Metode avansate de perfecţionare profesională

privind managementul strategic în C-D

Comportamentul managerial

la nivelul unităţilor de C-D,

în condiţiile unui mediu concurenţial

Responsabil lucrare,

Ing. Sanda Felea

CUPRINS

Capitolul 1. Caracterizarea mediului concurenţial al unităţilor de C-D, cu particularizări la perioada actuală în România...........................

1.1. Mediul concurenţial în sfera beneficiarilor unităţilor

de C-D...................................................................................

1.2. Mediul concurenţial în sfera unităţilor de C-D................

Capitolul 2. Caracterizări ale comportamentului managerial la nivelul unităţilor de C-D din România. Impactul mediului concurenţial....................

2.1. Strategia orientării în mediul economic şi comportamentul managerial

2.2. Probleme manageriale de actualitate

în C-D românească..............................................................

Capitolul 3. Recomandări ce rezultă, pentru instruirea şi orientarea managerilor din unităţile de C-D.................................................................

Capitolul 4. Sinteză, principalele concluzii...............................

© SCIENTCONSULT, decembrie 1997
Capitolul 1. Caracterizarea mediului concurenţial al unităţilor de C-D, cu particularizări la perioada actuală în România

Mediul concurenţial al unităţilor de C-D se compune din:

Mediul concurenţial în sfera beneficiarilor unităţilor de C-D

Mediul concurenţial în sfera ofertanţilor, a UCDP

1.1. Mediul concurenţial în sfera beneficiarilor unităţilor de C-D

Într-un mediu concurenţial ideal (“concurenţa perfectă”), fiecare produs sau serviciu este furnizat pe piaţă de către mai mulţi agenţi economici; aceştia concurează toţi contra toţi; fiecare în parte este prea mic pentru a influenţa singur preţurile, preţurile marginale sunt egale; toţi tind să-şi maximizeze profitul. Economia concurenţială este opusul intervenţionismului statului în economie, al economiei dirijiste, în care statul reglează cantităţile şi preţurile cu care se intră pe piaţă. Mediul concurenţial este considerat ca fiind un factor stimulativ determinant al progresului economic şi tehnologic, rămas singurul după eşecul practic al economiei planificate centralizat. Susţinătorii economiei concurenţiale consideră orice exercitare de către stat a unor funcţii de reglare în economie ca fiind, cel puţin pe termen lung, dăunătoare progresului.

1.1.1. Cadrul juridic actual

Cadrul juridic general ce defineşte şi reglementează regimul concurenţei la nivelul agenţilor economici este stabilit prin două acte normative: Legea concurenţei nr. 21/1996 şi Legea privind combaterea concurenţei neloiale nr. 11/1991. Există prevederi la obiect şi în Codul penal.

Legea concurenţei nr. 21/1996

Cu referire la aspectele de concurenţă de interes pentru sfera beneficiarilor unităţilor de C-D, priviţi ca atare (sub aspectul impactului posibil asupra activităţii de C-D), Legea concurenţei nr. 21/1996 cuprinde următoarele prevederi semnificative (sublinierile unor cuvinte sau enunţuri nu sunt în lege, ci au fost introduse, pentru a atrage atenţia, în cadrul prezentei lucrări):

Art. 5. “(1) Sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici sau asociaţii de agenţi economici, orice decizii de asociere sau practici concertate între aceştia, care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc;”

a) fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor ... precum şi a oricăror alte condiţii comerciale inechitabile;

b) limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice sau investiţiilor;

c) împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare ...

f) participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau la orice alte forme de concurs de oferte;

g) eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, limitarea sau împiedicarea accesului pe piaţă şi a libertăţii exercitării concurenţei de către alţi agenţi economici, precum şi înţelegerile de a nu cumpăra de la sau a nu vinde către anumiţi agenţi economici fără o justificare rezonabilă.

(2) Pot fi exceptate de la interdicţia stabilită la alin. (1) înţelegerile, deciziile de asociere sau practicile concertate care îndeplinesc cumulativ condiţiile ..., după cum urmează:

... e) înţelegerea, decizia de asociere sau practica concertată în cauză contribuie sau poate contribui în mod semnificativ la:

– ameliorarea producţiei ori distribuţiei de produse, executării de lucrări ori prestărilor de servicii;

– promovarea progresului tehnic sau economic, îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor;

– întărirea poziţiilor concurenţiale ale întreprinderilor mici şi mijlocii pe piaţa internă;

– creşterea gradului de competitivitate a produselor, lucrărilor şi a serviciilor pe piaţa externă; ...

(3) Beneficiul exceptării prevăzute la alin. (2) se acordă prin decizie a Consiliului Concurenţei, pentru cazuri individuale ... şi se stabileşte prin regulament al Consiliului Concurenţei, pentru unele categorii de înţelegeri, decizii de asociere ori practici concertate.”

De asemenea, este de notat că, în art. 6, Legea prevede:

“Este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante deţinute de către unul sau mai mulţi agenţi economici pe piaţa românească sau pe o parte substanţială a acesteia, prin recurgerea la fapte anticoncurenţiale...” care “pot consta, în special, în:

...b) limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor sau consumatorilor;...

e) realizarea de importuri fără competiţie de oferte şi tratative tehnico-economice uzuale, în cazul produselor şi serviciilor care determină nivelul general al preţurilor şi tarifelor în economie;”

Un capitol separat al Legii este consacrat limitării ”concentrării economice”; concentrările economice “sunt supuse controlului şi trebuie notificate Consiliului Concurenţei”.

Sancţiunile prevăzute pentru contravenţii sunt amenzi, cuprinse între 2.000.000 şi 100.000.000 lei, iar, pentru anumite contravenţii, “amendă în sumă de până la 10% din cifra de afaceri”.

Legea nr. 11/1991, privind combaterea concurenţei neloiale, stipulează:

Art. 4. “Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracţiuni:

... c) dezvăluirea de către salariatul unui comerciant a unor date secrete privind activitatea acestuia, către un concurent;

...h) oferirea, promiterea sau acordarea – mijlocit sau nemijlocit – de daruri ori alte avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia, pentru ca, prin purtarea neloială să poată afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaşte sau a folosi clientela sa, ori pentru a obţine orice alt folos pentru sine ori pentru altă persoană în dauna unui comerciant;

i) deturnarea clientelei unui comerciant, prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant ...”

Amenzile prevăzute în lege au rămas derizorii, ca urmare a inflaţiei, nemaifiind actualizate din ianuarie 1991 până în prezent (după caz, 5.000-20.000 lei, ... 20.000-60.000 lei), dar sunt şi infracţiuni sancţionate “cu închisoare de la o lună la doi ani sau cu amendă de la 20.000 la 100.000 lei:

a) întrebuinţarea unei firme, unei embleme, unor desemnări speciale sau a unor ambalaje de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;

b) producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, punerea în vânzare sau vânzarea unor mărfuri purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, originea şi caracteristicile mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau comerciantului ...”

Codul penal al României, republicat în M.O. nr. 65/1997, prevede, sub rubrica “Divulgarea secretului economic”: “Art. 296. – Divulgarea unor date sau informaţii care nu sunt destinate publicităţii, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă fapta este de natură să producă pagube, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Dacă fapta prevăzută în alienatul precedent este săvârşită de altă persoană, oricare ar fi modul prin care a ajuns să cunoască datele sau informaţiile, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.”

Pentru “contrafacerea sau folosirea, fără drept, a obiectului unei invenţii se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni (faţă de o lună, cât prevedea Legea nr. 11.1991) la 2 ani sau cu amendă.”

“Art. 300. – Punerea în circulaţie a produselor realizate ca urmare a contrafacerii sau folosirii fără drept a obiectului unei invenţii se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.”

*

O specie aparte de concurenţă este cea referitoare la participarea la licitaţii, reglementate prin Ordonanţa privind achiziţiile publice nr. 12/1993, aprobată (cu modificări) prin Legea nr. 83/1994 şi seria de hotărâri ale guvernului nr. 592/1993, 727/1993, 63/1994, 660/1994, 414/1995, 761/1995, 163/1997 – ultima versiune a “Regulamentului privind organizarea licitaţiilor pentru achiziţiile publice de bunuri şi servicii” a fost cea republicată în M.O. nr. 149 / 11.07.1997.

Se poate considera că este aplicabil şi art. 5, ali. (1) lit. f, citat mai înainte, din Legea nr. 21/1996.

1.1.2. Caracterizări privind piaţa actuală a C-D în România

Situaţia actuală a cercetării şi tehnologiei din România este determinată de situaţia economică actuală a României şi, în particular, a industriei – unul dintre principalii beneficiari ai cercetării de profil tehnologic, oriunde în lume.

Totuşi, este necesară o abordare diferenţiată, pe diferite segmente ale pieţei cercetării:

– ramurile cu pronunţat profil tehnologic, în mod determinant dependente de progresul tehnologic şi de piaţă – industria, construcţiile, energia, serviciile de profil tehnic: transporturile, telecomunicaţiile;

– agricultura cu subramurile sale – dependentă, în plus, de condiţiile naturale;

– problemele de interes naţional, care nu pot avea ca beneficiar principal decât statul: sănătatea, cultura, apărarea, siguranţa naţională, seismicitatea, resursele naturale, metrologia, meteorologia, societatea, macroeconomia;

– domeniile esenţiale ale deschiderilor tehnologice actuale – informatica, biotehnologiile, noi materiale, alte deschideri cu impact larg.

Unele domenii sunt intermediare (între interesul de stat şi cel privat); de exemplu, protecţia mediului are ca beneficiar statul pentru analiza problemelor de ansamblu, strategii, stabilirea de norme, dar şi pe agenţii economici – pentru elaborarea de soluţii competitive vizând încadrarea în norme. Situaţia este similară în medicină, unde soluţiile şi tehnologiile pentru diferite medicamente, aparate etc. pentru sectorul sanitar interesează firmele producătoare; concurenţa se va putea manifesta şi în domeniul medical însuşi, pe măsura privatizării acestuia; în apărare – unde diferite tipuri de armament sau alte echipamente pot fi produse de către firme private, pe bază de specificaţii stabilite de către stat, cu condiţia, după caz, a respectării secretului, a dreptului de exclusivitate a statului român ca beneficiar etc.

Din punctul de vedere al interesului potenţial pentru activitate de cercetare-dezvoltare tehnologică şi al sferei posibile de aplicare a rezultatelor cercetării, se pot contura 4 componente ale industriei, 4 categorii de societăţi comerciale de profil industrial sau, mai larg, de profil tehnologic:

Componenta 1. – Societăţile comerciale foste sau actuale cu capital majoritar de stat şi regiile autonome, mari şi încă nerestructurate, care, de regulă şi cu puţine excepţii, au stagnat sub aspect tehnologic încă din anii ‘80 şi cu atât mai mult după 1989[1]; presiunile salariale şi sociale interne anti-restructurare, precum şi pierderea unor pieţe – agravată din ce în ce mai mult de stagnarea tehnologică – au făcut să nu se aloce resurse eforturilor de modernizare tehnologică, de creare de produse noi (nu fără excepţii meritorii, care, uneori, au aliniat producţiile respective la niveluri onorabile de competitivitate). Aceste categorii de unităţi constituiseră, în trecut, clientela principală a cercetării de profil tehnologic din România. În prezent, această categorie reprezintă o sferă rezilientă la progres tehnologic, din motive care vor fi reluate.

Componenta 2. – Societăţile foste cu capital majoritar de stat, mari sau mijlocii, total sau parţial – dar majoritar – privatizate, pe căi diferite: prin cumpărare de către capital străin, prin cumpărare de către capital românesc, prin constituire de societăţi mixte – de regulă, numai cu o parte (o mică parte) din societăţile respective, restul rămânând cu capital majoritar de stat; prin metoda MEBO (cel mult întreprinderi mijlocii); prin acţionariat diseminat (cupoane), acolo unde s-a depăşit cifra de 50% subscriere; unele combinaţii între cele arătate. Partea de capital străin, când a fost cazul, a venit cu tehnologiile proprii; partea de capital românesc nu are încă stimulentele şi posibilităţile financiare de a antama progrese tehnologice majore. Prin procesul de privatizare, această categorie se extinde, în dauna primeia.

Componenta 3. – Societăţile importante nou constituite pe bază de capital privat, străin sau românesc. Acestea, de regulă, sunt fie dependente tehnologic de anumite firme stăine, fie, după reuşita primilor ani de activitate, nu au ajuns încă, în general, în stadiul în care să resimtă şi să conscientizeze necesitatea unei inovări, a unei noi perspective tehnologice.

Componenta 4. – Întreprinderile private mici şi mijlocii, dintre care unele îşi realizează produsele şi tehnologiile cu forţe proprii, dar altele – şi, în măsură crescândă, şi primele – nu dispun de forţa financiară necesară pentru susţinerea unor programe de cercetare-dezvoltare avansată, luate fiecare în parte.

De menţionat că societăţile comerciale de profil industrial din componentele 3 şi 4 activează, de regulă, într-un număr limitat de ramuri: industria alimentară, confecţii textile, mobilă, poligrafie-ambalaje, construcţii-instalaţii, electronică-automatică-informatică, unele subramuri din chimie – medicamente, cosmetice, mase plastice; excepţional – piese de schimb în construcţia de maşini; reparaţii, întreţinere-service.

O categorie aparte o formează agricultura, a cărei privatizare după 1989 s-a realizat şi se realizează în continuare printr-un proces de destructurare şi dezagregare, la figurat şi la propriu, scăzând dramatic capacitatea de asimilare de tehnologii şi utilaje noi, de material biologic avansat etc.

Revenind asupra primei componente, stagnarea tehnologică a fost indusă şi de politica de dezvoltare exclusiv sau preponderent cantitativă, cu orice preţ – inclusiv cu preţul ignorării progresului tehnic necesar (desigur, nu fără excepţii), politică promovată în perioada 1992-1996, iar din 1997 – doctrina “întâi privatizare, apoi restructurare”, promovată de noul guvern, de la sfârşitul lui 1996, în consens cu reprezentanţii internaţionali care monitorizează reforma economiei României. Acolo unde a găsit un teren fertil de incompetenţă şi de pasivitate managerială, doctrina amintintă s-a materializat prin stagnare şi aşteptare a privatizării. Doctrina s-a dovedit nu numai nocivă pentru economia României în ansmablu, dată fiind ponderea importantă pe care o prezintă în producţia industrială întreprinderile cu capital încă majoritar de stat, dar a acţionat ca o frână în însuşi procesul de privatizare, întreprinderi nerestructurate şi neperformante neprezentând interes nici pentru investitori, străini sau români.

O altă problemă doctrinară la nivelul ultimului an a constituit-o (şi o mai constituie) conceperea restructurării industriale (şi agricole) ca proces unilateral, de lichidare a pierderilor prin amputarea perdanţilor (perdanţii înşişi fiind stabiliţi după criterii financiare insuficient elaborate), fără componenta pozitivă, de valorificare, progres şi relansare economică, de selecţie a posibilelor cazuri de viitor succes, lăsată exclusiv (sau excesiv) în seama investiţiilor străine, care vin în măsură mai redusă decât s-a sperat, ca urmare, între altele, a disfuncţiilor actuale ale sistemului economico-financiar şi legislativ.

La doctrinele amintite s-au adăugat efecte paralizante ale legislaţiei adoptate în perioada post-1989:

a) Legea contractului de management, care cointeresează pe manageri numai pentru rezultate imediate, nu de perspectivă, managerii putând fi oricând demişi sau putând oricând demisiona, “cu un preaviz de 30 de zile” (preaviz care nici nu a fost respectat, de altfel, în cazul multor demiteri intempestive); contractul de management încetează de drept în momentul în care ponderea capitalului privat depăşeşte 50%, managerii fiind astfel cointeresaţi în tergiversarea şi nerealizarea privatizării; performanţele după care sunt salarizaţi managerii sunt exclusiv performanţele curente;

b) sistemul contabil, care stabileşte drept profit impozabil numai diferenţa între veniturile realizate şi cheltuielile “aferente veniturilor”, penalizând prin impozitare ca profit orice cheltuieli curente pentru efecte viitoare (aceste ultime deficienţe fiind valabile pentru toate categoriile de societăţi comerciale, nu numai cele cu capital încă majoritar de stat). Prin toate acestea, întreprinderile sunt interesate să nu depună eforturi, manageriale şi financiare pentru dezvoltarea tehnologică a fabricaţiei, pentru calitate, pentru ecologizare, chiar pentru redresare economico-financiară durabilă[2].

Consecinţele stagnării tehnologice rezultate (în conjugare şi cu alte cauze) sunt: reducerea exportului, dezechilibrul, cronic în ultimii ani, al balanţei comerciale a României, nereducerea energoinensivităţii economiei României, reducerea eficienţei exportului României – prin reducerea ponderii livrărilor complexe şi a exporturilor de produse de tehnicitate ridicată şi creşterea exportului produselor brute, cu grad scăzut de prelucrare şi valoare adăugată mică, chiar materii prime sau materiale grosiere. La aceasta au contribuit şi preţurile scăzute la materii prime şi resurse energetice, precum şi sistemul de instrumente economice care încă mai avantajează numai pe exportatorii direcţi şi nu şi pe cei indirecţi (ceea ce limitează interesul diferiţilor furnizori de a contribui la exporturi complexe) şi a stimulat teoriile (şi practicile) “autosusţinerii financiare” şi “eficienţei valutare” a ramurilor celor mai energointensive, poluante şi mari consumatoare de resurse şi importuri, pe seama unor exporturi parţiale directe proprii – metalurgia, petrochimia, cimentul ş.a.

La nivelul de ramuri / subramuri este greu de spus că există strategiii de dezvoltare consistente. Sistemul de lucrări de prognoză şi strategie, elaborate de jos în sus (“bottom-up”) în ultimii 7 ani, s-au referit în principal la prima categorie de societăţi, continuând inerţial structura autarhică şi excesiv diversificată a economiei şi, în special, a industriei, prevăzând dezvoltări cantitative ale tuturor întreprinderilor pe bază de investiţii nu se ştie de unde obtenabile, cu un eventual progres tehnic prin investiţii în noi dotări sau înlocuirea celor existente; creşteri viitoare optimist-victorioase de producţie pentru nu se ştie care pieţe şi din surse de finanţare ipotetice. Desigur, nu trebuie să generalizăm; pot exista şi lucrări de strategie realizate cu grade sporite de profesionalism şi cunoaşterea lor este utilă.

Mediul concurenţial în sfera beneficiarilor (interni ai) UCDP se referă la:

– concurenţa între diferitele unităţi din ţară:

– concurenţa produselor din import

– concurenţa tehnologiilor străine asociate capitalului străin, în condiţii de deficit de capital propriu.

Concurenţa între diferite unităţi potenţial beneficiare din ţară se desfăşoară între următoarele feluri de unităţi:

a) Unităţi existente, în sferele în care nici înainte nu exista un monopol intern: fie bunuri de consum – produse alimentare, industrie uşoară, unele bunuri industriale de folosinţă îndelungată cu mai mulţi producători interni, fie bunuri de investiţii – produse industriale, în acele profiluri în care existau mai mulţi producători – în special, privind unele materiale: ciment, oţeluri, dar şi unele utilaje: tractoare, de exemplu.

b) Unităţi existente, care acum încalcă profiluri ale altor unităţi, prin reprofilare proprie (de exemplu, S.C. Griviţa S.A. a prezentat la TIB ‘97 un nou autobuz, din profilul până acum exclusiv al S.C. Autobuzul S.A.; un mare număr de întreprinderi s-au profilat, în ultimii ani, pe unelte agricole etc.) Deşi, anterior, a existat o specializare “pentru evitarea paralelismelor”, în ultimii ani fiecare producător a căutat să dea pe piaţă orice a sperat că poate vinde.

c) Unităţi nou create, cu capital privat românesc sau / şi străin, care se lansează pe piaţă cu produse care le concurează pe cele existente, sau cu noi produse, care nu se fabricau până acum în ţară, dar deja sunt mai mulţi producători.

d) Practic, toate unităţile producătoare din ţară se află în concurenţă cu importatorii; este greu să nominalizăm sfere în care nu ar exista pe piaţă produse străine care să le concureze pe cele româneşti.

Mai mult sau mai puţin raţional, prezenţa pe piaţă a produselor străine a condus, în unele cazuri, la încetarea producţiei româneşti respective, chiar dacă nivelurile de preţuri ale produselor străine se află la cote mult superioare preţurilor fostelor produse româneşti. Din acest punct de vedere, se pot menţiona două situaţii:

– prezenţa pe piaţă a produselor străine, de import, a determinat încetarea producţiei româneşti respective, cu toate consecinţele economice şi sociale aferente;

– produsele străine s-au implantat în întreprinderi româneşti existente, ca tehnologie străină asociată investiţiei de capital străin, înlocuind produsele româneşti fabricate anterior (exemplu: o serie de cosmetice), producţia realizându-se în România, dar cu import mărit de componente / ingrediente, precum şi de proprietate industrială (mărci, know-how).

La cele arătate se adaugă, la rest de condiţii date, handicapul peren al soluţiilor proprii în raport cu ofertele de tehnologie străină: garanţia de funcţionalitate (chiar dacă la un stadiu tehnic uneori depăşit pe plan mondial), avantajele personale (turistice şi de altă natură) pentru beneficiarii tehnologiei străine. Situaţii aparte în favoarea tehnologiilor străine se creează în domeniile în care trebuie să fie asigurată compatibilitate tehnologică internaţională, cum sunt apărarea (integrare în NATO), anumite aspecte în telecomunicaţii etc.

Sunt multe situaţiile în care producţia din România are numai caracterul unui montaj final, al unei condiţionări / ambalări, eventual – al unei dimensionări finale din semifabricate determinante importate (inclusiv poducţia de încălţăminte şi confecţii textile în lohn; PC-uri, televizoare, ferestre etanşe din profiluri complexe laminate în străinătate etc.).

Oricum, toate cazurile enumerate se referă la două situaţii:

– producţia realizată este pe concepţie şi tehnologie locală;

– producţia realizată este pe concepţie şi tehnologie străină.

Asupra produselor româneşti realizate în concepţie proprie (locală). grevează, adesea, mai mulţi factori:

– performanţe funcţionale modeste, corespunzătoare unor stadii depăşite în tehnologia mondială;

– calitate slabă, în special fiabilitate şi durabilitate nesatisfăcătoare; libertatea şi democraţia post-1989 s-au repercutat grav asupra deteriorării cvasi-generale a calităţii produselor româneşti, sub limitele tolerabile

– design primitiv, atât în ceea ce priveşte impactul funcţional, ergonomicitatea, cât şi ca aspect;

– finisaj şi ambalaj primitive;

– impozitul pe publicitate.

Dacă, până în prezent, produsele româneşti au prezentat avantajul unor preţuri scăzute, uneori – substanţial mai scăzute decât cele ale unor produse corespunzătoare străine, cumpărătorii – atât pentru bunurile de consum, cât şi pentru cele de investiţii – îşi dau tot mai frecvent seama că economia realizată nu jusitifică minusurile de calitate (numeroasele produse româneşti necorespunzătoare calitativ compromiţându-le şi pe cele corespunzătoare).

În încercarea de a rezista pe piaţă şi de a relua sau a începe exporturi, multe întreprinderi româneşti se orientează spre acreditarea de calitate conform standardelor ISO 9000. Din păcate – şi acest lucru va ieşi la iveală, probabil, după un anumit timp, eforturile de asigurare a calităţii încep de la jumătatea drumului – de la procedurile prevăzute de metodologia ISO 9000, adesea, fără fundamentul unor soluţii funcţionale moderne, inovative, competitive – care nu pot rezulta decât dintr-o activitate de cercetare-dezvoltare, românească sau / şi, la rândul ei, de import.

Exigenţele ecologice internaţionale, intrarea în uz a standardelor ISO 14000, vor constitui un alt factor de natură să determine o nevoie crescută de cercetare din partea industriei.

Producătorii români se vor confrunta, destul de curând, cu consecinţele liberalizării comerţului exterior – în special, ale aderării României la Acordul CEFTA, care vor deschide porţile pieţei româneşti pentru produse maghiare, poloneze, cehe etc. având un compromis mai acceptabil privind raportul calitate / preţ, precum şi ale intrării în vigoare, din anul 1995, a Acordului de asociere la Uniunea Europeană, cu unele efecte vamale imediate pentru anumite mărfuri, pentru altele – din anul 2000.

De asemenea, producătorii români vor începe să constate treptat consecinţele imperativelor actuale privind protecţia proprietăţii intelectuale, astfel încât vor resimţi nevoia unor soluţii funcţionale şi constructive proprii sau cumpărate, pentru că terenul concurenţial începe să cuprindă şi această zonă a concurenţei: eliminarea de pe pieţe, chiar de pe “propria” piaţă, pentru utilizări fără drept ale unor soluţii brevetate sau desene protejate.

Sunt, totodată, în curs de epuizare “rezervele” activităţilor productive constând în pierderi subvenţionate, explicit sau prin tolerarea evaziunii fiscale, precum şi prin preţurile reduse, în trecut, ale materiilor prime şi energiei. Este de aşteptat că statul nu va avea la nesfârşit rezervele financiare necesare să acorde tuturor salariaţilor disponibilizaţi în şomaj sumele pe care le-a acordat în decursul anului 1997 şi va fi obligat să promoveze o politică industrială mai constructivă, sprijinind sau obligând marile întreprinderi la eficientizare, sau aceste întreprinderi înseşi vor constata că nu există cale de ieşire din criză alta decât falimentul sau eficientizarea. Aceasta ar trebui să poată deveni un punct determinant pentru recurgerea la tehnologii mai raţionale, mai economicoase, la optimizări etc.

De asemenea, este de aşteptat că atât efectele jocului acţiunilor la bursa de valori, cât şi ne-sosirea (sau insuficientul interes al) investitorilor străini aşteptaţi, vor determina întreprinderile la acţiuni de modernizare şi eficientizare selectivă, pentru care vor avea nevoie de cercetare-dezvoltare.

Pe lângă ignorarea exigenţelor privind calitatea, nivelul tehnologic, recurgerea la soluţii protejate ca proprietate intelectuală, profitabilitatea, o cauză suplimentară a reducerii cererii de cercetare către institutele existente o constituie faptul că unele dintre unităţile industriale respective şi-au creat compartimente proprii de cercetare (cercetarea de firmă), uneori – cu un număr apreciabil de personal, care, în loc să coopereze cu unităţile de C-D existente, şi-au propus să-şi asigure “independenţa” în raport cu acestea. Or, după cum se ştie, constituirea unor structuri de cercetare profesioniste şi eficiente necesită mulţi ani; de aceea, se pot formula dubii privind aportul creativ real al unora dintre noile formaţiuni de cercetare de până acum (chiar dacă cercetarea de firmă este o formulă normală într-o economie stabilă).

Într-o serie de profiluri industriale (numeroase) s-au constituit asociaţii ale producătorilor, care au ca scop susţinerea intereselor comune, dar, trebuie observat, că, prin legea nr. 21/1996, le sunt interzise “practicile concertate”, cu excepţia celor care au ca efect “promovarea progresului tehnic sau economic, îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor”, precum şi “creşterea gradului de competitivitate pe piaţa externă”. Nu deţinem informaţii privind realizarea în România a unor astfel de asociaţii (consorţii), destinate asigurării unei competitivităţi crecute pe piaţa internă sau cea externă.

În ceea ce priveşte “concentrările economice”, sunt, până în prezent, de notorietate, concentrările de proprietate realizate în domeniul producţiei de anvelope, precum şi, în curs de descompunere, în domeniul producţiei de îngrăşăminte chimice. Concentrarea realizată prin constituirea Companiei Naţionale a Petrolului a fost modificată prin desfiinţarea recentă a acesteia şi înfiinţarea Societăţii Naţionale, care păstrează, totuşi, un grad important de concentrare.

1.2. Mediul concurenţial în sfera unităţilor de C-D

1.2.1. Cadrul juridic

Cadrul juridic definitoriu pentru mediul concurenţial la nivelul unităţilor de C-D este, pe de o parte, acelaşi ca pentru toate persoanele juridice, aşa cum este definit în legile concurenţei nr. 21/1996 şi combaterii concurenţei neloiale nr. 11/1991, Codul Penal, prezentate anterior, precum şi în actele normative privind achiziţiile publice.

Totodată, concurând între ele pentru obţinerea de lucrări de cercetare-dezvoltare, unităţilor de C-D le sunt aplicabile şi prevederile din Ordonanţa nr. 8/1997 privind stimularea cercetării-dezvoltării şi inovării, Ordonanţa nr. 58/1997 privind reglementarea organizării şi finanţării activităţii de cercetare-dezvoltare, Ordonanţa nr. 59/1997 privind finanţarea în regim descentralizat în domeniul ştiinţei, tehnologiei şi inovării.

În fine, unităţile de C-D au deschisă calea participării la programele de C-D ale Uniunii Europene, la alte programe internaţionale, în condiţiile unor reguli şi proceduri specifice.

1.2.2. Caracterizări privind mediul concurenţial între unităţile de C-D

Piaţa potenţială a unităţilor de C-D, aferentă unităţilor productive interne , se poate referi la:

– concepţii de produs;

– concepţii tehnologice;

– concepţii de utilaje tehnologice;

– determinări, prelucrări, stocări de informaţii tehnologice, ecologice, economice;

– optimizări de regimuri tehnologice;

– concepţii de sistem;

– coordonări de proiecte.

(Enumerarea nu este limitativă).

O situaţie aparte o reprezintă ramurile / domeniile tehnologice ce constituie sisteme tehnologice, în majoritate – (încă) monopol de stat: sistemele energetic, de transporturi (auto, navale, aeriene, feroviare); de comunicaţii (telefonie cu fir - telegrafie, radio, poştă), unde nu există concurenţă între furnizori / prestatori; de asemenea – exploatările de substanţe minerale şi prelucrările primare aferente. S-a început, sub auspicii de concurenţă, introducerea sistemelor de telefonie celulară, INTERNET; televiziunea prin cablu are, de regulă, zone de monopol local (teritorial).

Competiţia unităţIlor de C-D este pentru:

– resurse financiare

– poziţii pe piaţă (câştigări de beneficiari)

– poziţii structurale în sistemul C-D (institute naţionale, coordonatoare de programe / module / proiecte etc.)

– poziţii ştiinţifice (priorităţi), protejarea şi valorificarea proprietăţii intelectuale

Deşi este greu de acceptat, este necesar să se conscientizeze faptul că institutele de cercetare-dezvoltare româneşti au suferit, încă din anii plăţii datoriei externe, apoi – după 1989, un proces de degradare din ce în ce mai accentuată, prin: a) lipsa resurselor financiare pentru modernizarea dotărilor, b) lipsa resurselor financiare şi a motivaţiilor morale pentru menţinerea personalului valoros şi pentru atragerea de noi cercetători tineri, moderni şi capabili, totul – combinat cu deficitul, în continuă agravare, de experienţă profesională cauzat de ponderea prea redusă a cazurilor de valorificare a lucrărilor, deja – pe parcurs de 7-10 ani; c) reducerea ponderii şi a numărului cercetărilor şi dezvoltărilor experimentale, cu rezultate materiale valorificabile, în favoarea studiilor lipsite de finalizare practică; d) continuarea politicilor integriste şi autarhice (“facem totul”, “din toate câte puţin”, “să nu depindem de alţii”).

În condiţiile priorităţii preocupării de a asigura salariile şi “continuitatea”, supravieţuirea, au trecut pe plan secund şi în numeroase institute preocupările pentru utilitate, inovare, calitate, eficienţă.

O serie de factori: a) incertitudinea pieţei cercetării, b) presiunea “de jos” a numărului mare de teme disparate propuse, din dorinţa fiecărui colectiv şi a fiecărui cercetător de a lucra independent c) dificultatea responsabilităţii de a opera o selecţie (atât la nivelul unităţilor de C-D, cât şi la nivelul comisiilor de specialitate ale Colegiului Consultativ), d) ingerinţele organelor financiare – care apreciază oportunitatea temelor, caracterul lor de cercetare sau nu, dimensiunea resurselor alocate pe fiecare temă, e) impunerea finanţării numai de cheltuieli curente, nu şi de dotări, f) din 1996 – introducerea “contractelor de finanţare” fără profit (profitul reinvestit fiind singura sursă legală de finanţare a unor dotări),

toate acestea împreună au condus la o dispersare excesivă a eforturilor de cercetare pe prea multe direcţii şi teme şi, în consecinţă – la o subdimensionare a resurselor alocate fiecărei teme de cercetare (cu unele rare excepţii, care nu întotdeauna au fost pe criterii ştiinţifico-tehnologice), sub nivelul “masei critice” de resurse necesare pentru a obţine rezultate inovative reale, finisări la nivelul cerut de aplicarea în practică şi de încadrarea finalizării temei în termenele impuse de ritmul alert al progresului ştiinţific mondial, inclusiv pentru a putea câştiga poziţii competitive în cooperarea din cadrul programelor de cercetare europene şi internaţionale.

Trebuie făcută rezerva că, dacă o finanţare excesiv bugetară, cu o insuficientă implicare responsabilă a unităţilor direct beneficiare, conduce la ruptura cercetării de practică şi la realizarea de cercetări lipsite de finalitate şi valorificare, în condiţiile actuale, prezentate mai înainte, este de evitat şi extrema opusă, a dependenţei excesive a cercetării faţă de benficiari, ceea ce ar împinge cercetarea spre obiective imediate, cu grad de noutate limitat, spre prestaţii curente cu caracter de servicii şi asistenţă tehnică, descalificând-o şi degradând-o, de asemenea. Cercetarea de firmă şi cercetarea contractuală cu beneficiari reali dau rezultate într-o lume concurenţială, dominată de interese strategice private, în care beneficiarii duc o politică agresivă, ofensivă (sau cel puţin deliberat defensivă) pe piaţă, bazată pe inovare, calitate, profitabilitate reală pe termen mediu şi lung. Or, nu numai caracterul încă preponderent de stat al proprietăţii industriale şi caracterul formal al actualului contract de management, dar şi instrumentele financiare (sistemul de impozitare şi cel de creditare), aşa cum s-a arătat că sunt ele astăzi în România, inhibă, de asemenea, interesul beneficiarilor posibili ai cercetării faţă de politici pe termen mediu şi lung, concentrând eforturile şi preocupările lor asupra profitabilităţii imediate, obtenabile în decursul exerciţiului financiar curent, unde nu este loc şi nu este nevoie de efortul şi aportul cercetării-dezvoltării.

Se poate aprecia că deficienţele care au condus la atrofierea şi degradarea cercetării din multe dintre unităţile de C-D sunt valabile şi pentru cercetarea universitară, care, în alte ţări, constituie un reper şi un suport important al dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei. Este vorba, în principal, despre criza de resurse financiare şi umane, la care s-a adăugat ruptura din ce în ce mai accentuată, în ultimele 2-3 decenii, a învăţământului superior în raport cu practica industrială profundă (excepţie făcând unele contracte cu caracter mai mult de prestaţii decât de cercetare ştiinţifică inovativă veritabilă), la care s-a mai adăugat, în ultimii ani, şi aglomerarea cadrelor didactice cu norme multiple, ţinute în propriile facultăţi şi în facultăţile particulare, aglomerare care nu mai lasă timp pentru cercetare veritabilă. De aceea, se poate emite opinia că învăţământul superior nu poate constitui, deocamdată, astăzi, în România, “colacul de salvare”, cu rol determinant, a nivelului şi competitivităţii cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice româneşti, în raport cu unităţile de C-D şi cu cercetarea uzinală.

Pentru a încheia caracterizarea mediului concurenţial al C-D, trebuie adăugat că, în ceea ce priveşte piaţa externă a C-D, este de luat în calculul concurenţial şi supracapacitatea de C-D disponibilizată în celelalte ţări foste socialiste. Într-adevăr, nu numai cercetarea din România îşi oferă acum serviciile pe piaţa externă, programelor de cercetare străine şi internaţionale, firmelor străine şi supranaţionale, ci şi alte ţări foste socialiste, care nu au avut parte de restricţiile de dotare a laboratoarelor şi de comunicare internaţională care au grevat, cel puţin în anii ‘80, asupra cercetării-dezvoltării din România.

Capitolul 2. Caracterizări ale comportamentului managerial la nivelul unităţilor de C-D din România. Impactul mediului concurenţial.

2.1. Strategia orientării în mediul economic şi comportamentul managerial

Principala problemă managerială în unităţile de C-D poate fi considerată, în etapa actuală şi viitoare, strategia orientării în mediul economic, în timp ce acesta însuşi este lipsit de orientare şi strategie (în mare, pentru că anumite societăţi comerciale productive, atât dintre cele cu capital încă majoritar de stat, cât şi dintre cele privatizate sau private[3], precum şi unele regii autonome, au şi îşi urmăresc strategii proprii, indiferent dacă acestea sunt scrise sub forma unei documentaţii purtând titlul respectiv, dacă sunt mai mult sau mai puţin empirice şi intuitive, sau dacă sunt incluse în documentaţii ce poartă un alt titlu, inclusiv cel de “programe de restructurare”, de exemplu).

Problema nu se rezolvă dacă de la nivelurile abilitate – guvernamentale ş.a. – s-ar enunţa strategii, pentru că experienţa arată că durata de viaţă a unor astfel de strategii este mai mică decât timpul necesar pentru organizarea, desfăşurarea şi valorificarea în consecinţă a activităţii de cercetare-dezvoltare.

Într-adevăr, de exemplu, după schimbarea din noiembrie 1996, a urmat, la nivelul conducerii Ministerului Industriei şi Comerţului, strategia “întâi privatizare, apoi restructurare”, amintită şi în capitolul 1, dar, chiar pe parcursul anului 1997, declaraţiile aceluiaşi demnitar au devenit mai nuanţate, iar noul ministru de profil încă nu s-a pronunţat. Actualul (noul) ministru al reformei a militat în presă, în întreaga perioadă post-1989, pentru lichidarea întreprinderilor energofage şi cu pierderi, dar, chiar într-unul dintre ultimele interviuri pe care le-a luat în calitate de realizator TV, a întrebat pe interlocutor: şi ce punem în loc? ce dezvoltăm?

Deci, indiferent de punctele de vedere în schimbare ale unor miniştri în schimbare, managementul activităţii de cercetare-dezvoltare şi al unităţilor de C-D trebuie să-şi aibă propria strategie, iar comportamentul managerial trebuie să fie adaptat la această instabilitate oficială.

De asemenea, se poate vorbi despre un program de guvernare, despre un program de reformă (şi acestea – în evoluţie, după cum a arătat viaţa), dar ele nu au gradul de detaliere pe ramuri şi specialităţi care să le facă utile pentru stabilirea perspectivei tuturor unităţilor de C-D existente, în detaliu.

Inevitabil, managementul unităţilor de C-D este un management al riscului. Comportamentele managerile pot fi, din acest punct de vedere:

– inerţial, conservativ, cu riscul că absenţa schimbării proprii într-o lume în schimbare va conduce la pierderea succesivă a poziţiilor pe piaţă şi, în final, la pierderea (dispariţia) unităţii însăşi;

– inovativ, cu riscul că direcţiile de schimbare promovate vor eşua, din diferite motive, efortul fiind zadarnic şi irosind resurse care ar fi permis, poate, conservarea / supravieţuirea unităţii.

O specificaţie exemplificativă de riscuri este dată de către Curtis (1994)[4]

1. Identificarea cerinţelor este corectă, dar tehnologia preconizată este inadecvată.

2. Tehnologia este foarte bună, dar identificarea nevoii nu este corectă.

3. Nevoia şi tehnologia sunt ambele corecte, dar dimensiunea pieţei nu este suficientă pentru a recupera cheltuielile cu C-D.

4. Nevoia şi tehnologia sunt corecte, dar, în timpul scurs până la comercializare o firmă conncurentă a ieşit pe piaţă cu o tehnologie alternativă.

5. Nevoia şi tehnologia sunt corecte, dar firma nu a reuşit să-şi protejeze invenţiile şi celelalte idei creatoare.

6. Calitatea produsului nu atinge standardele impuse.

7. Firma a omis să ia în considerare răspunsul pe piaţă al competitorilor sau faptul că aceştia vor reuşi să realizeze o soluţie cu costuri de producţie mai mici.

8. Firma nu reuşeşte să asigure aranjamentele necesare pentru aprovizionarea input-urilor cheie sau să asigure o distribuţie corespunzătoare.

9. Firma nu reuşeşte să asigure disponibilitatea produselor complementare sau resurselor necesare în exploatare sau pentru întreţinere (de exemplu – consumabile specifice).

10. Firma a omis să ia în considerare elemente cheie din mediul PEST[5] (de exemplu, o nouă legislaţie a făcut ca noul produs să fie ilegal[6], noile structuri de costuri îl fac neeconomic, presiuni sociale pot obliga la retragerea lui de pe piaţă, noi tehnologii apărute l-au făcut să fie uzat moral din start).

Desigur, sunt doar zece dintre multiplii factori de risc posibili. Am mai adăuga:

11. La data încheierii cercetării, factorul de decizie care a aprobat-o (de la beneficiar sau de la forul de decizie) şi a susţinut-o este în altă funcţie, sau s-a pensionat, sau instituţia s-a reorganizat şi problema este acum în prerogativele altcuiva (sau ale nimănui).

12. “Creierul” şi “sufletul” proiectului a emigrat, sau s-a mutat la o altă firmă, sau s-a îmbolnăvit grav pe ultima sută de metri, sau a contractat virusul unei alte teme de cercetare, mai interesante.

13. Înstitutul s-a privatizat şi noul proprietar are alte intenţii, alte priorităţi, altă strategie.

În mod deliberat şi simbolic, fiind vorba despre riscurile cercetării-dezvoltării, oprim enumerarea la numărul 13, număr sub care mai poate intra şi orice alt risc.

Comportamentul managerial conservativ urmăreşte să valorifice la maximum:

– experienţa, calificarea existentă

– dotarea existentă

– relaţiile existente

– segmentul de piaţă existent

– organizarea existentă

– stilul de lucru existent

sau unele dintre acestea.

Comportamentul managerial inovativ urmăreşte:

– valorificarea tehnologiilor pe pieţe (nevoi) noi

– extinderea, complementarea tehnologiilor din domeniul de experienţă

– adaptarea unor tehnologii noi pentru piaţa cunoscută

– consolidarea dotării, care să permită atingerea unor niveluri de performanţă superioare

– extinderea dotării, pentru abordarea unor noi tehnologii sau noi nevoi

– diversificarea relaţiilor, căutarea de noi relaţii

– reorganizarea – de regulă, de la organizare piramidală la organizare matricială sau pe proiecte

– însuşirea unor noi stiluri de lucru – de la lucrul individual la lucrul în echipă, dar şi invers – de la lucrul exclusiv în echipă la crearea condiţiilor de desfăşurare a unor individualităţi creative

Din punctul de vedere al comportamentului managerial, în condiţiile actuale de incertitudine a mediului concurenţial din cele două sfere – a beneficiarilor şi a unităţilor de C-D înseşi, par a fi cruciale următoarele opţiuni:

– conducerea optimizată a unităţii de C-D de la nivelul top-managementului, sau

– descentralizarea deciziei la nivelul unor centre de profit, pe profiluri – metodă aplicată cu succes într-o serie de unităţi mari şi mijlocii de C-D, succesul constând, desigur, în gestiunea cât mai eficientă a resurselor, dar şi în descentralizarea – şi, deci, mobilizarea – iniţiativei şi a activităţii de promovare, de aducere de noi lucrări.

Mergând împotriva curentului (fără a ne opune metodei de management prin centre de profit, cu marile sale avantaje şi motive de satisfacţie), este necesar să atenţionăm asupra faptului că metoda prezintă şi pericole (pericole care nu presupun abandonarea metodei, ci numai anumite măsuri suplimentare). Anume: pericolul fărâmiţării activităţii pe lucrări mici, decupate după profilul profesional al “centrului de profit”, defavorizarea abordării de probleme complexe, pluridisciplinare, sistemice. Măsurile preventive şi curative necesare constau fie în crearea unor “centre de profit” profilate ca “integratori de sistem”, “coordonatori de proiecte” sau similar, fie includerea activităţii prestate în calitate de coordonator de proiect la un loc de onoare (şi de avantaj material) în indicatorii în baza cărora se apreciază rezultatele şi se repartizează resursele la “centrele de profit” existente.

Şi atunci, care poate fi orientarea / strategia tematică a unităţilor de C-D, într-o economie lipsită de o strategie (sau: lipsită de strategii credibile, viabile pe termen lung, utile pentru strategia unităţilor de C-D), în faţa unor beneficiari potenţiali lipsiţi de strategii sau care trăiesc şi ei într-un regim / după criterii de supravieţuire?

O problemă de principiu: actuala reţea de unităţi de C-D a fost constituită, în principal, în epoca dinainte de 1989, în epoca în care era valabilă o anumită politică privind conducerea centralizată a economiei, industrializarea, autarhia industrială, în epoca unei anumite misiuni şi anumitor priorităţi încredinţate cercetării-dezvoltării (de exemplu, eliminarea importurilor, remedierea defecţiunilor din producţie / exploatare). Unele institute au mai apărut după 1989, dar, în special, prin divizarea unora pre-existente, sau prin reînfiinţări de institute “abuziv desfiinţate” cândva.

Ei bine, este sigur că, în actuala economie a României (şi, mai ales, în cea viitoare), este nevoie de toate unităţile / subunităţile de C-D care au fost înfiinţate cândva?

În timpurile în care se pune problema renunţării la autarhie, când, deci, nu toate profilurile de fabricaţie prevăzute cândva pentru România mai trebuie / mai pot fi menţinute, nefiind economice fie din cauza condiţiilor naturale (exploatarea şi valorificarea anumitor zăcăminte sărace, de exemplu), fie din cauza dimensiunilor insuficiente ale pieţei interne şi a decalajului tehnologic prea mare faţă de stadiul din alte ţări, pentru a putea conta şi pe piaţa externă, fie din motive ecologice,

în condiţiile noi ale încetării războiului rece şi ale reconfigurării pieţelor mondiale, în care oricum ramuri întregi de producţie sau subramuri s-au văzut supradimensionate (în ţară şi pe plan internaţional) şi, deocamdată cel puţin, nu au debuşee,

în condiţiile în care se lichidează întreprinderi (avem în vedere lichidări naturale, normale, nu cele provenite din eventuale decizii etatiste insuficient fundamentate, cum se mai poate întâmpla şi în cadrul reformei economice, al tranziţiei către economia de piaţă),

trebuie, probabil, admisă ideea, cel puţin de principiu, că pot exista şi cazuri în care şi o unitate de C-D să fie lichidată, dacă nu mai are piaţă şi dacă nu-şi găseşte altă piaţă. Ca şi orice ţară, România nu trebuie să poarte la nesfârşit lista de institute înfiinţate cândva; ca şi în cazul altor structuri economice şi sociale, pot exista naşteri şi pot exista decese şi la nivelul unităţilor de C-D.

Deci, menţinerea integrală a actualelor unităţi de C-D nu este o obligaţie a nimănui, inclusiv a statului; se pot menţine şi trebuie menţinute numai acele unităţi de C-D:

– care au piaţă, sau

– care îşi găsesc piaţă existentă, inclusiv prin eventuală reprofilare, sau

– care îşi fac o piaţă (inventând şi lansând pe piaţă ceva ce nu a mai fost),

unităţi care prezintă şi îşi confirmă prin realizări utile raţiunea de a exista.

Desigur, piaţa poate fi nu cea de astăzi, ci una de mâine; în acest caz, problema care se pune este de a stabili cât de îndepărtat va fi acest “mâine”, pentru a justifica “conservarea”.

2.2. Probleme manageriale de actualitate în C-D românească

a) Cercetarea şi dezvoltarea trebuie să fie tratate în contextul situaţiei din societate, din economie, în particular – din industrie, precum şi în contextul economic, ştiinţific, tehnologic internaţional. Menţinerea unei cercetări-dezvoltări ca scop în sine, de rezervă strategică, cvasi-izolate (sau cu conexiuni numai ocazionale, de pondere şi profunzime reduse), nu mai poate constitui o soluţie de durată şi deja perioada de timp în care ar fi trebuit să constituie o soluţie s-a epuizat (sau este pe cale să se epuizeze), prin degradarea calitativă a cercetării, provocată de situaţia actuală.

În scopul restabilirii legăturilor între cercetare şi sfera beneficiarilor acesteia, Ministerul Cercetării şi Tehnologiei îşi asumă rolul de Minister al Cercetării şi Tehnologiei României – şi nu numai al unităţilor de cercetare-dezvoltare, prin analiza situaţiei cercetării şi tehnologiei în întreaga societate şi economie; prin acţiune la nivelul factorilor care determină sau afectează starea de fapt a cercetării şi tehnologiei în economie, prin constituirea sistemului de finanţare care să conecteze în mod mai direct pe beneficiarii inovării la programele de cercetare.

De asemenea, de la starea actuală, a unui bagaj de rezultate a căror valorificare în economie se caută a se promova (“Push”), este necesar (dezirabil) să se ajungă la starea în care economia să aibă nevoie să absoarbă cercetare (“Pull”), pentru a-şi realiza obiectivele strategice şi tactice (şi chiar cele curente, care, după un timp, să devină rezultate ale unor inovări anterioare).

Acest lucru nu se poate realiza în termen scurt şi nu depinde numai de Ministerul Cercetării şi Tehnologiei, ci de ansamblul reformei; dar influenţa Ministerului Cercetării şi Tehnologiei poate fi determinantă; altminteri, din strategiile şi politicile naţionale şi sectoriale va lipsi (sau va fi tratat formal şi fără efect) un element determinant al progresului contemporan în general şi al redresării economiei noastre naţionale în particular: inovarea tehnologică.

Prevederile Ordonanţelor nr. 58/1997 şi 59/1997 sunt orientate în acest sens.

Din politica menţionată rezultă:

– cunoaşterea şi implicarea cercetării-dezvoltării în analiza “stării naţiunii”, în general, dar cel puţin din punctul de vedere al ştiinţei şi tehnologiei;

– analiza curentă a actelor normative preconizate (proiecte de legi, hotărâri etc.) în diferite domenii, din punctul de vedere al impactului (chiar şi indirect, mai ales indirect) asupra ştiinţei şi tehnologiei; promovarea de noi acte normative şi de prevederi adecvate în actele normative propuse, de natură să stimuleze interesul pentru – şi nevoia de – ştiinţă şi tehnologie (“Pull”);

– depăşirea barierelor instituţionale în constituirea şi realizarea Planului Naţional pentru Cercetare-Dezvoltare şi Inovare; constituirea acestuia nu ca plan al unităţilor de cercetare-dezvoltare, ci ca plan al României[7], cu executanţii adecvaţi pentru realizarea lui (oricare ar fi ei, numai competenţi să fie şi să aibă condiţii), pe bază de proiecte complexe, care de la început să includă, pentru fiecare proiect, după caz, organizaţiile de cercetare-dezvoltare (distincte sau nu) şi pe cele de valorificare.

“După caz” înseamnă că nici această orientare nu trebuie să fie absolutizată, putând fi avute în vedere şi cel puţin următoarele două categorii de situaţii:

– cazul secretului comercial (intern şi extern) asupra noilor rezultate de proprietate intelectuală şi al situaţiilor concurenţiale, când implicarea viitorilor valorificatori şi chiar a anumitor colaboratori trebuie făcută numai la un anumit moment, după protejarea (brevetarea) elementelor de proprietate intelectuală, precum şi atunci când sunt suficient de clar conturate elementele tehnologice şi economice ale valorificării, respectiv – ale continuării cercetării;

– cazul IMM, care, putând fi multe pentru o anumită categorie de rezultate viitoare ale cercetării-dezvoltării, implicarea lor iniţială ar fi greoaie, iar implicarea numai a unora ar altera egalitatea şanselor şi concurenţa loială.

În acest sens, politica în domeniul ştiinţei şi tehnologiei să devină o componentă a obiectivelor strategice naţionale, enumerate în art. 10 al Ordonanţei nr. 8/1997, cu accent pus, în contextul preocupărilor actuale ale Puterii, pe cele care pot întruni sprijinul direct al politicii naţionale, al celorlalte ministere şi alte organisme, precum şi al beneficiarilor direcţi, ca, de exemplu:

– echilibrarea balanţei comerciale, prin creşterea exportului de produse competitive, tehnologic avansate;

– valorificarea superioară a resurselor de materii prime şi materiale;

– restructurarea activă a industriei, prin dezvoltarea de segmente tehnologic avansate, în compensarea celor ce urmează să fie lichidate; reducerea consumurilor de resurse energetice şi de materii prime; crearea de noi locuri de muncă pentru realizarea unor noi produse şi servicii;

– pregătirea integrării europene prin alinierea standardelor, normelor, dar şi a produselor şi serviciilor româneşti la standardele europene.

Un obiectiv strategic major al Ministerului Cercetării şi Tehnologiei poate să-l constituie, pentru această legislatură, recâştigarea, pentru cercetarea şi tehnologia românească, a credibilităţii socio-politice, pe baza unui impact economic real şi semnificativ. La rândul său, acest impact trebuie să devină public, prin acţiuni profesioniste de “imagine” şi “promovare”.

b) Pentru atingerea obiectivului strategic menţionat, reforma în domeniul cercetării şi tehnologiei ar trebui să repună pe primul plan al programelor şi proiectelor criteriile definitorii:

– noutatea, originalitatea, inovarea (valabile pentru oricare dintre activităţile de cercetare ştiinţifică)

– utilitatea socio-economică, impactul (obiective şi criterii valabile în mod direct pentru cercetarea aplicativă şi dezvoltarea tehnologică, dar, ca potenţialitate viitoare de ansamblu, şi pentru cercetarea fundamentală).

Trebuie subliniat că cele două criterii se află într-o anumită opoziţie din punctul de vedere al sistemului programelor de cercetare-dezvoltare şi al contractării: programe şi contracte ferme şi detaliate, pe tot ciclul de cercetare-valorificare, pregătesc şi favorizează valorificarea, dar sunt mai puţin propice pentru originalitate, invenţii etc. Prin urmare, este necesar să fie planificate şi programe complexe, dar şi teme izolate, în direcţii susceptibile de a produce cunoştinţe şi soluţii noi, cu condiţia să se finalizeze prin rezultate noi (într-o anumită proporţie, ţinând seama de riscul inerent cercetării).

Fără a exclude inovarea din programele concrete (unde poate fi stabilit, pentru anumite faze, obiectivul de a realiza soluţii noi, competitive, protejabile, alternative la soluţiile protejate de către firmele concurente etc.), este necesar să se creeze mecanisme de planificare şi de contractare care să asigure trecerea rapidă de la rezultate originale obţinute în mod izolat la programele în cadrul cărora rezultatele originale să fie valorificate.

c) Este necesar să se găsească soluţii pentru depăşirea conflictelor de interese, care fac ca prerogativele de aprobare a unor programe şi proiecte, de alocare a resurselor, să revină unor persoane care fie sunt competente – dar (personal sau / şi ca organizaţii pe care le reprezintă) sunt implicate şi interesate, direct sau opus (concurenţial), fie sunt neutre, dar atunci – sunt neutre pentru că nu sunt suficient de competente în specialitatea respectivă. Problema se pune şi pentru specialişti antrenaţi din sfera valorificării – de exemplu, specialişti dintr-o anumită subramură industrială, făcând parte din organismele de evaluare şi alocare a resurselor, ar deţine informaţie privind cercetările din subramura respectivă, care i-ar avantaja în concurenţa faţă de celelalte întreprinderi din aceeaşi subramură.

Invitarea unor specialişti străini nu respectă condiţia secretului comercial, condiţie care, pentru o cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică vizând afirmarea pe o piaţă internaţională competitivă, ar trebuie să fie importantă.

Totodată, participarea la astfel de organisme trebuie să nu devină teren pentru trafic de influenţă şi corupţie.

Date fiind aceste probleme, este preferabil ca deciziile concrete, referitoare la o anumită componentă a unui anumit program sau proiect, să fie adoptate pe baza unor evaluări, cu obligaţia respectării confidenţialităţii asupra obiectului evaluat, de către un număr restrâns de experţi, pe cât posibil fără conflict de interese, ca un criteriu esenţial în stabilirea evaluatorilor, experţi care să fie selecţionaţi, de fiecare dată – în mod cvasi-aleator şi secret, dintr-un set foarte numeros de specialişti atestaţi. Varianta de organizare, reducând dezavantajele amintite – fără să le elimine cu totul, prezintă, la rândul său, dezavantajul insuficientei comparabilităţi a deciziilor, precum şi dificultatea metodologică sporită a promovării unor strategii unitare.

d) O mutaţie importantă în managementul cercetării-dezvoltării, în raport cu situaţia de până în prezent, ar trebui să o constituie orientarea spre concentrarea resurselor (financiare, umane, materiale) la nivelul necesar obţinerii rapide a unor rezultate finale valorificabile şi competitive. Aceasta implică restrângerea drastică a dispersării tematice actuale şi gruparea în trei direcţii de acţiune, cu metodologii distincte privind alocarea resurselor şi contractarea:

– teme de iniţiativă ştiinţifică-tehnologică, cu caracter explorator, în vederea conceperii unor soluţii originale, de detaliu sau de ansamblu;

– proiecte de inovare industrială.

– teme special destinate atingerii nivelului competitiv necesar pentru integrarea în (pentru accesul la) programe internaţionale de cercetare ştiinţifică ce prezintă interes şi pentru România.

Desigur, în toate cazurile, atribuirea efectivă a fondurilor se poate face eşalonat, în funcţie de rezultatele obţinute pe parcurs, la termene de control prestabilite (fără, însă, ca prin aceasta să se introducă “pauze”, goluri sensibile în continuitatea şi ritmul de realizare a lucrărilor, proiectul de cercetare continuând din plin până la adoptarea eventualei decizii de sistare).

Capitolul 3. Recomandări ce rezultă, pentru instruirea şi orientarea managerilor din unităţile de C-D

Misiunea CD nu (mai) este (în principal) de a realiza (şi) în ţară ceea ce este realizat în străinătate,

ci de:

– a realiza soluţii (şi descoperiri) de vârf, de excelenţă; proprietate intelectuală protejabilă şi exportabilă

– a studia, calitativ şi cantitativ, (eventualele) condiţii specifice în România (naturale, ecologice, meteorologice, economice, sociale, antropometrice, culturale etc.)

– a realiza aplicaţii / dezvoltări la niveluri competitive (pentru anumite pieţe, inclusiv pentru piaţa românească).

Pentru a realiza soluţii de vârf, competitive, ca şi pentru a genera informaţii credibile, rezultate din analize aprofundate, sunt esenţiale:

– concentrarea de resurse (financiare, umane, materiale) la nivelul necesar atingerii “masei critice” pentru realizări competitive; pentru aceasta – reducerea numărului de teme diferite abordate, selectarea de priorităţi, abandonarea autarhiei, a politicii de a face de toate şi fiecare cercetător sau fiecare colectiv – cu tema (temele) “lui”[8], implicarea în proiecte complexe[9]; în mod corespunzător, dimensionarea finanţării temelor / proiectelor, concentrarea de resurse financiare corespunzătoare, evitarea pulverizării acestora pe multe teme – câte puţin la fiecare, să nu bată la ochi, să ajungă pentru fiecare etc.;

– definirea proiectelor din programe prin finalitatea lor, asigurând implicarea specialităţilor şi, după caz, a unităţilor de C-D de profil, care să asigure soluţionarea completă la nivelul cerut;

– cultivarea deprinderilor de a lucra în echipă, a principiilor şi practicii Project Management-ului;

– cultivarea profesionalismului, a exigenţei soluţionării exhaustive şi complexe a problemelor, a verificării riguroase şi multilaterale a soluţiilor, a eticii profesionale[10], a respectului pentru confruntarea cu practica.

Nu avem de aşteptat strategii ale ramurilor beneficiare sau ale dezvoltării economiei naţionale pe profiluri tehnologice: acestea, de regulă (nu fără puţine excepţii) sau nu există, sau sunt formale şi nu sunt fiabile, sau sunt foarte perisabile. Unităţile de C-D trebuie să-şi formeze propriile strategii, pe propria răspundere şi pe propriul risc.

Pentru aceasta, sunt necesare studii de prognoză şi de marketing proprii, cu adoptarea unor ipoteze de lucru proprii privind variantele plauzibile ale dezvoltărilor viitoare în sfera beneficiarilor, a segmentelor de piaţă posibile, a ştiinţei şi tehnologiei în domeniile vizate.

Abordarea, cu oferte insistente şi consistente, a benficiarilor posibili, trecând peste orice orgolii personale sau instituţionale. Venirea în întâmpinare a nevoilor reale viitoare ale beneficiarilor potenţiali: reducere de costuri şi consumuri, funcţionalitate / fiabilitate / calitate, adaptare la cerinţele şi nevoile clienţilor lor, încadrare în cerinţele ecologice, realizarea de soluţii cu proprietate intelectuală protejată, accelerarea vitezei de ieşire cu noutăţi pe piaţă.

Abordarea diferenţiată a beneficiarilor interni, pe categorii: cei mai fiabili sunt cei deja privatizaţi sau privaţi; dintre cei cu capital încă majoritar de stat, pot fi sensibile două grupe: a) cei cu situaţie financiară foarte bună (se pot consulta bilanţurile contabile la Registrul Comerţului; se pot vedea listele de top-uri organizate de camerele de comerţ şi industrie, CEMATT şi alte organizaţii; se pot urmări reclamele şi interviurile din presă); b) cei cu situaţia la limita de a intra pe listele de lichidare şi cărora un ajutor urgent de eficientizare le-ar fi de folos.

Pentru IMM-uri, trebuie studiate necesităţile lor, pentru a depista probleme de interes pentru mai mulţi posibili benficiari.

Abordarea pieţei externe (pe segmente accesibile), după studierea prealabilă a acesteia şi după învăţarea atentă a mecanismelor de ofertare, negociere şi contractare. Perseverenţă pentru implicare în programe europene, alte programe internaţionale sau naţionale externe.

În cazul eşecului de a lucra ca cercetători pentru beneficiari producători: dezvoltarea fabricaţiei / prestaţiilor proprii, pe baza soluţiilor proprii competitive, dacă există piaţă potenţială, internă sau externă[11].

Măsuri cu caracter comun

a) Identificarea stocului, a ofertei de rezultate de cercetare-dezvoltare valorificabile (sau susceptibile de a fi difuzate pe o scară mai largă). Este vorba nu de a se întocmi o nouă multitudine de fişe formale de evidenţă centralizată, sau cataloage tehniciste generale, adresate tuturor şi nimănui, ci:

– punerea într-o formă marketabilă a realizărilor obţinute în ştiinţă şi tehnologie, la nivelul ofertanţilor acestora (după eventuala protejare din punctul de vedere al proprietăţii intelectuale), inclusiv la nivelul sau cu consultanţa firmelor şi centrelor existente, specializate în management şi marketing tehnologic şi transfer de tehnologie;

– introducerea rezultatelor în bănci de date comerciale, naţionale şi internaţionale, inclusiv cu sprijinul camerelor de comerţ şi industrie;

– campanii de promovare, dimensionate proporţional cu importanţa rezultatelor şi a impactului scontat, inclusiv prin contactarea curajoasă a unor clienţi potenţiali, interni (din orice categorie) şi, după caz, externi; identificarea eventualelor eforturi necesare pentru valorificare – fie completări ale cercetării-dezvoltării cu aspecte suplimentare, fie dezvoltare tehnologică pentru invenţii şi alte rezultate de cercetare ştiinţifică valorificabile, fie pur şi simplu investiţii sau alte eforturi directe; identificarea, împreună cu clienţii prezumaţi interesaţi, a surselor posibile şi a profitabilităţii potenţiale a valorificării;

– după caz, în funcţie de rezultatele şi concluziile obţinute, realizarea unor proiecte de inovare, cu susţinere inclusiv din fondul de stimulare a inovării. Desigur, această etapă este posibilă şi în cazurile în care oportunităţile de valorificare şi beneficiarii au format deja obiectul unor identificări anterioare.

b) Prospectarea pieţei potenţiale a cercetării-dezvoltării, identificarea, pe diverse canale, a problemelor economice şi tehnologice cu care se confruntă diferiţii beneficiari potenţiali, inclusiv în perspectiva concurenţei viitoare şi ofertarea de programe şi proiecte de inovare pentru soluţionarea problemelor respective. Realizarea acestora, după caz, sub forma de programe şi proiecte pluridisciplinare, orientate spre soluţionarea problemelor, cu “project management” adecvat.

c) Susţinerea informării şi a participării cercetării-dezvoltării româneşti la licitaţiile organizate din fonduri publice, inclusiv (ca la programele PHARE, de exemplu), impunerea, ca un criteriu, a participării, într-o anumită proporţie, a firmelor româneşti de profil; propunerea şi susţinerea la Guvern a unei reglementări în acest sens.

d) Urmărirea şi implicarea, după caz, cu atribuţii, a cercetării-dezvoltării româneşti în diferitele programe guvernamentale, publice, de investiţii, de restructurare, de recalificare a forţei de muncă sau de altă natură, care vor fi adoptate.

e) Analiza legislaţiei economico-financiare, ecologice etc. şi, cu prilejul programului legislativ pe anul 1998, propunerea şi susţinerea includerii în proiectele noilor legi şi ale altor acte normative, a prevederilor de natură să stimuleze cererea de cercetare, inovarea, progresul tehnnic, reinvestirea profitului în cercetare, calitatea etc.

f) Elaborarea unor metodologii-cadru şi promovarea pe piaţa românească a conceptului de consorţiu de cercetare, pentru soluţionarea anumitor probleme complexe, precum şi a celui de consorţiu de beneficiari ai unor cercetări de interes comun, care depăşesc posibilităţile de susţinere financiară de către un singur beneficiar. Asociaţiile de producători, camerele de comerţ şi industrie ar putea fi solicitate să devină factori de legătură între cercetare şi agenţii economici, germeni ai unor consorţii de beneficiari, în special – IMM.

Capitolul 4. Sinteză, principalele concluzii

Suplimentarea temei cu faza privind comportamentul managerial la nivelul unităţilor de C-D, în condiţiile unui mediu concurenţial, a fost stabilită de Comisia de specialitate a Colegiului Consultativ pentru cercetare-dezvoltare.

Între altele, lucrarea încearcă să răspundă şi la problemele ridicate de conducerile unor unităţi de cercetare, care şi-au exprimat, cu repetate prilejuri, cerinţa de a fi orientaţi cu ajutorul unor strategii privind dezvoltarea ramurilor / domeniilor respective şi de a cunoaşte perspectiva întreprinderilor beneficiare, priorităţile politicilor oficiale în domeniile în care lucrează.

Într-un mediu concurenţial ideal (“concurenţa perfectă”), fiecare produs sau serviciu este furnizat pe piaţă de către mai mulţi agenţi economici; aceştia concurează toţi contra toţi, fiecare în parte este prea mic pentru a influenţa singur preţurile, preţurile marginale sunt egale; toţi tind să-şi maximizeze profitul. Economia concurenţială este opusul intervenţionismului statului în economie, al economiei dirijiste, în care statul reglează cantităţile şi preţurile cu care se intră pe piaţă. Mediul concurenţial este considerat ca fiind un factor stimulativ determinant al progresului economic şi tehnologic, rămas singurul după eşecul practic al economiei planificate centralizat. Susţinătorii economiei concurenţiale consideră orice exercitare de către stat a unor funcţii de reglare în economie ca fiind, cel puţin pe termen lung, dăunătoare progresului.

Cadrul juridic general ce defineşte şi reglementează, în prezent, regimul concurenţei la nivelul agenţilor economici din România este stabilit prin două acte normative: Legea concurenţei nr. 21/1996 şi Legea privind combaterea concurenţei neloiale nr. 11/1991. Există prevederi la obiect şi în Codul penal. În principal, Legea concurenţei limitează posibilităţile şi efectele asocierii agenţilor economici pentru acţiune concertată pe piaţă, precum şi concentrarea agenţilor economici. În funcţie de aceste fenomene, statul îşi asumă funcţii de supraveghere şi de aprobare a preţurilor. Legea combaterii concurenţei neloiale şi Codul Penal prevăd sancţiuni pentru inducerea în eroare a cumpărătorilor privind originea, calitatea produsului, existenţa unor brevete etc., aferente produsului, precum şi divulgarea secretelor economice.

Situaţia actuală a cercetării şi tehnologiei din România este determinată de situaţia economică actuală a României şi, în particular, a industriei – unul dintre principalii beneficiari ai cercetării de profil tehnologic, oriunde în lume. Totuşi, din punctul de vedere al interesului potenţial pentru activitate de cercetare-dezvoltare tehnologică şi al sferei posibile de aplicare a rezultatelor cercetării, se pot contura mai multe componente ale industriei, categorii de societăţi comerciale de profil de profil tehnologic, analizate şi delimitate în lucrare, după dimensiuni, după gradul şi metoda de privatizare, după natura capitalului.

O stare de stagnarea tehnologică a fost indusă în industrie de politica de dezvoltare exclusiv sau preponderent cantitativă, cu orice preţ – inclusiv cu preţul ignorării progresului tehnic necesar (desigur, nu fără excepţii), politică promovată în perioada 1992-1996, iar din 1997 – doctrina “întâi privatizare, apoi restructurare”, promovată de noul guvern, de la sfârşitul lui 1996, în consens cu reprezentanţii internaţionali care monitorizează reforma economiei României. Acolo unde a găsit un teren fertil de incompetenţă şi de pasivitate managerială, doctrina amintintă s-a materializat prin stagnare şi aşteptare a privatizării. Doctrina s-a dovedit nu numai nocivă pentru economia României în ansmablu, dată fiind ponderea importantă pe care o prezintă în producţia industrială întreprinderile cu capital încă majoritar de stat, dar a acţionat ca o frână în însuşi procesul de privatizare, întreprinderi nerestructurate şi neperformante neprezentând interes nici pentru investitori, străini sau români.

O altă problemă doctrinară la nivelul ultimului an a constituit-o (şi o mai constituie) conceperea restructurării industriale (şi agricole) ca proces unilateral, de lichidare a pierderilor prin amputarea perdanţilor (perdanţii înşişi fiind stabiliţi după criterii financiare insuficient elaborate), fără componenta pozitivă, de valorificare, progres şi relansare economică, de selecţie a posibilelor cazuri de viitor succes, lăsată exclusiv (sau excesiv) în seama investiţiilor străine, care vin în măsură mai redusă decât s-a sperat, ca urmare, între altele, a disfuncţiilor actuale ale sistemului economico-financiar şi legislativ.

La doctrinele amintite s-au adăugat efecte paralizante ale legislaţiei adoptate în perioada post-1989:

a) Legea contractului de management, care cointeresează pe manageri numai pentru rezultate imediate, nu de perspectivă,

b) Sistemul contabil, care penalizează (impozitează drept profit) orice cheltuieli curente pentru venituri viitoare.

Lucrările de strategie, elaborate în ultimii 7 ani, au continuat inerţial structura autarhică şi excesiv diversificată a economiei, orientându-se spre investiţii generalizate şi prea puţin spre progres tehnic propriu.

În continuare, în lucrare se analizează distinct: mediul concurenţial în sfera beneficiarilor cercetării, mediul concurenţial în sfera unităţilor de C-D.

Trecând la comportamentul managerial la nivelul unităţilor de C-D, se consideră că principala problemă managerială în unităţile de C-D este, în etapa actuală şi viitoare, strategia orientării în mediul economic, în timp ce acesta însuşi este lipsit de orientare şi strategie, la nivelul de detaliere şi consistenţă necesar orientării activităţii de C-D.

Inevitabil, managementul unităţilor de C-D este un management al riscului. Comportamentele managerile pot fi, din acest punct de vedere:

– inerţial, conservativ, cu riscul că absenţa schimbării proprii într-o lume în schimbare va conduce la pierderea succesivă a poziţiilor pe piaţă şi, în final, la pierderea (dispariţia) unităţii însăşi;

– inovativ, cu riscul că direcţiile de schimbare promovate vor eşua, din diferite motive, efortul fiind zadarnic şi irosind resurse care ar fi permis, poate, conservarea / supravieţuirea unităţii.

Comportamentul managerial inovativ urmăreşte:

– valorificarea tehnologiilor pe pieţe (nevoi) noi

– extinderea, complementarea tehnologiilor din domeniul de experienţă

– adaptarea unor tehnologii noi pentru piaţa cunoscută

– consolidarea dotării, care să permită atingerea unor niveluri de performanţă superioare

– extinderea dotării, pentru abordarea unor noi tehnologii sau noi nevoi

– diversificarea relaţiilor, căutarea de noi relaţii

– reorganizarea – de regulă, de la organizare piramidală la organizare matricială sau pe proiecte

– însuşirea unor noi stiluri de lucru – de la lucrul individual la lucrul în echipă, dar şi invers – de la lucrul exclusiv în echipă la crearea condiţiilor de desfăşurare a unor individualităţi creative

Ca recomandări ce rezultă din analiza efectuată, se arată că misiunea CD nu (mai) este (în principal) de a realiza (şi) în ţară ceea ce este realizat în străinătate,

ci de:

– a realiza soluţii (şi descoperiri) de vârf, de excelenţă; proprietate intelectuală protejabilă şi exportabilă

– a studia, calitativ şi cantitativ, (eventualele) condiţii specifice în România (naturale, ecologice, meteorologice, economice, sociale, antropometrice, culturale etc.)

– a realiza aplicaţii / dezvoltări la niveluri competitive (pentru anumite pieţe, inclusiv pentru piaţa românească).

Direcţia primordială de schimbare în strategia viitoare a cercetării-dezvoltării din România este considerată a fi concentrarea de resurse (financiare, umane, materiale) la nivelul necesar atingerii “masei critice” pentru realizări competitive; pentru aceasta – reducerea numărului de teme diferite abordate, selectarea de priorităţi, abandonarea autarhiei, a politicii de a face de toate şi fiecare cercetător sau fiecare colectiv – cu tema (temele) “lui”, implicarea în proiecte complexe; în mod corespunzător, evitarea pulverizării resurselor financiare pe multe teme.

Nu avem de aşteptat strategii ale ramurilor beneficiare sau ale dezvoltării economiei naţionale pe profiluri tehnologice: acestea, de regulă (nu fără puţine excepţii) sau nu există, sau sunt formale şi nu sunt fiabile, sau sunt foarte perisabile. Unităţile de C-D trebuie să-şi formeze propriile strategii, pe propria răspundere şi pe propriul risc.

Pentru aceasta, sunt necesare studii de prognoză şi de marketing proprii, cu adoptarea unor ipoteze de lucru proprii privind variantele plauzibile ale dezvoltărilor viitoare în sfera beneficiarilor, a segmentelor de piaţă posibile, a ştiinţei şi tehnologiei în domeniile vizate.

Abordarea, cu oferte insistente şi consistente, a benficiarilor posibili, trecând peste orice orgolii personale sau instituţionale. Venirea în întâmpinare a nevoilor reale viitoare ale beneficiarilor potenţiali: reducere de costuri şi consumuri, funcţionalitate / fiabilitate / calitate, adaptare la cerinţele şi nevoile clienţilor lor, încadrare în cerinţele ecologice, realizarea de soluţii cu proprietate intelectuală protejată, accelerarea vitezei de ieşire cu noutăţi pe piaţă.

Abordarea diferenţiată a beneficiarilor interni, pe categorii: cei mai fiabili sunt cei deja privatizaţi sau privaţi; dintre cei cu capital încă majoritar de stat, pot fi sensibile două grupe: a) cei cu situaţie financiară foarte bună (se pot consulta bilanţurile contabile la Registrul Comerţului; se pot vedea listele de top-uri organizate de camerele de comerţ şi industrie, CEMATT şi alte organizaţii; se pot urmări reclamele şi interviurile din presă); b) cei cu situaţia la limita de a intra pe listele de lichidare şi cărora un ajutor urgent de eficientizare le-ar fi de folos.

Pentru IMM-uri, trebuie studiate necesităţile lor, pentru a depista probleme de interes pentru mai mulţi posibili benficiari.

Abordarea pieţei externe (pe segmente accesibile), după studierea prealabilă a acesteia şi după învăţarea atentă a mecanismelor de ofertare, negociere şi contractare. Perseverenţă pentru implicare în programe europene, alte programe internaţionale sau naţionale externe.

În cazul eşecului de a lucra ca cercetători pentru beneficiari producători: dezvoltarea fabricaţiei / prestaţiilor proprii, pe baza soluţiilor proprii competitive, dacă există piaţă potenţială, internă sau externă; cercetarea românească oferă exemple de reuşită.

Înapoi managementul C-D Înapoi

---

[1] Fac excepţie regiile autonome din domeniul infrastructurilor, intrate în modernizări, unele – substanţiale, cu suport străin / internaţional.

[2] Problema impactului legislativ actual asupra managementului întreprinderilor este tratată mai detaliat în lucrarea recent întocmită de către SCIENTCONSULT: “Studii de fundamentare pentru elaborarea uinei politici optimizate de protejare a industriei naţionale pe piaţa internă”, faza: “Recomandări de prevederi legislative pentru stimularea şi protecţia industriei autohtone”, noiembrie 1997, beneficiar Ministerul Industriei şi Comerţului.

[3] Privatizate – foste cu capital majoritar de stat; private – constituite de la început ca societăţi cu capital integral privat.

[4] Curtis, T. Business and Marketing for Engineers and Scientists. McGraw-Hill Book Company, London, 1994.

[5] P - Politic, E – Economic, S – Social, T – Tehnologic.

[6] sau a rămas în afara cadrului unei noi politici oficiale, promovate între timp.

[7] Aşa sunt concepute programele noului Plan Naţional, dar, de la subprograme / module în jos încep să-şi facă loc, în continuare, tendinţele de autonomizare instituţională, sau, mai pe româneşte, de croire după criteriul de bază “să fie loc pentru fiecare” şi, mai ales, “să fie loc pentru noi”.

[8] După cum s-a mai menţionat – cu excepţia cazurilor de promovare deliberată a unor iniţiative creative individuale promiţătoare.

[9] Această direcţie de schimbare pare a fi primordială în strategia viitoare a cercetării-dezvoltării din România, dacă vom fi în stare să o promovăm; se pare – este principala rutină ce trebuie înfrântă.

[10] Numai în ultimele 3 luni, doi cercetători, din institute diferite, cu poziţii foarte onorabile în institutele respective, invitaţi pentru a colabora la lucrări SCIENTCONSULT, au prezentat, drept contribuţii proprii, texte copios “preluate” şi “prelucrate” după câte o anumită sursă, fără măcar a o indica la bibliografie.

[11] Strategie ce a dat rezultate foarte bune la ICPE S.A., care exportă acum, în cantităţi semnificative, produse de fabricaţie şi concepţie proprie.