernizarea cadrului legislativ, prin armonizare cu cel din UE. Costurile acestui proces sunt relativ mici comparativ cu cele generate în cadrul celorlalte direcţii de acţiune, însă problemele care apar sunt legate de inerţia mare a fenomenelor de schimbare la nivelul mentalităţii populaţiei şi a reprezentanţilor instituţiilor referitor la sistemul de legi şi de norme, precum şi la relaţiile care se stabilesc între cetăţeni şi autoritate. Întreg spiritul şi întreg conţinutul concret al actualei legislaţii este restrictiv–punitiv–birocratic; bazat pe prezumţia de vinovăţie; asimetric privind drepturile, obligaţiile, răspunderile organului de stat faţă de cele ale cetăţeanului şi ale agentului economic; neoptimizat privind eforturile sau costurile impuse (prin măsurile birocratice prevăzute ca instrumente de lucru) cetăţeanului, respectiv agentului economic şi ineficient din punct de vedere al efectelor scontate sau pericolelor prevenite; cu imprecizii şi posibilităţi de interpretare care facilitează corupţia, tipul de relaţie al cetăţenilor cu autoritatea. Se impune un proces de reeducare, în urma căruia să se sporească încrederea în instituţiile publice, faţă de lege şi ordine şi faţă de cutumele democraţiei în general, dar şi un proces de revizuire a întregii legislaţii, în ansamblu şi în detalii, pentru remedierea carenţelor organice enumerate. Respectul faţă de lege se va câştiga nu numai şi nu atât prin reeducare, cât prin „respectabilizarea” legislaţiei însăşi, prin fapte şi nu prin vorbe şi apeluri.

2. Racordarea la standardele europene privind drepturile şi obligaţiile omului (cetăţeanului), drepturile şi obligaţiile agentului economic, protecţia mediului, transporturile, telecomunicaţiile, furnizarea energiei, protecţia la locul de muncă, sănătatea publică, protecţia consumatorilor, protecţia graniţelor externe. Racordarea la unele dintre aceste standarde presupune costuri suplimentare atât la nivel guvernamental, cât şi la nivelul firmelor, ceea ce va afecta competitivitatea şi aşa scăzută a acestora. Potrivit unor estimări, ţările candidate au nevoie, împreună, de 120 miliarde EURO doar pentru acoperirea standardelor de mediu şi de 90 miliarde EURO pentru standardele privind transportul. Pe de altă parte, reducerea birocraţiei, a arbitrarului, respectarea normelor şi drepturilor vor conduce la câştiguri, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung.

3. Creşterea capacităţii produselor româneşti de a câştiga noi pieţe sau de a se menţine pe pieţele existente, prin reducerea costurilor, deci prin creşterea productivităţii muncii, adaosul de tehnologie ca urmare a inovării, şi prin creşterea calităţii produselor şi a procesului managerial. Aceasta presupune investiţii atât în capitalul uman cât şi în cel fizic, investiţii în marketing şi în activitatea de cercetare-dezvoltare, atât la scară naţională, cât şi la scară micro-economică, la nivel de firmă.

4. Îndeplinirea criteriilor economice efective de aderare, care să conducă la existenţă în România a unei economii de piaţă funcţională, capabilă să facă faţă la presiunile concurenţiale ale pieţei unice (Criteriile stabilite la Copenhaga şi Madrid).

Date fiind cerinţele definite prin direcţiile de acţiune prezentate, transpuse în criterii de aderare, trebuie identificate zonele în care acest proces va avea efecte importante. De asemenea, putem distinge între efectele macroeconomice (în special în plan monetar, prin aderarea viitoare la Uniunea Monetară) şi cele sectoriale sau cele care se vor repercuta în diferite domenii ale vieţii economice. În cazul României, prioritare apar efectele în următoarele sectoare sau sfere de politici socio-economice:

- Industria prelucrătoare, ca urmare a integrării accentuate în Piaţa Unică Europeană, a participării la Uniunea Vamală, element cheie al UE;

- Agricultura, dată fiind importanţa acestui domeniu în gestiunea internă a UE şi potenţialul agricol considerabil al ţării noastre.

- Politicile de dezvoltare regională, în condiţiile în care UE pune accentul pe descentralizare.

Evaluarea costurilor şi beneficiilor pentru fiecare dintre aceste domenii necesită soluţii şi abordări metodologice noi, care să poată răspunde anumitor aspecte particulare ale procesului de pre-aderare, cum ar fi:

- nu se cunoaşte perioada de tranziţie;

- nu se pot previziona reformele instituţionale din cadrul UE. Rezultatul controversat al Conferinţei de la Nice (Decembrie 2000) a mărit gradul de nesiguranţă;

- cum politica agricolă a UE se află în plin proces de modificare şi redefinire, este greu de estimat impactul diverselor măsuri care se vor adopta în viitorul apropiat asupra României;

- probabilitatea apariţiei unor şocuri globale (la nivel mondial) negative a crescut în ultimul timp, aşa cum a arătat-o şi recentul conflict SUA – Afganistan, care a influenţat fluxurile internaţionale de bunuri, servicii şi preţurile la anumite grupe de produse;

- există încă nesiguranţă cu privire la evoluţia EURO;

- se aşteaptă modificări importante în cadrul acordurilor OMC, ceea ce va afecta politicile UE.

Raportul dintre costurile şi beneficiile implicate de procesul de integrare este greu de determinat. Cu cât operaţiunile de pregătire a aderării sunt efectuate mai devreme - şi implicit costurile sunt suportate la începutul perioadei de pre-aderare - cu atât beneficiile încep să apară mai repede. Această abordare este posibilă în măsura în care se poate face abstracţie de costurile colaterale, provocate de potenţiala depăşire a unor praguri de suportabilitate socială, precum şi de pierderile provocate de disiparea resurselor care ar fi putut aduce beneficii, cel puţin pe termen scurt, prin penetrare sau menţinere pe terţe pieţe. Pe de altă parte, concentrarea costurilor într-o perioadă prea scurtă poate crea o presiune excesivă economică şi socială, conducând la apariţia dezechilibrelor pe pieţele factorilor de producţie. Mai mult decât atât, procesul de aderare nu trebuie privit ca unul liniar în care avem o perioadă de costuri şi una în care beneficiile apar treptat, ci un proces în care costurile suportate permit obţinerea unor beneficii care pot uşura sarcina costurilor rămase de suportat. Din acest motiv, în analiza costuri / beneficii un rol important trebuie acordat factorului timp, perioada de întârziere dintre momentul investiţiei şi momentul apariţiei câştigurilor fiind o variabilă care trebuie urmărită cu atenţie.

Tot din punct de vedere al factorului timp, analiza costuri / beneficii trebuie să ia în calcul gradul de pregătire a României în momentul eventualei aderări, pentru că, în cazul unei nivel insuficient al pregătirii, în capitolul costuri vor intra creşterile suplimentare de preţ, o serie de falimente şi protestele sociale generate de restructurare. Presiunea exercitată de produsele şi serviciile comunitare poate elimina produse sau servicii româneşti de pe terţe pieţe şi chiar de pe piaţa internă românească, distrugând pe termen lung sau chiar irecuperabil ramuri sau subramuri economice, în primul rând pe acelea cu valoare adăugată ridicată (cu pondere mare în formarea PIB). În plus, ţările din UE nu vor acorda o perioadă de tranziţie prea lungă, deoarece diferenţele de tratament ar pune în pericol întreaga funcţionare a pieţei interne, iar nerespectarea standardelor UE ar crea nemulţumiri în rândul populaţiei din această zonă.

Evaluarea costurilor şi beneficiilor este îngreunată şi de faptul că pentru o abordare “aderare vs. non-aderare” ar fi necesară existenţa unor strategii alternative. În lipsa acestora, varianta non-aderare poate presupune menţinerea statu-quo-ului cel puţin în privinţa beneficiilor vamale şi a standardelor sau diminuarea globală şi relativ uniformă a potenţialului economic comparativ al României vs. UE.

Cuantificarea beneficiului net rezultat în urma aderării ar putea fi obţinută doar prin însumarea rezultatelor presupuse de fiecare proiect în parte şi a ajutorului financiar din partea UE, din care să se deducă eforturile efective ale României. Ar fi necesară desfăşurarea unui cash-flow imens, sarcină imposibil de realizat, mai ales că beneficiile ar trebui să ia în calcul şi efectele de antrenare şi pe cele sistemice ale fiecărui proiect. Din acest motiv, dacă se doreşte determinarea riguroasă a unor cifre de beneficii nete, în afara modelului econometric, care permite o estimare generală, analiza nu poate coborî mai jos de nivelul unei ramuri economice. În schimb, analiza calitativă se impune a fi efectuată la orice nivel, inclusiv inter-sectorial, pentru că pot exista politici (programe, proiecte) cu efecte majore, transversale pe structura ramurilor. În plus, există externalizări ale mutaţiilor tehnologice apărute ca urmare a demarării unui proiect, sau modificări în structura pieţelor, politicilor sau a grupurilor sociale, care pot schimba radical ipotezele de lucru iniţiale, influenţând decisiv rezultatele estimate.

Estimarea ajutorului financiar sub forma transferurilor de la UE trebuie să ia în considerare şi aspecte conexe, cum ar fi capacitatea de absorbţie (de propunere şi de management al proiectelor), precum şi cea de cofinanţare (acolo unde sumele cerute nu sunt acoperite pentru proiectele existente).

Din punct de vedere metodologic, o sarcină dificilă este determinarea competitivităţii globale (nu numai competitivitatea de preţ). Este de aşteptat ca alinierea la standardele europene să crească nivelul calitativ al unor produse româneşti şi să elimine de pe piaţă alte produse, însă rămân alte aspecte mai greu de evaluat, cum ar fi: racordarea firmelor autohtone la reţelele de distribuţie din UE, abilitatea acestora de a adopta tehnici de marketing adecvate culturii europene.

Analiza sectorială trebuie completată cu una structurală. Doar o privire de ansamblu poate fi concludentă pentru a judeca dacă economia românească, în urma procesului de pre-aderare şi aderare tinde să se apropie de structura medie europeană sau, din contra, să se transforme într-un tip de economie complementară (“secundară”), care receptează activităţile cu productivitate scăzută, poluante sau energofage. O astfel de analiză trebuie să stabilească însă în primul rând structura de referinţă, în condiţiile în care au loc modificări semnificative chiar în cadrul ţărilor din UE. Din acest motiv, o abordare de tip “ţintă mobilă” se impune: ceea ce trebuie urmărit este diminuarea decalajului structural, ţinând însă cont şi de dinamica structurii economiei în ţările din UE.

Un alt tip de analiză care serveşte la cuantificarea costurilor şi beneficiilor constă în reliefarea câştigătorilor şi respectiv a perdanţilor în urma aderării. Astfel, pornind de la principalele procese presupuse a avea loc, se arată a fi câştigătoare următoarele domenii: administraţia publică, întreprinderile monopol de stat care primesc fonduri pentru restructurare, industriile de petrol şi gaze, întreprinderile şi instituţiile care primesc fonduri de cooperare şi dezvoltare regională, întreprinderile mici şi mijlocii care primesc fonduri speciale, educaţia universitară şi cercetarea. * Observăm că sunt incluse printre câştigători, acele categorii care beneficiază direct de fonduri din parte UE. Limita acestui tip de analiză este că nu ia în calcul şi efectele de antrenare asupra ansamblului economic. Perdanţi vor fi evident firmele care nu vor putea face faţă concurenţei, precum şi o serie de sectoare bugetare ale căror venituri se vor diminua (sănătate, cultură) pentru a se putea face faţă investiţiilor necesare în domeniile cheie ale integrării. Nu toţi perdanţii reprezintă însă costuri la nivel naţional, deoarece închiderea unor unităţi de producţie nerentabile poate constitui premisa ajustării structurale a economiei.

Analiza macroeconomică trebuie să pornească de la evidenţierea parametrilor cantitativi şi calitativi ce servesc la estimarea avantajelor şi riscurilor expectate. Astfel, în evaluarea avantajelor se vor avea în vedere următoarele elemente:

- estimarea creşterii economice;

- estimarea investiţiilor suplimentare;

- estimarea creşterii volumului comerţului, precum şi ponderii în PIB a comerţului (gradul de deschidere a economiei);

- estimarea creşterii nivelului de trai;

- urmărirea îmbunătăţirii poziţiei economice şi imaginii politice a României.

Pentru estimarea riscurilor (costurilor) care pot apărea odată cu integrarea europeană se vor urmări:

- variaţia şomajului (sunt expectate creşteri ale ratei şomajului în perioade de restructurare);

- închiderea unor capacităţi de producţie;

- costurile de restructurare a firmelor perdante fără posibilităţi de redresare şi de a face faţă concurenţei. Restructurarea vizează aproape toate sectoarele de activitate, date fiind cerinţele impuse de piaţa europeană;

- dominaţia companiilor transnaţionale şi a marilor bănci;

- subordonarea faţă de politicile UE;

- presiunea puternică asupra IMM-urilor;

- poziţia slabă în cadrul procesului decizional din instituţiile UE;

- impactul negativ asupra relaţiilor cu Rusia şi Ucraina;

- pierderi de specialişti (în special tineri) care îşi stabilesc domiciliul în străinătate;

- costuri legate de construcţia instituţională şi întărirea capacităţii publice. Aceste costuri vizează nu numai crearea instituţiilor, ci şi realizarea dotării lor adecvate şi a unei funcţionări eficiente a acestora, inclusiv creşterea capacităţii manageriale;

- costuri de formare a personalului;

- contribuţiile la bugetul UE la care România ar fi obligată în calitate de ţară membră.

La nivel macroeconomic integrarea în UE poate avea şi un efect inflaţionist, acesta putând fi evaluat după următoarele criterii:

- diferenţele existente între preţurile interne şi cele din UE (se aşteaptă ca odată cu integrarea în UE, preţurile produselor comercializabile extern existente şi pe piaţa internă să crească, atingând nivelul celor europene; prin efectul Balassa-Samuelson, preţurile bunurilor şi serviciilor necomercializabile extern vor creşte suplimentar, datorită încercării de a recupera deficitul de productivitate);

- diferenţele existente între nivelurile salariilor;

- diferenţele existente între productivitatea muncii între România şi UE (diferenţe care nu vor permite o creştere a salariilor în ritmul creşterii preţurilor);

- tipurile de politici fiscale ce vor fi implementate şi care ar putea conduce la creşterea preţurilor (creşterea accizelor, ca exemplu).

Beneficiile aderării României la UE pot fi privite şi prin analogie cu beneficiile percepute de populaţia ţărilor aflate deja în Uniune. Sondajele de opinie arată că cea mai mare parte a cetăţenilor UE consideră că apartenenţa la Uniune conferă o imagine pozitivă ţării lor; politica de apărare comună creşte securitatea în raport cu exteriorul; creşte posibilitatea de control asupra efectelor mondializării; studiul relevă de asemenea o importantă creştere a accesului la formele moderne de informaţii şi tehnologie; îmbunătăţirea accesului la informaţie a avut loc şi datorită creşterii deschiderii către cultura şi limbajul altor naţiuni.

Evaluarea impactului integrării se poate face şi plecând de la evoluţia înregistrată de ţările care au aderat anterior. Astfel, datele arată o evoluţie foarte bună a acestora în termenii ritmului de creştere a PIB-ului, mai accentuată decât cea a UE în primii ani de la aderare.

Ritmul de creştere a PIB

Anii după aderare

Ritmul de creştere a PIB

Anii după aderare

Sursa datelor: EUROSTAT

Grecia a aderat în 1981 şi a avut nevoie de mai mult timp pentru a ajunge la ritmul de creştere al UE, dar începând cu a doua jumătate a deceniului 1990-99 a înregistrat un ritm de creştere superior mediei UE, fiind capabilă să adopte moneda unică la finele perioadei.

2. Se poate face o diferenţiere între procesul de reformă şi procesul de pre-aderare a României la UE?

În mod evident este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, de făcut o decelare clară între procesul de reformă şi cel de preaderare sau între efectele acestora. După revoluţia din 1989, ce a marcat sfârşitul perioadei socialiste în România, au început să se pună bazele unei economii de piaţă. Acest fapt a necesitat desfăşurarea unor etape de restructurare atât la nivelul cadrului instituţional, cât şi la nivelul cadrului legislativ şi economic. Putem afirma că cele două procese complexe, cel de tranziţie şi cel de integrare europeană, pleacă de la următoarele premise comune:

- crearea unei economii de piaţă care să funcţioneze eficient;

- restructurarea cadrului instituţional;

- restructurarea cadrului legislativ;

Pe lângă aceste aspecte comune, putem identifica şi un obiectiv comun al celor două procese, şi anume: asigurarea unei creşteri economice sustenabile, care să asigure ridicarea treptată a nivelului de trai al populaţiei. Este adevărat că, dacă din punctul de vedere al tranziţiei, interesul este centrat pe atingerea unui ritm de dezvoltare durabilă, care să permită creşterea balansată a nivelului de trai şi a potenţialului economic al ţării, din punct de vedere al integrării europene a României, interesul se comută pe problema convergenţei reale şi nominale către un nivel ţintă dezirabil, corelat cu gradul de dezvoltare mediu în Uniunea Europeană. În primul caz, obiectivul este un indicator absolut, în timp ce în cel de-al doilea caz, obiectivul este construit în termeni relativi, faţă de un standard oferit de economia Uniunii Europene.

Luând în considerare toate aceste aspecte, ajungem la concluzia că putem mai degrabă să vorbim despre o suprapunere a celor două procese economice, sau o dispersie a procesului de reformă în procesul de preaderare. Altfel spus, cele două procese nu reprezintă alternative în procesul de dezvoltare politică, economică şi socială, obiectivul generic al aderării la Uniunea Europeană integrând organic obiectivele tranziţiei. Procesul de pregătire pentru aderare reprezintă pentru România structurarea unui obiectiv clar, tangibil, ce implică beneficii evidente mai ales pe termen mediu şi lung. Cu alte cuvinte, ar trebui să considerăm procesul de preaderare ca pe o orientare a procesului de reformă către nişte orizonturi tangibile cu beneficii mai mult sau mai puţin cuantificabile. Deşi costurile aferente procesului de preaderare sunt de asemenea demne de luate în calcul, beneficiile estimate în urma acestui proces sunt net superioare costurilor, deşi poate perioada de recuperare a investiţiilor poate fi încadrată în orizontul termenului mediu sau lung. Procesul de preaderare reprezintă o continuare a procesul de reformă în anumite direcţii bine determinate. O diferenţiere clară a acestor procese este imposibil de realizat de vreme ce, atât premisele fundamentale, cât şi obiectivele acestora, converg. Putem spune că o diferenţiere clară s-ar fi putut face până în momentul în care România a demarat procesul de integrare în UE, adică odată cu înaintarea cererii de aderare la UE. Începând cu anul 1995, decelarea efectelor mai poate fi realizată doar parţial, prin cuantificarea necesarului de finanţare pentru desfăşurarea programelor de pre-aderare, pentru realizarea cărora au fost alocate fonduri speciale de către instituţiile UE pentru procesul de integrare.

Din punct de vedere metodologic, trebuie, totuşi, să încercăm a distinge între procesul de aderare şi cel de restructurare. Distincţia este uşor de făcut dacă ne referim la alinierea la standardele europene, care pot fi considerate ca fiind legate efectiv de integrare. Nu acelaşi lucru se poate spune despre modernizarea cadrului legislativ sau despre măsurile economice. A le considera pe acestea ca simple cerinţe preliminare aderării înseamnă a pierde din vedere chiar esenţa procesului, căci ele sunt menite în principal a ridica nivelul economic şi social mai aproape de cel european. În măsura în care majoritatea eforturilor cerute României sunt de fapt impuse de experienţa UE ca exemple de bună practică, efortul de integrare se suprapune în bună parte peste cel de restructurare. Există însă şi zone de conflict, domenii în care alinierea la standarde europene nu conduce automat la situaţii favorabile României. Este cazul în special al agriculturii, unde politica UE este restrictivă, încercând să compenseze anumite ineficienţe ale propriului sistem productiv agricol comunitar. Un alt punct controversat este acela al protecţiei oferite producătorilor interni, însă aceasta este o problemă doar pe termen mediu şi scurt, căci în fond interesul pe termen lung al României este de a face aceste firme autohtone competitive.

3. Impactul integrării României în Uniunea Europeană asupra factorilor de producţie

3.1. Impactul aderării asupra capitalului uman

Evaluarea impactului liberei circulaţii a forţei de muncă trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:

1) Diferenţele dintre salariile din România şi cele din UE. Cum aceste diferenţe sunt foarte mari este de aşteptat ca un număr mare de persoane să-şi caute de lucru pe piaţa de muncă din UE. Aceasta contribuie în primă instanţă la reducerea şomajului şi la sporirea intrărilor de valută prin repatrierea veniturilor câştigate în străinătate. Pe de altă parte, cei care îşi vor găsi cel mai uşor de lucru în ţările UE vor fi cei cu studii superioare, fapt care va conduce la un proces de “scurgere de materie cenuşie”, ceea ce va îngreuna procesul de reconstrucţie al ţării. Dimensiunea acestui proces va depinde însă în bună măsură de reuşita eforturilor de creare în România a unei pieţe a muncii pentru tinerii absolvenţi ai facultăţilor.

2) Gradul de recunoaştere a diplomelor româneşti în UE. Cu cât mai multe diplome vor fi recunoscute în cadrul UE, cu atât migraţia absolvenţilor de facultate va fi mai mare. Pe de altă parte recunoaşterea a cât mai multor diplome constituie baza unui schimb de experienţă în măsura în care o parte din specialişti se întorc în ţară.

3) Imaginea românilor în străinătate. Cum această imagine este grav deteriorată, este posibil ca mulţi români să nu-şi găsească locuri de muncă în UE sau să se angajeze pe posturi inferioare pregătirii şi capacităţii lor, ceea ce diminuează şi veniturile returnate în ţară.

Una din problemele acute cu care se confruntă România este de a reduce nivelul şomajului în special prin crearea de noi locuri de muncă. Procesul de privatizare din România ce încă se află în desfăşurare a avut printre obiective şi pe acela de a crea noi locuri de muncă în sectoarele mai competitive.

Costurile la nivelul forţei de muncă ce se estimează a rezulta în urma aderării României la UE sunt generate prin:

- recalificarea şi reorientarea personalului şi pregătirea corespunzătoare a acestora pentru a putea face faţă presiunii concurenţei de pe piaţa europeană. Pe lângă decalajul mare dintre nivelul dezvoltării tehnologice dintre UE şi România, trebuie să avem în vedere şi distanţarea în ceea ce priveşte know-how-ul necesar utilizării noii tehnologii. Perioada de izolare internaţională dinainte de anul 1990 îşi spune totuşi cuvântul în ceea ce priveşte România, ceea ce impune necesitatea ca progresul tehnologic să se infiltreze într-un ritm accelerat în economia naţională. Pe de altă parte, alte costuri specifice procesului de pre-aderare rezultă ca o consecinţă a procesului de eficientizare a economiei, urmare a restructurării sub-sectoarelor componente. Odată început acest proces încă din anul 1990, are loc o migrare a forţei de muncă din sectoarele necompetitive către sectoarele competitive;

- creşterea nivelului de instruire a forţei de muncă. Pe lângă costurile legate de modernizare şi retehnologizare, o pondere importantă o au şi cele aferente instruirii forţei de muncă. În această categorie de măsuri intră: creşterea nivelului de educaţie (o pondere mai mare a personalului absolvent de învăţământ superior), specializarea forţei de muncă pe anumite domenii cu cerere crescătoare pe piaţa forţei de muncă etc;

- migrarea forţei de muncă de pe piaţa internă pe piaţa externă, datorită decalajului mare încă existent între nivelul remunerării salariaţilor pe piaţa românească comparativ cu nivelul european, precum şi datorită oportunităţilor sporite oferite de anumite segmente ale pieţei unice europene din punct de vedere al numărului locurilor de muncă. Datorită nivelului de trai net inferior în ţara noastră celui existent în UE, există riscul, mai ales în condiţiile liberalizării circulaţiei forţei de muncă, unei migrări consistente a forţei de muncă (în special de vârstă tânără), către alte ţări europene, cel puţin în primii ani după liberalizarea circulaţiei capitalului uman;

- retehnologizarea activităţilor industriale conform normelor europene în vigoare privind protecţia muncii. În cadrul normelor impuse de UE pentru atingerea anumitor standarde de către ţările candidate, se pune un mare accent pe protecţia muncii. Deşi România beneficiază şi va beneficia şi în viitor de ajutor financiar extern, rambursabil sau nerambursabil, în vederea susţinerii eforturilor pentru derularea programelor naţionale în aceste domenii, statul trebuie să asigure a finanţare de la buget în proporţie de cel puţin 25% din totalul costurilor programelor respective.

- elaborarea unor programe de reconversie profesională, pornind de la analiza reală a cererii de forţă de muncă existentă pe piaţă, vizând în special integrarea pe piaţa muncii a tinerilor, categoriilor defavorizate şi femeilor. Deşi, la prima vedere, avem tendinţa să afirmăm că în cazul liberalizării circulaţiei forţei de muncă, a capitalurilor, a bunurilor şi serviciilor, apare riscul ca o mare parte din forţa de muncă autohtonă să migreze către alte state membre UE, trebuie să luăm în calcul şi fenomenul invers. Se estimează ca odată cu influxul de investiţii străine din partea ţărilor membre UE, să aibă loc o creştere a interesului pentru piaţa muncii din România. Astfel poate avea loc o creştere a ponderii forţei de muncă imigrante, cu precădere la nivelul personalului calificat, cu experienţă, sau altfel spus o creştere a presiunii concurenţiale pe anumite segmente ale pieţei muncii;

- constituirea structurilor necesare pentru crearea centrelor de instruire profesională; de asemenea, nu trebuie neglijat aspectul dezvoltării cadrului instituţional care să se conformeze aquis-ului comunitar în acest domeniu;

- sporirea numărului şomerilor în unele sectoare dovedite necompetitive pe piaţa europeană, prin diminuarea numărului capacităţilor de producţie sau datorită restructurărilor în sectorul respectiv; aceste costuri sunt de obicei evidente în cazul proceselor de privatizare, care presupun măsuri severe de încercare de reducere a costurilor şi de creştere a productivităţii. Problematica asigurării şi creşterii competitivităţii este un subiect ce trebuie detaliat în cadrul analizei procesului de pregătire a României pentru aderarea la UE, din punctul de vedere al costurilor şi beneficiilor rezultate pentru fiecare sector de activitate în parte. Evident, presiunea concurenţială ce va apărea în condiţiile pieţei unice va avea un impact efectiv asupra determinării gradului de competitivitate al unui anumit sector economic sau firmă din cadrul unui sector. Sectoarele expuse, ce nu vor face faţă presiunii concurenţiale, se vor confrunta cu situaţia falimentelor unor firme, iar pe de altă parte, în cadrul sectoarelor ce se dovedesc a fi competitive, va avea loc o creştere a numărului firmelor. În ambele cazuri, se poate vorbi despre o tendinţă de scădere a ponderii deţinute pe piaţa internă de sistemul de companii autohton. În cazul României, există multe sectoare care nu au un nivel de competitivitate ridicat, problemă cu grave repercusiuni asupra economiei în general şi asupra factorului social în particular (vezi D. Marin et al.[1]). De aceea România trebuie să suporte costuri mari în acest domeniu, pentru a preîntâmpina potenţialele repercusiuni grave ale aderării României la UE în cazul competitivităţi economice reduse comparativ cu ţările membre UE;

- dezvoltarea unui sistem eficient de protecţie socială. Acest aspect este foarte important datorită faptului că reorientarea forţei de muncă către sectoarele competitive implică o creştere a nivelului şomajului, deoarece transferul forţei de muncă dintr-un sector în altul nu se face imediat, ci necesită o perioadă de timp pentru recalificarea sau reorientarea acesteia, iar, în plus, sectoarele de competitivitate înaltă sunt – de regulă - mai puţin intensive în utilizarea forţei de muncă (în special, cea necalificată). Eforturile care trebuie realizate în acest domeniu constituie o premisă fundamentală a unor politici socio-economice consistente, care să poată asigura creşterea balansată a nivelului de trai al populaţiei pe termen mediu şi lung (reducerea decalajelor de venituri, diminuarea fenomenului de excludere socială, etc.);

Estimarea costurilor financiare privind educaţia şi formarea profesională, realizată în cadrul Programului Naţional de Aderare la Uniunea Europeană (iunie 2001) pentru perioada 2001-2004, se ridică la suma de 160,19 mil. euro, reprezentând efortul financiar al statului român din surse publice, iar asistenţa tehnică rambursabilă (din partea UE) se estimează a ajunge la valoarea de 128,91 mil. euro. Finanţarea externă nerambursabilă este estimată la circa 54,25 mil. euro.

În ceea ce priveşte necesarul de finanţare pentru atingerea obiectivelor şi respectarea criteriilor preaderării în domeniul politicilor sociale şi al ocupării forţei de muncă, se estimează ca, în perioada 2001-2004, să se aloce o sumă de la bugetul naţional de circa 123,81 mil.euro.

În continuare, vom încerca să evidenţiem şi beneficiile (estimate calitativ) la nivelul capitalului uman, ce decurg în urma procesului de aderare a României la UE:

- creşterea nivelului de pregătire a forţei de muncă autohtone datorită aportului de know-how din UE;

- influxul de investiţii străine directe şi creşterea volumului comerţului exterior vor avea ca efect direct crearea de noi locuri de muncă, cu condiţia apariţiei fenomenului de antrenare orizontală; acelaşi efect îl poate avea, pe termen mediu-lung, şi dezvoltarea corespunzătoare a sectoarelor competitive;

- datorită eforturilor României de a adopta normele UE în vigoare şi de a asigura o economie de piaţă funcţională, se prognozează atingerea unor ritmuri de creştere economică superioare mediei europene, care să permită instalarea procesului de convergenţă reală şi nominală. Fenomenul de convergenţă implică o creştere considerabilă a puterii de cumpărare şi a nivelului de trai al populaţiei României (PIB / locuitor, în termeni reali şi la nivelul parităţii puterii de cumpărare);

- o creştere deosebit de importantă a ajutorului financiar din partea UE va genera importante transferuri din partea diferitelor instituţii financiare ale UE către sectoare sau instituţii româneşti, cu efect de venit colateral multiplicator;

- liberalizarea circulaţiei persoanelor în cadrul UE va conduce la sporirea contactelor sociale, reducând sau eliminând tensiunile interetnice;

- accesul la piaţa unică europeană, la fondurile structurale, precum şi la Politica Agricolă Comunitară, va reduce tensiunile sociale. Statutul de membru al UE, conferă o protecţie efectivă asupra riscului de migrare a sărăciei. De asemenea, se reduce şi ponderea crimei organizate ca fenomen social-economic;

- îmbunătăţirea relaţiilor interguvernamentale dintre România şi UE, urmată de o posibilă îmbunătăţire a imaginii naţiunii române pe plan european.

Cu excepţia Germaniei de Est, care reprezintă un caz special datorită subvenţiilor masive alocate dinspre Germania de Vest, impactul comerţului şi al investiţiilor străine directe asupra pieţei forţei de muncă a fost studiat destul de puţin (Krueger şi Pischke, şi Bird et al.*).

Studiile întreprinse au relevat că structura salariilor şi a angajaţilor este foarte importantă pentru creşterea şi dezvoltarea firmelor respective. Datorită modificărilor survenite în reglementările privind piaţa muncii, avantajele obţinute ca urmare a educaţiei, priceperii şi experienţei se pot schimba considerabil. În Germania de Est, avantajele asociate cu educaţia formală au crescut, însă cele asociate cu experienţa au rămas neschimbate (Bird et al.). Modificările în distribuţia veniturilor personale, ca şi influenţa acestora asupra sistemului de asigurări sociale sunt principalele consecinţe ale schimbărilor în structura salariilor. Dar în afara acestora, apar efecte de stimulare a formării profesionale, ca şi creşterea mobilităţii. Teoriile de selecţie ale migraţiei arată că structura capitalului uman al emigranţilor reacţionează puternic la diferenţele între posibilităţile de câştig ale ţării de origine şi ale ţării primitoare, ceea ce prezintă importanţă pentru capitalul uman al populaţiei din ţările de origine.

Teoriile investiţiilor directe de capital şi comerţului conduc la predicţii contradictorii privind salariile relative în Est. Teorema Heckscher-Ohlin din domeniul comerţului internaţional afirmă că liberalizarea comerţului măreşte diferenţialul salariilor relative (salariile personalului calificat / salariile personalului necalificat) în ţările cu abundenţă de personal calificat (UE) şi micşorează acelaşi diferenţial de salarii relative în ţările sărace în personal calificat (ţările central şi est europene). Conform acestei teoreme, liberalizarea comerţului măreşte eficienţa şi în acelaşi timp reduce dispersia salariilor în ţările central şi est europene. Pe de altă parte, investiţiile străine directe, ca şi exporturile, pot fi o cale importantă de difuzie a tehnologiei şi cunoştinţelor, mărind în acest fel, veniturile personalului cu calificare superioară în ţările central şi est europene şi respectiv România şi lărgind diferenţele în distribuţia veniturilor. Rezultatele observate până în prezent în America Latină nu confirmă predicţia teoremei Heckscher-Ohlin cu privire la diminuarea ecartului salariilor relative (Robbins*).

Aspectul descris mai sus poate fi diferit pentru ţările ECE şi România în particular, deoarece: structura salariilor înaintea perioadei de tranziţie era “îngheţată” administrativ, ceea ce duce la concluzia că schimbările imediate survenite în structura salariilor nu sunt cu adevărat informative din punct de vedere al impactului investiţiilor străine directe şi al creşterii fluxurilor comerciale. De asemenea există dubii asupra adaptabilităţii gradului de calificare deţinut de forţa de muncă înaintea tranziţiei la schimbările survenite în organizarea firmelor în perioada de tranziţie (Halpern*) şi, în consecinţă, asupra avantajelor comparative ale acestor economii aflate în tranziţie. Experienţa ţărilor ECE arată, de asemenea, că diferenţele în salarii între forţa de muncă feminină şi cea masculină, ca şi cele datorate specificului ramurii industriale sau mărimii firmei, erau şi au rămas, în continuare, mult mai reduse, ca urmare a politicii de egalizare a veniturilor promovată de societatea socialistă.

Datorită problemelor amintite, este dificil de întreprins un studiu asupra impactului pe care l-a avut liberalizarea comerţului şi a investiţiilor străine directe asupra forţei de muncă şi a distribuţiei veniturilor în România, în special datorită faptului că valoarea investiţiei străine directe pe locuitor este foarte redusă, negenerând încă efecte de antrenare clare. De aceea, în cele ce urmează ne-am concentrat asupra impactului asupra sectoarelor industriale, comutând dezbaterea către efectele procesului de integrare asupra factorului capital fix. Spre deosebire de celelalte ţări ECE (autori precum Halpern, Bucher** et al. şi Rosati*** demonstrează că structura pe produse a comerţului dintre ţările Visegrad-UE a fost subiectul unor schimbări minore), şi similar statelor sudice mai recent integrate în UE (Grecia, Spania şi Portugalia), schimbările survenite în fluxurile comerciale dintre România şi UE au avut un impact semnificativ asupra structurii pe grupe de produse a comerţului România-UE, determinat într-o oarecare măsură de reorientarea capacităţilor de producţie ce produceau anterior pentru pieţele CAER (deturnare de comerţ, “distress exports”) spre UE şi de utilizarea mai intensă a avantajelor comparative ale economiei româneşti.

3.2. Implicaţiile procesului de pre-aderare asupra industriei

Problema competitivităţii bunurilor româneşti vis-a-vis de cele ale UE reprezintă o problemă fundamentală ce trebuie soluţionată în vederea unui real succes al procesului de pre-aderare.

Pregătirea României pentru Piaţa Unică aduce inevitabil în discuţie problema competitivităţii. Motivul este foarte clar: în momentul intrării în Piaţa Unică va apare o imensă presiune concurenţială. În momentul de faţă există un mare decalaj competitiv între companiile româneşti şi cele din UE. Pe de o parte acesta se datorează unei derulări necorespunzătoare a procesului de restructurare (implicit, cel de privatizare) până în trecutul apropiat, iar pe de altă parte se datorează decalajului dintre nivelul tehnologic şi standardele utilizate în UE faţă de cele existente în România. Acest decalaj va implica costuri foarte mari pentru a fi eliminat, costuri ce vor trebui să fie suportate atât de Fondurile Structurale, cât şi (în principal) de bugetul statului. Astfel, sporirea competitivităţii firmelor din industria românească presupune: retehnologizarea industriei, eliminarea excesului de forţă de muncă care mai persistă în anumite ramuri industriale, continuarea procesului privatizării industriei şi utilităţilor publice (regiilor autonome), întărirea rolului procesului de educare a forţei de muncă disponibile în sensul creşterii abilităţilor manageriale şi a adaptabilităţii, etc.

Este foarte adevărat faptul că există sectoare industriale competitive în momentul acesta (fenomen bazat pe avantajele comparative existente momentan, ceea ce conduce la ideea unei competitivităţi pe termen scurt sau mediu), precum: confecţii-îmbrăcăminte, prelucrarea lemnului, produse chimice, metalurgie, maşini şi echipamente, alte mijloace de transport, ce au înregistrat în anul 2000 rate de creştere ale producţiei (inclusiv, ale valorii adăugate reale) foarte ridicate. Datorită continuării procesului de restructurare în cadrul industriei şi datorită instabilităţii sistemului de preţuri relative pe fondul puternic inflaţionist al economiei României, există o mare varietate în ceea ce priveşte ratele de creştere, ceea ce face ca performanţele de competitivitate ale subsectoarelor industriale să fie eterogene şi să fie diferite de la an la an. Este greu de construit o scară exactă de priorităţi la nivelul subramurilor industriei româneşti (vezi Duma, Ciupagea[2]) pe baza căreia experţii şi responsabilii de politici să-şi concentreze deciziile de intervenţie/facilitare pe parcursul perioadei de pre-aderare.

Industria românească încă este foarte mult afectată de absenţa unei gândiri sistemice a strategiei de dezvoltare naţională în perspectiva integrării europene, la nivelul administraţiei centrale şi al ministerelor care au atribuţiuni în domeniul industrial. Pe de altă parte, destructurarea economică a condus şi la o importantă criză de autoritate guvernamentală, cu precădere în domeniul fiscal-bugetar, permiţând politici laxe în sfera finanţării întreprinderilor şi, deci, acumularea de arierate bugetare şi inter-întreprinderi. Eliminarea arieratelor este o problemă majoră cu care se confruntă România, fapt ce afectează gradul de competitivitate al întreprinderilor româneşti. La finalul anului 2000, arieratele financiare totale cumulate atingeau nivelul de 41% din produsul intern brut, din care 13,6% erau arieratele fiscale (datorii directe la bugetul guvernamental). Pe perioada anului 2001, această pondere a crescut în continuare, cu precădere în domeniul arieratelor fiscale.

Pentru a putea fi competitive pe piaţa UE, bunurile româneşti trebuie să fie corespunzătoare în privinţa atât a calităţii, cât şi a preţului. Deoarece pentru îmbunătăţirea calităţii produselor trebuie făcute investiţii în tehnologia de fabricaţie ce trebuie să corespundă atât unui progres tehnic foarte ridicat, cât şi unor standarde ecologice (de protecţie a mediului) corespunzătoare, toate aceste investiţii vor tinde să se reflecte în costuri, producând presiuni implicite în direcţia creşterii preţurilor în subsectoarele respective.

Problematica sporirii competitivităţii industriale este cu atât mai presantă cu cât de la 1 Ianuarie 2002, România va forma o zonă de comerţ liber în domeniul industrial cu UE, fapt care va determina o intensificare a concurenţei produselor comunitate pe piaţa românească. Problema cu care se confruntă România este că aceste costuri sunt foarte mari, timpul de pre-aderare este relativ scurt, iar resursele sunt limitate. Totodată, se manifestă o anumită rezistenţă socială la schimbare, având şi suportul psiho-social al libertăţilor prea recent dobândite, pe fondul sărăciei medii şi al disparităţilor sociale.

Beneficiile anticipate sunt de asemenea mari, chiar foarte mari în urma accederii pe Piaţa Unică, dar se prognozează că ele vor apărea după o perioadă de câţiva ani. Astfel, putem considera că aceste costuri aferente creşterii gradului de competitivitate a produselor româneşti prin restructurare şi retehnologizare conform standardelor europene, sunt o investiţie pe termen lung, ce implică o perioadă de recuperare de câţiva ani, dar comportă o rată a profitului mare (beneficiile sunt estimate ca depăşind cu mult costurile, în condiţiile amintite anterior). Vom menţiona câteva dintre beneficii în continuare:

- în primul rând, va creşte competitivitatea industriei naţionale;

- vom avea acces pe o piaţă mai mare de desfacere;

- acces liber pe piaţa UE;

- vom beneficia de toate acordurile cu statele terţe cu care UE are acorduri preferenţiale de comerţ liber sau alte forme de acorduri.

Toate aceste avantaje şi beneficii sunt valabile dacă nu vor interveni procese distructive, lente sau catastrofice, în special în cazul în care fenomenele şi acţiunile de eliminare concurenţială, de pe piaţa internă, a producătorilor proprii, în virtutea liberalizării, vor prevala sau/şi vor devansa schimbările benefice expectate şi enumerate, a căror arie de aplicare (actori economici care să beneficieze de ele) se va putea restrânge prea mult, adăugându-se noi valenţe handicapului preexistent.

Criza prelungită a industriei româneşti a indus evoluţii structurale negative. A scăzut producţia şi exportul de mărfuri cu grad superior de prelucrare, diminuându-se ponderea manoperei şi a proprietăţii industriale în valoarea produsului finit, cu impact negativ asupra preţurilor, asupra gradului de utilizare a forţei de muncă şi a indicelui (raportului) de schimb (terms of trade) în comerţul exterior. A crescut, în anumite perioade, ponderea ramurilor energofage şi mari consumatoare de materii prime. Ameliorările structurale, prin adaptări la realităţile pieţei, este posibil să apară în momentul relansării a ceea ce va rămâne din industria românească, după procesul de eliminare concurenţială amintit.

În anul 1998, circa 50% din producţia industrială brută provenea din ramuri energointensive: rafinarea petrolului, industrie chimică, metalurgie, construcţii de maşini, fibre sintetice. Consumul specific de energie în aceste ramuri depăşeşte de trei ori media ţărilor europene membre ale O.E.C.D. Există încă prea multe mari întreprinderi de stat care înregistrează pierderi, nu îşi achită datoriile la fondurile din bugetul statului şi acumulează datorii la alte întreprinderi (provocând un lanţ al arieratelor financiare). În schimb, pentru evitarea convulsiilor sociale, plătesc salarii peste nivelul eficienţei minime. Statul le acordă subvenţii fiscale mascate, sprijinindu-le să supravieţuiască. În paralel, aceleaşi firme îşi exportă produsele prin firme terţe, beneficiare - în unele cazuri - ale unor profituri fabuloase. Nu de puţine ori s-au descoperit legături “subterane” între managerii marilor societăţi comerciale de stat şi micile firme exportatoare. Sistarea subvenţiilor şi închiderea combinatelor nerentabile ar însănătoşi întreaga industrie, orientând producţia numai către ceea ce se vinde, spre ramuri rentabile (un posibil exemplu în această direcţie ar putea fi dat de evenimentele care vor urma momentului privatizării Combinatului SIDEX Galaţi). În felul acesta s-ar degreva şi bugetul statului de povara subvenţiilor. Procesul este în curs de desfăşurare, dar viteza este insuficientă, la ora actuală, pentru recuperarea decalajelor.

Rafinăriile se privatizează, orientându-se după cerinţele pieţei. Cele mici, specializate pe ţiţei autohton, întâmpină anumite dificultăţi pentru a se putea reprofila pe ţiţeiul de import.

Firmele din sectorul construcţiilor de maşini nu mai sunt competitive pe pieţele externe, din lipsa tehnologiilor moderne şi deoarece provin, în general, dintr-o moştenire de supradimensionare în raport cu piaţa, piaţă care, la rândul ei, cunoaşte anumite fenomene de restrângere, datorate unor substituţii ce îşi au originea în progresul tehnic însuşi. Se mai pot exporta componente şi subansamble (mai ales piese turnate şi forjate) care încorporează relativ multă manoperă şi care de obicei implică procese tehnologice poluante.

În industria chimică, gradul de utilizare al capacităţilor productive este scăzut, iar privatizarea nu s-a produs încă decât la nivelul unor unităţi mici sau numai în anumite subramuri, cu perspective favorabile în raport cu evoluţiile pe pieţele mondiale.

Siderurgia suferă de capacităţi excedentare şi de lipsa tehnologiilor de producere a oţelurilor superioare. Întârzierea restructurării scade mereu atractivitatea industriei româneşti pentru investitorii străini.

În ultimul deceniu s-au manifestat şi fenomene pozitive în industria românească. Conform unui studiu al Institutului de Economie Naţională (Romanian Insight 1999), industria pe ansamblu înregistrase un profit brut, în 1997, cu 15% peste nivelul pierderilor ceea ce ar fi reprezentat un coeficient acceptabil de eficienţă, chiar dacă el ascundea transferul inechitabil de profit de la o unitate la alta. Concluzia este că industria românească nu ar trebui calificată, la modul general şi omogen, drept un morman de fiare vechi şi că există încă zone de viabilitate sau competitive. În perioada 1998-2000, după instalarea celui de-al doilea val de recesiune economică, rata de profitabilitate a scăzut mult pe ansamblul economiei, ajungând la valori situate în jurul lui zero. Analiza pe structură[3] demonstrează că 40,4% din totalul pierderilor din industria românească provenea la finele anului 1999 din industria extractivă şi cea prelucrătoare. Cu toate acestea, industria rămâne principala sursă de valută atât de necesară importurilor care să dinamizeze mecanismul economic. Din păcate, o mare parte din importuri nu îndeplineşte acest rol, ci prezintă un caracter parazitar.

Sectorul energetic are o poziţie importantă între ramurile industriei româneşti, prin ponderea pe care o deţine în valoarea adăugată şi prin faptul că asigură unul dintre principalele inputuri pentru majoritatea subramurilor economiei. Prin restructurarea şi eficientizarea acestui sector se vor produce reacţii în lanţ, de la nivelul firmelor până la nivelul populaţiei, care vor presupune costuri şi beneficii suprapuse şi greu de estimat. În orice caz, competitivitatea întregii economii nu poate fi ameliorată fără o infrastructură energetică eficientă. Eliminarea decalajului faţă de UE în acest sector presupune cel puţin 5 obiective prioritare:

1. Crearea condiţiilor de liberă concurenţă pe piaţa energiei. O piaţă liberă a energiei presupune formarea liberă a preţurilor, eliminarea subvenţiilor şi crearea condiţiilor egale de concurenţă pentru toţi operatorii. Investiţiile nu vor fi stimulate atâta timp cât preţurile se menţin distorsionate. Procesul de liberalizare a pieţei este în curs, chiar şi în rândul ţărilor membre ale UE. La noi, însă, lucrurile se complică mult din cauza blocajului financiar prin neplata arieratelor între agenţii economici şi prin existenţa monopolului la transportul şi distribuţia anumitor vectori energetici;

2. Crearea stocurilor energetice suficiente pentru evitarea crizelor în viitor. Directiva 72/425/EEC impune ţărilor UE să dispună de stocuri petroliere necesare unei perioade minime de consum de 90 zile. Preluarea acestei obligaţii în România, ar însemna o grea povară financiară. Polonia, pentru a trece de la actuala perioadă de 30 zile la 90 de zile, ar avea nevoie de circa 1mld. euro / an;

3. Evitarea convulsiilor sociale care acompaniază restructurarea industriilor minieră şi siderurgică. Industria minieră românească va fi în continuare supusă unor presiuni concurenţiale puternice pe piaţa internă, datorită preţului redus al importurilor de materii prime comparativ cu costurile producerii acestora în ţară, ceea ce impune noi măsuri de restructurare. Experienţa proprie anterioară (fenomenul Valea Jiului) impune luarea din timp a unor măsuri consistente de re-gândire a dezvoltării economice în plan teritorial, pentru zone prognozate a pierde vechiul potenţial economic, măsuri care pot beneficia de sprijinul financiar al UE sau al altor organizaţii financiare internaţionale.

Nu se pune problema unei totale liberalizări a sectorului minier, mai ales că există numeroase exemple între statele UE de menţinere a unor politici intervenţioniste (însăşi Germania continuă să acorde subvenţii). Totuşi, constrângerile bugetare impun limitarea sprijinului şi în acest sector. Mai mult decât atât, restructurarea va presupune continuarea procesului de eficientizare prin creşterea productivităţii, ceea ce va induce închiderea unui număr suplimentar de unităţi productive în domeniul minier şi disponibilizarea unui destul de însemnat contingent de forţă de muncă din acest sector de activitate.

În sfera siderurgiei, Comisia Europeană a elaborat un raport din care rezultă că în Europa Centrală şi de Est s-au disponibilizat 250.000 de lucrători până în anul 2000, costul restructurării fiind estimat atunci la 10 mld. euro.

4. Eficientizarea sistemului energetic românesc, ca urmare a impunerii obiectivelor din programul comunitar (valabile pentru statele membre UE) de eficientizare a energeticii SAVE II şi asupra ţărilor candidate la aderare.

5. Creşterea securităţii nucleare. În privinţa securităţii nucleare, România are cea mai bună poziţie printre ţările asociate deţinătoare de centrale nucleare. Tendinţele existente la această oră în economia UE – legate de creşterea gradului de securitate nucleară a continentului – presupun evoluţii viitoare care vor implica investiţii majore în menţinerea şi ameliorarea gradului de utilizare.

Un alt aspect al restructurării industriale îl reprezintă dimensiunile întreprinderilor. Atât numărul cât şi ponderea întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM) în totalul producţiei industriale au crescut în ultimii ani. În anul 1997 se estimează că IMM au participat cu 27% la formarea PIB, absorbind circa 35% din forţa de muncă. Circa 98% din numărul întreprinderilor private sunt considerate IMM. În perioada 1998-2000, declinul economic a condus şi la stagnarea (chiar reducerea în multe sectoare de activitate) numărului IMM-urilor şi a ponderii forţei de muncă ocupate în cadrul acestora în totalul forţei de muncă ocupate din România. Schimbarea de legislaţie în domeniu, produsă la începutul anului 2001, care a acordat anumite avantaje fiscale micilor întreprinzători, a condus la un nou val de expansiune a numărului IMM-urilor şi a ponderii acestui sector în crearea de valoare adăugată şi de locuri de muncă (reducerea ratei şomajului pe perioada anului 2001 este datorată cu precădere acestei măsuri destinate revitalizării IMM). Cu toate acestea, numărul de întreprinderi pe locuitor, indicator puternic corelat cu gradul de dezvoltare economică (vezi Marin D., 2001), este situat, în România, încă mult sub media europeană. Este nevoie de continuarea politicii de dezvoltare extensivă a agenţilor economici, ceea ce presupune o politică de creştere a ponderii firmelor mici şi mijlocii în valoarea adăugată produsă la nivel naţional, în primul rând. Reducerea ponderii marilor operatori economici în generarea produsului intern sau naţional brut, este un fenomen remarcat şi în ţările puternic industrializate.

3.3. Pregătirea pentru Politica Agricolă Comunitară

Analiza implicaţiilor aderării României la UE trebuie să atingă şi acest domeniu, deoarece agricultura şi dezvoltarea rurală, economia rurală în ansamblul ei, prin nivelurile actuale de performanţă şi modul de structurare, reprezintă capitole fundamentale de negociere în cadrul procesului de pre-aderare a României la UE. O condiţie primordială în procesul de integrare este aceea de a adopta şi implementa aquis-ului comunitar în integralitatea sa. Pentru a justifica analiza sectorială la nivelul agriculturii trebuie să reamintim una din condiţiile generale de aderare: existenţa unei economii de piaţă funcţionale, care să deţină şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din cadrul Uniunii.

Evaluarea beneficiilor şi costurilor rezultate pentru agricultură în urma aderării trebuie să se realizeze pe baza următoarelor criterii:

- modificarea expectată a preţurilor la produse agricole;

- dimensiunea sprijinului acordat în prezent şi în viitor în România pentru produsele agricole;

- modificarea costurilor de producţie în agricultură;

- estimarea costurilor de reconversie a populaţiei rurale (sărace).

Procesul de reformă în domeniul politicii rurale trebuie să cuprindă următoarele elemente pentru a putea asigura o compatibilitate cu standardele europene:

- reglementarea dreptului de proprietate

- echilibrul dintre cerere şi ofertă să fie stabilit prin jocul liber al pieţei, iar preţurile şi comerţul să fie liberalizate

- ameliorarea infrastructurii (alimentare cu energie, telecomunicaţii, reţele de transport, accesul la alimentarea cu apă, alte utilităţi publice)

- funcţionarea pieţelor de capital şi a regulilor concurenţei

- reglementarea sectorului bancar

- adoptarea normelor de calitate şi de siguranţă compatibile cu normele UE (fitosanitară şi sanitar-veterinară)

Teoria şi practica economică mondială au evidenţiat faptul că între dezvoltarea economică de ansamblu şi sporirea competitivităţii agriculturii există o relaţie biunivocă de condiţionare. Cu alte cuvinte se poate spune că procesul de integrare în UE, chiar şi la nivel sectorial, nu este un proces distinct, de sine stătător, ci reprezintă o continuare sau chiar o suprapunere a procesului de reformă desfăşurat pe ansamblul economiei naţionale. Din acest fapt rezultă dificultatea de a evalua în mod real costurile şi beneficiile aderării României la UE. Astfel se poate explica de pildă faptul că, deşi comparativ ponderea agriculturii României în PIB este mai mare de 1,6 ori faţă de Ungaria, de 2,9 ori faţă de Polonia, sau chiar de 9,1 ori faţă de UE, acest lucru nu denotă competitivitatea sporită a agriculturii româneşti, ci, dimpotrivă, denotă neperformanţa industriei şi sectorului serviciilor din România, fapt ce are repercusiuni grave asupra agriculturii româneşti.

Pregătirea agriculturii şi a spaţiului rural în vederea integrării europene a României este o acţiune de mare amploare care face parte din strategia de dezvoltare economică a ţării prezentată Uniunii Europene în martie 2000. Guvernul României, prin Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei şi alte ministere, pornind de la reglementările Consiliului Europei din 1999 cu privire la măsurile de preaderare, a elaborat strategia pentru agricultură şi dezvoltare rurală a României (SAPARD – România).

Documentul oficial depus la Uniunea Europeană de către România, ca program de restructurare şi pregătire pentru aderarea la Uniunea Europeană se numeşte, după cum se ştie, Programul Naţional Pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, iar acesta cuprinde, ca obiective principale, următoarele:

- crearea graduală a unui sector agricol competitiv, care poate face faţă competiţiei pe pieţele mondiale;

- asimilarea unor metode de producţie care să acorde prioritate normelor / standardelor de protejare a mediului, capabile să furnizeze produse de calitate;

- dezvoltarea unor sectoare de activitate specifice şi a unor forme de agricultură care să ţină seama de:

- păstrarea tradiţiilor naţionale

- menţinerea specificului rural

- dezvoltarea activităţilor comunităţilor rurale

- reducerea riscului şomajului în mediul rural

- o politică agricolă consistentă, care stabileşte clar linia de demarcaţie dintre decizia comună care trebuie să fie luată în UE şi decizia rămasă la latitudinea fiecărui stat membru;

- recunoaşterea serviciilor pe care fermierii le aduc societăţii.

Costurile aferente pregătirii sectorului agricol pentru integrarea în UE trebuie analizate cu atenţie sporită, necesitând estimarea formei Politicii Agricole Comunitare (PAC) în momentul adoptării acesteia de către România, aceasta fiind o “ţintă mişcătoare” (cu alte cuvinte PAC se modifică odată cu trecerea timpului, normele şi politicile impuse pentru ţările aderante devenind din ce în ce mai riguroase pentru a proteja, în primul rând, actualele ţări membre). Costurile integrării sunt destul de greu de suportat de o ţară în care consumul alimentar reprezintă mai bine de 58% din bugetul familial, faţă de doar 17% media în UE. Un alt “cost” important al adoptării PAC este acela că sprijinirea preţurilor de către PAC are un trend descrescător şi anume: Comisia Europeană a propus reducerea cu 20% a sprijinului pentru preţul cerealelor acordat producătorilor în anul 2000, extinderea regimului cotelor la produsele lactate, dar o reducere a sprijinului cu 10% până în anul 2006 şi o reducere de 30% a sprijinului pentru preţul cărnii de vacă în 2000-2002. Aceste măsuri, dacă ar fi adoptate acum, ar putea duce la subvenţionarea producătorilor agricoli necompetitivi în detrimentul consumatorilor români.

Aplicarea propriu-zisă a strategiei detaliată prin PNADR se va face prin intermediul a circa 35000 de proiecte al căror cost total se estimează de a fi pentru perioada 2000-2006 de circa 2,236 miliarde Euro. Structura acoperirii costurilor este următoarea:

- participarea nerambursabilă a Uniunii Europene este de 1,054 miliarde Euro ceea ce reprezintă 47,1% din total;

- participarea privată a agenţilor economici rurali români câştigători ai proiectelor SAPARD este de 344 milioane Euro, ce reprezintă o pondere de 15,4%;

- contribuţie publică a statului român în valoare de 838 milioane Euro, reprezentând 37,5% din total (este vorba despre totalul costurilor procesului de reformă în domeniul agriculturii în vederea aderării la UE).

Beneficiile integrării României în UE, din punctul de vedere al sectorului agricol, ar proveni în primul rând din măsurile de protejare şi susţinere a agriculturii comunitare, care reprezintă un sistem complex din cadrul PAC. Costurile aferente aplicării politicilor agricole sunt suportate în comun de ţările membre F.E.O.G.A. (Fondul European de Orientare şi Garantare în Agricultură).

Măsurile financiare ale F.E.O.G.A. influenţează circa 94% din producţia agricolă comunitară, astfel:

- aproape 70% din producţia agricolă beneficiază de un sistem de susţinere a preţurilor şi de garantare a desfacerii produselor. Atunci când preţurile scad alarmant, anumite organisme de intervenţie achiziţionează cantităţile suplimentare şi le stochează sau le comercializează pe piaţa externă sau internă. Acest sistem funcţionează pentru următoarele produse: grâu, orz, secară, porumb, orez, zahăr, produse lactate, carne bovine, ovine, porcine, anumite fructe şi vin.

- 21% din producţie beneficiază de o protecţie faţă de importurile la preţuri scăzute provenind din ţările terţe (fructe şi legume, ouă, păsări şi carne de pasăre).

- 2,5% din producţia agricolă totală beneficiază de ajutoare financiare complementare – acestea asigură menţinerea unor preţuri relativ scăzute la consumator, garantând totodată un venit corespunzător producătorilor. Produsele care beneficiază de acest ajutor sunt: grâu tare, ulei de măsline, seminţe şi ulei de floarea soarelui, tutun.

- 0,5% din producţia agricolă totală beneficiază de ajutor forfetar la ha. Aceste măsuri se aplică la produse precum: bumbac, in, cânepă, soia, furaje deshidratate.

Beneficiile estimate a fi obţinute în urma aderării României la UE, în domeniul agricol pot fi structurate ca pondere din bugetul comunitar în felul următor:

- ajutoare compensatorii pentru producători 35,9%

- subvenţionarea produselor pe piaţa internă 7,7%

- subvenţionarea exporturilor 14,4%

- prime la unele produse 22,5%

- stocarea produselor 6,2%

- alte forme de susţinere 13,3%

4. Evaluarea beneficiilor integrării europene, pe termen mediu şi lung

În acest capitol, vom căuta să evaluăm anumite beneficii ale procesului de integrare în formă cuantificată, utilizând metodologia descrisă în studiul anterior al acestei teme, realizat în anul 2000, şi anume estimarea comparativă a rezultatelor rulării unor scenarii alternative pe baza modelelor macro-economice.

Cele două scenarii alternative au fost generate plecând de la premisa diferenţierii lor în funcţie de fondurile transferate dinspre Uniunea Europeană către România şi în funcţie de nivelul fluxurilor de investiţii străine directe absorbite de economia românească.

Modelul care a fost utilizat în acest exerciţiu este cel mai utilizat model macro-economic al României în acest moment, anume modelul LINK-Dobrescu. Acest model stă la baza prognozelor bianuale pe care Organizaţia Naţiunilor Unite le produce în cadrul Proiectului LINK, modelul LINK-Dobrescu fiind deja integrat în sistemul tuturor modelelor economiilor naţionale şi rulat împreună cu celelalte modele naţionale subcomponente. Caracteristicile lui definesc un model al unei economii mici şi deschise, care păstrează anumite trăsături ale tranziţiei, dar se apropie din ce în ce mai mult de mecanismele economiei de piaţă. El deţine un bloc relativ dezagregat al balanţei de plăţi externe, precum şi o detaliere apreciabilă a subcomponentelor bugetare, care permit o bună analiză a politicilor economice fiscale şi monetare. Efectul progresului tehnologic se regăseşte în funcţia de productivitate, în timp ce creşterea cheltuielilor destinate îmbunătăţirii calităţii factorului uman împreună cu fluxurile de investiţii străine directe influenţează pozitiv progresul tehnic. Mai multe amănunte asupra construcţiei acestui model pot fi studiate în (Dobrescu, 2000), respectiv (Ciupagea, 2000), lucrări care prezintă structura modelului in extenso.

Scenariile propuse pentru rulare pe orizontul de timp 2001-2008 (s-a considerat că o discuţie pe termen lung nu se justifică, datorită pierderii încrederii în capacitatea de prognoză a oricărui model extins macro-economic) au fost diferenţiate după mărimile ce caracterizează procesul de integrare europeană în mod decisiv: fondurile transferate de Uniunea Europeană către România şi fluxurile de investiţii străine directe intrate în ţara noastră pe perioada de prognoză. Plecând de la aceste diferenţe, apar şi alte modificări la nivelul unor mărimi economice afectate prioritar de ritmul şi consistenţa etapelor pre-aderării.

Scenariul de bază presupune – conform actualului Program Economic de Pre-aderare al României, prezentat Comisiei Europene în toamna acestui an – consistenţa politicilor economice şi sociale implementate în scopul atingerii obiectivului de integrare europeană într-o perioadă relativ scurtă de timp (înainte de anul 2007). Ca urmare a câştigului de credibilitate a guvernului şi a economiei româneşti, se presupune că Uniunea Europeană va continua programul normal de finanţare a reformelor prin intermediul fondurilor “structurale”, iar economia în sine va atinge gradul de atractivitate dezirabil pentru a asigura fluxuri anuale de ISD mult mai mari decât cele intrate în perioada 1990-2000.

Ipotezele principale ale scenariului de bază sunt următoarele:

· CONDIŢIONĂRI EXTERNE: Prognozele de preturi mondiale si de cerere mondială pentru produse comercializabile sunt luate din PROGNOZA ONU-LINK.

· POLITICA FISCALĂ: Menţine ratele actuale de impozitare si structura actuală a cheltuielilor bugetare, cu mici excepţii:

– Este luată în calcul o capacitate crescută de colectare a veniturilor, din 2003.

– Sunt crescute uşor ponderile cheltuielilor cu educaţia, asistenţa socială – sănătate, cercetare-dezvoltare, apărarea în cheltuielile bugetare, în detrimentul altor categorii.

– Dacă ponderea veniturilor bugetare în PIB creşte, sunt crescute investiţiile guvernamentale.

· POLITICA MONETARĂ:

– Uşor restrictivă, dobânzile reale pozitive, mici.

– Intervenţie uşoară de depreciere a cursului de schimb, pentru a evita efectele asupra deficitului comercial generate de tendinţa normală de apreciere reală.

· FLUXURI DE CAPITAL FINANCIAR

– Investiţiile străine directe îşi cresc uşor ponderea în total investiţii, în perioada 2002-2004, trecând peste pragul de 10% in fiecare an (15% în 2004).

– Veniturile din privatizare încep să se reducă gradual începând cu 2004.

– Creditele nerambursabile externe condiţionează necesitatea unor investiţii guvernamentale “pereche” (partea română de co-finanţare a proiectelor de investiţii).

– Transferurile nerambursabile dinspre Uniunea Europeană ating următoarele ponderi în produsul intern brut al României: 1,5% în anul 2001, 2% pe an în perioada 2002-2005, 2,5% pe an în 2006-2007, respectiv 3% după 2008.

Spre deosebire de scenariul de bază, scenariul alternativ presupune inconsistenţa programului de pre-aderare, având efectul final de neatingere a scopului de integrare în Uniunea Europeană, datorită pierderii credibilităţii decidenţilor politici români, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional. Diferenţele principale faţă de ipotezele scenariului de bază sunt prezentate în continuare:

· Creşterea preturilor petrolului pe plan internaţional, cu 20% in 2002, fata de 4% in scenariul de baza.

· Menţinerea fluxurilor anuale de ISD la nivel constant in total investiţii (8-10%).

· Neintervenţie asupra cursului de schimb, lăsat sa floteze liber sub influenta deficitului comercial si a intrărilor de capital.

· Politica de creştere a rezervelor valutare ale BNR mai puţin accentuată.

· Reducerea transferurilor destinate României, provenite din Uniunea Europeană, la un nivel situat la jumătate din cel presupus în scenariul de bază.

Este evident că scenariul alternativ, considerat pesimist sau moderat, conduce la nerealizarea ţelului de aderare a ţării noastre în 2007, efectele urmând a fi observabile începând cu anii 2003-2004 la nivelul lipsei de performanţă a economiei româneşti.

4.1. Rezultatele comparative ale rulării scenariilor alternative cu modelul LINK

Modelul LINK-Dobrescu permite observarea evoluţiei mărimilor macroeconomice la nivel agregat pe parcursul intervalului de prognoză. Rezultatele rulării celor două scenarii prezentate anterior sunt prezentate în tabelele următoare:

TABEL 4.1. Produsul intern brut pe latura cererii (ritmuri anuale de creştere, preturi constante ale anului 1990-%)

Anul		2001	2002	2003	2004	2005	2006	2007	2008
PIB	SB	4.39	3.93	4.18	4.76	4.19	2.81	2.60	2.52
	SA	4.05	4.04	3.68	3.81	1.10	1.41	1.95	1.60
Consum privat	SB	2.78	4.45	3.89	5.35	1.18	1.95	2.83	2.27
	SA	3.35	3.72	3.42	3.57	0.22	1.64	2.17	1.37
Consum public	SB	-2.80	-7.69	4.17	7.00	2.80	-0.17	2.83	4.11
	SA	-7.48	1.67	4.28	6.43	3.65	-1.41	0.57	0.78
Formarea brută de capital fix	SB	9.25	11.64	11.37	11.49	8.40	7.83	6.70	5.04
	SA	8.75	7.90	7.49	2.28	2.61	6.96	5.67	4.05
Exporturi	SB	7.27	8.39	8.63	9.04	5.28	3.52	5.45	6.04
	SA	6.24	7.31	7.19	5.62	1.24	2.60	3.94	3.87
Importuri	SB	3.74	9.02	8.98	11.06	5.86	2.91	4.96	5.81
	SA	3.15	7.14	7.47	4.33	2.06	1.63	2.84	2.72

Notă: SB – scenariul de bază; SA – scenariul alternativ;

Din studierea tabelului de mai sus rezultă anumite concluzii clare privind superioritatea scenariului de bază, din punct de vedere al potenţialului de creştere economică a României în perioada de prognoză. Toate componentele produsului intern brut pe latura cererii prezintă ritmuri anuale de creştere superioare în cazul presupus al realizării programului de pre-aderare, ceea ce demonstrează încă odată că procesul de integrare este simultan şi catalizator al procesului de dezvoltare sustenabilă.

1. Produsul intern brut creşte cu o rată medie anuală de circa 4% în scenariul de bază, cu o decelerare în partea a doua a intervalului de prognoză, datorată deteriorării exporturilor nete. Creşterea în ritm accelerat a importurilor nu este neapărat un fenomen negativ, dacă ţinem seama de existenţă capacităţii de finanţare externă a deficitului comercial şi de influxul de tehnologie înaltă presupus de importurile crescute ale României. Ritmul de 4% poate asigura pe termen lung o reducere a decalajului actual existent faţă de nivelul produsului intern brut în Uniunea Europeană (presupusă a creşte cu un ritm mediu de 2,5% pe an în aceeaşi perioadă de timp). Prin comparaţie, rata medie anuală în cadrul scenariului alternativ este de numai 2,5%, aceeaşi cu cea înregistrată în ţările Uniunii Europene, ceea ce face imposibile reducerea decalajului şi realizarea convergenţei.

2. Componenta unde se observă cele mai mari diferenţe este cea a investiţiilor (formarea brută de capital fix). Explicaţia rezidă nu doar în fluxurile de ISD mai reduse în cazul scenariului alternativ, ci – în primul rând – în capacitatea mai scăzută a economiei de a-şi asigura potenţialul de creştere în viitor. Costurile neintegrării vor deveni foarte mari pe termen lung, deoarece economia României va intra într-un cerc vicios al stagnării economice, prin diminuarea ratei de acumulare (care presupune, evident, o rată foarte mică de economisire).

3. Exporturile şi importurile prezintă ritmuri de creştere mult mai mici în scenariul alternativ, ceea ce menţine economia la un nivel de deschidere către restul lumii relativ scăzut faţă de media europeană şi încetineşte procesul de convergenţă (efectul Balassa-Samuelson va fi mai greu asimilat de economia noastră, pe fondul menţinerii unei ponderi mari a ramurilor ineficiente, care nu intră în concurenţă pe piaţa internaţională). În cadrul scenariului alternativ, datorită creşterii mai lente a importurilor, există o tendinţă mai puţin accentuată de mărire a deficitului comercial, dar ea va fi urmarea unor politici restrictive asupra importurilor, impuse prin control administrativ, în condiţiile în care cursul de schimb se depreciază mai mult decât în scenariul de bază, iar capacitatea de finanţare externă se reduce la jumătate.

TABEL 4.2. Alţi indicatori macroeconomici - scenarii alternative pentru economia României, 2001-2008

Anul			2001		2002	2003	2004	2005	2006	2007	2008
Deflator PIB (% anuala)		SB	28.63		27.16	12.92	12.42	7.28	8.9	8.3	7.6
		SA	32.2		23.3	23	11.7	8.9	9.0	8.4	7.8
Rata inflaţiei (% anuala)		SB	30.33		23.16	13.33	11.78	9.33	8.9	8.3	7.6
		SA	32.9		23.3	12.4	11.8	8.9	9.0	8.5	7.9
Rata şomajului (% anuala)		SB	10.91		12.23	12	11.76	13.82	14.56	16.37	17.76
		SA	12.05		12.32	12.26	12.13	14.11	15.33	17.36	19.06
Deficitul bugetar (% in PIB)		SB	-3.73	-3.48		-3.77	-4.22	-5.51	-6.8	-7.7	-8.6
		SA	-3.0		-3.6	-4.0	-4.6	-6.0	-7.5	-8.7	-10.0
Nivelul cheltuielilor bugetare in PIB (% in PIB)		SB	35.8		35.5	36.2	36.9	38.3	39.7	41.2	42.5
		SA	35.9		35.6	36.6	37.4	39.0	40.6	42.4	44.2
Sala-riul brut (%)	Indicele creşterii nominale	SB	51.89		29.28	17.78	19.57	17.75	10.50	14.50	12.16
		SA	51.96		28.97	17.38	17.90	15.89	11.26	14.93	12.70
	Indicele creşterii reale	SB	14.02		4.21	4.17	5.40	6.17	1.49	5.71	4.21
		SA	14.29		4.56	4.35	5.44	6.37	2.02	5.89	4.45
	Indicele creşterii in USD	SB	9.63		9.74	9.93	11.48	12.80	9.04	11.92	9.59
		SA	9.82		9.95	10.22	11.55	12.89	9.3	11.82	9.56

Aceleaşi efecte negative apar – în varianta alternativă a nerealizării programului de pre-aderare - şi în planul social-economic. Tabelul 4.2. prezintă rezultatele rulării scenariilor prin prisma salariului brut real, a ratei şomajului, a deficitului bugetar înregistrat sau a evoluţiei principalelor preţuri din economie, inclusiv a cursului de schimb.

Concluziile pe care le putem enunţa după analizarea acestui tabel sunt:

1. Rata şomajului creşte în ambele scenarii, dar în scenariul alternativ ea atinge aproape 20% la finele intervalului de prognoză, aducând România în situaţia Spaniei după momentul integrării sale în Uniunea Europeană. Performanţa mai bună din scenariul de bază se datorează fenomenului de creştere economică, care va implica un proces de creare de noi locuri de muncă mai dinamic decât în cadrul scenariului alternativ.

2. În scenariul alternativ, creşterile salariului brut sunt – de regulă - mai mari decât creşterea produsului intern brut, fenomen nesustenabil pe termen lung, care va conduce economia la supraîncălzire, cu pericolul asociat de reizbucnire a procesului inflaţionist. În ambele scenarii, rata inflaţiei urmează un traseu prestabilit exogen, presupunându-se că politicile macroeconomice vor fi conduse de asemenea manieră încât să combată prioritar orice puseu inflaţionist, ce ar putea distruge total credibilitatea guvernanţilor români pe termen lung. Cu toate acestea, menţinerea inflaţiei la niveluri similare cu cele care apar în rularea scenariilor nu este posibilă în cazul unui scenariu lipsit de credibilitate, în care deficitele se adâncesc în absenţa unei capacităţi de finanţare externă bine conturată.

3. În ambele scenarii, are loc o apreciere în termeni reali a monedei naţionale, fenomen firesc în condiţiile existenţei procesului de restructurare şi de deschidere economică către restul lumii. Efectul Balassa-Samuelson se va manifesta, ca urmare a evoluţiei diferite a preţurilor din sectoarele cu produse comercializabile extern faţă de preţurilor din sectoarele celelalte (de regulă, servicii-utilităţi publice).

4. Deficitul bugetar atinge cote alarmante şi nerealiste către finalul intervalului de prognoză în ambele scenarii (8% respectiv 10% din PIB), fiind mult mai mare pentru varianta scenariului alternativ. Acest lucru atrage atenţia asupra necesităţii regândirii sistemului fiscal pe parcursul anilor ce vin, astfel încât să poată răspunde provocărilor generate de creşterea preconizată a cheltuielilor bugetare, în termeni reali. Pentru cazul scenariului alternativ, România va intra cu siguranţă în incapacitate de plată înainte să poată atinge nivelul prognozat al deficitelor bugetar şi, respectiv, de cont curent, neavând surse credibile de finanţare a unor asemenea deficite mari.

Concluzionând, putem enunţa următoarele două propoziţii referitoare la scenariile considerate, din punctul de vedere al performanţelor lor macro-economice la nivelul agregat al întregii economii:

· Pe termen mediu, pe perioada pre-aderării (2001-2007), economia României se poate dezvolta sustenabil şi într-un ritm care să-i permită reducerea decalajului faţă de Uniunea Europeană doar în cazul scenariului care presupune respectarea strictă a politicilor economice consistente impuse de Programul Economic de Pre-aderare, deci în cazul atingerii dezideratului de integrare europeană.

· Pe termen lung, continuarea premiselor din scenariul alternativ, care conduce la imposibilitatea integrării în Uniunea Europeană, va anula practic şansele de dezvoltare economică durabilă pentru România, permiţând – în cel mai bun caz – ritmuri de creştere egale cu cele înregistrate de statele dezvoltate ale lumii, şi împiedicând realizarea convergenţei nivelului de trai.

Din cele două propoziţii rezultă clar că procesul de integrare europeană a României este indisolubil legat şi nu poate fi separat de dezvoltarea economică, de reformarea economiei şi de creşterea nivelului de trai.

4.2. Alte aplicaţii ale modelelor în evaluarea costurilor şi beneficiilor

Abordarea anterioară permite evaluarea beneficiilor integrării României în Uniunea Europeană la nivelul global al macro-agregatului economico-social. Există totuşi multe carenţe în acest tip de abordare:

- Analiza pe baza unui model unisectorial macroeconomic oferă imaginea de ansamblu a beneficiilor totale, fără a intra în analize parţiale la nivel sectorial, regional sau social.

- Nu pot fi determinaţi perdanţi sau câştigători ai procesului de integrare europeană în rândurile populaţiei, printre sectoarele economiei naţionale sau dintre actorii pieţei.

- Este foarte greu de determinat impactul asupra unei regiuni anumite sau asupra unei ramuri economice sau asupra unei categorii de populaţie, provenit din implementarea unei măsuri anume de politică economică sau socială.

Dacă dorim să cuantificăm efectele produse de o potenţială schimbare a politicilor socio-economice, trebuie să utilizăm alte tipuri de modele economice, cum ar fi cele de echilibru general dezagregate pe mai multe sectoare şi mai mulţi agenţi economici, sau modelele macro-economice multisectoriale de factură dinamică (econometrice sau realizate prin proceduri de calibrare dinamică).

Un model de echilibru general ar permite analiza la nivelul fiecărui sector economic detaliat în model, precum şi la nivelul subcomponentelor matricii de contabilitate socială. Există modele de echilibru general dezagregate după principii geografice, care permit evaluarea impactului diferenţiat al oricărei măsuri de politică economică asupra fiecărei regiuni în parte. În România există un singur model utilizabil la această oră, dar el se bazează pe o structură economică deja perimată, fiind construit cu ajutorul tabelelor de intrări-ieşiri din conturile naţionale pe perioada 1989-1996 (Voicu, 2000). Prognozele realizate pe baza modelelor de echilibru general sunt – de obicei – puţin credibile, datorită faptului că acest tip de model este static în esenţa sa, iar în perioade de tranziţie, structura economiei variază prea mult în doar câţiva ani pentru a permite aproximarea comportamentului economic modelat cu cel real.

Modelele macro-econometrice sectoriale sunt foarte laborioase, dar ele dau cele mai bune rezultate în analiza costuri-beneficii. Pentru România, există în stare de funcţiune doar un singur model de acest tip, modelul RO-HERMIN (Ciupagea, 2000), dar şi acesta necesită recalculări şi recalibrări în determinarea parametrilor sistemului de ecuaţii. Oricum, ar fi nevoie de resurse financiare pentru reactivarea acestui model, sau pentru adaptarea pentru România a unui alt model de aceeaşi factură, cel conceput în cadrul Institutului Naţional de Cercetări Economice şi Sociale din Londra (NIESR), modele care ar permite calculul costurilor sau beneficiilor diverselor măsuri de politică economică într-un mod consistent, la nivel sectorial sau regional.

O a treia categorie de modele ce ar cuantifica costurile şi beneficiile la nivelul unui anumit sector este aceea a modelelor specifice respectivului sector. Acestea însă prezintă marele dezavantaj al lipsei de globalism, ele neavând o viziune sistemică şi inter-relaţională asupra tuturor cauzelor şi efectelor fenomenelor care se manifestă în sectorul de activitate considerat.

5. Creşterea durabilă şi problematica ecologică

După cum se defineşte creşterea durabilă ca reprezentând îmbunătăţirea progresivă şi menţinerea bunăstării populaţiei în corelare cu cerinţele folosirii raţionale a resurselor naturale şi ale conservării ecosistemelor, putem delimita câteva priorităţi: sănătatea populaţiei, educaţia, creşterea economică şi conservarea resurselor energetice şi protecţia mediului.

Sănătatea populaţiei

Unul din costurile integrării României în UE este reprezentat prin impactul presupus de adoptarea măsurilor de creştere a calităţii standardelor de viaţă. Una din componentele acestui indicator al dezvoltării umane este starea de sănătate a populaţiei. Eforturile României în acest domeniu trebuie să fie destul de intense, deoarece statisticile indicau faptul că nivelul sănătăţii populaţiei era foarte mic comparativ cu cel înregistrat în UE, situându-ne printre ţările est-europene subdezvoltate din acest punct de vedere. Costurile creşterii şi menţinerii sănătăţii populaţiei se referă la măsuri orientate în următoarele direcţii:

- prevenirea mortalităţii infantile, care situează România pe unul din ultimele locuri din Europa;

- speranţa de viaţă la naştere, care de asemenea este în scădere în ultimii ani;

- prevenirea îmbolnăvirilor respiratorii, aceasta fiind o altă problemă cu care se confruntă România.

Beneficiile rezultate în urma măsurilor de îmbunătăţire a sănătăţii populaţiei sunt evidente şi imperative şi justificarea lor nu necesită o detaliere foarte exactă. Trebuie menţionat faptul că, dacă analizăm bugetul unei familii şi aşa foarte redus comparativ cu media pe UE, dacă, pe lângă cheltuielile aferente consumului (care au o pondere foarte mare), adăugăm cheltuielile mari pentru sănătate, realizăm situaţia critică cu care se confruntă România la acest moment. Deşi ponderea cheltuielilor individuale în domeniul sănătăţii este mare în bugetul gospodăriilor, suma absolută alocată este insuficientă asigurării unor norme europene de protecţie a capitalului uman şi de reducere a riscului de îmbolnăvire. Pentru soluţionarea problemei sănătăţii este necesară efectuarea unor analize de corelaţie între starea de sănătate a populaţiei în profil regional şi condiţiile economice care afectează potenţial această stare. O astfel de analiză ar permite stabilirea unui set de măsuri consistent, care să acopere atât problematica asigurării necesarului de finanţare, cât şi schimbarea sistemului actual în direcţia creşterii interesului pentru activitatea de prevenire a surselor de deteriorare a stării generale de sănătate.

Educaţia

Costurile reformei învăţământului, în vederea pregătirii României pentru aderarea la UE, se referă la implementarea cu succes a următoarelor măsuri:

- ameliorarea infrastructurii şi conectarea la comunicaţiile electronice;

- reforma managementului şcolar şi academic, prin descentralizare şi consolidarea autonomiei instituţionale;

- trecerea la forme avansate de cooperare internaţională;

Beneficiile se regăsesc în mai multe sfere, printre care:

- creşterea generală a competitivităţii conomiei;

- ameliorarea accesului specialiştilor români – şi a părţii române în general – la proiecte finanţate de organizaţiile internaţionale

- creşterea ponderii specialiştilor români în managementul companiilor realizate prin ISD în România.

Protecţia mediului

Una dintre problemele fundamentale, ce necesită o atenţie deosebită în vederea succesului desfăşurării procesului de aderare la UE, este problematica ecologică. Aceasta rezultă, în primul rând, din normele adoptate de UE cu privire la protecţia mediului natural (prevenirea poluării apei, aerului şi solului).

În vederea adoptării normelor şi prevederilor UE cu privire la protecţia mediului, la care a aderat deja în mare parte, România a elaborat, după cum se ştie, un program denumit Strategia Naţională privind Protecţia Mediului şi Planul Naţional de acţiuni în favoarea mediului, menit să încurajeze implementarea aquis-ului comunitar în condiţiile unei dezvoltări durabile. Acest program strategic are următoarele priorităţi, atât pe termen scurt cât şi pe termen mediu.* Pe termen scurt, obiectivele prioritare sunt: continuarea transpunerii legislaţiei cadru, stabilirea programelor de armonizare detaliate şi a strategiilor de implementare legate de acţiuni individuale; planificarea şi începerea implementării acestor programe şi strategii. Pe termen mediu, se conturează următoarele priorităţi: dezvoltarea structurilor şi capacităţilor de control al supravegherii şi implementării, planificare şi implementarea continuă a programelor de evaluare aferente acţiunilor individuale; o abordare deosebit de atentă a problematicii apei şi aerului; integrarea în definirea şi implementarea politicilor sectoriale naţionale a exigenţelor privind protecţia mediului în contextul dezvoltării durabile.

Atât planificarea, cât şi implementarea acestei strategii, implică anumite costuri. Aceste costuri sunt cuantificate şi evaluate cu atât mai exact, realist cu cât se face o estimare mai pertinentă a investiţiilor aferente. Astfel, potrivit estimărilor din proiectul ROM 102 privind “Dezvoltarea Programului de Implementare a Legislaţiei de Mediu UE Armonizată”, costurile necesare pentru ca România să se ridice la standardele europene în ceea ce priveşte mediul, sunt estimate la aproximativ 20 de miliarde de EURO.

Structura acestor costuri este următoarea:

- 50% pentru sectorul apă;

- 25% pentru sectorul aer;

- 25% pentru sectorul deşeu;

În cadrul programului naţional “Strategia Naţională privind Protecţia Mediului” se delimitează şi se estimează aplicarea propriu-zisă a următoarelor obiective strategice în vederea ocrotirii mediului:

În ceea ce priveşte calitatea şi protecţia apelor:

- pe termen scurt

- adoptarea de noi reglementări în conformitate cu cerinţele UE;

- elaborarea programelor detaliate de îmbunătăţire a calităţii apelor;

- reforma instituţională necesară adoptării reglementărilor UE cu privire la epurarea apelor uzate şi alimentarea cu apă;

- modernizarea reţelei de monitorizare a calităţii apelor;

- investiţii în domeniul epurării apelor uzate şi alimentării cu apă;

- pe termen mediu

- investiţii privind managementul apelor uzate în aglomeraţii urbane cu o populaţie echivalentă mai mare de 100 000 de locuitori, în conformitate cu cerinţele Directivei 91/271/EEC;

- investiţii privind managementul apelor uzate în 50% dintre aglomeraţiile urbane cu o populaţie echivalentă cuprinsă între 10 000 şi 100 000 locuitori, în conformitate cu cerinţele Directivei 91/271/EEC;

- investiţii privind atingerea standardelor de calitate a apei potabile, în conformitate cu cerinţele UE, pentru 75% din populaţia României;

- investiţii privind atingerea standardelor de calitate a apelor de suprafaţă utilizate ca sursă de apă potabilă, în conformitate cu cerinţele UE;

- protejarea celor mai importante cursuri de apă împotriva fenomenului de eutrofizare;

În domeniul calităţii şi protecţiei aerului, obiectivele sunt:

- pe termen scurt

- armonizarea legislaţiei naţionale în vederea implementării Directivei cadru pentru calitatea aerului 96/62;

- implementarea procedurilor de control al calităţilor şi acreditarea laboratoarelor;

- elaborarea unui plan de lucru pentru monitorizarea calităţii aerului;

- introducerea facilităţilor fiscale pentru reducerea emisiilor

- pe termen mediu

- elaborarea planurilor în caz de alertă;

- implementarea unui sistem de avertizare a publicului;

În domeniul deşeurilor, obiectivele sunt următoarele:

- pe termen scurt

- armonizarea legislaţiei naţionale conform aquis-ului comunitar în domeniul deşeurilor;

- elaborarea şi aplicarea unei Strategii Naţionale şi a unui Plan de Acţiune privind managementul deşeurilor;

- îmbunătăţirea sistemului de monitorizare şi evaluare şi a bazelor de date în domeniul deşeurilor;

- lansarea investiţiilor necesare dezvoltării unei infrastructuri adecvate pentru managementul deşeurilor;

- stabilirea unor instrumente economice a căror aplicare să contribuie la micşorarea, reciclarea şi reutilizarea deşeurilor.

- pe termen mediu

- armonizarea completă a legislaţiei naţionale în domeniul deşeurilor cu aquis-ul comunitar (2005);

- dezvoltarea planului de investiţii în domeniul infrastructurii;

- punerea în aplicare a unui sistem de informare-educare a publicului.

Toate aceste elaborări de planuri de acţiune, precum şi implementarea cât mai grabnică a acestora pe latura protecţiei mediului, implică un anumit nivel al investiţiilor destul de ridicat (20 de miliarde de EURO). După cum ştim, orice investiţie se face în vederea obţinerii unor beneficii care să depăşească costurile, sau cel puţin să acopere costurile. În acest domeniu, estimarea beneficiilor este un proces greoi, îndelungat şi supus dezbaterii politice intense. Beneficiile estimate a fi obţinute din urma adoptării normelor aquis-ului comunitar în domeniul protecţiei mediului sunt următoarele:

- în domeniul industrial, se urmăreşte creşterea competitivităţii produselor, datorită armonizării standardelor de calitate cu UE;

- pe plan social, se estimează o creştere a protecţiei sănătăţii populaţiei cu implicaţii directe asupra randamentului forţei de muncă şi reducerea morbidităţii;

- utilizarea durabilă a resurselor;

- având în vedere faptul că agricultura are ponderea cea mai mare în PIB, beneficiile în acest domeniu au efect major la nivelul întregii economii (îndeplinirea normelor de protecţie a mediului reprezintă o condiţie imperativă asupra competitivităţii sectorului agricol, care are o pondere deosebit de însemnată la nivelul economiei naţionale);

- elaborarea planurilor de protecţie a mediului pot atrage finanţări din partea ISPA (proiectele finanţate de ISPA urmăresc investiţii mari, minim 5 milioane EURO, în majoritatea cazurilor acoperind cel mult 75% din totalul investiţiilor).*

Cu toate eforturile de a evalua într-un mod cât mai real costurile şi beneficiile adoptării şi implementării aquis-ului comunitar în domeniul protecţiei mediului înconjurător, ar fi mult prea simplist să le considerăm exacte, deoarece reglementările europene cu privire la normele de protecţie a mediului se modifică permanent, devenind din ce în ce mai riguroase şi restrictive. De altfel, o componentă esenţială pentru determinarea costurilor şi beneficiilor este stabilirea momentul-ului aderării României la UE.

6. Impactul Uniunii Vamale asupra României – costuri şi beneficii

Integrarea într-o uniune vamală înseamnă de fapt eliminarea tuturor barierelor tarifare şi netarifare dintre ţările partenere, fapt realizabil prin înlăturarea frontierelor economice (bariere în calea fluxurilor de bunuri şi / sau servicii comercializabile pe pieţe externe).

Aderarea României la piaţa unică europeană va implica eliminarea taxelor vamale la ansamblul importurilor provenind din această grupare regională şi adoptarea Tarifului Vamal comun al UE. Adoptarea Tarifului vamal are două efecte directe şi anume:

- anularea completă a protecţiei vamale la importurile din UE, dar şi la exporturile în UE;

- modificarea nivelului taxelor vamale la importul din ţări terţe.

Costurile asocierii României la UE din perspectiva Uniunii Vamale se estimează a fi următoarele:*

- aderarea va avea un impact foarte puternic asupra unor producători autohtoni datorită protecţionismului vamal actual foarte ridicat, în special la nivelul sectorului agricol; o atenuare a acestui impact va avea loc pentru următoarele categorii de produse: bere, vin, vermuturi, tutun, lapte şi smântână concentrată, unt, brânzeturi şi caşuri, ciocolată şi alte produse alimentare care conţin cacao, datorită acordării dreptului la unele contingente vamale;

- eliminarea totală, graduală pe perioada anilor următori, a taxelor vamale la importul din UE a produselor agroalimentare, ceea ce va duce la intensificarea presiunii concurenţei în cazul acestor produse pe piaţa românească. Cele mai afectate de presiunea concurenţei din partea UE vor fi produsele agroalimentare care beneficiază de o protecţie vamală ridicată (băuturile, tutunul şi produsele din tutun, carnea şi organele comestibile, laptele şi produsele lactate, ouăle, mierea naturală, unele legume etc);

- eliminarea totală a taxelor vamale la importul de produse industriale din UE ar putea avea un anumit impact negativ asupra producţiei industriale (datorită unei protecţii iniţiale mai ridicate, cu o medie simplă a taxelor vamale la importul din UE de aproximativ 6%).

- un efect important rezultă din urma adoptării Tarifului Vamal comun al UE faţă de ţările terţe, pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate, ceea ce va conduce la modificarea gradului de protecţie asigurată producătorilor din România în mai multe sectoare de activitate (subramuri ale industriei prelucrătoare) şi la posibila reintroducere a protecţiei faţă de produse provenite din state cu care România are în prezent acorduri de liber schimb (Turcia, Rep. Moldova). Dacă în 1999 media simplă a taxelor vamale la importul de produse agroalimentare era de 33.9%, media simplă a taxelor vamale în UE pentru aceste produse era de 17.3%.

Liberalizarea comerţului va avea şi efecte benefice:

- unele industrii tradiţional exportatoare româneşti (confecţiile, siderurgia şi metalurgia) vor câştiga în urma eliminării barierelor vamale (în special netarifare);

- sporirea concurenţei poate conduce la îmbunătăţirea calităţii produselor româneşti. Racordarea la standardele europene va avea acelaşi efect;

- producătorii agricoli ar putea beneficia de sprijin financiar pentru restructurare. În plus, este de aşteptat ca o serie de firme din UE să se implice în procesul de colectare / distribuţie a produselor agricole, element extrem de deficitar în România;

În vederea contracarării efectelor negative ale eliminării protecţiei vamale la importul României din UE, se impune adoptarea unei strategii ce se orientează în principal pe următoarele aspecte:

- intensificarea / accelerarea procesului de restructurare a producţiei industriale, pe fondul consolidării unei economii de piaţă eficiente, al derulării unui climat concurenţial;

- impunerea unei politici industriale permisive şi facilitatoare, cu susţinerea prioritară a sectoarelor industriale pentru care piaţa mondială este în expansiune;

- consolidarea componentei cercetare-dezvoltare-inovare în activitatea industrială, agricolă etc. naţională, inclusiv la nivelul agenţilor economici;

- extinderea accelerată a procesului de privatizare a companiilor din industrie;

- privatizarea societăţilor comerciale din mediul rural;

- perfecţionarea cadrului legal pentru funcţionarea pieţelor agricole;

- modernizarea sectoarelor de producţie conform standardelor de calitate şi normelor UE.

Analizând structura comerţului exterior românesc, se constată un grad de deschidere a economiei relativ redus în raport cu alte state candidate la integrare în UE, prezentând totuşi o tendinţă crescătoare. Pe măsură ce economia se deschide spre exterior, se multiplică şansele unei creşteri economice susţinute pe termen lung. Nu numai teoria, dar şi experienţa altor ţări în tranziţie demonstrează că liberalizarea comerţului exterior stimulează producţia. În ultimul deceniu, ponderea ţărilor puternic industrializate în comerţul nostru exterior a crescut spectaculos, atât la export cât şi la import. În relaţia cu UE, au intervenit cele mai radicale schimbări.

Comerţul exterior între România şi UE

(mil. dolari)

	1990	1991	1992	1993	1994	1995	1996	1997	1998	1999	2000
Total	2835	2815	3620	4664	5735,9	9468,9	10555	10684	12186	11848	14002
Export FOB	1670	1435	1398	1924	2734,9	4283,4	4568,6	4765,6	5357,5	5573,4	6613,5
Import CIF	1165	1379	2222	2740,5	3001	5185,5	5986,1	5818,6	6828,9	6275	7389,1
Balanţă (export FOB -import CIF)	505	56	-824	-817,5	-266,1	-902,1	-1417,5	-1153	-1472	-701,6	-775,6

Sursa: Dialog European, 1991-2000; Anuar statistic 2001 – INS.

Câteva constatări privind evoluţia comerţului româno-comunitar se impun:

- UE a devenit principalul partener comercial al României, demonstrând o pondere în comerţul total al României aflată în creştere, în detrimentul ţărilor terţe; în prezent, ponderea UE în comerţul nostru exterior (65% în 1999 sau 60% în 2000) este comparabilă cu ponderea sa în comerţul Austriei (67%) sau Spaniei (65%);

- balanţa comercială a devenit pasivă pentru România, dar decalajul între import şi export, în termeni absoluţi, tinde să se stabilizeze;

- în timp ce evoluţia exportului românesc total a prezentat şi perioade de stagnare sau diminuare, exporturile către UE au înregistrat o permanentă creştere;

- piaţa României s-a deschis pentru produsele comunitare, îndeosebi pentru cele care înglobează multă manoperă, favorizând îmbunătăţirea pieţei muncii în UE;

- structural, a crescut ponderea produselor obţinute în domenii în care partenerii comunitari au investit în România (industria confecţiilor textile, prelucrarea lemnului).

Ca orientare geografică, în schimburile comerciale externe ale României nu mai sunt de aşteptat transformări majore în momentul aderării, deoarece modificările s-au produs deja.

Evoluţiile, prin deschiderea în continuare a economiei româneşti, pot conduce la o sporire a volumului de export pe locuitor, fără însă un impact semnificativ asupra orientării geografice a comerţului.

În plan structural nu se poate vorbi de un trend pozitiv al comerţului nostru cu UE. Raportul de schimb comercial (terms of trade) s-a înrăutăţit, iar unele produse prelucrate au dispărut de pe lista exporturilor noastre spre UE. În unele sectoare, cum ar fi cel al lemnului, a scăzut mereu gradul de prelucrare, deci şi ponderea manoperei în valoarea produselor exportate.

Totuşi, după cum am menţionat mai sus, exporturile româneşti spre UE au crescut constant în volumul absolut, după anul 1990. Exporturile au fost favorizate şi de continua devalorizare a leului, însă faptul că s-au înregistrat creşteri şi în anii cu un curs valutar relativ stabil (1997) dovedeşte că şi calitatea unor produse exportate s-a îmbunătăţit. O comparaţie cu alte ţări asociate, în privinţa comerţului cu UE, ca pondere, structură şi volum pe locuitor, nu ne pune într-o lumină favorabilă. În privinţa eficienţei schimburilor, chiar şi la materiile prime şi semifabricate situaţia este fragilă. Deschiderea unor acţiuni antidumping de către Comisia Europeană la importul unor produse siderurgice româneşti (ţevi fără sudură, tablă groasă), demonstrează că rentabilitatea exporturilor noastre are baze îndoielnice în unele cazuri (exemplu, exporturile de produse metalurgice ale SIDEX-Galaţi).

6.1. Potenţialul comercial al României în relaţia cu Uniunea Europeană

Comerţul exterior al României se derulează, în general, sub potenţialul său real, fapt reflectat şi în relaţiile cu UE. Chiar şi în acest context, statutul de ţară asociată a conferit o dinamică sporită schimburilor comerciale cu UE comparativ cu relaţiile cu terţe ţări, conform ultimelor statistici. Dacă exporturile totale ale României s-au diminuat în 1998 la 8,3 mild. dolari de la 8,4 în 1997, înspre Uniunea Europeană ele au crescut în aceeaşi perioadă de la 4,8 la 5,4 mild. dolari. Explicaţiile se regăsesc şi în teoria economică şi în practica raporturilor de asociere.

Teoretic, se poate compara comerţul româno – comunitar cu cel al unor ţări terţe fără acorduri preferenţiale, utilizând cel mai comun model empiric, “modelul gravitaţional”.

Potrivit modelului gravitaţional (Linnemann 1966), valoarea exportului (X) unei ţări i spre o ţară j este o funcţie de:

- PIB al ţării de destinaţie (PIB) şi al ţării de origine (PIB)

- Populaţia ţării de destinaţie (POP) şi a ţări de origine (POP)

- Distanţa între cele două ţări (Dist)

- Alţi factori (vecinătatea, acorduri de comerţ liber) (D).

Folosindu-se datele statistice de comerţ exterior dintre cele două ţări (uniuni vamale), variabilele respective se ponderează cu parametrii a b_{1 ,} b₂, b₃, b₄, b₅ şi g_k

Modelul gravitaţional defineşte astfel exporturile ţării i spre ţara j:

X_ij = a PIB_j^b1 POP_j^b2 PIB_i^b3 POP_i^b4 Dist_ij^b5 PD_kij^gk

Se iau în calcul potenţialul de export al ţării de origine (forţa centrifugă) şi potenţialul de absorbţie a importurilor (forţa centripetă) în ţara de destinaţie.

PIB–ul din ambele ţări influenţează pozitiv exporturile (X), în timp ce numărul populaţiei are o influenţă negativă. Ţările mari îşi satisfac într-o proporţie superioară propria cerere şi tind să depindă mai puţin de comerţul exterior.

În practică, modelul s-a verificat destul de bine, deşi nu oferă prea multe explicaţii tehnice. S-a aplicat la datele disponibile pentru ţările Europei Occidentale, plecând de la nivelul comerţului într-un anumit moment şi prefigurând nivelul normal sau previzibil al acestuia. După unele estimări, comerţul UE cu ţările din Europa Centrală şi de Est poate să crească de 5 ori faţă de anul 1995, conform acestui model.

În cazul României, dacă la importuri s-ar putea confirma, la exporturi ele supraevaluează capacitatea noastră de adaptare a ofertei interne la cererea externă (forţa centrifugă). Pe lângă marja de eroare pe care o implică acest model, supraevaluarea provine şi din utilizarea indicatorului PIB corectat cu paritatea puterii de cumpărare (PPC). Transformarea PIB / loc din lei în euro sau dolari la paritatea puterii de cumpărare conduce la o supraevaluare artificială a PIB. De exemplu, în 1996 PIB / loc. era de 1239 euro*, iar corectat la PPC era de 4322 euro (Eurostat, Yearbook 1997), sau 6500 euro, conform ultimei metodologii utilizate de EUROSTAT (1999, după schimbarea grupei din care face parte România). Puterea de cumpărare externă este dată de PIB la cursul pieţei şi nu de cel corectat cu PPC. În aceste condiţii, dacă se aplică modelul gravitaţional în comerţul româno-comunitar, cu PIB necorectat, se constată că nu se mai poate previziona o creştere masivă acestui comerţ. Principalele reorientări geografice ale comerţului nostru exterior au avut deja loc. Uniunea Europeană deţine o pondere de peste 60% în comerţul exterior al României, ceea ce ne situează la nivelul unor ţări membre ale UE. Deci, în viitor nu este de aşteptat o creştere în continuare a ponderii, ci a volumului comerţului, odată cu creşterea economică internă şi cu alţi factori care stimulează în general schimburile economice externe.

Integrarea unei economii de mici dimensiuni într-un spaţiu economic de natura UE, cu un grad ridicat de stabilitate economică, implică anumite costuri şi beneficii, dintre care putem evidenţia trei efecte principale:

1. Creşterea volumului schimburilor comerciale ca rezultat al creării nete de comerţ. În relaţia România – Uniunea Europeană, acest aspect este demonstrat prin triplarea volumului schimburilor comerciale într-un interval de timp relativ scurt, după intrarea în vigoare a primelor acorduri de cooperare în domeniul schimburilor comerciale după 1989.

2. Preţurile tind să cunoască o aliniere, astfel încât un bun sau serviciu să aibă un preţ apropiat pe diferite pieţe.

3. Diminuarea veniturilor obţinute prin taxele vamale.

Pe lângă aceste efecte principale, este necesar să evidenţiem şi altele, cum ar fi:

1. Efectul producerii de profit care apare în special în sectoarele în care preţul intern este mai mare decât costul mediu de producţie. În acest caz, creşterea volumului producţiei va genera creşterea profitului atâta vreme cât venitul marginal adus de fiecare unitate produsă suplimentar va fi mai mare decât costul marginal. Extinderea pieţei de desfacere în condiţiile unei calităţi corespunzătoare a producţiei va permite obţinerea de profit pur ca urmare a creşterii dimensiunilor producţiei, fără ca acesta să fie rezultatul creşterii randamentului factorilor de producţie.

2. Scăderea costurilor ca urmare a creşterii dimensiunilor producţiei prin lărgirea pieţei.

3. Existenţa unei varietăţi de alegere din partea producătorilor în privinţa bunurilor de producţie şi a tehnologiilor utilizate şi din cea a consumatorilor legat de diversificarea bunurilor destinate satisfacerii consumului nemijlocit.

4. Atunci când nivelul de integrare depăşeşte stadiul uniunii vamale, pot să apară câştiguri suplimentare ca urmare a creşterii mobilităţii factorilor de producţie şi coordonării politicilor monetare şi fiscale; acumularea de capital fizic, care se realizează prin investiţii străine directe; o mai bună repartizare a forţei de muncă.

Datele arată că datorită atenuării barierelor vamale dintre UE şi ţările candidate la aderare, comerţul dintre aceste două grupe de ţări a cunoscut o creştere accentuată, fapt care conduce la concluzia că liberalizarea completă va spori şi mai mult aceste relaţii comerciale. Se mai observă de asemenea, un ritm mai accentuat de creştere al importurilor ţărilor candidate dinspre UE, decât cel al exporturilor (poate cu excepţia României), situaţie care se explică prin nevoia de restructurare a acestor ţări (vezi Figura de mai jos).

6.2. Comerţul cu produse sensibile

Există încă anumite produse calificate drept “sensibile”, la care se consideră că protecţionismul UE împiedică atingerea performanţelor noastre de export la nivelul potenţialului.

România, cu o forţă de muncă ieftină deţine un avantaj comparativ în industriile care înglobează multă manoperă sau sunt energo-intensive. Acestea sunt tocmai industriile “sensibile”: siderurgie, confecţii textile, încălţăminte, prelucrarea lemnului.

Liberalizarea treptată a importurilor comunitare de produse “sensibile” din România, nu a condus la o explozie a exporturilor noastre. Unul din motive este procesul accelerat de globalizare a economiei, în care s-a erodat mult marja de avantaj comparativ. În plus, este îndoielnică cuantificarea unui avantaj comparativ net la nivelul de ansamblu al unei întregi ramuri economice. De exemplu este hazardată afirmaţia că în domeniul confecţiilor se utilizează forţă de muncă inferior calificată, atâta timp cât o bună parte din operaţiuni se execută de specialişti cu înaltă calificare. Iau amploare, în acest context, operaţiunile de perfecţionare activă (lohn) în cadrul cărora numai anumite operaţiuni de prelucrare se execută în România. Eliminarea restricţiilor cantitative la importul în UE de confecţii şi textile, începând cu 1 ianuarie 1998, nu a produs salturi spectaculoase şi nici nu a declanşat măsuri de apărare comercială din partea UE. Creşterea ponderii produselor “sensibile” s-a produs încă înainte de liberalizarea importurilor comunitare, atunci când alte produse (nesensibile) şi-au redus ponderea în exporturile româneşti, la începutul acestui deceniu, din cauza necompetitivităţii deţinute şi relevate.

O “fotografiere” a avantajului comparativ la un moment dat, la un produs sau grupă de produse, se poate realiza după următoarea formulă:

unde: RCA_iL= indicele avantajului comparativ la exportul produsului “l” din ţara “i” (România) spre UE.

X_iL= valoarea exportului produsului “l” din ţara “i” spre UE.

Numărătorul fracţiei reprezintă ponderea unui anumit produs în totalul exporturilor României spre UE, iar numitorul ponderea acelui produs în totalul importurilor UE (extracomunitare).

Extrăgând din statisticile de export ale României şi de import ale UE valorile pentru aceleaşi poziţii tarifare din sistemul armonizat (HS), se poate calcula “indicele avantajului comparativ”, după formula de mai sus. El reprezintă raportul între ponderea produsului în valoarea exporturilor româneşti spre UE şi ponderea produsului în totalul importurilor în UE. Detalierea produselor la patru cifre din HS este suficientă pentru a constata că România deţine avantaje comparative la anumite produse textile şi confecţii, la unele produse siderurgice şi la unele produse din lemn. Dacă se aprofundează analiza pe ani, se constată că avantajele comparative variază relativ rapid de la o subgrupă la alta de mărfuri.

Rolul proximităţii geografice pare a fi exagerat în modelul gravitaţional, de aceea potenţialul nostru de export spre UE poate fi supraevaluat prin această metodă, cu atât mai mult cu cât nu avem (încă) frontiere comune cu UE.

Protecţionismul UE se manifestă în prezent prin severe proceduri antidumping. După aplicarea unor măsuri la importul din România de ţevi fără sudură, în 1997, UE a declanşat o investigaţie la importul de tablă groasă românească în anul 1999.

Înlăturarea barierelor vamale şi, deci, intensificarea comerţului, poate conduce la creşterea productivităţii prin contactul cu parteneri cu un nivel al cercetării-dezvoltării mai ridicat. Simulările întreprinse de Bayoumi, Coe şi Helpman cu ajutorul modelului FMI MULTIMOD, au demonstrat importanţa transferului de cercetare-dezvoltare între ţările industriale dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare prin legăturile comerciale dintre ele, pentru stimularea creşterii economice şi a dezvoltării lor. Simularea a scos în evidenţă că, dacă toate ţările dezvoltate şi-ar mări investiţiile lor în cercetare-dezvoltare cu 0,5% din PIB, produsul lor intern brut ar creşte după 80 ani cu aproximativ cu 20% , iar PIB-ul ţărilor în curs de dezvoltare ar creşte cu aproape 15%. Rezultă clar că, în urma investiţiilor în cercetare-dezvoltare din ţările dezvoltate ar beneficia în bună măsură şi ţările în curs de dezvoltare. Impactul asupra acestora din urmă este legat direct de intensitatea schimburilor comerciale şi a altor forme de interacţiune cu ţările industrializate. Cum integrarea europeană presupune tocmai libertatea de circulaţie a bunurilor, forţei de muncă şi a capitalului, transferul de cunoştinţe nu poate fi neglijat. De altfel, autorii studiului mai sus menţionat afirmă că o creştere cu 5 procente a ponderii comerţului în PIB-ul ţărilor în curs de dezvoltare ar conduce la creşterea produsului intern brut în aceste state cu aproape 9 % după 80 de ani.

Teoriile recente privind comerţul şi creşterea economică au subliniat importanţa fluxului de cunoştinţe încorporat în produsele ce sunt comercializate ca o cale potenţială prin care poate avea loc transferul de tehnologie (Grossman şi Kelpman*, şi Romer şi Rivera-Batiz**). ţările ce investesc puţin în cercetare-dezvoltare sau produc o gamă restrânsă de bunuri de consum şi/sau produse intermediare pot beneficia din cercetarea-dezvoltarea ce este întreprinsă în ţările industriale. Prin examinarea unui eşantion de ţări industriale dezvoltate şi ţări în curs de dezvoltare, Coe, Helpman şi Hoffmaister* au demonstrat că transferul de cercetare-dezvoltare dinspre ţările nordice spre ţările sudice poate fi important şi cantitativ semnificativ.

Această observaţie se bazează pe studierea impactului comerţului la nivel agregat (ponderea importului) concomitent cu corelaţia dintre intensitatea cercetării-dezvoltării întreprinse de partenerii comerciali şi productivitatea factorilor interni de producţie. Din acest studiu a rezultat clar efectul pozitiv al comerţului cu ţările dezvoltate. S-a observat, de asemenea, că pentru produsele omogene şi nediferenţiate (ca de exemplu materii prime), potenţialul privind transferul de tehnologie este mai redus decât pentru produsele diferenţiate şi sofisticate (echipamente şi produse intermediare).

Fluxul de cunoştinţe transmis prin importurile din ţările partenere avansate tehnologic reprezintă numai una din căile prin care poate avea loc transferul de tehnologie din aceste ţări spre România. O altă sursă la fel de importantă, poate apărea ca rezultat al succeselor la export al firmelor româneşti în UE. Literatura economică privind performanţa relativă a firmelor cu activitate de export faţă de cele fără activitate de export este destul de slab prezentată. Pentru SUA, Bernard şi Jensen** au arătat că firmele exportatoare au obţinut rezultate superioare celor ne-exportatoare pentru toţi indicatorii de performanţă, precum: mărimea firmei, valoarea adăugată, creşterea salariilor, etc. Producerea unor bunuri competitive pe plan internaţional şi comercializarea lor pe piaţa externă reprezintă un statut dificil de obţinut. Aceasta arată că acele firme care au reuşit să devină exportatoare au căpătat cunoştinţele necesare pentru a opera pe pieţe diferite faţă de cele interne. Aceasta prezintă o importanţă deosebită pentru România şi pentru ţările în tranziţie în general.

Gradul de difuzie a tehnicilor utilizate de filialele multinaţionale depinde de capacitatea de absorbţie a întreprinderilor autohtone, respectiv de dotarea cu resursele necesare pentru a facilita absorbţia. Astfel, diverse informaţii se vor difuza într-un grad diferit şi cu o viteză diferită. în particular, inovaţiile deosebite, relevante pentru producţia anumitor bunuri, necesită noi investiţii în ceea ce priveşte cunoştinţele lucrătorilor şi echipamentele. De aceea, aceste tehnici speciale se răspândesc într-un grad mai redus decât know-how-ul generic care se poate implementa cu resursele existente în diferite tipuri de activităţi de producţie. De asemenea, firmele multinaţionale pot limita difuzia informaţiilor tehnice relevante pentru industria respectivă către firmele domestice competitive pentru a-şi putea menţine ponderea pe piaţă. Pe de altă parte, aceste filiale ale firmelor multinaţionale pot fi interesate în a facilita difuzia cunoştinţelor manageriale şi de producţie către furnizorii interni de produse şi servicii intermediare de la care acestea se aprovizionează, pentru a stimula creşterea calităţii şi eficienţei produselor şi serviciilor oferite de acestea. În acest fel, efectele de difuzie a cunoştinţelor se pot materializa nu numai în cazul industriilor respective dar şi în restul economiei.

7. Evaluarea necesarului de finanţare

Odată cu începerea negocierilor de pre-aderare a României la UE în anul 2000, s-au pus bazele unui anumit nivel al asistenţei acordate de UE, care să faciliteze şi să finanţeze parţial eforturile (costurile) României de a derula şi a implementa programe în vederea armonizării cadrului legislativ cu cel european, cât şi de a atinge standardele şi normele impuse de UE în diferite sectoare de activitate. Deşi se poate spune că procesul de reformă şi de restructurare este în plină desfăşurare, începând cu 1990, acest drum este anevoios, eforturile aferente desfăşurării sale eficiente fiind foarte costisitoare.

Încă din anul 1990, România a beneficiat de ajutor financiar din partea organismelor financiare ale UE pentru desfăşurarea a numeroase proiecte. În perioada 1990-1999, asistenţa financiară din partea UE a însumat 1203 milioane EURO. Domeniile principale către care s-a orientat această finanţare au fost următoarele:

- dezvoltarea sectorului privat (inclusiv privatizare) – 34,4% din fonduri au fost alocate pentru acest obiectiv;

- dezvoltarea infrastructurilor;

- dezvoltarea resurselor umane;

procesul instituţional de integrare europeană.

Peste 50% din fondurile PHARE au fost alocate pentru desfăşurarea programului RICOP (Programul de Restructurare al Întreprinderilor şi Reconversie Profesională. Obiectivul principal al acestui program este de găsi soluţii la problema disponibilizării personalului datorată restructurării marilor întreprinderi proprietate de stat din minerit, petrochimie, construcţii de maşini, metalurgie.

Principale surse de finanţare ale procesului de pre-aderare pentru România, pe perioada 2000-2006 sunt următoarele: Programul Naţional PHARE pentru România, ISPA (Instrument pentru Politici Structurale de Pre-aderare) şi SAPARD.

Programul Naţional PHARE pentru România alocă fonduri de circa 250 milioane EURO pentru :

- sprijinul “construcţiei instituţionale”, prin asistenţă tehnică şi programe de twinning; politici de creare şi dezvoltare a capacităţilor instituţionale;

- investiţii pentru asigurarea de standarde comune cu UE;

- investiţii pentru întărirea coeziunii economice şi sociale;

Pentru anul 2000, fondurile ISPA s-au ridicat la 240 milioane EURO. În principal aceste fonduri au fost orientate către proiectele în domeniul de infrastructură de transport şi în domeniul protecţiei mediului.

Proiectele co-finanţate de ISPA s-au concentrat în primul rând pe aspecte precum:

- măsurile de infrastructură în domeniul transportului care promovează mobilitatea susţinută, modernizarea şi dezvoltarea drumurilor şi a liniilor de cale ferată de importanţă deosebită;

- proiecte care permit României să îndeplinească obiectivele Parteneriatului de Aderare la UE în sfera protecţiei mediului;

- proiecte de interes comun bazate pe criteriile cuprinse în decizia 1692/1996 a CE;

- proiecte axate pe dezvoltarea coridoarelor trans-europene.

Pentru perioada 2000-2006, finanţarea ISPA se estimează în jurul valorii de 840 milioane EURO.

Nu trebuie însă uitat faptul că toate aceste fonduri alocate de UE pentru reconstrucţie şi dezvoltare reprezintă co-finanţări ale acestui proces, fondurile alocate de la bugetul statului având o pondere destul de mare (25-35%). De exemplu, în domeniul dezvoltării transporturilor rutiere şi feroviare, pe lângă fondurile ISPA, contribuţia bugetului de stat, pentru perioada 2001-2005, va avea o pondere de 32,7%, comparativ cu finanţarea ISPA.

Fondurile SAPARD pentru anul 2000 s-au ridicat la cifra de 140 milioane EURO, acestea fiind alocate domeniilor precum:

- investiţii în agricultură şi dezvoltare rurală;

- îmbunătăţirea structurilor instituţionale pentru controlul calităţii şi sănătăţii producţiei vegetale şi animale, precum şi pentru protecţia consumatorilor;

- asistenţă şi servicii manageriale pentru fermieri şi sprijinirea asociaţiilor de producători fermieri;

- îmbunătăţirea infrastructurii funciare;

- măsuri în domeniul protecţiei pădurilor şi creşterii fondului forestier;

- dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale;

Prin intermediul asistenţei SAPARD, vor fi susţinute 10 000-15 000 proiecte de o reală valoare pentru pregătirea României pentru momentul aderării la UE.

În procesul de estimare a costurilor şi beneficiilor aderării României la UE, o analiză pertinentă a necesarului de finanţare reprezintă un obiectiv fundamental. După cum am atras atenţia şi anterior, asistenţa din partea organismelor UE prin intermediul diferitelor programe, reprezintă în fapt o co-finanţare, statul beneficiar, în cazul nostru România, jucând de asemenea un rol esenţial în reuşita programelor de pre-aderare. De exemplu, în cazul Programului RICOP (Ro 9904), co-finanţarea este orientată astfel:

- măsurile de intervenţie (asistenţă) în cazul de concedieri colective au o pondere de 60%; urmează

- iniţiativa de promovare a ocupării forţei de muncă;

- măsuri de asistenţă socială;

- asistenţa în domeniul lucrărilor publice.

Având în vedere rolul activ pe care îl joacă statul prin costurile bugetare aferente desfăşurării procesului de pre-aderare a României la UE, trebuie continuate eforturile de macrostabilizare economică, atât prin adoptarea unor politici fiscale şi monetare eficiente, cât şi prin dezvoltarea programelor de cooperare cu organisme internaţionale.

7.1. Capacitatea de absorbţie a investiţiilor în România

Investiţiile străine directe (ISD) în România sunt disproporţionat de mici, atât în raport cu alte ţări asociate la UE, cât şi cu nevoile economiei româneşti şi cu potenţialul pieţei. Dacă ne comparăm cu alte “economii în tranziţie”, dezamăgirea este şi mai pregnantă. Pe ansamblu, volumul investiţiilor străine directe pe locuitor, după 1999, în ţări ale Americii Latine (Argentina, Mexic) este de 3 ori mai mare decât în Europa de Est. Modelul gravitaţional poate oferi şi în cazul investiţiilor străine explicaţii pertinente privind volumul relativ scăzut al acestora. Conform aceluiaşi model, însă, potenţialul României este enorm, el putând fi pus în valoare după aplicarea unor măsuri de liberalizare, de privatizare, de stabilizare a legislaţiei.

În paralel cu majorarea volumului investiţiilor din UE, creşte şi preocuparea ţărilor investitoare pentru impactul pe care îl va avea fluxul investiţional crescând asupra forţei de muncă slab calificată din Occident. După înfiinţarea NAFTA, preocupări similare s-au născut şi în SUA faţă de investiţiile în Mexic. În realitate, efectele depind de măsura în care o investiţie este complementară exportului direct. Dacă investiţia “Tuborg” în România a redus exporturile daneze de bere pe piaţa românească, atunci îngrijorarea producătorului danez poate fi întemeiată. De multe ori, însă, investiţia deschide piaţa, chiar stimulând exporturile din ţara investitoare.

Concernele multinaţionale investesc în România dacă li se oferă condiţii avantajoase în comparaţie cu cele din ţările lor de origine, şi dacă li se oferă asemenea condiţii care să le pună cel puţin pe picior de egalitate cu investitorii români. Această din urmă condiţie presupune compensarea costurilor suplimentare pe care le implică prezenţa într-o ţară străină: comunicaţii, transport, deplasarea personalului în străinătate, traduceri, etc.

Abordarea drepturilor de proprietate condiţionează angajarea firmelor străine în investiţii. Acest concept nu trebuie considerat doar în sensul dreptului de proprietate pe care îl garantează legea românească asupra unor bunuri, ci mai ales ca proprietate asupra unei mărci de fabrică, a unui proces tehnologic, asupra unui management superior sau a reputaţiei privind calitatea.

O a doua condiţionare ar fi avantajul de a produce în plan local. Existenţa unor factori de producţie mai ieftini, eliminarea unor bariere din calea comerţului, atât naturale (costurile de transport), cât şi artificiale (taxe vamale, contingente, bariere tehnice), accesul direct la consumatori, sunt principalele avantaje ale producţiei directe în ţara unde se investeşte.

A treia condiţie este avantajul internaţionalizării, care îndeamnă marile concerne să-şi deschidă propria sucursală într-o altă ţară, în loc să-şi vândă o licenţă de producţie sau o tehnologie. În cazul sucursalei profitul este sporit. Renault, după ce şi-a vândut licenţa de fabricaţie pentru R 12 (Dacia) în România, a revenit prin recenta investiţie pentru a valorifica avantajele comparative ale producţiei directe în România.

Dacă cele trei condiţii de mai sus se regăsesc uşor în practică, în fluxurile investiţionale, teoretic, ele nu au putut fi sintetizate într-un model matematic. Există diverse încercări de modelare teoretică a investiţiilor străine, însă modelul gravitaţional al comerţului bilateral pare să ofere rezultatele cele mai apropiate de realitate. Între ţările cu comerţ intens se dezvoltă şi fluxurile investiţionale. Cu cât PIB este mai ridicat, cu atât creşte volumul fluxurilor comerciale, iar fluxul investiţional tinde să depăşească în dinamică creşterea economică. O abordare de tip gravitaţional a investiţiilor străine directe poate oferi, în felul acesta, explicaţia volumului modest al ISD în România în momentul de faţă, dar şi a potenţialului ridicat în viitor. Dimensiunea pieţei (numărul populaţiei şi volumul producţiei interne) nu şi-a pus încă amprenta asupra volumului investiţiilor străine directe în România, volum explicabil în bună parte în prezent prin volumul modest al PIB / loc. Distanţa geografică faţă de ţara de origine a investiţiilor are costurile ei: comunicaţii, învingerea barierei culturale, a celei lingvistice, diferenţele legislative, riscul schimbului valutar, etc. Dacă investiţiile americane în Polonia reprezintă peste 22 % din totalul investiţiilor străine directe în această ţară, explicaţia rezidă în bună parte şi în dimensiunea şi poziţia activă a diasporei poloneze în SUA, un alt factor de influenţă al dinamicii ISD-urilor.

Efectul integrării europene asupra ISD este semnificativ şi se va resimţi şi mai puternic după aderarea României la UE. La un calcul simplu, investiţiile Germaniei în alte ţări ale UE sunt de 1,5 ori mai mari decât potenţialul care ar rezulta după modelul gravitaţional. În cazurile Franţei sau Marii Britanii acelaşi coeficient este de 2,5-3, indicând volumul real al investiţiilor faţă de potenţialul teoretic calculat în baza veniturilor, populaţiei şi distanţelor geografice. În mod logic, aderarea României la UE ar putea aduce dublarea volumului investiţiilor altor ţări comunitare la noi. Raportul între volumul real şi cel potenţial al investiţiilor în România este de 1/2 în cazul Germaniei şi Marii Britanii şi cca. 1/5 în cazul Franţei.

Din analiza datelor statistice, se desprind o serie de concluzii cu privire la dimensiunea, originea şi destinaţia investiţiilor UE în România:

- Investiţiile străine directe de mari dimensiuni (cu un capital de peste 1 milion dolari) reprezintă 76% din totalul investiţiilor comunitare în România şi provin, în marea lor majoritate, din ţările care formează nucleul bogat al UE: Olanda, Germania, Franţa şi Marea Britanie.

- Există un decalaj important între capitalul subscris şi cel efectiv vărsat, provenit din nerespectarea angajamentelor asumate de către investitorii străini, prejudiciind asociaţii români sau statul.

- În multe cazuri, participarea capitalului străin în cadrul societăţilor comerciale cu sediul în România se realizează în natură, sub formă de tehnologii, maşini, utilaje, know-how, brevete şi licenţe. Această formă de investiţie prezintă o serie de avantaje, cum ar fi cunoaşterea tehnologiilor de către investitorii străini, ceea ce conduce la scurtarea termenelor de punere în funcţiune şi de realizare a parametrilor tehnologici, ca urmare a experienţei investitorului străin partener, dezvoltarea unor activităţi de întreţinere şi reparaţii care atrag forţe de muncă locale, transferul indirect de tehnologii şi, poate cel mai important aspect, scutirile de taxe vamale care permit scăderea costurilor producţiei.

Dezavantajele care apar ca urmare a aportului în natură sunt legate de mai multe aspecte: este vorba în primul rând de faptul că partenerii români nu pot face, în toate cazurile, cu precizie, o evaluare exactă a contribuţiei capitalului social adus pe această cale de partenerul străin datorită lipsei de experienţă proprie în domeniu şi inexistenţei unor companii româneşti specializate în evaluare cu o oarecare experienţă în domeniu. Din acest motiv, se apelează la firme străine ale căror onorarii depăşesc uneori valoarea activelor evaluate, sau se face o evaluare subiectivă care deseori se dovedeşte a fi departe de evaluarea reală a capitalului respectiv.

În al doilea rând, nu toate utilajele, tehnologiile, maşinile şi know-how-ul venind dinspre partenerii din ţările UE sunt de ultimă oră. Nu puţine au fost cazurile în care partenerii străini şi-au adus aportul în natură la formarea capitalului social al unei firme prin utilaje şi maşini aflate la limita perioadei de funcţionare, sau chiar scoase din funcţiune în firme din ţările de origine şi, în orice caz, în stadii avansate de uzură morală (aflate pe porţiunea descendentă a curbei de penetrare pe propria piaţă).

Cu sumele aferente capitalului subscris în natură, ar fi fost posibilă achiziţia unor utilaje mai performante, cu un grad de uzură fizică şi morală mai scăzut, de la terţi.

Investiţiile de portofoliu, care s-au dezvoltat paralel cu cele directe, au înregistrat, odată cu formarea pieţei financiare secundare, o tendinţă simplă de creştere, datorată atracţiei exercitate de către piaţa românească asupra investitorilor străini ca urmare a nivelului extrem de scăzut al cotaţiilor bursiere şi a preţului scăzut al acţiunilor, a posibilităţii de obţinere fără dificultăţi de profituri mari provenind din speculaţii bursiere şi a capacităţii de a achiziţiona pachete majoritare prin cumpărarea acţiunilor de la unii proprietari, fără a respecta uzanţele impuse în acest caz de legislaţia comunitară.

Un factor de stimulare a producţiei în România de mărfuri la standarde comunitare şi, implicit, a comerţului româno-comunitar, îl constituie investiţiile UE în ţara noastră, care pot crea şi noi locuri de muncă. Aderarea în sine va dezvolta comerţul prin înglobarea în piaţa internă unică, fără însă a produce un salt spectaculos, procesul desfăşurându-se în timp, mai ales în perioada de preaderare.

Integrarea economiei româneşti în sistemul occidental este condiţionată financiar, structural, tehnic şi managerial de investiţiile directe provenind din ţările membre ale UE. Ritmul lent al reformei din România a ţinut investiţiile străine la un nivel scăzut. Spre deosebire de ţări ca Ungaria sau Cehia, capacitatea de absorbţie a investiţiilor străine în România rămâne încă ridicată, aflându-se departe de limita saturaţiei.

Investiţiile au şi mai ales vor avea un efect pozitiv şi în ţările de origine. Pe de o parte beneficiile firmelor investitoare vor creşte, deoarece capitalul migrează spre destinaţii cu profit sporit. Pe de altă parte se deschid noi pieţe de desfacere şi se creează noi consumatori, cu putere crescândă de cumpărare. Autoturismul pe care îl va produce “Renault” la Piteşti va fi special creat pentru puterea de cumpărare a românilor. Cel puţin în acest caz nu este justifică teama unor occidentali ca investiţiile în România, ca şi în alte ţări în tranziţie să fie în detrimentul industriilor de origine şi ar crea impact negativ pe piaţa muncii.

În concluzie, investiţiile străine directe reprezintă o sursă importantă de capital atât în România cât şi în celelalte ţări din estul Europei. Pe lângă impactul lor pozitiv asupra finanţării investiţiilor, acestea au capacitatea de a stimula creşterea eficienţei prin introducerea unor tehnici avansate în producţie. De asemenea, investiţiile directe aduc inovaţii organizaţionale în firmele respective. Ca rezultat, se poate presupune că acele firme ce participă la crearea de societăţi mixte au performanţe superioare faţă de firmele similare.

8. Sinteză

Aderarea României la Uniunea Europeana reprezintă o prioritate pentru Guvernul României la acest moment, punându-se accent, în cadrul elaborării politicilor micro si macroeconomice, pe realizarea obiectivelor propuse în urma negocierilor cu UE. Programul National de Aderare a României la Uniunea Europeana si Programul Economic de Pre-aderare descriu directiile principale privind îndeplinirea tuturor criteriilor stabilite de Consiliul European de la Copenhaga si pentru realizarea prioritatilor Parteneriatului pentru Aderare UE-România.

Lucrarea de faţă îşi propune un obiectiv foarte complex, anume elaborarea unei metodologii de evaluare a costurilor si beneficiilor aderarii României la UE, precum si cuantificarea propriu-zisa a acestora. Complexitatea deriva în primul rând din caracterul foarte vast al efectelor directe si indirecte ale aderarii României la UE, cât si din dificultatea cuantificarii unora dintre costurile si beneficiile procesului de pre-aderare. Este evident faptul ca efectele procesului de pre-aderare pot fi surprinse numai în întreg ansamblul fenomenelor politice, sociale, economice, culturale etc.

Primul capitol are ca obiect elaborarea unei metodologii aplicabile în cazul României pentru evaluarea costurilor si beneficiilor procesului de pre-aderare la Uniunea Europeana.

Analiza începe prin evidentierea principalelor directii de actiune pe care România trebuie sa se concentreze în vederea integrarii în UE. Criteriile impuse de UE tarilor aderante, reprezinta punctul de plecare în analiza costurilor si beneficiilor deoarece acestea reprezinta costurile obligatorii (minime) pe care trebuie sa le suporte fiecare tara in vederea aderarii ulterioare la UE. Anumite necunoscute cum ar fi durata perioadei de tranzitie, reformele institutionale ce pot sa apara chiar în cadrul UE în acest interval de timp, alte posibile socuri globale, îngreuneaza evaluarea costurilor si beneficiilor.

Pentru a obtine o privire de ansamblu asupra evolutiei economiei românesti, analiza costurilor si beneficiilor trebuie sa cunoasca atât o abordare sectoriala cât si una structurala.

Analiza la nivel macroeconomic, pentru determinarea beneficiilor ia în calcul determinarea si cuantificarea unor indicatori de natura economica, sociala si politica, precum: ritmul cresterii economice si a comertului, fluxurile suplimentare de investitii, evolutia nivelului de trai, modificarea pozitiei economice si politice a României.

Costurile procesului de pre-aderare sunt evidentiate prin indicatori precum: variatia somajului, închiderea unor capacitati de productie (necompetitive), constructia institutionala, presiunea concurentiala asupra IMM-urilor, marimea contributiilor la bugetul UE.

Analiza la nivel sectorial este de asemenea fundamentala, în realizarea acesteia fiind evidentiate aspecte precum: diferentele de preturi de pe piete ( interna vs. UE), diferentele de salarii, de productivitate a muncii.

Punând problema daca se poate face o diferentiere între procesul de reforma si procesul de pre-aderare al României la UE,în cadrul capitolului 2, lucrarea arata ca cele doua procese se suprapun în masura în care cerintele UE se constituie în exemple de buna practica ce vizeaza cresterea economica si a nivelului de trai. În masura în care pentru România nu exista o strategie alternativa integrarii, este extrem de dificila o abordare de tipul aderare versus neaderare.

Procesul de pre-aderare a României la Uniunea Europeana consta dintr-o serie de reforme atât la nivel micro cât si la nivel macroeconomic, ce deriva din necesitatea alinierii României la nivelul standardelor europene. Procesul de reforma al României cât si cel de pre-aderare a României la UE, au în general obiective convergente. Exista însa si zone de conflict, domenii în care, daca obiectivul nu ar fi aderarea, acele masuri nu ar fi aplicate. Este cazul în special al agriculturii, unde politica UE este restrictiva, însa acest lucru se întâmpla fiindca productivitatea mare din agricultura tarilor dezvoltate poate conduce usor la crize de supraproductie si deci la diminuarea veniturilor agricultorilor. Un alt punct controversat este productia firmelor interne, însa aceasta este o problema doar pe termen mediu si scurt, caci în fond interesul pe termen lung al României este de a face aceste firme competitive.

Capitolul 3 are ca obiect analiza impactul integrarii României în Uniunea Europeana asupra factorilor de productie. Sunt astfel luati în considerare capitalul uman, agricultura si capitalul productiv din industrie. Evaluarea impactului liberei circulatii a fortei de munca trebuie sa aiba în vedere urmatoarele aspecte: diferentele dintre salariile din România si cele din UE, gradul de recunoastere a diplomelor românesti în UE, imaginea românilor în strainatate

Costurile la nivelul fortei de munca ce se estimeaza a rezulta în urma aderarii României la UE sunt: recalificarea si reorientarea personalului si pregatirea corespunzatoare a acestora pentru a putea face fata presiunii concurentei de pe piata europeana, cresterea nivelului de instruire a fortei de munca, migrarea fortei de munca de pe piata interna pe piata externa, costuri legate de retehnologizarea activitatilor industriale conform normelor europene în vigoare privind protectia muncii si protectia mediului înconjurator, elaborarea unor programe de reconversie profesionala, constituirea structurilor necesare pentru crearea centrelor de instruire profesionala, costurile aferente dezvoltarii unui sistem eficient de protectie social, sporirea numarului somerilor în unele sectoare necompetitive.

Beneficiile la nivelul capitalului uman, ce decurg în urma procesului de aderare a României la UE sunt: cresterea nivelului de pregatire a fortei de munca autohtona, influxul de investitii straine directe care au ca efect direct crearea de noi locuri de munca, cresterea nivelului de trai al românilor, liberalizarea circulatiei persoanelor în cadrul UE.

Implicatiile procesului de pre-aderare asupra industriei sunt evaluate în special din perspectiva competitivitatii produselor românesti pe marea piata europeana.

Motivul este foarte clar: în momentul intrarii în Piata Unica va apare o imensa presiune concurentiala. În momentul de fata exista un mare decalaj competitiv între companiile românesti si cele din UE.

Exista sectoare industriale foarte competitive (fenomen bazat pe avantajele comparative existente momentan, ceea ce conduce la ideea unei competitivitati pe termen scurt sau mediu), precum: confectii-îmbracaminte, prelucrarea lemnului, produse chimice, metalurgie, masini si echipamente, alte mijloace de transport, ce au înregistrat în anul 2000 rate de crestere ale productiei foarte mari. Pentru a putea fi competitive pe piata UE, bunurile românesti trebuie sa fie corespunzatoare atât în privinta calitatii cât si a pretului.

Evaluarea beneficiilor si costurilor rezultate pentru agricultura în urma aderarii se realizeaza pe baza urmatoarelor criterii: modificarea expectata a preturilor la produse agricole, dimensiunea sprijinului acordat în prezent si în viitor în România pentru produsele agricole, modificarea costurilor de productie în agricultura.

Procesul de reforma în domeniul politicii agricole are la baza Programul National Pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala care se va implementa prin intermediul a circa 35000 de proiecte al caror cost total se estimeaza de a fi pentru perioada 2000-2006 de circa 2,236 miliarde euro. În domeniul reformei din agricultura, principalele procese care dau nastere la costuri si beneficii sunt: reglementarea dreptului de proprietate, liberalizarea pietei produselor agricole, ameliorarea infrastructurii, functionarea pietelor de capital, sporirea accesibilitatii creditelor, adoptarea normelor de calitate si de siguranta compatibile cu normele UE.

Capitolul 4 propune o încercare de cuantificare a beneficiilor sau costurilor procesului de pre-aderare pe baza modelelor macroeconomice existente pentru economia României, descrise în faza anterioara a acestui proiect. Pentru exemplificare a fost ales modelul LINK-Dobrescu, care este utilizat în prognozele Organizatiei Natiunilor Unite – Proiectul LINK pentru integrarea economiei noastre în economia mondiala prin intermediul matricei comertului international. Sunt propuse pentru rulare, testare si prognoza doua scenarii alternative: primul presupune implementarea setului consistent de politici economice propus în cadrul Programului Economic de Pre-aderare cu scopul final de a realiza integrarea în Uniunea Europeana înainte de anul 2007; al doilea scenariu ia în calcul posibilitatea unei deraieri de la linia politica a integrarii, astfel încât sa se poata evalua prin diferentiere costurile neintegrarii (sau beneficiile integrarii).

Rezultatele rularii separate ale celor doua scenarii ofera imaginea beneficiilor globale ale atingerii obiectivului de integrare, confirmând ipoteza imposibilitatii separarii procesului de integrare de procesul reformelor structurale specifice tranzitiei. Din punctul de vedere al ratelor medii de crestere PIB, cele doua scenarii difera prin mai mult de 1-1,5% puncte procentuale pe an. În timp ce scenariul de baza conduce la realizarea unui ritm anual mediu de crestere economica care sa permita un fenomen de convergenta reala, scenariul alternativ presupune atingerea unei rate de crestere medii de 2,5-3% pe an, care este similara cu cea prognozata a se realiza în statele membre ale Uniunii Europene în perioada de prognoza (2001-2008), împiedicând convergenta.

Scenariile propuse se diferentiaza si prin rezultatele la nivelul obiectivelor sociale sau la nivelul dezechilibrelor macroeconomice, scenariul neintegrationist generând deficite bugetare mai mari, constrângeri pe piata fortei de munca si pe pietele de capital, astfel încât este pusa în pericol chiar posibilitatea cresterii economice prin inducerea fenomenului de supraîncalzire a economiei.

Exercitiile bazate pe modele macroeconomice ar trebui amplificate prin testari dezagregate sectorial sau regional, care sa permita cuantificari ale diferitelor masuri de politica economica în plan regional, la nivelul unor grupuri de populatie sau la nivelul unor sectoare economice.

Capitolul 5 trateaza influenta aderarii asupra dezvoltarii durabile, fiind abordate probleme precum calitatea vietii, educatia si mediul. Cum integrarea presupune racordarea la politicile UE pentru aceste domenii, iar dezvoltarea durabila vizeaza termenul lung, beneficiile în aceasta privinta sunt considerabil mai mari decât costurile.

Integrarea în Uniunea Vamala înseamna de fapt eliminarea tuturor barierelor tarifare si netarifare dintre tarile partenere, proces care este analizat în capitolul 6.

Costurile asocierii României la UE din perspectiva Uniunii Vamale se estimeaza a fi urmatoarele: cresterea concurentei pentru producatorii autohtoni, adoptarea Tarifului Vamal comun al UE fata de tarile terte.

Liberalizarea comertului va avea si efecte benefice: unele industrii traditional exportatoare românesti (confectiile, siderurgia si metalurgia) vor câstiga în urma eliminarii barierelor vamale, sporirea concurentei poate conduce la îmbunatatirea calitatii produselor românesti, producatorii agricoli ar putea beneficia de sprijin financiar pentru restructurare.

În fine, capitolul 7 analizeaza necesarul de finantare al României pentru finalizarea procesului de pre-aderare, precum si capacitatea de absorbtie a investitiilor straine.

Metodologia utilizata la evaluarea necesitatilor de finantare s-a bazat pe structurarea surselor de finantare astfel: surse interne si surse comunitare nerambursabile. În cadrul surselor de finantare comunitare nerambursabile au fost analizate urmatoarele fonduri si programe: fonduri PHARE, ISPA, SAPARD.

Efectul integrarii europene asupra ISD este semnificativ si se va resimti si mai puternic dupa momentul aderarii României la UE. Astfel, aderarea României la UE ar putea aduce dublarea volumului investitiilor altor tari comunitare la noi.

În concluzie, investitiile straine directe reprezinta o sursa importanta de capital atât în România cât si în celelalte tari din estul Europei. Pe lânga impactul lor pozitiv asupra finantarii investitiilor, acestea au capacitatea de a stimula cresterea eficientei prin introducerea unor tehnici avansate în productie.

BIBLIOGRAFIE

1. Câmpeanu Virginia, “Premise ale procesului de extindere a Uniunii Europene”, din Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, p. 252, editura Polirom, 2001.

2. Ciupagea Constantin, “Economic and econometric models for Romania”, Editura I.E.M., Bucureşti, 2000.

3. Dobrescu Emilian, “Macromodels of the Romanian Economy”, ediţia 3, Editura Expert, Bucureşti, 2000.

4. Luţaş Mihaela, “Integrarea economică europeană”, editura Economică, 1999.

5. Marin Dinu, Mereuţă Cezar, Ciupagea Constantin ş.a. – “Economia României. Sistemul de companii. Diagnostic Structural”, Editura Economică, Bucureşti, 2001.

6. Păun Ion Otiman, “Restructurarea agriculturii şi dezvoltarea rurală a României în vederea aderării la Uniunea Europeană, editura Agroprint, Timişoara 2000.

7. Rădoi Dumitru şi alţii, “Impactul adoptării acquisului comunitar privind politica comercială comună în perspectiva aderării la UE”, INCE, 2001;

8. Voicu Ana, “Previzionarea comerţului exterior românesc..”, Editura I.E.M., Bucureşti, 2000.

9. Zaman Gheorghe, “Raportul Naţional al Dezvoltării umane – România 2000”, cap. VI “Implicaţiile procesului de aderare la UE pentru România: principalele componente, etape şi efecte asupra dezvoltării umane.

Înapoi

---

· vezi Virginia Câmpeanu, “Premise ale procesului de extindere a Uniunii Europene”, din Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, p. 252, editura Polirom, 2001.

· ** vezi Gheorghe Zaman “Raportul naþional al dezvoltãrii umane”, cap. 6 “Implicaþiile procesului de aderare la UE pentru România.

·

[1] - Dinu Marin, C. Mereuþã, C. Ciupagea ş.a. – Economia României. Sistemul de companii. Diagnostic structural., Editura Economicã, Bucureºti, 2001.

* Bird E. J., Schwarze J. and Wagner G., Wage Effects of the Move Towards Free Markets in Est Germany, Industrial and Labour Relations Review 47, 1994.

* Robbins D. J., Trade, Trade Liberalization and Inequality in Latin America and East Asia, Harvard University, 1996.

* Halpern L., Comparative Advantage and Likely Trade Pattern of the CEECS, CEPR, Discussion Paper Series, Nr. 1003, 1994

** Bucher, A., Hayden, M., and Toledano Laredo, E., Economic Evaluation of EC-CEEC Trade, commission of the European Communities, Economic and Financial Affairs, 1995.

*** Rosati, D., Economic Interpenetration between the EC and Eastern Europe. The Case of Poland, European Economy, 1994.

[2] - Duma M., Ciupagea C. – Criterii de stabilire a prioritãþilor în industria României, Studiu SCIENCONSULT / Proiect MCT/ANSTI, 2000.

[3] - Marin D., Mereuþã C., Ciupagea C. et al. – Idem, 2001.

* vezi Gheorghe Zaman, “Raportul Naþional al Dezvoltãrii umane – România 2000”, cap. VI “Implicaþiile procesului de aderare la UE pentru România: principalele componente, etape ºi efecte asupra dezvoltãrii umane”

* idem

* vezi Dumitru Rãdoi ºi alþii, “Impactul adoptãrii acquis-ului comunitar privind politica comercialã comunã în perspectiva aderãrii la UE”, INCE, 2001

* Agricultural Situation 1998, p.13

* Grossman G. M. and Helpman E., Innovation and Growth in the Global Economy, MIT-Press, Cambridge, 1992.

** Rivera-Batiz L., and Romer P., Economic Integration and Endogenous Growth, Quarterly Journal of Economics, 106,1991

* Coe D.T.,Helpman E., and Hoffmaister A.W., North-South R&D Spillovers, CEPR Disscusion Paper Series, N. 1133, London, 1995.

** Bernard A. B., and Jensen J.B., Exporters, Jobs, and Wages in US Manufacturing: 1976-1987, Brookings Papers on Economic Activity, Microeconomics, 1995.