CUPRINS

2. VALORIFICAREA REZULTATELOR CERCETĂRII ŞI A DREPTURILOR DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

2.1. Generalităţi

Activitatea de inovare, de cercetare-dezvoltare, poate avea ca rezultat opere de creaţie intelectuală susceptibile de a fi protejate şi de a fi valorificate.

Deşi protecţia operelor de creaţie intelectuală este o etapă importantă, o etapă premergătoare valorificării, în această lucrare sunt puţine menţiuni în legătură cu protecţia; se fac însă referiri la lucrările [11, 12], faze anterioare ale temei, care dezvoltă în detaliu elemente specifice protecţiei proprietăţii intelectuale. În [12], tabelul 1, sunt enumerate rezultatele activităţii de inovare, precizându-se concret care sunt posibilităţile de protecţie pe cale legislativă sau prin menţinerea în regim confidenţial sau secret.

Lucrarea de faţă tratează problema valorificării rezultatelor cercetării, cu referire la anumite categorii semnificative, şi anume:

· studii;

· proiecte;

· invenţii;

· desene şi modele industriale;

· programe de calculator;

· baze de date;

· know-how.

Legislaţia specifică asigură şi garantează drepturile de proprietate intelectuală asupra unor categorii de mai sus, dar pentru descoperiri ştiinţifice, know-how etc., în România, ca şi în alte ţări, nu există reglementări legislative.

Rezultatele şi drepturile de proprietate intelectuală ce se obţin în activitatea de inovare se realizează în viaţa economică şi socială numai prin valorificare.

Pentru ca valorificarea să fie oportună şi la nivelul scontat, se impune:

· cercetarea să fie direcţionată spre rezolvarea unor comenzi, explicite sau implicite, potenţiale;

· să se finalizeze prin obţinerea rezultatului urmărit;

· să se asigure forma optimă de protecţie;

· aplicarea rezultatelor cercetării să conducă la rezultatul urmărit în momentul impus.

Valorificarea rezultatelor cercetării şi a drepturilor de proprietate intelectuală depăşeşte cadrul îngust al aplicării unor rezultate obţinute în activitatea de cercetare. Valorificarea necesită o strategie care se construieşte nu în momentul obţinerii rezultatelor, ci în momentul începerii activităţii de inovare, cercetare şi implică toate fazele componente:

a) identificarea “comenzii sociale”;

b) definirea temei de cercetare;

c) derularea etapelor de cercetare;

d) obţinerea soluţiei urmărite;

e) stabilirea măsurilor de protecţie;

f) aplicarea rezultatelor cercetării şi valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală;

g) supravegherea obiectivelor expuse la f);

h) urmărirea efectelor valorificării şi întocmirea unui set de măsuri care pot fi:

- corective;

- de perfecţionare a soluţiilor (de perspectivă).

Rezultatele activităţii de cercetare sunt mai bine valorificate şi comercializate dacă ele constituie obiecte ale unor titluri de protecţie acordate de organismul abilitat.

Valorificarea dovedeşte eficienţa cercetării atât în plan economic, cât şi social. Eficienţa economică este cuantificabilă, uneori, şi mai uşor de stabilit, folosindu-se criterii de apreciere uzuale, care ţin seama de profitul obţinut şi de efectele economice ale valorificării.

Eficienţa socială este greu de apreciat, deşi se referă la o faţetă stabilă, durabilă şi coerentă a procesului de evoluţie a societăţii. Se pot folosi, însă, criterii cu valabilitate restrânsă pentru un anumit domeniu tehnic sau ştiinţific, pentru un anumit tip de cercetare.

În principal, factorii care determină eficienţa cercetăriii ştiinţifice sunt [21]:

· relaţia strânsă între cercetarea fundamentală, cea aplicativă şi dezvoltarea tehnologică;

· structura resurselor umane din activitatea de cercetare;

· dotarea tehnică şi informatică;

· gradul de concentrare a resurselor umane şi a dotărilor.

Valorificarea rezultatelor cercetării poate fi apreciată prin:

· economia de valută convertibilă obţinută prin reducerea sau anularea importurilor de produse care înmagazinează rezultatele cercetării;

· obţinerea de valută în cazul exportului unor astfel de produse;

· valorificarea materiilor prime, a resurselor locale;

· “adaptarea sociologică la tehnologie, pe când importul creează, dimpotrivă, o mentalitate de consumator, care este, în cele din urmă, inhibantă” [13]

Y. Plasseraud, în [13], apreciază că acest ultim criteriu de apreciere este, poate, cel mai important în activităţile de transfer de tehnologie, prin implicaţiile sale sociologice şi culturale.

2.2. Consideraţii privind valorificarea cercetării în ţările OECD

Având în vedere tematica lucrării, am considerat de interes prezentarea succintă a analizei privind valorificarea cercetării în ţări ale OECD, analiză efectuată ca urmare a studierii rapoartelor OECD, ediţia 1992 şi a unor periodice de specialitate [16, 17].

A fost studiată problema valorificării în mai multe ţări OECD, în rapoarte referitoare la:

· Evaluarea politicilor şi strategiilor din Ştiinţă şi Tehnologie din ţările est-europene - Cehoslovacia, Ungaria, Polonia;

· Sistemul de cercetare în perioada de tranziţie;

· Evaluarea politicilor şi strategiilor din Ştiinţă şi Tehnologie din Franţa, Marea Britanie, Germania, Finlanda, Suedia, Elveţia, Portugalia, Olanda, Austria.

În ţările aflate în perioada de tranziţie, problema valorificării este doar enunţată, la nivelul anului 1992, fiind considerate importante problema organizării cercetării şi cea a găsirii strategiilor celor mai adecvate pentru “supravieţuirea” cercetării.

În celelalte ţări europene, problema valorificării cercetării ocupă un capitol distinct, bine structurat, în cadrul rapoartelor. Valorificarea rezultatelor cercetării este considerată ca un sistem complex de activităţi care cuprinde, în principal:

· transferul de rezultate de la cercetare la industrie;

· sprijinul acordat de industrie pentru dezvoltarea activităţilor de C&D, ca o legătură feed-back a valorificării.

Caracterul complex al valorificării derivă din faptul că, prin politica şi strategia în domeniul C&D al acestor ţări, valorificarea rezultatelor cercetării cunoaşte numeroase valenţe:

· transferul rezultatelor cercetării fundamentale către unităţile de cercetare aplicativă;

· transferul rezultatelor cercetării aplicative către industrie;

· centre de consultanţă, parcuri ştiinţifice, fundaţii etc., cu rol de stimulare a proceselor de inovare;

· utilizarea resurselor umane de înaltă calificare, pentru realizarea transferului de cunoştinţe în ambele sensuri;

· implicarea organismelor guvernamentale prin stimularea activităţii de inovare, crearea unui cadru legislativ şi instituţional adecvat şi acordarea de facilităţi financiare şi fiscale;

· accesul sectorului civil la resursele şi experienţa din domeniul apărării şi finanţarea acordată de către Ministerul Apărării activităţilor de C&D.

În [16], analizându-se întreprinderile mici şi mijlocii din Germania, în număr de 3 milioane la începutul anului 1996, se consideră că multe dintre acestea sunt “solicitanţi sârguincioşi de brevete” şi au o activitate inovativă recunoscută pe piaţa internă şi externă. Cheia succesului lor este: munca intensă, prestată de un personal deosebit de calificat şi foarte bine motivat, la care se adaugă relaţii strânse cu clienţii şi o concepţie bine pusă la punct despre service. Dintre obiective se remarcă: motivarea personalului, calitatea produselor şi serviciilor, numărul mare de brevete de invenţie obţinute şi aplicate. Într-un clasament al întreprinderilor inovative, pe primul loc se află o întreprindere cu 239 de brevete la 100 de salariaţi, iar pe ultimul loc una cu 11 brevete la 100 de salariaţi.

În acelaşi articol se manifestă îngrijorarea pentru faptul că cheltuielile cu C&D ale sectorului economic mijlociu au scăzut de la 17% din totalul bugetului pentru C&D al economiei germane în 1985, la 13% în 1994. Se face aprecierea că mare parte a capitalului necesar C&D este utilizat pentru creşterile salariale; de asemenea, creşterea impozitelor este un important factor de cost.

Este interesant şi punctul de vedere prezentat în raportul despre Franţa, în care se menţionează că este greu de făcut o apreciere asupra eficienţei centrelor de consultanţă, de incubare şi afaceri, deoarece ele funcţionează numai de 7 ani (document 1992) şi această perioadă nu poate fi relevantă pentru analiza modului în care au contribuit la realizarea transferului de tehnologie.

Este utilă o analiză de detaliu a modului în care în Franţa este stimulat procesul de inovare şi valorificare a rezultatelor cercetării şi a drepturilor de proprietate intelectuală prin măsuri fiscale şi de formare a capitalului, cu referire directă şi la proprietatea industrială.

Faptul că, în Suedia, primul ministru este şi coordonator al politicii de C&D, este o dovadă a interesului de care se bucură ştiinţa şi tehnologia în această ţară.

În documentaţia consultată, apăreau în mod distinct categoriile: cercetare fundamentală, cercetare academică, cercetare aplicativă, transfer tehnologic.

Distincţia care se făcea încă din secolul XIX între cercetarea pură şi cea aplicativă nu mai este la fel de netă în secolul XXI. Crearea unui produs sau unei tehnologii presupune o continuitate de activităţi de cercetare pure şi aplicative, cu ponderi diferite şi, în special, cu un management orientat către piaţă [17]. Cercetarea eficientă cere ca “managerul de tehnologie” să ştie când şi de unde să ia resurse ştiinţifice. Fizica, chimia, biologia, matematica, economia şi altele devin, din “discipline”, instrumente.

Cercetarea şi dezvoltarea necesită trei eforturi complementare: îmbunătăţire, dezvoltare condusă şi inovare. Ele sunt complementare şi, numai dacă sunt bine integrate şi conduse, cercetarea are efect pe piaţă.

La a II-a conferinţă a Federaţiei Europene a Organizaţiilor de Cercetare Industrială Cooperativă, Valencia, Spania, martie 1995, a fost prezentat un model de cercetare “cooperativ”, practicat cu succes în Uniunea Europeană [17].

Modelul constă în faptul că unităţi de C&D sunt constituite ca nuclee de competenţă, ce cooperează cu industria, organizând baze de cercetare direct în industrie. Cercetarea are loc parţial în unităţi de C&D, parţial direct în industrie, conducerea cercetării aparţinând “managerilor de tehnologie”, unitatea de C&D fiind elementul integrator.

Avantajul acestui sistem este că cercetarea şi transferul se derulează concomitent prin însăşi participarea firmei receptoare la procesul de C&D. Departajarea între tipurile de activităţi - consultanţă, cercetare, dezvoltare, valorificare, engineering - îşi găseşte sens doar din punct de vedere al tipologiei metodologice, în condiţiile date ele constituind un tot unitar.

Detalii de interes din rapoartele OECD - ANEXA 1.

2.3. Valorificarea rezultatelor cercetării fundamentale şi a drepturilor de proprietate intelectuală

Rezultatele activităţii de cercetare fundamentală nu se manifestă, de regulă, direct pe plan economic, ci pe un plan social general, concretizându-se în special în contribuţia adusă la dezvoltarea ştiinţei în general, în recunoaşterea prestigiului ştiinţei unei ţări în comunitatea ştiinţifică mondială, în îmbogăţirea patrimoniului de idei şi în integrarea acestor rezultate în ansamblul de cunoştinţe care alcătuesc o anumită disciplină.

Specialiştii din domeniul ştiinţei şi tehnologiei afirmă mereu necesitatea de a asigura un volum suficient de cercetare fundamentală care să fie generată exclusiv de curiozitatea ştiinţifică şi judecată numai pe criterii de calitate [18].

Acesta este un principiu destul de controversat. Deşi el este formulat şi în documente relativ recente ale CEE [28], totuşi conceptul “basic oriented research” este recunoscut şi utilizat.

Raportul dintre cercetarea fundamentală şi cea aplicativă este şi el legat, într-o anumită măsură, de raportul centralizat-descentralizat al conducerii Cercetării-Dezvoltării, deoarece rezultatele cercetării fundamentale sunt considerate în mod tradiţional un bun comun al umanităţii, o parte din cultură şi un rezervor potenţial pentru viitoare realizări, în timp ce “produsele” cercetării aplicative posedă din ce în ce mai mult caracteristicile mărfurilor, putând fi vândute ca atare sau incluse în produse şi servicii cărora le măresc valoarea.

Cercetarea din învăţământul superior şi în primul rând cercetarea fundamentală nu produce numai noi cunoştinţe. Adesea se uită că printre rezultatele sale cele mai importante se situează cele privind formarea cercetătorilor.

Începând cu anul 1995, Academia Română, în conformitate cu Hotărârea Guvernului nr. 438/20 iunie 1995, a acordat sume sub formă de alocaţii nerambursabile (granturi) pentru a fi contractate, pe baze competiţionale, teme de cercetare cuprinse în Programul naţional de cercetare-dezvoltare. Valorificarea rezultatelor activităţii de creaţie intelectuală desfăşurată pe baza finanţării prin granturi se face, de regulă, prin publicarea de articole sau susţineri de comunicări la manifestări ştiinţifice internaţionale

Valoarea, utilitatea cercetării fundamentale, constă în informaţia pe care o produce şi care poate fi utilizată şi în alte zone ale cercetării. În acest sens, valorificarea rezultatelor cercetării fundamentale se realizează prin difuzare, respectiv, prin răspândirea, transmiterea sau propagarea lor, ca şi prin receptare la destinaţie pe cel puţin două niveluri:

· specialişti - segment al comunităţii ştiinţifice interne şi internaţionale care cuprinde pe ceilalţi cercetători din acelaşi domeniu, pregătiţi să înţeleagă rezultatele comunicate, să le aprecieze critic, să le folosească pentru opere derivate şi mai ales să le preia şi să le ducă mai departe, să le dezvolte. În acest segment trebuie incluşi şi specialiştii din celelalte domenii de cercetare interesaţi de tematica de cercetare, ei asigurând transferul rezultatelor comunicate, prin interdisciplinaritate, către alte domenii.

· publicul larg - segment care trebuie să fie informat în general asupra principalelor rezultate şi direcţii de progres al ştiinţei, pentru că acestea influenţează viaţa economică şi socială.

Principala formă de publicare a rezultatelor cercetării ştiinţifice este astăzi revista sau periodicul de specialitate. Rezultate cu caracter preliminar se pot prezenta sub formă de preprint sau prin comunicări la manifestări ştiinţifice (congrese, conferinţe, simpozioane, seminarii etc) care, ulterior, apar în memoriile acestora (proceedings). Sinteze sau dări de seamă pe anumite teme apar în volume de tipul “Progrese în...” (de ex. Seria NATO) sau “Reviews of...” precum şi în cărţi: monografii, tratate, manuale etc.

După anul 1993, s-au dezvoltat impetuos modalităţile electronice, prin care lucrări de stringentă actualitate sunt disponibile prin reţelele de calculatoare de tip INTERNET. Deocamdată, însă, articolul publicat în revistă este încă suveran. Pe el se bazează organizarea informării şi documentării în ştiinţă, formarea reputaţiilor şi consolidarea carierelor cercetătorilor, ca şi stabilirea priorităţilor ştiinţifice între ţări în comunitatea ştiinţifică mondială.

Independent de unele rezultate bune obţinute până în prezent prin diseminarea informaţiei ştiinţifice generate în România, este o realitate că ponderea aportului ştiinţei româneşti la volumul publicaţiilor ştiinţifice mondiale nu reflectă potenţialul ştiinţific românesc. Acest fapt, după părerea autorilor prezentului studiu, se datorează şi faptului că în ţara noastră activitatea de creaţie ştiinţifică nu era şi încă nu este stimulată suficient moral şi/sau material, mulţi autori care ar fi putut publica în străinătate renunţând la aceasta datorită cheltuielilor materiale pe care ar fi trebuit să le suporte personal.

Pentru lucrările elaborate în unitătile de cercetare ştiinţifică, hotărârea autorului de a-şi publica lucrarea nu este suficientă. La consimţământul autorului dat anticipat, în momentul semnării contractului individual de muncă, şi reiterat cu prilejul înscrierii temei în plan, este recomandat să se adauge şi hotărârea de publicare aprobată de conducerea unităţii de cercetare.

Autorul salariat al unei unităţi de cercetare, care crează o operă ştiinţifică în cadrul obligaţiilor ce rezultă din contractul său individual de muncă, îşi păstrează calitatea de autor al operei sale şi pe aceea de subiect al dreptului de autor asupra acesteia, cu toate implicaţiile acestui drept. Prin încheierea contractului individual de muncă, autorul salariat poate consimţi ca operele ce le va crea, în cadrul îndatoririlor sale ce rezultă din contractul de muncă, să fie aduse la cunoştinţa publicului şi să fie folosite de către unitatea de cercetare respectivă în scopuri ce se încadrează în activitatea sa de bază. Autorul salariat îşi păstrează dreptul de a se pronunţa asupra folosirii operei sale în alte scopuri, în condiţii negociabile.

Yolanda Eminescu consideră [7] că, din momentul în care un autor salariat a consimţit la înscrierea lucrării sale în planul unităţii de cercetare, autorul a acceptat, implicit, ca rezultatul cercetărilor sale să fie exprimat în forma concretă a unei opere ştiinţifice, să fie valorificat de unitatea de cercetare, valorificare care presupune şi aducerea operei la cunoştinţa publicului prin modul de difuzare prevăzut în plan sau stabilit ulterior de unitatea de cercetare, în perioada convenită prin contractul individual de muncă.Dacă înscrierea în planul de cercetare s-a făcut în temeiul unui contract de comandă, atunci este evident că dreptul autorului salariat de a aduce opera la cunoştinţa publicului este limitat de principiul forţei obligatorii a contractului prin care autorul a consimţit deja la publicarea operei sale.

Autorul unei opere ştiinţifice, realizate în cadrul unui contract individual de colaborare cu o unitate ştiinţifică, poate să-şi rezerve, prin contractul încheiat, dreptul de a decide dacă, în ce condiţii şi când va fi utilizată sau exploatată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către alţii. Aceasta poate însemna şi dreptul autorului de a consimţi la folosirea operei sale de către o altă unitate de cercetare sau editură în scopul realizării unei opere colective, precum şi dreptul autorului de a ceda temporar unei alte instituţii prestatoare de servicii specifice exerciţiul drepturilor sale de reproducere, editare, difuzare a operei.

Valorificarea unei opere de creaţie intelectuală implică relaţii între o unitate care execută şi o unitate care comandă o cercetare ştiinţifică sau realizarea unei opere derivate sau care beneficiază de rezultatele unei activităţi de creaţie intelectuală. Aceste relaţii sunt relaţii contractuale încheiate între cel puţin două părţi, din care cel puţin una este o unitate organizatoare de activităţi creative. Practica cercetării a confirmat că este posibil, ca o unitate economică să încheie un contract de cercetare ştiinţifică în vederea soluţionării unei probleme sau a elaborării unei lucrări şi cu o persoană fizică, un specialist recunoscut într-un anumit domeniu, cadrul juridic existent oferind mai multe variante opţionale:

· cu angajarea sa prin contract de muncă (Legea nr. 85/1995 sau/şi Legea nr. 2/1991)

· convenţie de prestări servicii (Legea nr. 85/1995);

· autorizare ca persoană fizică - liber profesionist (Ordonanţa nr. 44/1995 şi Decretul-Lege nr. 54/1990);

· prin cesiunea drepturilor de autor (Legea nr. 8/1996).

Natura contractului de cercetare şi natura raportului dintre părţi impun, ca o obligaţie, preocuparea pentru soarta viitoare a rezultatelor obţinute, pentru continuarea cercetării în vederea obţinerii îmbunătăţirilor necesare ale obiectului cercetat [9].

Creaţii rezultate din cercetarea fundamentală, obiecte ale dreptului de proprietate intelectuală

Actul de creaţie intelectuală este recunoscut şi protejat prin legea privind dreptul de autor independent de domeniul în care a fost creat (literar, artistic, ştiinţific), oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de exprimare.

Principalele forme pe care le îmbracă rezultatele cercetării ştiinţifice fundamentale sau avansate sunt :

a. Descoperirea ştiinţifică

Rezultat al cercetării fundamentale (iar uneori şi aplicative), o descoperire ştiinţifică constă în stabilirea unor legi noi, proprietăţi sau fenomene din lumea materială, necunoscute încă până la formularea, explicarea, stabilirea sau identificarea lor, dar care existau în mod obiectiv în natură.

Descoperirile se pot clasifica în:

· descoperiri simple - stabilirea de noi legături necesare între fenomene, existente anterior dar necunoscute până la data identificării;

· descoperiri ştiinţifice - stabilirea de noi legături necesare între fenomene şi explicarea ştiinţifică a acestora. Pentru a fi recunoscută, descoperirea ştiinţifică trebuie să fie demonstrată teoretic şi/sau experimental.

Prin transformarea descoperirii simple în descoperire ştiinţifică, identificarea unei legături ştiinţifice între fenomene se transformă într-o lege ştiinţifică din care se pot trage concluzii mult mai importante decât din descoperirea simplă. Transformarea descoperirii simple în descoperire ştiinţifică face adesea posibilă realizarea de invenţii şi extinderea lor dintr-o ramură în alta.

Legislaţia naţională nu cunoaşte un sistem propriu, adecvat, de protecţie a descoperirilor ştiinţifice, iar prin articolul 9, aliniat a), descoperirile sunt excluse de la protecţie prin legea dreptului de autor. Un mod de asigurare a protecţiei în cazul unei descoperiri fie simplă, fie ştiinţifică, este publicarea sub formă de operă ştiinţifică sau, în cazul în care este susceptibilă de o anumită aplicaţie practică (invenţie), se poate obţine o protecţie implicită prin legea privind brevetele de invenţie.

Valorificarea descoperirilor ştiinţifice se face prin publicarea lor şi astfel acestea sunt puse la dispoziţia întregii comunităţi ştiinţifice mondiale.

b. Invenţia

Invenţia este un rezultat de regulă al cercetării aplicative dar uneori este şi rezultatul unei cercetări fundamentale concretizată într-o descoperirie ştiinţifică.

Dacă problema este nouă şi nu a mai cunoscut nici o rezolvare anterioară, soluţia elaborată, de regulă pe baza unei descoperiri ştiinţifice, constituie o invenţie pionier (prelucrarea prin electroeroziune, fabricarea porţelanului prin tehnologia sticlei, motorul cu ardere internă, tranzistorul, circuitul integrat etc)

În consecinţă, ca rezultat al cercetării ştiinţifice fundamentale, invenţia poate fi o invenţie pionier. Invenţia ca rezultat al unei activităţi de cercetare dezvoltare este de regulă o invenţie obişnuită (o soluţie care aduce noi căi de rezolvare a unei probleme care mai fusese rezolvată anterior).

În prezent, linia de demarcaţie între cercetarea fundamentală şi cea aplicativă se estompează tinzând către dispariţie, ceea ce va semnifica că în curând rezultatele cercetării fundamentale, concretizate în descoperiri, pot să se transforme în forţe de producţie. În consecinţă va fi posibil ca protecţia rezultatelor cercetării fundamentale să poată fi asigurată, în cadrul sistemului legislativ actual, prin chiar protecţia rezultatelor cercetării aplicative (invenţii) la care contribuţia creatoare a autorilor care au efectuat cercetarea fundamentală justifică recunoaşterea lor drept coautori. În această perspectivă, valorificarea descoperirilor ştiinţifice şi a invenţiilor concepute în cercetarea fundamentală ar putea cunoaşte un nou cadru juridic.

Valorificarea invenţiilor se face prin contract economic încheiat între titularul de brevet şi persoana juridică sau fizică care doreşte să pună în valoare noua creaţie tehnică - detalii, cap. 2.4.

c. Opera ştiinţifică

Pentru a putea fi valorificată ca obiect al unui drept de autor, opera ştiinţifică trebuie să fie originală şi să constituie un rezultat al unei activităţi de creaţie intelectuală.

Operele ştiinţifice derivate (culegerile de opere ştiinţifice, traducerile) trebuie să aibă un caracter creator, ele trebuie să fie concepute de un specialist şi să reprezinte o muncă intelectuală de creaţie. În cazul culegerilor, creativitatea trebuie să se manifeste în selectarea sau sistematizarea materialului. Legea Nr 8/ 1996, prin art 8 pct b., precizează că “bazele de date, prin alegerea sau dispunerea materialului, constituie creaţii intelectuale”.

Opera derivată se poate înfăţişa şi sub alte forme decât cele enumerate de art. 8 din Legea 8/1996. Astfel, trebuie menţionate ca prezentând interes pentru unităţile de cercetare ştiinţifică ediţiile comentate de opere ştiinţifice, codurile şi legile adnotate.

Valorificarea operelor derivate se face în acelaşi mod ca şi valorificarea operelor ce constituie obiect al dreptului de autor.

Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, organ de specialitate cu autoritate unică pe teritoriul României în ceea ce priveşte observarea şi controlul aplicării legislaţiei în domeniu, a considerat că Legea 8/96 este suficient de explicită, de detaliată, că nu necesită regulament de aplicare şi contrar menţiunilor mass-media, Oficiul nu va edita un astfel de regulament.

Deci, toţi cei implicaţi în activitatea de inovare, C&D, transfer tehnologic, autori, titulari, utilizatori, beneficiari, trebuie să studieze legea, să o aprofundeze şi să utilizeze prevederile ei în toate documentele juridice pe care le încheie în vederea protecţiei şi valorificării operelor ştiinţifice. În unităţile de C&D, aceste prevederi trebuie să figureze în primul rând în contractul colectiv şi individual de muncă. În [1, 2], faza I a acestei lucrări, sunt prezentate, în capitolul 7, detalii privind relaţia dintre autor şi unitatea implicată în dreptul de autor, pentru diferite categorii de opere.

Prin similitudine cu activitatea desfăşurată în domeniul proprietăţii industriale unde, pentru consultanţă, există un corp de consilieri atestaţi, care, deşi au o activitate remarcabilă, sunt totuşi într-un proces continuu de formare profesională, la fel trebuie pusă problema în domeniul dreptului de autor. Cel mai profitabil ar fi ca în unităţile de C&D consilierii de proprietate industrială să primească atribuţii şi în domeniul dreptului de autor, dar, în paralel, să se instituie un sistem de autorizare în domeniu. Oficiul pentru Drepturile de Autor nu are în vedere un asemenea obiectiv, dar el poate fi supus analizei.

Printre atribuţiile Oficiului este elaborarea de programe de instruire, de formare practică şi teoretică în domeniu, atribuţii care au fost şi sunt în curs de exercitare, ca urmare a unor solicitări (ex., Ministerul Culturii). Au fost organizate câteva prelegeri în cadrul cursurilor de proprietate industrială de la INVENTA, dar, având în vedere forma de organizare, a participat la instruire un public puţin numeros. Ar fi de interes ca precizări sau adnotări pe marginea Legii 8/96 să fie publicate şi în buletinele informative ale OSIM, deoarece acestea au un larg impact în rândul persoanelor implicate în activitatea de C&D, transfer tehnologic.

d. Programele pentru calculator

Valorificarea programelor pentru calculatoare se face pe baze contractuale. În condiţiile existenţei în vigoare a Legii nr. 8/1996, posesorii de produse software ar trebui să-şi inventarieze parcul de calculatoare şi programe pentru calculatoare de care dispun, să stabilească cu exactitate necesarul acestora şi să contacteze distribuitorii autorizaţi de aceste produse din România pentru a vedea cum ar putea intra în legalitate. La comercializarea unui program pentru calculator, cumpărătorul trebuie să obţină un act (licenţa de exploatare) care să certifice dreptul de folosinţă dobândit.

Oficiul Român pentru Drepturile de Autor este implicat prin lege în problematica protecţiei programelor de calculator şi a bazelor de date, acestea fiind creaţii intelectuale ce constituie obiecte ale dreptului de autor sau drepturilor conexe. În momentul de faţă nu există un ghid sau un îndrumar necesar pentru aplicarea Legii 8/96 în domeniul produselor software şi al bazelor de date.

Printre instituţiile cu rol de observare, aplicare şi control a aplicării legislaţiei se numără şi Comisia Naţională de Informatică, organ de specialitate în subordinea Guvernului, care elaborează strategia dezvoltării informaticii în România, aplicarea politicii Guvernului în acest domeniu, standardizarea procedurilor şi tehnicilor informatice. CNI trebuie să fie implicată în protecţia programelor de calculator şi, eventual, a bazelor de date.

Conform unor opinii preliminare, exprimate în cadrul contractelor avute cu ocazia elaborării acestei lucrări, CNI poate să analizeze oportunitatea întocmirii unui ghid de aplicare a Legii 8/96 în domeniul informaticii sau a întocmirii unui set de instrucţiuni cu caracter deschis care, în urma publicării, să fie completat şi îmbunătăţit şi de către cei direct implicaţi în generarea, comercializarea şi utilizarea acestui gen de produse. Acest ghid ar putea aduce precizări suplimentare pentru creatorii de programe.

Se apreciază de către specialiştii în domeniu că protecţia prin lege a programelor de calculator are un caracter general, ţinând seama, în principal, de formă, de modul de utilizare şi protejând codul sursă sau obiect, ceea ce înseamnă tehnică de programare, nu şi partea conceptuală a programelor. Se consideră că această parte conceptuală se poate identifica cu uşurinţă şi, folosind alt cod sursă şi obiect, se poate obţine un nou program protejabil, având aceleaşi funcţii ca cel iniţial, dar care, în realitate, poate fi calificat drept “program pirat”. În străinătate, firmele puternice, producătoare de software, elimină astfel de situaţii printr-un ritm alert de înnoire a produselor, care să depăşească ritmul presupus al decodificării şi scrierii unui “program pirat” cu funcţii similare.

Având în vedere cele expuse, problematica vastă şi insuficient abordată a tratării programelor de calculator şi a bazelor de date, problematica valorificării corecte a creaţiei informatice, principiile care trebuie să stea la baza înfiinţării unei politici în domeniu, implicaţiile transmiterii de informaţii prin INTERNET, pe de o parte, şi, pe de altă parte, extinderea, din ce în ce mai accentuată, a cererii de produse soft pe piaţa informatică din România, incluzând şi programe antivirus generale, dar şi specifice, este şi mai evidentă necesitatea unui ghid sau a unor menţiuni suplimentare venite de la un organism de specialitate sau de la un institut de C&D de profil. Este adevărat că unele dintre elementele prezentate în acest paragraf sunt şi în alte ţări în studiu şi sunt destul de controversate.

Este necesar ca pentru protecţia şi valorificarea programelor soft şi pentru sprijinirea autorilor, cei interesaţi să analizeze oportunitatea înfiinţării unui organism de gestiune colectivă în domeniul informaticii, acesta având rol benefic, în special pentru producătorii mici de soft, dar nu numai.

2.4. Valorificarea rezultatelor cercetării aplicative şi a drepturilor de proprietate intelectuală

Cercetarea aplicativă şi de dezvoltare are ca rezultat o operă de creaţie intelectuală susceptibilă a fi protejată conform legislaţiei din România şi care poate fi:

· invenţie;

· desen sau model industrial;

· topografie de circuit integrat;

· studii, expertize, evaluări, proiecte tehnice, programe de calculator;

· alte opere ştiinţifice

sau o operă care nu poate fi protejată conform legislaţiei în vigoare, şi anume:

· model de utilitate;

· know-how.

Invenţia

Valorificarea invenţiei implică:

· aplicarea invenţiei în industrie;

· valorificarea drepturilor conferite titularului de brevetul de invenţie sau de cererea de brevet de invenţie înregistrată la OSIM;

· valorificarea drepturilor conferite inventatorului de brevetul de invenţie sau de cererea de brevet de invenţie, atunci când inventatorul nu este şi titular.

Aplicarea invenţiei se poate face de către titular sau de către alte persoane.

În cazul aplicării invenţiei de către alte persoane, forma juridică de transmitere a drepturilor de proprietate industrială este contractul de cesiune sau licenţă, aşa cum se precizează în Legea 64/1991.

Contractul intră în vigoare de la data convenită de părţi, dar produce efecte faţă de terţi numai după înregistrarea la OSIM.

Detalii despre variantele de cesiune şi licenţă şi despre conţinutul acestor contracte de transmitere de drepturi de proprietate sunt prezentate în cap. 7.

Desen sau model industrial (DMI)

Deşi părerile sunt împărţite în ceea ce priveşte considerarea desenelor sau modelelor industriale ca rezultat al activităţii de cercetare, desenele şi modelele industriale constituie o operă de creaţie intelectuală care asigură produselor şi serviciilor un plus de valoare economică, cu impact pe piaţă.

Valorificarea DMI implică:

· utilizarea acestuia pentru realizarea produselor sau serviciilor la care se referă;

· valorificarea drepturilor conferite titularului de certificat DMI sau de cerere de înregistrare la OSIM;

· valorificarea drepturilor conferite autorului de DMI, de certificat sau de cererea de înregistrare DMI, atunci când autorul nu este şi titular.

Valorificarea DMI se poate face de titularul însuşi sau de către alte persoane.

În cazul valorificării DMI de către alte persoane decât titularul, forma juridică de transmitere a drepturilor de proprietate industrială este contractul de cesiune sau licenţă (exclusivă sau neexclusivă) aşa cum prevede Legea 29/1992.

Contractul intră în vigoare de la data convenită de părţi, dar produce efecte faţă de terţi numai după înregistrarea la OSIM.

Contractele de cesiune sau de licenţă pentru DMI cuprind clauze asemănătoare de proprietate industrială, ca şi contractele pentru transmiterea drepturilor pentru invenţii. Sunt uzuale cazurile în care un contract de cesiune sau licenţă se referă atât la o invenţie, cât şi la un DMI.

Detalii despre variantele de cesiune şi licenţă şi despre conţinutul acestor contracte de transmitere de drepturi de proprietate industriale sunt prezentate în cap. 7.

Topografia de circuit integrat

Valorificarea topografiei de circuit integrat implică:

· exploatarea topografiei, definită în lege la art. 27 ca fiind:

a) “reproducerea, fie prin încorporarea într-un circuit integrat, fie în alt mod, a topografiei sau a unei părţi a acesteia, cu excepţia părţilor care nu sunt originale,

b) importul, vânzarea sau distribuirea, în orice mod, în scopuri comerciale, a topografiei sau a circuitului integrat în care aceasta este încorporată”.

· valorificarea drepturilor titularului ce decurg din înregistrarea unei topografii sau care sunt conferite de înregistrare;

· valorificarea drepturilor autorului topografiei atunci când titularul nu este şi autor.

Exploatarea topografiei se poate face de către titular sau de către alte persoane.

În cazul în care valorificarea topografiei se face de către alte persoane decât titularul, forma juridică de transmitere a drepturilor de proprietate industrială este contractul de cesiune sau licenţă.

Studii, proiecte şi alte opere ştiinţifice

Operele ştiinţifice enumerate în subtitlu pot fi rezultat al activităţii de cercetare aplicativă şi de dezvoltare, deşi unele dintre acestea pot fi şi rezultat al activităţii de cercetare fundamentală.

Protecţia acestor opere de creaţie intelectuală se face conform prevederilor Legii nr. 8/1996 privind protecţia dreptului de autor şi a drepturilor conexe.

Detalii despre valorificarea acestor opere şi a drepturilor de proprietate intelectuală aferente sunt prezentate în cap. 2.3, privind valorificarea rezultatelor cercetării fundamentale.

Model de utilitate

În momentul actual, în România, este pregătit un proiect de lege pentru protecţia modelelor de utilitate, ce s-ar putea defini ca invenţii cu nivel inventiv mai redus sau invenţii mai simple. Ele ar putea fi “realizările tehnice” despre care se menţionează în legea 64/1991 sau inovaţiile care au fost definite în legea 6/1974, lege anulată şi înlocuită cu 64/1991.

Conţinând noutăţi pe plan local, modelele de utilitate sunt protejate prin clauze de confidenţialitate, iar valorificarea lor se face fie în unitatea titulară, fie în altă unitate economică, pe bază de contract, cu respectarea drepturilor patrimoniale ale autorului.

Know-how

Know-how-ul poate fi un rezultat al cercetării aplicative, dar poate fi şi un rezultat al acumulării de date, informaţii, experienţă. În România nu există o legislaţie specifică pentru protecţia know-how-ului.

În principal, know-how-ul se poate dezvolta în mai multe variante:

· un know-how sub formă de complement al unei (sau unor) invenţii brevetate şi care are roluri multiple:

- de perfecţionare a invenţiei (invenţiilor);

- de exploatare a invenţiei;

- de creare a unor elemente suplimentare necesare pentru punerea în valoare a invenţiei.

Acest know-how poate fi realizat odată cu invenţia pe care o completează sau ulterior; poate fi, de asemenea, un ansamblu de informaţii secrete ce constituie o invenţie brevetabilă ce nu s-a brevetat din considerente de procedură sau pentru că s-a realizat ulterior brevetării invenţiei de bază.

· un know-how care conţine date şi cunoştinţe referitoare la o invenţie, date care nu sunt brevetabile.

· know-how privind un ansamblu de procese, informaţii, cunoştinţe etc., care se valorifică prin nivelul general de tehnicitate şi calitate, viteza de realizare a produselor noi etc.

Know-how-ul se protejează prin menţinerea lui în regim confidenţial sau secret, dar se deosebeşte de secretul de fabricaţie prin aceea că poate face obiectul mai multor transferuri.

Valorificarea know-how-ului se face prin aplicarea sa; valoarea acestuia nu este determinată de noutatea rezultatului obţinut prin aplicarea sa, ci de utilitatea şi eficacitatea aplicării.

Forma juridică de transmitere a know-how-ului este contractul de know-how; detalii în cap. 7.

3. PREVEDERI ALE OMPI PRIVIND VALORIFICAREA DREPTURILOR DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ ŞI TRANSFERUL DE TEHNOLOGIE

Accesul ţărilor în curs de dezvoltare la tehnologiile avansate, considerate ca elemente determinante ale dezvoltării lor economice şi sociale, poate fi realizat prin intermediul licenţelor şi al acordurilor de transfer tehnologic, având în vedere valorificarea drepturilor de proprietate industrială şi, în special, cele care privesc invenţiile brevetate, mărcile, know-how-ul.

În acest sens, OMPI a întocmit un ghid privind aspectele juridice ale licenţelor şi acordurilor de transfer de tehnologie, ghid care tratează principalele probleme de proprietate industrială referitoare la negocierea şi elaborarea licenţelor şi acordurilor [1].

Acest ghid este destinat guvernelor şi întreprinderilor industriale din ţările în curs de dezvoltare, în negocierile lor cu întreprinderile străine care deţin brevete, mărci sau know-how.

În cele ce urmează se prezintă succint câteva idei generale extrase din acest ghid.

· Transferul unei tehnologii prin intermediul unui contract de licenţă a brevetului este posibil fără transferul de know-how doar în cazul când nivelul tehnologic şi comercial al celor doi parteneri este comparabil.

· Transferul de know-how permite aplicarea tehnologiei achiziţionate. De aceea, contractele de licenţă pentru un transfer de tehnologie conţin în mod uzual şi elemente de know-how.

· Abordarea unui transfer de tehnologie şi de know-how presupune examinarea câtorva aspecte:

- Este indispensabil să fie găsit un bun partener, care nu numai că posedă o tehnologie recentă, adaptată necesităţilor întreprinderii, dar, în acelaşi timp, poate şi doreşte să transfere acea tehnologie;

- o întreprindere care doreşte achiziţionarea unei tehnologii anume trebuie să înceapă identificarea unităţilor economice care, în domeniul lor, deţin cea mai bună tehnologie existentă, tehnologie compatibilă cu interesele întreprinderii achizitoare;

- aceste identificări (cercetări) se pot face prin propriile mijloace sau prin intermediul firmelor specializate şi organizaţiilor internaţionale şi, în numeroase ţări, prin administraţia publică a ţărilor respective;

- administraţia publică, ca şi o parte a multor organizaţii internaţionale (inclusiv cele din sistemul ONU) publică informaţii asupra ofertelor şi cererilor de tehnologie, sau asupra stadiului tehnologic atins în domeniile în care ele îşi concentrează activitatea;

- pentru a efectua aceste investigaţii pot fi utilizate informaţiile conţinute în documentele de brevetare, în particular prin intermediul serviciului Centrelor internaţionale de documentare în brevete;

- documentele de brevetare permit identificarea întreprinderilor care au depus cereri de brevete referitoare la tehnologia urmărită şi a ţărilor în care există drepturile de proprietate valabile. În plus, se poate consulta documentaţia profesională;

- listele periodice, ce conţin numeroase titluri, sunt excelente mijloace de a repera o documentaţie pertinentă. Aceste liste pot fi obţinute şi prin intermediul Biroului Internaţional al OMPI;

- relaţiile personale şi profesionale sau informaţiile transmise pot constitui, de asemenea, un alt mijloc important de a identifica tehnologiile urmărite. Cel mai bun mijloc de a fi la curent cu tehnologiile existente şi cu stadiul tehnologic atins este de a face parte din diferite asociaţii profesionale;

- în cursul negocierilor referitoare la transferul de tehnologie, cel ce achiziţionează trebuie să examineze atent toate clauzele conţinute în contractul de licenţă.

Trebuie acordată o atenţie specială definirii tehnologiei şi know-how-ului necesar, evaluării şi alegerii tehnologiei şi know-how-ului disponibil, din punct de vedere al:

- posibilităţii de preluare;

- poziţiei pe piaţă;

- cheltuielilor de pregătire;

- modalităţilor de adaptare a tehnologiei şi a know-how-ului la necesităţile locale ale celui care o achiziţionează.

Pentru a împiedica aplicarea clauzelor din contract care nu sunt în interesul celui care achiziţionează tehnologie sau care nu servesc economiei naţionale, legile multor ţări prevăd examinarea şi înregistrarea acestor contracte pentru a fi valabile.

Cererile de înregistrare se depun la organismele guvernamentale competente şi cerinţele prevăzute trebuie să fie îndeplinite atât de cel care achiziţionează, cât şi de cel care furnizează tehnologii.

Transferul de tehnologie poate întâmpina şi unele obstacole.

În general, există 3 tipuri de obstacole în calea transferului de tehnologie şi a furnizării de know-how:

- obstacole create de imperfecţiunile pieţei de tehnologie;

- obstacole create de faptul că întreprinderile şi instituţiile ţărilor în curs de dezvoltare sunt relativ puţin experimentate şi puţin calificate pentru a încheia aranjamente juridice adecvate în vederea achiziţionării de tehnologie şi de know-how;

- obstacole datorate comportamentului puterii publice (pe plan legislativ şi administrativ), în ţările dezvoltate şi în cele în curs de dezvoltare.

Aceste neajunsuri pot fi exprimate şi sub următoarele forme:

a) concentrarea surselor de tehnologie şi a dorinţei deţinătorilor (de tehnologie) de a transfera această tehnologie;

b) dependenţa tehnică şi economică faţă de străinătate în achiziţionarea de tehnologie;

c) informaţii şi competenţă insuficiente în ţările în curs de dezvoltare în ceea ce priveşte aspectele legate de tehnologii:

- insuficienta dezvoltare a activităţilor de cercetare şi dezvoltare şi dificultatea accesului la progresul tehnologic;

- abuzul de putere al celor care furnizează tehnologia referitor la informaţiile asupra progresului lor tehnologic după ce a fost realizat transferul tehnologic;

- insuficienţa informaţiilor relative la progresul tehnologic şi la noutăţile tehnice din punct de vedere al interesului general al ţărilor în curs de dezvoltare.

d) lipsa resurselor financiare şi costul ridicat al tehnologiilor;

e) câştigurile indirecte rezultate pentru furnizorii de tehnologie din furnizarea elementelor de producţie conexe şi din controlul producţiei finale;

f) cadrul juridic neadecvat în cazul tranzacţiilor referitoare la transferul tehnologic;

g) insuficienţa informaţiilor şi competenţelor referitoare la aspectele juridice ale tranzacţiilor privind transferul tehnologic;

i) controlul public neadecvat şi insuficienta înţelegere a aspectelor comerciale ale transferului tehnologic.

Având în vedere bogatul conţinut de idei şi principii cuprinse în [1] şi nivelul de utilitate al acestora, în Anexa 2 am prezentat o serie de aspecte privind:

- procesul de negociere a transferului de tehnologie;

- conţinutul unei licenţe de proprietate intelectuală sau a unui acord de transfer tehnologic;

- examinarea şi înregistrarea licenţelor de proprietate intelectuală şi a acordurilor de transfer de tehnologie.

4. Viziunea Uniunii Europene referitor la transferul de tehnologie [24]

Internaţionalizarea tot mai extinsă a cercetării, a mijloacelor de producţie şi a pieţelor, asociată efectelor de scară din ce în ce mai puternice care se manifestă în numeroase sectoare industriale favorizează o adevărată explozie a comerţului internaţional cu tehnici şi tehnologii strategice.

Argumente care justifică transferul tehnologic:

a) dorinţa de a face rapid comerţ internaţional de anvergură pe pieţe străine, pe care se pătrunde cu dificultate prin exporturi directe, din mai multe motive:

- specificul local (limbă, cultură, comportament al cumpărătorului);

- reţea relaţională prestabilită;

- pieţe cu restricţii (din partea companiilor multinaţionale);

- bariere vamale (protecţie tarifară);

- cote protecţioniste (protecţii non-tarifare).

Se pot învinge aceste dificultăţi folosind diferite forme de acorduri (contracte):

- licenţă;

- cotă de participaţie;

- crearea de societăţi comune (joint-venture);

- franchiză industrială.

b) dorinţa de a ameliora propria competitivitate industrială, în special, prin:

- transferarea producţiei în ţări caracterizate printr-un raport mai bun cost/productivitate;

- accesul la surse de aprovizionare competitive sau specifice;

- realizarea economiilor de scară în producţie;

- obţinerea competenţelor tehnice specifice.

Aceste obiective se pot atinge prin mai multe tipuri de acorduri:

- licenţă;

- subcontractare şi co-contractare;

- crearea de structuri comune;

- cotă de participaţie.

c) intenţia de a ameliora eficacitatea activităţilor proprii de C&D, făcându-le mai ieftine, mai sigure, mai rapid valorificabile prin:

- împărţirea costurilor;

- împărţirea riscurilor;

- accesul la competenţe complementare;

- efecte de scară şi atingerea unei mase critice;

- accesul la ajutoare publice;

- dinamizarea echipelor de cercetare.

Această strategie se sprijină în principal pe următoarele acorduri:

- programe de cooperare C&D;

- licenţe încrucişate şi reciproce;

- crearea de structuri comune.

d) încercarea de a îmbunătăţi oferta sa comercială prin:

- crearea de produse şi servicii complementare;

- lărgirea gamei de produse (acorduri încrucişate);

- diversificarea produselor sau a clienţilor.

Aceasta se sprijină pe:

- licenţe;

- franchiză industrială.

e) valorificarea imediată a activelor tehnologice (investiţii de cercetare):

- prin operaţii de licenţiere cu plata pe loc (cash).

f) intenţia de a dobândi şi dimensiune internaţională, constituind o reţea care să poată genera şi asigura:

- contacte, relaţii;

- oportunităţi comerciale;

- notorietate extinsă;

- informaţii privind tehnologii şi pieţe.

Toate formele de acorduri de cooperare pot concura la materializarea acestei intenţii.

Tipologia acordurilor de transfer de tehnologie

Acordurile de cooperare care constituie cadrul operaţiilor de transfer de tehnologie se pot grupa în 6 categorii:

- licenţă de brevet sau de know-how;

- franchiză industrială;

- cooperare tehnică;

- asistenţă tehnică;

- subcontractare şi co-contractare;

- creare de activităţi comune (joint-venture).

Operaţiile transnaţionale de transfer de tehnologie pot lua forme foarte diferite.

Redactarea contractelor de transfer de tehnologie are un caracter pragmatic, răspunzând cerinţelor juridice ale comerţului internaţional.

Singurele constrângeri sunt cele care ţin seama de îngrădiri ale principiului libertăţii schimbului de mărfuri în cadrul CEE (art. 85 din tratatul de la Roma) şi cele referitoare la plăţi de redevenţe (urmărind reglementările fiscale ale statelor implicate).

Aceste contracte sau acorduri de transfer de tehnologie trebuie să aibă clauze specifice de confidenţialitate, să prevadă sancţiuni pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale, legea aplicabilă şi soluţionarea litigiilor.

5. CODUL INTERNAŢIONAL DE CONDUITĂ ÎN DOMENIUL TRANSFERULUI DE TEHNOLOGIE

Dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale pe baze echitabile, problemă vitală a lumii contemporane, se impune azi ca singura alternativă capabilă să asigure în viitor dezvoltarea, progresul şi prosperitatea comunităţii internaţionale.

Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare, creată în 1964, a avut ca obiectiv şi ameliorarea sistemului internaţional de proprietate industrială şi încurajarea transferului de tehnologie către ţările în curs de dezvoltare.

Instaurarea unei noi ordini economice internaţionale[1], considerată într-o primă etapă de un interes practic limitat, privind exclusiv ţările în curs de dezvoltare, concentrează astăzi, în mod legitim, atenţia întregii omeniri, confruntată, fără discriminare, cu repercusiuni negative de lungă durată, datorate existenţei unor raporturi de inegalitate în viaţa internaţională.

Ţinând seama de caracterul “multidimensional” al noii ordini economice, relaţiile ştiinţifice şi tehnice, precum şi intensificarea cooperării în acest domeniu, apar ca direcţii principale ale strategiei destinate să asigure evoluţia viitoare a relaţiilor internaţionale. Importanţa ştiinţei şi tehnicii ca factor de dezvoltare şi progres a fost relevată şi cu ocazia Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Stiinţă şi Tehnologie in Folosul Dezvoltării din august 1979, prilej cu care s-a adoptat un amplu “Program de acţiune”, s-a convenit asupra creării “Comitetului interguvernamental pentru ştiinţă şi tehnologie în folosul dezvoltării”, ca organ al Adunării Generale a ONU şi s-a constituit un sector specializat pentru ştiinţă şi tehnologie în cadrul Secretariatului ONU.

Dezbaterile purtate cu acest prilej au relevat importanţa ce o prezintă pentru ţările în curs de dezvoltare fixarea priorităţilor ştiinţifice şi tehnice, în funcţie de obiectivele naţionale propuse, alegerea tehnologiilor adecvate care să servească realizării sarcinilor incluse în programele naţionale de dezvoltare, luându-se în considerare infrastructura materială şi instituţională, resursele naturale, nivelul tehnic al cadrelor, condiţiile şi cerinţele concrete ale pieţei. Aceleaşi dezbateri au evidenţiat faptul că, în condiţiile funcţionării mecanismelor şi instituţiilor existente, poziţia exclusivă de “cumpărători” a ţărilor în curs de dezvoltare conduce la apariţia unor restricţii multilaterale în transferul de tehnologie. Aceste restricţii, cu repercusiuni serioase, au determinat UNCTAD să inventarieze tipurile de abuzuri şi restricţii practicate sau posibile în transferul de tehnologie (“cumpărări legate”, “licenţe globale”, condiţii descriminatorii sau restricţii faţă de ţara care îşi procură tehnologia etc. )

Transferul tehnologic mai poate fi influenţat şi de o serie de factori cu acţiune favorizantă sau defavorizantă. Dintre aceşti factori menţionăm:

· experienţa acumulată de o ţară care importă tehnologie prin parcurgerea unor etape similare în asimilarea de noi tehnologii cu cele din ţara din care s-a făcut transferul;

· capacitatea celui care exportă tehnologia de a acorda asistenţă tehnică în volumul şi la nivelul solicitat de partenerul importator de tehnologie;

· apropierea geografică a celor două ţări, similitudinea de sistem social-politic, capacitatea cedentului de tehnologie de a înţelege şi a se adapta culturii ţării importatoare de tehnologie;

· existenţa între cele două ţări a unor relaţii economice şi comerciale care pot capta şi interesul pentru un eventual transfer de tehnologie.

Biroul Internaţional al OMPI, luând în considerare condiţiile existente la acea dată privind transferul de tehnologie, a hotărât, încă din noiembrie 1974, elaborarea unui ghid asupra licenţelor [1].

Accentuarea cooperării între ţările în curs de dezvoltare a fost considerată “un element indispensabil” atât pentru accelerarea dezvoltării ţărilor în curs de dezvoltare, cât şi pentru întărirea puterii lor de negociere în relaţiile cu ţările dezvoltate ale lumii [19]. Conferinţa ministerială de la Caracas, din luna mai 1981, a fost consacrată identificării modalităţilor de cooperare dintre ţările în curs de dezvoltare, în scopul stabilirii unor relaţii tehnologice şi ştiinţifice reciproce, prin identificarea tehnologiilor disponibile şi promovarea mai amplă a schimburilor de tehnologii. În acest cadru, au fost făcute recomandări pentru elaborarea unei “strategii comune” faţă de ţările industrializate.

În octombrie 1985, UNCTAD a organizat la Geneva un simpozion, la care s-au relevat diferenţele considerabile existente între ţările în curs de dezvoltare, fapt care nu permite avansarea unor soluţii general valabile.

La iniţiativa UNCTAD, s-a constituit un grup interguvernamental de experţi pentru elaborarea unei scheme preliminare a unui cod internaţional de conduită pentru transfer de tehnologie. Acest grup a lucrat în baza principiilor enunţate în Declaraţia privind instaurarea unei noi ordini economice internaţionale, adoptată de Adunarea Generală ONU în 1974, precum şi în baza unor studii elaborate de secretariatul UNCTAD [20]. În aceste studii s-au prezentat cauzele care împiedică dezvoltarea potenţialului ştiinţific şi tehnic naţional, perpetuând dependenţa tehnică a ţărilor în curs de dezvoltare de ţările industrializate.

Forma juridică în care trebuia să se concretizeze codul urma să fie o Convenţie multilaterală universală, deschisă tuturor statelor, convenţie care să cuprindă fie principii şi reguli generale, fie unele directive fără forţă obligatorie, care ar putea servi de model statelor atât pentru legislaţiile lor naţionale, cât şi pentru convenţiile internaţionale şi regionale ce s-ar încheia ulterior.

Principiile fundamentale pe baza cărora urma să se elaboreze proiectul de cod erau:

· necesitatea unei reglementări internaţionale în domeniu,

· încurajarea transferurilor neglobale;

· perfecţionarea accesului la tehnologii, la preţuri echitabile şi raţionale;

· eficacitate în executarea acordurilor de transfer;

· punerea în valoare a potenţialului tehnic al ţărilor importatoare de tehnologie.

Tehnologia, în înţelesul cel mai larg al acestui cuvânt, poate fi transferată:

· prin intermediul investiţiilor străine directe (efectuate în general de societăţi transnaţionale şi care se concretizează în stabilirea de filiale);

· prin cumpărări de tehnologie de către întreprinderi naţionale direct de la deţinători, cu sau fără încheierea de contracte de licenţă;

· prin constituirea de întreprinderi mixte, la care importanţa participării externe variază.

Codul de conduită internaţională trebuia să asigure o triplă deglobalizare a transferului de tehnologie şi anume:

· o mai mare libertate pentru cumpărător în alegerea diferitelor elemente de tehnologie şi forme de transfer;

· obligarea furnizorului de a prezenta toate amănuntele privind elementele tehnologiei care se transferă, precum şi cele referitoare la formarea preţurilor de transfer, pentru ca achizitorul şi autorităţile ţărilor importatoare să aibă o imagine de ansamblu clară despre structura costurilor şi incidenţele financiare ale operaţiunii de transfer;

· libertatea în alegerea căilor şi modalităţilor instituţionale. În această privinţă, se poate susţine că o participare naţională mai importantă la operaţiile întreprinderii importatoare ar putea fi considerată ca un mijloc de a spori avantajele transferului, întrucât ea ar permite limitarea investiţiilor străine în anumite sectoare, protejarea întreprinderilor naţionale sau a sectoarelor în care aceste întreprinderi sunt suficient dezvoltate, declanşarea unui proces progresiv de transformare a întreprinderilor străine în întreprinderi mixte sau naţionale şi disocierea progresivă a diferitelor elemente ale transferului* .

Codul de conduită internaţională ar trebui ca, “în contextul general al căutării unui echilibru just între interesele furnizorilor şi dobânditorilor de tehnologie, să acorde o atenţie specială intereselor ţărilor în curs de dezvoltare” [21]. Aceasta ar semnifica asigurarea unui tratament avantajos sau preferenţial, în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, destinat să compenseze dezechilibrul structural între părţi. Un transfer de tehnologie este eficace numai dacă dobânditorul este capabil să utilizeze şi să dezvolte tehnologia în mod independent, în funcţie de nevoile şi situaţia sa. De aici, importanţa primordială a unei reglementări care să permită şi să încurajeze adaptarea creatoare a tehnologiei transferate pentru ca, treptat, dependenţa tehnologică a ţărilor în curs de dezvoltare să se reducă** .

Domeniul de aplicare a codului. Conceput pentru a se aplica raporturilor de transfer de tehnologie, oricare ar fi ţara de origine a furnizorului sau beneficiarului, deci ca un cod universal, codul internaţional de conduită vizează în principal:

· actele şi acordurile privind crearea şi funcţionarea de filiale şi de întreprinderi mixte (cu diferite grade de participare) care antrenează, implicit sau explicit, transferul de tehnologie;

· actele şi acordurile privind vânzarea/cumpărarea de mijloace tehnice (maşini, instalaţii industriale, bunuri intermediare, materii prime etc., în măsura în care intră în cadrul unei operaţii de transfer tehnologic) precum şi transferul sau cesiunea de drepturi de proprietate industrială;

· actele sau acordurile de licenţă sau folosirea de tehnologii (drepturi de proprietate industrială);

· actele sau acordurile privind informaţia tehnică (furnizarea de cunoştinţe tehnice, know-how, documentaţii, formarea personalului etc);

· acordurile de colaborare industrială, de orice natură (inclusiv furnizarea de servicii tehnice de comercializare).

O coaliţie mondială a proprietarilor de drepturi intelectuale a determinat introducerea problemei drepturilor de proprietate intelectuală la Runda Uruguay de Tratative Comerciale Multilaterale [22], care s-a desfăşurat in cadrul GATT în perioada 1986-1994. În motivarea acestei introduceri s-au evidenţiat pierderile pe care ţările industriale le suferă la comercializarea drepturilor de proprietate intelectuală în ţări care nu protejează corespunzător autorii străini, inventatorii, titularii de mărci de comerţ, de fabrică sau de servicii şi s-a subliniat necesitatea eliminării distorsiunilor din comerţul internaţional, rezultate din aceste practici. Aducerea problemei proprietăţii intelectuale în cadrul codului de conduită GATT a fost motivată şi de existenţa următorului paradox:

- pe de o parte, ţările industriale care susţin principiile unei pieţe libere, pe teritoriul lor, doresc să impună o piaţă puternic reglementată pentru produse intelectuale în celelalte ţări ale lumii, în care autorii şi inventatorii să poată “recolta unde au semănat” [22];

- pe de altă parte, ţările în curs de dezvoltare, care frânează competiţia liberă la ele acasă doresc o piaţă mondială total nereglementată pentru produse intelectuale, o piaţă în care “competiţia să fie sângele comerţului” [22].

Poziţia ţărilor industriale

Perspectivele ca ţările industriale să mai deţină o pondere majoritară a pieţii mondiale în secolul XXI depind nu numai de abilitatea lor de a stimula inovarea tehnologică, ci şi de eforturile lor de a asigura o difuzare ordonată a acestei tehnologii prin intermediul cadrului legal internaţional. Această cerinţă apare într-o piaţă mondială integrată mereu crescândă, în care produse contrafăcute ieftine, fabricate în ţările în curs de dezvoltare, vor face ca ţările industriale să piardă teren în sectoare pe care le-au dominat anterior, în mod tradiţional.

Pe măsură ce ţările în curs de dezvoltare profită de perfecţionarea pregătirii forţei proprii de muncă, de concesiunile comerciale făcute cu scopul de a stimula exporturile acestor ţări, abilitatea ţărilor industriale trebuie să se concentreze pe menţinerea unei balanţe comerciale sănătoase, al cărei echilibru va depinde tot mai mult de exportul de produse de proprietate intelectuală, în producerea cărora ţările dezvoltate din punct de vedere industrial dispun de avantaje semnificative comparativ cu ţările în curs de dezvoltare.

Comercializarea produselor de proprietate intelectuală este stânjenită de capacitatea limitată a sistemului mondial de proprietate intelectuală de a proteja dreptul de proprietate al autorilor, inventatorilor şi al titularilor de mărci pe pieţele din afara OECD. Deficienţele existente ale sistemului real reduc ponderea produselor intelectuale pe care ţările industriale le vând în ţările în curs de dezvoltare la un volum care se află cu mult sub volumul cantităţii de produse intelectuale originale în ţările industriale asimilate în fabricaţie, într-o formă sau alta, de către ţările în curs de dezvoltare.

O piaţă internaţională pentru bunurile “contrafăcute” şi “pirat” se dezvoltă alături de piaţa realizată în cadrul legal. În timp ce aceste activităţi neautorizate apar pretutindeni şi la un nivel surprinzător chiar şi în ţările industriale, care declară că au suferit foarte mult din această cauză, ţările lumii a treia au devenit principalii beneficiari ai acestei pieţe paralele. Ţările OECD caracterizează acest aspect ca o distorsiune a comerţului internaţional, dar ele nu pot să reducă pierderile prin referire la standardele GATT care guvernează sistemul comercial multilateral mondial, deoarece Părţile Contractante la acordul iniţial au hotărât să includă dreptul de proprietate intelectuală pe lista de subiecte pe care articolul XX (d) din textul Acordului le exceptează de la regimul legal general GATT. În timp ce semnificaţia prevederilor art.XX(d) rămâne ambiguă în zilele noastre, această reglementare leagă dreptul de proprietate intelectuală de marile convenţii care au guvernat relaţiile internaţionale în domeniu din anii 90 ai secolului trecut: Convenţia de la Paris, Convenţia de la Berna, Convenţia universală de copyright.

Abilitatea producătorilor din lumea a treia de a exploata liber drepturile de proprietate intelectuală ale ţărilor industriale a fost facilitată şi de unele lipsuri de redactare a convenţiilor amintite, precum şi de faptul că această categorie de probleme nu este susceptibilă de a fi soluţionată în cadrul sistemului GATT, pentru a se reglementa disputele.

Ţările OECD au considerat că impactul cumulativ al acestor practici destabilizează sistemul internaţional de comerţ şi alterează termenii GATT, aşa cum au fost definiţi în actul original de constituire. Din anul 1947, când a fost constituit GATT, rolul proprietăţii intelectuale în stimularea creşterii economice a devenit foarte important pentru ţările puternic industrializate. În acelaşi timp, vulnerabilitatea produselor inovative a făcut din aceste produse o ţintă uşoară în ţările care nu recunosc sau care încalcă în mod voit drepturile inventatorilor străini.

Pierderile cauzate de aceste nerespectări ale prevederilor privind protecţia proprietăţii intelectuale se adaugă dezechilibrelor comerciale ale ţărilor industriale şi măresc rezistenţa acestora la acordarea de concesii comerciale ţărilor în curs de dezvoltare, în special a concesiilor care tind să mărească accesul pe piaţă pentru ţările recunoscute ca generatoare de prejudicii. Pierderile menţionate au determinat un atac coordonat împotriva contrafacerii de produse şi împotriva pirateriei intelectuale, atât la nivel local, cât şi la nivel internaţional, prin adoptarea de măsuri în plan bilateral şi multilateral. Pentru a atinge acest scop, a fost propus un set de reglementări internaţionale minime pentru protecţia invenţiilor, mărcilor, dreptului de autor asupra lucrărilor literare şi artistice, cu scopul de a defini o protecţie efectivă şi adecvată pentru toate părţile contractante la GATT prin convenirea unui cod internaţional de conduită în domeniul comercializării produselor intelectuale.

Standardele propuse reflectă nivelul protecţiei disponibile în cadrul Convenţiei de la Berna sau niveluri de protecţie general acceptate în ţările industriale, dar care nu sunt incluse în Convenţia de la Paris. Viitorul cod de conduită trebuie să includă şi un aparat administrativ legal intern privind controlul la graniţă. Codul de conduită trebuia să stabilească consultaţii multilaterale pentru reglementarea disputelor, prin proceduri care să asigure respectarea obligaţiilor asumate prin semnarea acordului GATT.

Pe termen lung, stimulentele prevăzute pentru cadrul GATT, împreună cu alte presiuni şi avantaje comerciale, vor servi pentru a convinge Părţile contractante să adere la codul de conduită stabilit pentru aspecte ale proprietăţii intelectuale în relaţiile comerciale.

Poziţia ţărilor în curs de dezvoltare

La cealaltă extremă, studiile elaborate arată că ţările în curs de dezvoltare dispun de avantaje semnificative, reieşite din reglementările legale existente asupra drepturilor de proprietate intelectuală în comerţul care se desfăşoară în prezent.

Fie că se încurajează la nivel guvernamental sau nu, însuşirea sistematică a drepturilor de proprietate intelectuală străine este greu de afirmat. Realitatea confirmă că ţările în curs de dezvoltare pot să importe şi să exploateze produse intelectuale străine, know-how, fără ca să plătească pentru ele. Această practică reduce dependenţa internă de bunurile intelectuale străine prin stimularea reală, chiar dacă în mod limitat, a transferului tehnologic şi a procurării de bunuri culturale la un pret acceptabil. Evidenţele au arătat că brevetele străine devin vehicole pentru importarea monopolului exclusivităţii, în ţările în curs de dezvoltare, în timp ce brevetele de invenţie indigene deseori produc o difuzare a cunoştinţelor tehnice care să permită viitoarea competiţie a firmelor şi a agenţilor economici locali. Astfel, se consideră că recunoaşterea pe plan intern a proprietăţii intelectuale străine ar putea să inhibe, în loc să stimuleze inovarea locală.

Abilitatea întreprinzătorilor locali de a contraface liber produse de proprietate intelectuală străine stimulează activităţi mai puţin sofisticate decât ale străinilor, dar mai bine adaptate la condiţiile şi cerinţele locale. Costul redus al tehnologiei sau al bunurilor culturale achiziţionate pe această cale permite ca produsele rezultate să fie comercializate local la preţuri acceptabile de consumator, fără ca acesta să acorde atenţie anumitor imperfecţiuni ale produselor în discuţie sau existenţei unui competitor străin.

Copierea sistematică a tehnicilor străine nu introduce noi costuri şi nici nu destabilizează industria internă, dependentă de creativitatea şi inovarea locală. În schimb, se descurajează, de asemenea, transferul de tehnologie legat de investiţiile străine directe.

Grupul ţărilor în curs de dezvoltare, ca grup politic, preferă să se maximizeze aceste oportunităţi existente printr-o mai mare libertate de acţiune în cadrul sistemului internaţional existent şi să-şi ajusteze legislaţia internă de proprietate intelectuală la cerinţele propriei lor dezvoltări, aşa cum au procedat şi ţările industriale în primele lor stadii de dezvoltare. În consecinţă, oficiali guvernamentali din ţările în curs de dezvoltare tind să reducă importanţa filosofiei drepturilor naturale care aduce argumente tradiţionale pentru protecţia creaţiei intelectuale ca proprietate privată. Ei susţin că produsele intelectuale ar fi o moştenire comună a întregii omeniri.

Pe de altă parte, ţările în curs de dezvoltare au negat autoritatea GATT de a se preocupa de probleme de proprietate intelectuală. Ele au susţinut că agenţii specializate (OMPI, UNESCO), în care aceste ţări au o pondere însemnată, au jurisdicţie asupra tematicii drepturilor de proprietate intelectuală. Ele au considerat şi că standardele, normele internaţionale privind reglementarea drepturilor de proprietate intelectuală ar putea fi negociate numai în cadrul conferinţelor de revizuire a convenţiilor existente în care ţările în curs de dezvoltare deţin cvorumul şi, pe această bază, au cerut şi au obţinut un tratament preferenţial.

Faptul că, iniţial, unele ţări, intrate de curând în rândul ţărilor industriale, au susţinut că vor aduce runda Uruguay sub ameninţarea unor sancţiuni unilaterale sau multilaterale, nu a determinat “Grupul celor77” să-şi amelioreze poziţia. Dimpotrivă, ţările din acest grup au susţinut, la negocieri, că tratamentul preferenţial ar trebui introdus chiar în codul de conduită.

Abilitatea ambelor părţi de a reuni argumentele individuale bazate pe cerinţele economico-sociale face ca şi conflictul declarat între cele două grupe de ţări să devină tot mai acut. Reiterarea de către ţările în curs de dezvoltare a propunerilor celor mai controversate a condus la erodarea chiar a nivelului existent al protecţiei internaţionale a proprietăţii intelectuale în ţările în curs de dezvoltare, precum şi la rezistenţa dură din partea intereselor particulare din ţările industriale la ideea de a se introduce conceptul de tratament preferenţial pentru ţările în curs de dezvoltare în codul de conduită GATT. Mult mai alarmantă, la un moment dat, a fost perspectiva ca SUA şi alte ţări industriale să adopte măsuri unilaterale sau bilaterale de sancţionare, în numele “reciprocităţii”, dacă negocierile multilaterale referitoare la proprietatea intelectuală nu reuşesc să conducă la nivelul dorit de protecţie. O asemenea politică a conflictelor deschise ar fi putut conduce la lipsa totală a legalităţii şi la dezordine în relaţiile internaţionale în domeniul proprietăţii intelectuale.

Experţii în proprietate intelectuală, familiarizaţi cu procesul gradual de realizare a unui consens universal, au acţionat însă pentru o apropiere treptată a poziţiilor părţilor. Ei au argumentat că prezentele standarde internaţionale au fost implementate deseori înainte ca impedimentele preexistente, generate de legislaţia naţională, să fie eliminate. S-a evidenţiat, de asemenea, că scopurile armonizării şi generalizării reglementărilor juridice care au stat la baza fondării Uniunilor Internaţionale de proprietate industrială şi de protecţie a dreptului de autor de la sfârşitul secolului XIX constituie încă şi în prezent o sarcină demoralizatoare chiar şi pentru statele care au o moştenire culturală comună şi cu obiective economice comune. Experţii au atenţionat asupra faptului că practica internaţională a confirmat că orice încercare de a impulsiona îmbunătăţiri sistematice radicale prin exercitarea de presiuni comerciale s-ar putea finaliza prin precipitarea unei crize de natură să compromită aranjamentele actuale fragile, care au necesitat mai mult de 100 de ani pentru a fi convenite.

Experţii au arătat că, şi în starea de potenţială criză existentă în domeniul relaţiilor internaţionale de proprietate intelectuală din anii 1988-1991, au existat şi premise care ar fi putut facilita o abordare mult mai constructivă a apropierii dintre dreptul internaţional comercial şi dreptul internaţional de proprietate intelectuală. Dintre aceste premise, erau menţionate în special următoarele:

· inexistenţă unor norme internaţionale care să interzică încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală (utilizarea nereglementară a acestor drepturi);

· existenţa unei uzuri morale a diferenţierii dintre proprietatea străină tangibilă şi cea intangibilă;

· unele rezultate concrete obţinute deja în domeniul armonizării drepturilor de proprietate intelectuală cu dreptul internaţional comercial.

Poziţia constructivă a experţilor în domeniul relaţiilor internaţionale de proprietate intelectuală a avut câştig de cauză, actul final al rundei Uruguay fiind alcătuit din 52 de instrumente juridice, din care 30 de acorduri şi memorandumuri de acord şi 22 de decizii şi declaraţii ministeriale vizând rezultatele negocierilor pe diverse domenii şi obiective aşa cum au fost ele cuprinse în Declaraţia de la Punta del Este [23]. Printre acordurile negociate se enumeră şi Acordul relativ la aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerţ, inclusiv comerţul cu mărfuri contrafăcute, care cuprinde reguli şi proceduri pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală, precum şi pentru lupta împotriva comerţului cu mărfuri contrafăcute. Acordul conţine prevederi specifice privitoare la normele de protecţie a dreptului de autor, brevetelor de invenţie, mărcilor de fabrică de comert şi de servicii, desenelor şi modelelor industriale şi secretelor comerciale şi stipulează tipuri de proceduri naţionale pentru protecţia împotriva contrafacerii şi pirateriei intelectuale. Pentru transpunerea în practică a acordului, ţările industriale au la dispoziţie un an pentru adoptarea de legislaţii naţionale conforme, ţările în curs de dezvoltare şi cele în tranziţie la economia de piaţă au la dispoziţie 5 ani, iar ţările cel mai puţin avansate beneficiază de o perioadă de tranziţie de 11 ani.

În luna aprilie 1994, a avut loc reuniunea ministerială a Comitetului pentru Negocierile Comerciale şi cu acest prilej s-a semnat la Marrakech (Maroc), de către 124 de state, Actul final al Rundei Uruguay. După ratificarea acestui document de către statele semnatare, rezultatele rundei au fost puse în aplicare începând cu anul 1995. Prin semnarea acestui document, ţările semnatare au convenit să pună bazele unui sistem comercial multilateral, întărit, stabil şi transparent.

Actul final este documentul prin care participanţii la negocieri au convenit Acordul de creare a Organizaţiei Mondiale de Comerţ (OMC), precum şi o serie de declaraţii şi decizii ministeriale şi s-au angajat să supună acceptării, conform procedurilor naţionale, Acordul privind crearea OMC.

OMC va constitui forul multilateral de punere în aplicare a ansamblului măsurilor de liberalizare a comerţului cu mărfuri, servicii şi drepturi de proprietate intelectuală, de desfăşurare de noi runde de negocieri pentru extinderea liberalizării în comerţul cu produse agricole, industriale şi cu servicii, precum şi de supraveghere multilaterală a punerii în aplicare a prevederilor referitoare la regulile, disciplinele şi practicile de comert convenite. OMC are o sferă mult mai largă de cuprindere decât GATT-ul, incluzând, pe lângă reglementarea comerţului cu mărfuri şi reglementarea comerţului cu servicii, precum şi aspecte ale drepturilor de proprietate intelectuală legate de comert.

Structura instituţională a OMC, mult mai complexă decât a GATT-ului, care din 1948 a funcţionat pe o bază provizorie, va fi alcătuită din:

· Conferinţa ministerială, organul suprem al OMC, alcătuită din reprezentanţii tuturor statelor membre, la nivelul ministerial în care se va reuni cel puţin odată la doi ani.

· Între sesiunile acesteia, activitatea va fi condusă de Consiliul general în subordinea cărora vor funcţiona trei consilii dintre care unul fiind: Consiliul general pentru drepturile de proprietate intelectuală legate de comerţ.

6. CADRUL INSTITUŢIONAL, LEGISLATIV ŞI NORMATIV SPECIFIC VALORIFICĂRII DREPTURILOR DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ ÎN ROMÂNIA

Climatul politico-social al actualităţii româneşti, precum şi problematica deosebit de complexă a ştiinţei şi tehnologiei, impun cu necesitate ca, în procesul evoluţiei, să se pună un accent deosebit pe dezvoltarea activităţilor creative.

Stiinţa şi tehnica se constituie ca părţi integrante ale activităţii umane. De-a lungul istoriei, natura, caracterul şi rolul ştiinţei şi tehnicii au fost condiţionate de scopurile sociale, de organizarea societăţii şi de considerente politice, iar impactul ştiinţei şi tehnicii asupra societăţii a crescut de la perioadă la perioadă, pe măsura dezvoltării lor.

Transferul tehnologic de la stadiul incipient al invenţiei, propriu institutelor de cercetare, compartimentelor de C&D din unităţi economice sau inventatorilor particulari, care dispun de dotări corespunzătoare, până la stadiul de serie mică de testare a pieţei produsului respectiv şi, în cazul unor semnale încurajatoare ale comercializării, până la producţia de serie care să cunoască recunoaştere pe piaţă, este influenţat direct de cadrul instituţional, legislativ şi normativ specific valorificării drepturilor de proprietate intelectuală existent într-o anumită ţară.

În anul 1994, în ţara noastră s-a lansat programul de asistenţă tehnică PHARE ”Restructurarea Sistemului Stiinţă şi Tehnologie în România” prin care s-au sprijinit eforturile depuse pentru promovarea excelenţei pe plan ştiinţific şi tehnologic şi pentru a stabili echipe de cercetare de înaltă calitate interconectate atât între ele, cât şi cu comunitatea ştiinţifică internaţională. În acest scop, pe plan naţional se desfăşoară o activitate de evaluare a cercetării ştiinţifice în general. Cu această ocazie, au apărut o serie de întrebări privind ce, cât, unde şi cum este receptat şi apreciat produsul activităţii de creaţie intelectuală desfăşurate în România.

În prezent, se desfăşoară cea de a doua etapă a programului de asistenţă tehnică PHARE, care are ca principale obiective următoarele:

· auditarea tehnică a institutelor de cercetare şi elaborarea unei scheme de finanţare a restructurării acestora;

· pregătirea managerială în domeniile tehnologiilor de vârf şi ale incubatoarelor de afaceri;

· dezvoltarea Reţelei Naţionale de Calculatoare şi a serviciilor de informare şi documentare;

· dezvoltarea unor mecanisme de sprijin al transferului de tehnologie printr-o agenţie specializată;

· stimularea interesului comunităţii ştiinţifice româneşti pentru transferul de tehnologie;

În urma transformărilor efectuate în cadrul instituţional şi al perfectării cadrului legal şi normativ specific, în prezent s-a ajuns la următorul cadru al valorificării drepturilor de proprietate intelectuală în România:

6.1. Cadrul instituţional

Cadrul instituţional include :

· Instituţiile implicate în domeniul dreptului de autor şi anume:

- Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, organ de specialitate în subordinea Guvernului, cu autoritate unică pe teritoriul României, în ceea ce priveşte evidenţa, observarea şi controlul aplicării legislaţiei în domeniul dreptului de autor şi al drepturilor conexe.

- Organisme de gestiune colectivă a dreptului de autor şi a drepturilor conexe, persoane juridice constituite prin libera asociere, care au ca obiect de activitate, în principal, colectarea şi repartizarea drepturilor a căror gestiune le este încredinţată de către titulari de drept de autor sau drepturi conexe.

- Asociaţii şi Uniuni de creaţie;

- Asociaţii profesionale etc.

· Instituţii implicate în domeniul transferului tehnologic.

- Agenţia Naţională de Transfer Tehnologic şi Inovare (ANTTI), instituţie care, în sprijinul aplicării rezultatelor cercetării de către agenţi economici sau privaţi, va gestiona fondurile alocate de la buget pentru activităţi tehnologice şi de inovare.

ANTTI are două direcţii şi anume:

Þ Direcţia de valorificare şi transfer tehnologic;

Þ Direcţia de inovare şi activităţi promoţionale.

În prima fază, ANTTI va funcţiona ca centru pilot pentru transfer tehnologic şi inovare, apoi, după constituirea de centre locale şi zonale pentru transfer tehnologic şi inovare, va avea numai rol de coordonare şi supraveghere la nivel naţional, constituindu-se într-o interfaţă între producătorii şi receptorii de tehnologii, produse şi servicii.

- Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM), organ guvernamental de specialitate, cu autoritate unică pe teritoriul României în asigurarea protecţiei în domeniul proprietăţii industriale, publică periodic în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială liste cu cesiunile sau licenţele acordate.

În conformitate cu prevederile art. 48 al legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, transmiterea drepturilor de proprietate industrială produce efecte faţă de terţi, începând cu data înregistrării actului de transmitere la OSIM.

- Centru pentru Transfer de Tehnologie, organizaţie care lucrează în nume propriu pentru dezvoltarea economiei locale şi care realizează o gamă de activităţi, printre care:

Þ să ajute afacerile locale:

* să găsească parteneri comerciali şi de cercetare;

* să găsească surse de materiale, tehnologii, alte inputuri;

* să identifice unităţi care pot acorda asistenţă tehnică;

* să găsească unităţi finanţatoare;

* să dezvolte grupuri de interes în economia locală, să realizeze conştientizarea şi interconectarea prin seminarii şi reviste de specialitate.

Þ să ajute universităţile şi organizaţiile de cercetare:

* să-şi ofere serviciile tehnice firmelor locale;

* să-şi comercializeze ideile în parteneriat cu firmele locale;

* să identifice corelări între interesele studenţilor, absolvenţilor şi cercetătorilor locali, în special pentru dezvoltarea întreprinde-rilor mici şi mijlocii.

Þ să contribuie la stabilirea de colaborări internaţionale:

* să coordoneze ofertele locale pentru granturi;

* să sprijine parteneriatul în domeniul transferului de tehnologie.

- Oficiul pentru Legături industriale (OLI), oficiu amplasat într-o universitate sau organizaţie de cercetare, care are ca obiectiv al activităţii să dezvolte legături între principalele departamente ale acelei universităţi sau organizaţii de cercetare, pe de o parte, şi industrie, pe de altă parte, pentru a stabili sau dezvolta relaţii de lucru pe baze profitabile. Un oficiu pentru legături industriale facilitează accesul la o gamă largă de consultanţă şi asistenţă pentru membrii universităţii sau ai organizaţiei de cercetare, abordând subiecte legate de management, marketing, cercetare şi resurse umane. Una din sarcinile importante ale OLI este de a găsi contracte de transfer tehnologic între universitate sau organizaţia de cercetare şi agenţi economici. Aceste contracte implică deseori fie vânzarea serviciilor tehnice ale universităţii sau organizaţiei de cercetare, atunci când se efectuează o anumită cercetare pentru societate, fie vânzarea de idei (tehnologii şi/sau tehnici) concepute în cadrul universităţii sau al organizaţiei de cercetare.

- Brokerul de tehnologie este o firmă sau un organism care acţionează ca intermediar pentru a găsi cumpărători potenţiali de tehnologie sau chiar pentru a prelua tehnologii şi a le comercializa.

- Parcul Ştiinţific este un anumit tip de iniţiativă antreprenorială care asigură firmelor de tehnologie spaţiu de închiriat şi canale de legătură cu comunitatea locală de cercetare şi care are în principal următoarele sarcini :

* să dezvolte legături oficiale cu o universitate sau cu un alt centru de cercetare din sectorul public;

* să promoveze dezvoltarea firmelor de cercetare intensivă;

* să încerce să transfere noi tehnologii pe piaţa comercială.

Conducerea parcurilor ştiinţifice este responsabilă de asigurarea unui mediu eficient de sprijin în care să se poată realiza cele trei obiective.

6.2. Cadrul legislativ, normativ specific valorificării drepturilor de proprietate intelectuală

Cadrul legislativ, normativ privind valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală include, în principal, următoarele documente:

· Legea nr 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe;

· Legea nr 64/1991 privind brevetele de invenţie;

· Legea nr 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale;

· Legea nr 120/1992 privind taxele pentru cererile de brevet de invenţie şi pentru brevetele de invenţie;

· Legea nr 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale;

· Legea nr 28/ 1967 privind mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu;

· Legea nr 16/1995 privind protecţia topografiilor circuitelor integrate.

· Hotărârea Guvernului României nr152/1992 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr 64/1991 privind brevetele de invenţie;

· Ordonanţa Guvernului nr 25/1995 privind reglementarea organizării şi finanţării activităţii de cercetare-dezvoltare

· Legea pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 25/1995 privind reglementarea organizării şi finanţării activităţii de cercetare-dezvoltare, Monitorul Oficial, partea I, nr. 134/27.06.1996

· Hotărârea Guvernului nr 135/1996 privind aprobarea Metodologiei de evaluare şi acreditare a institutelor naţionale de cercetare-dezvoltare;

· Hotărârea Guvernului nr 297/1995 privind stimularea agenţilor economici în procesul de transfer tehnologic al rezultatelor cercetării-dezvoltării finanţate din fonduri publice;

· Hotărârea Guvernului nr 920/1995 pentru completarea Hotărârii Guvernului nr 297/1995 privind stimularea agenţilor economici în procesul de transfer tehnologic al rezultatelor cercetării-dezvoltării finanţate din fonduri publice;

· Hotărârea Guvernului nr 368/1996 privind acordarea de avansuri pentru realizarea unor acţiuni şi categorii de cheltuieli finanţate din fonduri publice;

· Hotărârea Guvernului nr 413/1996 privind modificarea Hotărârii Guvernului nr 459/1994 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Cercetării şi Tehnologiei

· Norme specifice privind privatizarea societăţilor comerciale de cercetare -dezvoltare (Acte ale organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale) Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr,102/1996.

· Modelul de raport de valorificare a lucrărilor de cercetare (Acte ale Colegiului Consultativ pentru Cercetare-Dezvoltare)

În conformitate cu prevederile actelor normative menţionate, alocarea fondurilor bugetare pentru proiectele de valorificare şi transfer tehnologic se face numai în regim de cofinanţare.

Contractul de cofinanţare cuprinde clauze obligatorii în vederea realizării transferului tehnologic, precum şi, după caz, clauze privind obligaţia beneficiarului de a plăti drepturile băneşti ale inventatorilor, în condiţiile legii.

Rezultatele cercetărilor, tehnologiile, procedeele tehnologice noi, know-how, precum şi obiectele fizice realizate pe parcursul derulării contractelor de cercetare-dezvoltare finanţate din fonduri publice, care fac obiectul transferurilor tehnologice potrivit contractelor de cofinanţare încheiate, se înregistrează în patrimoniul agenţilor economici beneficiari, în condiţiile legii. Cele care nu fac încă obiectul unui transfer tehnologic prin cofinanţare rămân în administrarea Ministerului Cercetării şi Tehnologiei

În cadrul acţiunii de transfer tehnologic, agentul economic beneficiar al rezultatelor cercetării şi al aplicării unor invenţii brevetate acţionează pentru materializarea acestora, prin modernizarea tehnologiei existente, dezvoltarea unei tehnologii noi, asimilarea de produse noi sau modernizate, staţii pilot, servicii etc.

Pentru selectarea şi contractarea proiectelor de transfer tehnologic se va ţine seama de următoarele condiţii specifice:

· Stimularea cu precădere a dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii şi accelerarea procesului de valorificare a rezultatelor cercetării româneşti;

· Obiectivele de transfer tehnologic vor fi selectate în funcţie de priorităţile rezultate din Programul de Reformă al Guvernului şi din strategiile sectoriale, precum şi de efectele pe plan economic şi social;

· Transferul tehnologic al rezultatelor cercetării care comportă o protecţie specială în condiţiile legii, se va realiza şi cu respectarea acestor prevederi.

Dreptul de exploatare a brevetelor în cadrul transferului tehnologic, poate fi transmis numai prin contract de licenţă, încheiat între titular şi agentul economic, înainte de încheierea contractului de cofinanţare.

· Resurse proprii sau din credite pentru acoperirea a cel puţin 50% din costul total al aplicării practice a acţiunii de transfer tehnologic prezentând şi garanţii în acest scop.

7. Forme juridice de valorificare

Valorificarea creaţiilor intelectuale şi a drepturilor de proprietate intelectuală, transferul tehnologic, se pot face prin:

- contract de valorificare a dreptului de proprietate intelectuală;

- contract de comandă al unei opere vitoare;

- contract de editare;

- contract de cesiune şi licenţă de brevet;

- contract de know-how;

- contract de asistenţă tehnică;

- contract de engineering;

- contract de franchiză;

- contract de cooperare tehnică;

- subcontractare şi co-contractare;

- activităţi comune de tip joint-venture.

Acestea sunt formele juridice uzuale care reglementează relaţiile dintre parteneri. Primele trei tipuri de contracte se referă la dreptul de autor, iar celelalte - în principal la drepturi de proprietate industrială, în acestea, clauzele de proprietate industrială având o pondere mai mare sau mai mică, în funcţie de tipul contractului.

Contractul de cesiune şi licenţă de brevet, de know-how, asistenţă tehnică şi engineering sunt practicate de multă vreme, în special în relaţiile internaţionale, dar şi pe plan naţional; ele au ajuns la un anume nivel de standardizare.

Contractul de franchiză a căpătat o largă extindere în ultimul timp. Este semnificativ faptul că editura “Organisation” din Paris a publicat mai multe lucrări dedicate exclusiv acestui subiect.

Ultimele trei tipuri de contracte sunt de dată mai recentă, au o mai mare diversitate şi complexitate.

Fără a fi inclus printre tipurile de contracte enumerate mai sus, însuşi contractul de cercetare ştiinţifică constituie o premiză a valorificării rezultatelor cercetării, prin:

- fundamentarea contractului pe baza unei nevoi speciale sau a unei cerinţe a pieţii, acţiune premergătoare încheierii contractului;

- raportul privind finalizarea temei de C&D, în care se prezintă rezultatele cercetării, dar se evidenţiază şi drepturile de proprietate industrială (transmise la ANTTI la maxim 30 de zile de la finalizarea temei);

- informării privind stadiul valorificării rezultatelor temei finalizate (transmise semestrial);

- fişa de urmărire a modului de valorificare a temei (transmisă anual).

Sunt prezentate în continuare unele elemente semnificative despre tipurile de contracte enumerate mai sus.

7.1. Contractul de valorificare a dreptului de proprietate intelectuală

Exercitarea dreptului de autor presupune afirmarea oricăruia din drepturile şi folosirea oricăreia din facultăţile cuprinse în dreptul de autor. Valorificarea dreptului de proprietate intelectuală, ca noţiune, se referă, în mod special, la exercitarea drepturilor de iniţiativă, a celor care conferă dreptului de autor valoarea sa de mijloc de realizare a scopului avut în vedere la crearea operei. Între aceste drepturi se situează, în primul rând, dreptul autorului de a aduce efectiv opera sa la cunoştinţa publicului, deci de a folosi mijloacele - fie sociale, fie tehnice - necesare răspândirii operei sale.

Valorificarea dreptului de autor constituie, în acelaşi timp, şi temeiul recunoscut autorului de a obţine remunerarea muncii sale de creaţie devenită social utilă, tocmai prin punerea creaţiei la dispoziţia colectivităţii şi prin folosirea ei de către această colectivitate.

Creaţia ştiinţifică sau tehnică, obiect al dreptului de proprietate intelectuală, poate fi valorificată, pe baze contractuale, autorul unei opere având dreptul exclusiv de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată sau exploatată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către alţii.

Contractele prin care autorii îşi valorifică operele lor, cedând dreptul de folosinţă a acestora unor organizaţii specializate, prezintă următoarele caracteristici generale comune:

· toate aceste contracte au drept scop să aducă la cunoştinţa societăţii operele create de autori şi să contribuie la exercitarea dreptului de folosire a operei;

· părţile în contractele privind valorificarea dreptului de autor sunt, în primul rând, autorul sau titularul dreptului de autor şi o unitate economică specializată: editură, radiodifuziune, televiziune etc.

· conţinutul contractelor de valorificare a dreptului de autor constă în cedarea temporară a exerciţiului dreptului de folosinţă a operei, într-un anumit mod: editare, difuzare, suport pentru o operă derivată etc;

· contractele privind valorificarea dreptului de autor sunt contracte consensuale, simplul acord de voinţă al părţilor fiind suficient pentru constituirea contractului. Deşi prin articolul 42 al legii 8/1996 se precizează că “existenţa şi conţinutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se pot dovedi numai prin forma scrisă a acestuia”, neîndeplinirea acestei cerinţe nu conduce la nulitatea contractului, ci numai la imposibilitatea de dovedire cu martori sau în alt mod a existenţei contractului, inclusiv pentru justificarea plăţiilor faţă de organele fiscale (cu excepţia articolelor pentru presă, unde Legea, în mod explicit, absolvă de la forma scrisă a contractului).

· contractele privind valorificarea dreptului de autor nu pot prevedea clauze care să defavorizeze pe autor faţă de dispoziţiile legale privind apărarea drepturilor acestuia (art. 41 al.(2); art.43 al. (3) etc.)

Relaţiile contractuale generate de apariţia unor opere ştiinţifice, programe de calculator, baze de date, create într-o unitate de C&D, sunt detaliate în faza I a acestei lucrări [12], în capitolul 7.

Intrarea în vigoare a legii privind dreptul de autor şi drepturile conexe la 23 iunie 1996, are impactul necesar pentru îndreptarea situaţiei existente privind ponderea aportului ştiinţei româneşti la volumul publicaţiilor ştiinţifice mondiale, numai dacă drepturile patrimoniale ale autorilor vor fi stimulative. Publicarea rezultatelor cercetării româneşti în reviste străine situate în rândul celor selectabile de băncile mondiale de date este de două ori benefică:

· îndepărtează pericolul unui nedorit provincialism şi atrage ştiinţei şi culturii naţionale recunoaştere şi apreciere;

· este necesar ca la stabilirea sumei de bază care se negociază cu autorii să se aplice criterii de diferenţiere în funcţie de publicaţia în care va apare rezultatul cercetării.

Aplicarea unor norme de stimulare ar satisface atât interesele generale ale comunităţii ştiinţifice româneşti, care impun o cât mai largă popularizare a rezultatelor ştiinţifice, cât şi interesele personale ale autorilor, prin acordarea de drepturi patrimo-niale. Toate acestea nu pot conduce decât la valorificarea superioară a creaţiilor de proprietate intelectuală.

7.2. Contractul de comandă al unei opere viitoare

Contractul pe care o editură îl încheie cu o unitate de cercetare sau cu o persoană fizică pentru o operă viitoare este un contract de comandă, prin care respectiva unitate de cercetare, care a dobândit anterior (tot prin unul sau mai multe contracte individuale de colaborare sau de muncă) dreptul de a valorifica prin publicare rezultatele unor cercetări, se angajează să realizeze o anumită operă ştiinţifică. Ceea ce este specific acestui contract este tocmai faptul că, în acest caz, acordul părţilor nu se referă numai la o operă viitoare, ci, în acelaşi timp, la însăşi activitatea creatoare a autorului raportată la opera viitoare-obiect al contractului. Autorul nu se obligă numai să cedeze, în limitele prevăzute de lege (Capitolul VII Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor) drepturile ce le avea în legătură cu acea operă, ci se obligă să şi creeze opera. În aceste condiţii, obiectul contractului nu mai poate fi o operă oarecare virtuală, ci una determinată de părţi prin acordul lor [12]. O operă viitoare poate fi o culegere de opere ştiinţifice pe o temă dată, editarea unor opere complete etc.

7.3. Contract de editare

Contractul de editare este un contract prin care se valorifică dreptul de autor. Transmiterea către editor a dreptului de a autoriza traducerea şi adaptarea operei, modul de întocmire a contractului de editare precum şi alte detalii privind valorificarea sunt prevăzute în secţiunea II a Legii 8/1996.

7.4. Contracte de cesiune şi licenţă de brevet

Dreptul la eliberarea brevetului de invenţie, dreptul asupra brevetului de invenţie, drepturile care decurg din înregistrarea unei cereri de brevet de invenţie, precum şi drepturile născute din brevetul de invenţie, pot fi transmise în tot sau în parte.

Transmiterea se poate face prin cesiune sau licenţă, precum şi prin succesiune legală sau testamentară.

A. Cesiunea

Cesiunea se realizează printr-un contract prin care titularul real sau potenţial al unui brevet de invenţie (cesionar) transmite unei persoane fizice sau juridice (cesionat), în tot sau în parte, fie dreptul de proprietate asupra brevetului de invenţie, fie drepturile care decurg din înregistrarea unei cereri de brevet de invenţie.

TIPURI DE CESIUNE

Cesiunea este o formă de vânzare prin care titularul unui brevet înstrăinează chiar dreptul său de proprietar al brevetului. Doctrina românească menţionează următoarele tipuri de cesiune:

· cesiunea definitivă - se renunţă definitiv la titlul de proprietate;

· cesiune limitată în timp - titularul îşi rezervă dreptul de a relua brevetul după expirarea unui anumit termen. O asemenea cesiune are natura unei vânzări cu pact de răscumpărare

· cesiune totală - se cedează titlul de proprietate în totalitate

· cesiunea parţială - se cedează numai în parte titlul de proprietar (teritorial, din punctul de vedere al aplicaţiilor potenţiale: numai comercializare, numai producţie etc.)

B. Licenţa

Licenţa este un contract prin care se acordă unei părţi permisiunea de a exploata un drept de proprietate industrială a celeilalte părţi. Prin licenţă se acordă dreptul de exploatare a unui drept în anumite moduri, în anumite perioade de timp, în anumite spaţii geografice, în funcţie de ceea ce s-a convenit între părţi. Pentru a folosi o analogie, cesiunea ar putea fi asimilată cu vinderea, în totalitate, a unei maşini, licenţa ar putea fi comparată cu închirierea aceleiaşi maşini.

B.1. Licenţă voluntară

Licenţa voluntară este un contract prin care o persoană fizică sau juridică (licenţiator) transmite alteia (licenţiat) dreptul de folosire a unei invenţii, dreptul de a fabrica unul sau mai multe produse ale sale sau facilităţile sale de distribuţie. Contractul de licenţă se încheie, de obicei, pentru o anumită perioadă de timp, presupune plata de redevenţe.

TIPURI DE LICENŢĂ VOLUNTARĂ

Prin contractul de licenţă, un titular de brevet transmite numai dreptul de folosinţă al unui obiect brevetat, păstrându-şi dreptul de proprietate asupra invenţiei. Licenţa voluntară poate fi:

· licenţă exclusivă prin care titularul de act de protecţie renunţă la posibilitatea de a mai acorda şi alte licenţe, licenţiatul având un drept exclusiv de utilizare a obiectului contractului. La rândul lor, aceste licenţe exclusive, după caracterul lor, pot fi:

- licenţe exclusive nelimitate sau depline, conform cărora licenţiatul primeşte dreptul de a exploata exclusiv un obiect de proprietate industrială, pe toată durata de valabilitate a actului de protecţie;

- licenţe exclusive limitate, conform cărora dreptul de folosire a obiectului contractului, deşi exclusiv, poate prezenta unele îngrădiri în ceea ce priveşte: modul de folosire a acestui obiect, modul de aplicare a obiectului respectiv, perioada de timp de exploatare, aria geografică permisă pentru desfacere etc.

· licentă neexclusivă sau simplă, prin care titularul de titlu de protecţie îşi conservă dreptul de a utiliza sau transmite drepturile ce decurg din acest act, licenţiatul obţinând numai dreptul de a folosi obiectul contractului, în anumite condiţii convenite. În ceea ce priveşte clauzele restrictive, în afară de îngrădirile de la licenţele exclusive limitate, se mai pot introduce în contract şi altele ca, de ex: cantitatea de obiecte produse sau desfăcute, limitarea preţului de desfacere etc.

Statul, prin intermediul unei autorităţi guvernamentale, prin acordarea unui brevet de invenţie, conferă titularului de brevet dreptul exclusiv de exploatare, punându-i la dispoziţie instrumentul juridic de apărare împotriva încălcării acestui drept. În schimb, titularul are obligaţia faţă de societate să exploateze invenţia - în timp util - la scara necesităţilor sociale. În caz contrar, cadrul juridic de reglementare a drepturilor asupra invenţiilor prevede posibilitatea instituirii unor licenţe obligatorii sau a unor licenţe din oficiu.

B.2. Licenţa obligatorie

Licenţa obligatorie este o licenţă nevoluntară şi neexclusivă care se acordă, la cererea oricărei persoane interesate, de Tribunalul municipiului Bucureşti, la expirarea unui termen de 4 ani de la înregistrarea cererii de brevet sau a unui termen de 3 ani de la eliberarea brevetului, socotindu-se termenul care expiră cel mai târziu, în cazul în care invenţia nu a fost aplicată sau a fost insuficient aplicată pe teritoriul României, iar titularul de brevet nu poate să-şi justifice inacţiunea şi dacă nu s-a ajuns la o înţelegere cu acesta pentru transmiterea drepturilor (art. 49, Legea 64/1991).

B.3. Licenţa din oficiu

Legislaţia în vigoare a creat un cadru juridic care permite ca perioada dintre înregistrarea unei cereri de brevet şi eliberarea brevetului de invenţie solicitat să poată fi de circa 6-7 ani. În consecinţă, luând în consideraţie perioada menţionată la punctul B.2. pentru acordarea unei licenţe obligatorii, se impune ca în anumite domenii ca: asistenţă medicală, securitate naţională, prevenirea abuzului de monopol să se poată face şi prin alte mijloace, mai ales în situaţii deosebite ca de ex: epidemii, calamităţi, conflicte militare etc.

a) Un astfel de mijloc este licenţa din oficiu, care este de asemenea o licenţă nevoluntară ce se acordă de către Tribunalul municipiului Bucureşti la cererea expresă a Ministerului Sănătăţii, pentru invenţiile din domeniul sănătăţii, sau de către Guvernul României, la cererea expresă a ministerului de resort. Licenţele din oficiu se inregistrează la OSIM care publică în termen de maximum 3 luni pe cele acordate.

Orice persoană interesată poate cere Ministerului Sănătăţii o licenţă de exploatare neexclusivă după publicarea hotărârii tribunalului privind trecerea în regim de licenţă din oficiu a invenţiei.

b) Când nevoile economiei naţionale nu sunt satisfăcute în mod corepunzător de exploatarea insuficientă a unor invenţii, altele decât cele din domeniul sănătăţii, ministerul de resort poate soma titularii să exploateze invenţiile la scara necesităţilor sociale. Dacă, în termen de un an de la această somare, titularii nu s-au conformat solicitării şi lipsa exploatării sau insuficienţa calitativă sau cantitativă a exploatării aduce grave prejudicii economiei naţionale şi interesului public, la cererea ministerului de resort, brevetul care face obiectul punerii în întârziere poate fi supus regimului de licenţă din oficiu, prin hotărâre a Guvernului. După publicarea hotărârii, orice persoană interesată poate cere ministerului de resort o licenţă de exploatare neexclusivă pentru aceste invenţii.

Numeroase detalii despre contractele de cesiune şi licenţă - ANEXA 3.

C. Transmiterea drepturilor care decurg din înregistrarea unei cereri de brevet

Drepturile care decurg din înregistrarea unei cereri de brevet sunt potenţiale, provizorii, ele devenind efective numai după eliberarea brevetului de invenţie solicitat.

Deoarece nu se poate vorbi de un drept exclusiv de folosire decât după luarea hotărârii de acordare a brevetului, în jurisprudenţa românească s-a format convingerea că transmiterea drepturilor în cadrul protecţiei provizorii nu poate fi efectuată decât prin cesiune, în mod practic prin contracte de cesiune. Având în vedere tipurile cele mai uzuale de cesiuni de brevete de invenţie, se consideră că transmiterea dreptului la acordarea brevetului poate fi asigurată prin contract de cesiune totală, definitivă sau prin contract de cesiune totală limitată în timp, spre exemplu, până la momentul luării hotărârii privind cererea de brevet de invenţie.

În alte ţări, de ex. Marea Britanie, se consideră că drepturile care decurg din înregistrarea unei cereri de brevet de invenţie pot fi transmise şi prin contract de licenţă.

7.5. Contractul de know-how

Prin know-how, în sens general se înţelege un ansamblu de cunoştinţe şi experienţă, în domeniul ştiinţific şi tehnic, acestea fiind dobândite în cursul activităţii de cercetare, de proiectare sau în timpul aplicării în producţie.

Deosebiri esenţiale între know-how şi cunoştinţele tehnice ce fac obiectul unui brevet de invenţie:

- complexitatea know-how-ului;

- obligativitatea de a menţine know-how-ul în regim confidenţial sau secret.

Protecţia juridică a know-how-ului a fost îndelung analizată la nivel internaţional şi naţional. Lucrările [2 şi 5] sunt o dovadă elocventă în acest sens. În unele ţări, know-how-ul este protejat prin reglementări de proprietate industrială, exprimate de regulă în cadrul unui cod de protecţie a proprietăţii intelectuale sau prin reglementări privind protecţia secretului; în România nu există prevederi legislative referitoare la know-how şi, ca urmare, protecţia şi valorificarea acestuia se face prin clauze contractuale, conform principiilor generale specifice contractelor, ţinând seama şi de faptul că prin acest tip de contract se transmit şi drepturi de proprietate industrială.

Deşi numai dreptul socialist, spre deosebire de alte sisteme de drept, prevedea să se facă distincţie între contractul de licenţă prin care se transmite un brevet de invenţie şi cel prin care se transmite un know-how, se poate constata, la nivelul anului 1995, că documentaţiile Uniunii Europene tratând problema, folosesc cu consecvenţă sintagma "licenţă de brevet sau de know-how".

7.6. Contractul de asistenţă tehnică

Reglementează valorificarea cercetării şi asigură continuitatea în activitatea de cercetare şi cea de aplicare în producţie a rezultatelor cercetării. Se apreciază că acest tip de contract este mai puţin utilizat în transferul de tehnologie, dar el trebuie avut în vedere în măsura în care contribuie la formarea resurselor umane, la organizarea şi restructurarea proceselor tehnologice, la sistemul de asigurare a calităţii şi poate asigura un real transfer de cunoştinţe şi know-how.

7.7. Contract de engineering

Reglementează transferul de idei, concepţii, consultanţă, programe, referitoare la un studiu cu caracter general sau la detalii privind un proiect, deci este o prestare de servicii cu caracter intelectual.

Se apreciază că este dificil de făcut o delimitare precisă a serviciilor de engineering de cele de asistenţă tehnică şi uneori chiar de know-how.

Din punct de vedere juridic, contractul de know-how crează obligaţia de a da, iar cel de engineering - obligaţia de a face [7].

Uneori, contractul de engineering este asociat, sub forma contractului de consulting engineering, reglementând prestarea de studii tehnice, de supraveghere şi eventual organizarea aplicării unui proiect, excluzând concesionări de licenţă, furnizări de materiale, procese de fabricaţie.

În [8] se arată că engineering-ul este un ansamblu de operaţii prealabile sau concomitente realizării unei lucrări, în măsura în care acestea pot fi considerate separabile de executarea propriu-zisă a lucrării.

Deci, engineering-ul este un accesoriu al unui alt contract continuând o licenţă de brevet sau de know-how, comercializarea şi montarea de echipamente şi instalaţii, livrarea unui complex la cheie.

Clauzele de proprietate industrială trebuie să asigure protecţia şi valorificarea drepturilor de proprietate industrială în diferite stadii de derulare a contractului.

7.8. Contract de franchiză

Franchiza este considerată o licenţă tradiţională, la care se adaugă o serie de aspecte tehnico-comerciale:

· suport tehnic al celui ce acordă licenţa pentru ajutor în procesul de desfacere a produselor şi după vânzare,

· instrumente de marketing, comerciale şi de gestiune oferite de cel ce acordă licenţa.

Aceste clauze sunt legate prin esenţă de practicile comerciale şi nu de transferul de tehnologie.

Elementul de proprietate industrială prezent în acest contract este marca de fabrică. Cel care primeşte licenţa dobândeşte dreptul de a fabrica şi comercializa sub marca celui care acordă licenţa.

Este o formă de contract din ce în ce mai utilizată.

7.9. Contracte de cooperare tehnică

Pe plan internaţional, se apreciază că aceste contracte reprezintă mai mult de jumătate din contractele de transfer de tehnologie - în special datorită dezvoltării programelor de cooperare în domeniul C&D.

Există o largă plajă de situaţii, care se pot grupa în:

- programe de C&D;

- programe de industrializare, fabricare, comercializare.

Aceste programe, în general, sunt marcate de caracterul aleator al rezultatelor finale. Ca urmare, contractele de cooperare tehnică trebuie să se caracterizeze printr-o deosebită supleţe în aplicare:

- posibilitatea de a modifica cu uşurinţă clauze tehnice şi financiare;

- flexibilitate în intrarea şi ieşirea de noi parteneri;

- flexibilitate în reglementarea litigiilor.

Spre deosebire de contractele de licenţă, care au ajuns aproape standardizate, atât datorită oarecărei simplităţi a obiectului lor, cât şi datorită faptului că sunt printre cele mai vechi forme juridice de transfer de tehnologie, contractele de cooperare tehnică, de apariţie mai recentă, sunt complexe şi de o mare diversitate.

7.10. Subcontractare şi co-contractare

Prin subcontractare, o întreprindere încredinţează alteia fabricarea unei piese sau a unui subansamblu bine definite.

În general, acestea nu se consideră contracte de transfer de tehnologie. Partenerii nu doresc, de regulă, ca informaţiile de know-how să fie transmise; aceste contracte conţin de obicei clauze foarte restrictive în materie de proprietate industrială.

Sunt două tipuri de contracte de subcontractare:

- subcontractare de capacitate;

- subcontractare de specialitate.

Au reînceput să apară în unele domenii relaţii de cooperare foarte strânse între parteneri, în special în materie de gestiune globală a calităţii, ceea ce poate necesită acordarea de asistenţă tehnică de către întreprinderea care acordă subcontractul, întreprinderii care execută. În acest caz se poate vorbi de un co-contract.

7.11. Activităţi comune de tip joint-venture

Reprezintă forma cea mai completă a contractelor de cooperare între întreprinderi, implicând crearea unei structuri permanente, mijloace financiare, fizice şi umane puse în comun. Clauzele prevăzute în aceste contracte sunt de mare diversitate.

II.

STUDII DE CAZ

8. Metodologie de realizare a studiilor de caz privind valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală

Metodologia de realizare a studiilor de caz privind valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală a fost întocmită în conformitate cu principiile generale de evaluare a activităţii de C&D [14, 25], cu particularizările specifice domeniului proprietăţii intelectuale.

Metodologia este prezentată în Anexa 4 şi cuprinde următoarele capitole:

· date generale privind unitatea de C&D în care s-a conceput opera de creaţie intelectuală a cărei valorificare se evaluează;

· rezultatele lucrărilor de C&D ale unităţii;

· studiu de caz de valorificare a unei opere de creaţie intelectuală.

S-a propus ca evaluarea potenţialului creativ al unităţii de C&D să se facă pentru perioada 1993-1995, deoarece:

· în sistemul de cercetare al Academiei Române, pentru programele de cercetare, începând cu anul 1993, s-a trecut de la finanţarea instituţională la finanţarea stimulativă;

· în această perioadă au intrat în vigoare şi s-au aplicat mai multe legi şi acte normative care stimulează activitatea de C&D.

S-a propus analiza activităţii de protecţie a proprietăţii industriale pentru perioada 1991-1996, deoarece:

· durata obţinerii unui titlu de protecţie pentru România este relativ lungă, depăşind de multe ori 4 ani;

· este interesant de urmărit valorificarea invenţiilor protejate conform legii 64/1991, în ideea că invenţia a fost protejată imediat după apariţia legii şi se poate analiza valorificarea drepturilor de proprietate industrială pe o perioadă de minimum 5 ani.

Analiza unui caz de valorificare a unei opere de creaţie intelectuală (rapoarte de cercetare, studii, documentaţie ştiinţifică, programe de calculator, baze de date, invenţii, desene şi modele industriale etc.) s-a propus a fi efectuată pe baza listei de verificare a unor criterii, şi anume: criterii de fundamentare a lucrărilor de C&D, criterii privind protecţia, criterii privind forma de valorificare, criterii economice.

S-a urmărit să se propună criterii cu aplicabilitate cât mai generală, dar lista nu este exhaustivă. În momentul lansării metodologiei, autorii au avut convingerea că vor fi unităţi de C&D care vor răspunde parţial la criteriile propuse, după cum vor fi unităţi care vor completa studiul de caz şi cu alte informaţii şi criterii, care să contribuie la o evaluare mai corectă a cazului de valorificare.

La sfârşitul metodologiei s-a formulat chiar o invitaţie către cei chestionaţi, pentru a contribui ei înşişi la îmbogăţirea volumului de informaţii şi criterii, în măsura în care aceasta asigură o mai bună cunoaştere a cazului de valorificare.

9. Prezentarea unor studii de caz de valorificare

9.1. Selecţionarea unităţilor de C&D

Ca urmare a solicitării SCIENTCONSULT S.R.L. privind lista unităţilor de C&D care să fie implicate în realizarea fazei “Valorificarea şi comercializarea drepturilor de proprietate intelectuală în activitatea de inovare, cercetare-dezvoltare, transfer tehnologic”, contract 424/1996, s-a primit de la ANTTI adresa cu nr. 177/01.07.1996, prin care sunt nominalizate următoarele unităţi de C&D (Anexa 5):

· Centrul Regional de Inovare, Implementare şi Aplicare a Invenţiilor - Craiova, CII;

· Centrul Incubator Tehnologic şi de Afaceri, CITAf;

· Centrul Regional de Inovare, Implementare şi Aplicarea Invenţiilor - Iaşi;

· Centrul de Inovare şi Afaceri “ZECASIN”;

· Institutul de Cercetare-Proiectare pentru Electrotehnică.

Pe baza unor criterii de selecţie care au urmărit o cât mai mare diversitate de cazuri de valorificare, s-au contactat următoarele unităţi de C&D, care au prezentat studii de caz şi le-au analizat conform metodologiei propuse:

· Centrul Regional de Inovare, Implementare şi Aplicare a Invenţiilor - Craiova, CII;

· Centrul Incubator Tehnologic şi de Afaceri, CITAf;

· Institutul de Cercetare-Proiectare pentru Electrotehnică ICPE;

· Institutul de Cercetări Chimice - ICECHIM;

· Institutul de Cercetări în Informatică - ICI;

· Institutul de Informatică Teoretică - Iaşi, IIT.

În cadrul unui instructaj desfăşurat la sediul ANTTI, SCIENTCONSULT a prezentat metodologia proprie de analiză şi au avut loc discuţii pe baza materialului documentar propus. Pe parcursul desfăşurării lucrării, au mai avut loc discuţii între reprezentanţii unităţilor menţionate şi SCIENTCONSULT.

CITAf a întocmit raportul atât despre activitatea proprie, cât, mai ales, despre activitatea ICTCM şi astfel avem informaţii de la 7 unităţi de C&D.

Deoarece unele unităţi au prezentat mai multe cazuri de valorificare, în total lucrarea tratează 12 cazuri.

Rapoartele sunt întocmite de către reprezentanţi ai unităţilor sus menţionate şi poartă semnătura autorului, iar, în unele cazuri, şi a managerului unităţii.

Din punct de vedere al domeniului principal de activitate, unităţile menţionate se clasifică în:

unităţi care generează opere de creaţie intelectuală - institute de cercetare - ICPE, ICECHIM, ICI, IIT, ICTCM;

unităţi care se ocupă de transferul tehnologic (centre de inovare şi afaceri, de implementare a invenţiilor - CII, CITAf).

Din punct de vedere al profilului de bază, unităţile menţionate se clasifică în:

unităţi de cercetare aplicativă în domeniul industriei;

unităţi de cercetare în domeniul informaticii.

9.2. Rezultatele lucrărilor de C&D

Rezultatele lucrărilor de C&D, explicitate conform cerinţelor metodologiei propuse, sunt înregistrate sub formă numerică în tabelul 1 pentru toate unităţile de C&D, cu excepţia CITAf, care a prezentat aceste rezultate într-o formă ce nu se încadrează în tiparul propus, obiectul de bază al CITAf fiind sprijinirea dezvoltării de IMM prin transfer de tehnologie şi inovare.

În tabelul 1’ sunt prezentate câteva caracteristici ale activităţii de cercetare care nu au fost introduse în metodologia propusă, dar care au fost considerate relevante pentru activitatea unităţii de către unii autori ai rapoartelor. Aceste informaţii apar deci numai pentru unele unităţi.

Detalii privind rezultatele activităţii de C&D desfăşurate în domeniul tehnologiei informaţiei de către Institutul de Cercetări în Informatică - ICI - sunt prezentate în tabelul 1 din "Studii de caz privind valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală asupra programelor de calculator, bazelor de date şi a creaţiei ştiinţifice în domeniul tehnologiei informaţiei".

9.3. Studii de caz

Studiile de caz privind valorificarea creaţiilor intelectuale şi a drepturilor de proprietate intelectuală, existente în rapoartele întocmite de unităţile de cercetare sunt prezentate sintetic în tabelul 2.

Se pun în evidenţă informaţiile privind valorificarea pentru studii, rapoarte de cercetare, invenţii, programe de calculator, în general pentru ceea ce reprezintă un rezultat al activităţii de inovare, cercetare-dezvoltare.

Rapoartele cu studiile de caz întocmite de unităţile C&D menţionate pot fi puse la dispoziţia celor interesaţi de către SCIENTCONSULT.

10. ANALIZA STUDIILOR DE CAZ

În metodologia propusă se precizează că prin caz de valorificare a unei creaţii intelectuale, se înţelege valorificarea unui studiu, proiect, documentaţie ştiinţifică, invenţie, design şi model industrial, program de calculator, bază de date, dar se consideră şi valorificarea mărcii de fabrică, comerţ şi servicii.

Analiza studiilor de caz cuprinde atât analiza valorificării creaţiei intelectuale, cât şi a drepturilor de proprietate intelectuală aferente, cele două categorii fiind strâns corelate.

Sunt supuse analizei următoarele tipuri de creaţii intelectuale:

A. Studiu de cercetare fundamentală

Sunt menţionate în mod explicit studii de cercetare fundamentală, fără a fi nominalizate, la poz. 1 din tabelul 2 - ICECHIM.

Deşi în ultimii 3 ani ICECHIM a finalizat 6 rapoarte de cercetare fundamentală, ceea ce reprezintă doar 2% din totalul lucrărilor de C&D, s-a considerat reprezentativ să se menţioneze acest tip de creaţie intelectuală.

Aceste studii au fost valorificate sub diferite forme:

- publicare în reviste de specialitate de prestigiu din ţară şi străinătate (Chemical Abstracts, de exemplu) asociată şi cu recenzarea; despre aceste lucrări s-au făcut referiri şi în alte publicaţii de prestigiu;

- comunicări ştiinţifice în ţară şi străinătate;

- fundamentare de noi direcţii de cercetare aplicativă;

- fundamentare de noi direcţii de valorificare.

Până la stadiul de publicare, protecţia se face prin menţinere în regim de secret de serviciu sau secret. De cele mai multe ori, pe lucrări se menţionează titularul şi limitele utilizării de către beneficiar.

Nu se fac menţiuni privind drepturile de proprietate intelectuală.

Studiul de caz poz. 4 de la ITT - Iaşi, se referă la o creaţie nominalizată de cercetare fundamentală.

Forme de valorificare aplicate: publicare şi comunicări în ţară şi străinătate.

Pe viitor, se preconizează întocmirea unei lucrări de cercetare aplicativă care să se finalizeze cu un proiect şi un modul de procesare. ITT consideră că nu are posibilităţi de valorificare, deşi în urma documentării a constatat că în ţară nu a mai fost proiectat un produs similar, iar în străinătate nu există încă un produs comercial care să înglobeze cercetările din acest domeniu.

Nu se fac precizări în legătură cu protecţia, nici cu drepturile de proprietate intelectuală.

B. Lucrări de cercetare aplicativă

Lucrări de C&D realizate în cadrul unor contracte de C&D şi finalizate cu invenţii brevetabile, sunt prezentate la poz. 2, 3 din tab. 2 - ICECHIM, poz. 1, 2 din tab. 2’ - ICPE, poz. 3 din tab. 2’’ - ICTCM şi poz. 1, 3 din tab. 2’ - CII.

Există mai multe situaţii din punct de vedere a valorificării creaţiei, a valorificării drepturilor de proprietate industrială, a formelor juridice de abordare, a clauzelor impuse. Aceste situaţii rezultă dintr-o anume strategie a unităţii de C&D.

a) Forme de protecţie:

- cereri de brevet de invenţie depuse la OSIM sau

- brevete de invenţie la care unitatea de cercetare este titular sau co-titular.

b) Forme de valorificare:

- publicare şi comunicări ştiinţifice şi

- transfer de tehnologie, transmitere de licenţă către un beneficiar, valorificarea invenţiei făcându-se de unitatea de C&D ca titular sau în calitate de co-titular sau

- fabricaţie în atelierul propriu de microproducţie,

- transfer de tehnologie către un centru de implementare invenţii,

- transfer de tehnologie de la un centru de implementare invenţii către un IMM,

- comercializare produse,

- utilizarea rezultatelor cercetării aplicative şi ale transferului de tehnologie ca orientare pentru noi direcţii de cercetare aplicativă sau fundamentală.

c) Forme juridice de transfer de drepturi:

- contract sau convenţie de transfer tehnologic pe bază de invenţie sau know-how,

- notă de negociere încheiată între titular şi beneficiar privind drepturile ce se cuvin titularului şi autorilor.

d) Clauze:

- clauze din contractul de C&D privind sarcinile inventive, drepturile unităţii de cercetare asupra eventualelor invenţii rezultate din contract;

- clauze privind drepturile unităţii de C&D ca titular sau co-titular al invenţiei şi forma concretă de acordare a acestor drepturi;

- clauze privind drepturile autorilor, în formă concretă;

- clauze care reglementează drepturile beneficiarului de a acorda la rândul lui licenţe;

- drepturile titularului în acest caz;

- clauze de loialitate;

- clauze de confidenţialitate;

- clauze privind proprietatea asupra unor invenţii rezultate din aplicarea invenţiei pentru care s-a acordat licenţă.

invenţii care nu au fost realizate printr-un contract de cercetare:

a) Forme de protecţie:

- brevet de invenţie.

b) Forme de valorificare preconizate:

- transfer de tehnologie

c) Forme juridice de transfer preconizate:

- contract de asociere între unitatea de C&D în calitate de titular şi beneficiar.

d) Clauze contractuale preconizate:

- reglementarea plăţii taxelor de protecţie;

- constituirea şi distribuirea drepturilor patrimoniale;

- clauze privind programul comun de C&D (incluzând contracte de C&D care valorifică brevetul);

- clauze referitoare la eventuale noi brevete ce pot să rezulte din transferul de tehnologie către beneficiar;

- clauze de confidenţialitate.

C. Programe de calculator, baze de date, lucrări de C&D cu profil informatic

Se face referire la acest gen de creaţie intelectuală în raportul ICI. Referirea se face la tipuri de lucrări de C&D din domeniu, fără nominalizarea unor cazuri.

Lucrările de C&D se referă la:

sisteme de prelucrare a informaţiei;

instrumente şi tehnologii informatice;

soft de aplicaţie şi sisteme informatice integrate;

proiecte pilot şi platforme experimentale destinate informatizării societăţii româneşti.

Rezultatele activităţii de C&D sunt protejate prin:

circulaţie sau difuzare controlată (pentru documentaţii ştiinţifice, strategii, proiecte de acte normative);

hardware/software (pentru modele experimentale, proiecte pilot, sisteme informatice, tehnologii şi produse noi).

Forma de valorificare:

cărţi, manuale, articole publicate, comunicări, expuneri, atât în ţară, cât şi în străinătate;

comercializare sau transfer tehnologic pentru produse şi servicii.

Se observă că forma de valorificare se referă la valorificarea unor creaţii intelectuale, a unui rezultat al activităţii de C&D şi nu a drepturilor de proprietate intelectuală.

D. Analize şi diagnoze tehnico-economice, studii de fezabilitate, evaluări de patrimoniu, expertizări de produse şi soluţii tehnice, sisteme relaţionale de informare şi documentare, baze de date ale unităţilor de C&D utile transferului tehnologic

Toate aceste tipuri de lucrări rezultate ale activităţii de inovare sau aferente acesteia sunt creaţii intelectuale care nu au fost considerate ca studii de caz, dar despre care s-a menţionat în rapoartele unităţilor de C&D şi care merită un tratament deosebit.

Aceste creaţii intelectuale sunt în mare parte realizate ca o cerinţă directă sau indirectă a tranziţiei societăţii româneşti, a transformărilor structurale ale cercetării şi, în acelaşi timp, denotă flexibilitatea unităţilor de C&D, capacitatea lor de a răspunde necesităţilor economiei de piaţă.

Aceste creaţii sunt valorificate:

de către unităţile de C&D care le-au creat prin utilizarea informaţiilor respective în vederea dezvoltării unităţii, a cotării la bursă, a privatizării, etc.

de către beneficiari din afara unităţii de C&D, pentru înfiinţarea şi coordonarea IMM, pentru direcţionarea transferului tehnologic etc.

Nu se menţionează în nici un raport forma de protecţie a unor astfel de lucrări, nici drepturile de proprietate intelectuală pe care ele le-au generat.

Este de interes a se analiza nu numai studiile de caz grupate tipologic, ci şi datele furnizate de rapoartele de analiză referitoare la strategia de protecţie şi valorificare a rezultatelor cercetăriii.

Concluzii privind această analiză sunt formulate la cap. 11, pct. A, B, C, D.

11. CONCLUZII PRIVIND STUDIILE DE CAZ

1. Studiile de cercetare fundamentală menţionate în rapoartele unităţilor de cercetare au fost valorificate prin:

publicare şi comunicări ştiinţifice;

fundamentare de noi direcţii de cercetare aplicativă şi valorificare în unitatea de C&D titulară sau eventual în alte unităţi.

Până la stadiul de publicare, aceste lucrări se menţin în regim de secret de serviciu sau secret. De cele mai multe ori, pe lucrări se menţionează titularul şi limitele utilizării de către beneficiar. Nu se fac precizări privind comercializarea.

Pentru unul din cazuri nu se fac nici un fel de precizări privind forma de protecţie.

2. Lucrările de tip analize şi diagnoze tehnico-economice, studii de fezabilitate, evaluări de patrimoniu, expertizări de produse şi soluţii tehnice, sisteme relaţionale de informare şi documentare, baze de date de uz general sau de uz special pentru transferul de tehnologie, lucrări rezultate din activitatea de inovare, deşi nu sunt menţionate ca fiind "cazuri" de studiat în cadrul rapoartelor, merită a fi luate în considerare, având în vedere multitudinea de informaţii furnizate şi nivelul lor de utilitate în perioada actuală.

Aceste creaţii sunt valorificate pentru dezvoltări ulterioare fie de către unitatea de C&D titulară, fie de către alte unităţi de C&D, de producţie, de comerţ etc. Nu se fac precizări privind comercializarea.

Nu se fac precizări privind forma de protecţie a drepturilor de autor, nici privind forma de valorificare a acestora.

3. Lucrările de cercetare aplicativă, realizate în cadrul unor contracte de C&D şi finalizate prin invenţii, cunosc o mare diversitate de valorificare, atât a rezultatelor cercetării, cât şi a drepturilor de proprietate industrială.

Valorificarea s-a făcut prin:

- publicare şi comunicări ştiinţifice;

- transfer de tehnologie prin licenţă de brevet de invenţie şi know-how, transferul făcându-se de către unitatea de C&D, în calitate de titular sau co-titular, produsele, metodele sau tehnologia brevetate aplicându-se de către beneficiarul licenţei, care, de cele mai multe ori, este o altă unitate economică decât unitatea de C&D în care s-a creat invenţia; transferul s-a făcut, în altă variantă, prin "convenţie de licenţă" către sectorul de microproducţie al unităţii de C&D;

- folosirea invenţiei în sectorul de microproducţie al unităţii de C&D fără întocmirea de forme juridice de transfer; comercializarea produselor obţinute prin microproducţie;

- transfer de tehnologie către un centru de implementare a invenţiilor şi aplicarea invenţiei în cadrul centrului;

- transfer de tehnologie de la un centru incubator către un IMM incubat, în acest caz nefăcându-se menţiunea dacă transferul s-a făcut cu forme juridice scrise sau doar verbal, dacă transferul este oneros sau gratuit. Se precizează doar că "de pe urma acestei activităţi nu s-au încasat bani de la firma incubată";

- fundamentare de noi direcţii de cercetare fundamentală şi aplicativă.

Deoarece invenţiile rezultate au fost protejate prin brevete de invenţie, unitatea de C&D a valorificat nu numai creaţia intelectuală ca atare, ci şi drepturile de proprietate industrială generate de titlul de protecţie a invenţiei.

În cadrul contractelor de licenţă sau a altor forme de transfer tehnologic, s-au prevăzut drepturile titularului de brevet şi ale inventatorului şi s-au respectat clauzele privitoare la aceste drepturi.

Autorul unuia dintre rapoarte precizează că, atunci când unitatea de C&D încheie un contract de cercetare cu un beneficiar, este avantajos pentru unitate să prevadă în contract lipsa sarcinilor inventive şi negocierea separată a eventualelor brevete. Această procedură îi asigură unităţii de C&D perspectiva sigură a valorificării drepturilor de proprietate industrială.

Desigur, unii beneficiari acceptă această clauză, alţii nu. În studiul de caz prezentat în raport, beneficiarul a acceptat clauza, dar el era şi co-titular al brevetului.

Dacă această clauză nu este impusă în contractul de cercetare sau dacă nu e impusă o clauză similară de protecţie, beneficiarul contractului de C&D poate fi de acord ca unitatea de C&D să fie titulară a invenţiei şi să-şi valorifice drepturile de proprietate industrială sau poate să nu fie de acord.

Într-unul din cazuri, în urma transferului de tehnologie de la unitatea de C&D la beneficiar s-au fabricat şi comercializat numeroase produse conform invenţiei.

Deşi există în vigoare contractul de licenţă din 1989, de abia în 1996 întreprinderea beneficiară a acceptat perfectarea unui "contract de recompensă" pentru autorii brevetului, dar încă sunt în curs negocierile privind drepturile titularului de brevet.

În stadiul actual se poate aprecia că unitatea de C&D:

a valorificat lucrarea de C&D care a generat invenţia şi toată documentaţia aferentă fabricării produsului;

nu a valorificat drepturile de proprietate industrială.

4. Invenţie realizată în afara contractelor C&D, dar având ca titular unitatea de C&D.

Această invenţie a fost protejată prin brevet de invenţie. Deoarece obiectul invenţiei este solicitat de piaţă, s-a preconizat valorificarea sub forma transferului de tehnologie, realizat printr-un "contract de asociere" între titular şi beneficiar.

Contractul de asociere prevede clauze privind:

valorificarea creaţiei intelectuale;

valorificarea drepturilor patrimoniale ale titularului şi ale autorului;

proceduri impuse în situaţia apariţiei unor invenţii în timpul aplicării invenţiei în curs;

proceduri impuse de transferul de tehnologie şi către alţi beneficiari.

Autorul raportului apreciază că este mai profitabil pentru unitatea de C&D să valorifice drepturile de proprietate industrială în cazul unei invenţii realizate în afara contractelor de C&D, deoarece în acest caz beneficiarul (asociatul) nu pune condiţii restrictive, unitatea de C&D participând la asociere cu acest element concret de patrimoniu intelectual.

Concluzia aceluiaşi autor este că, pentru unitatea de C&D pe care o reprezintă (ICECHIM), este profitabil să nu încheie contracte de cercetare şi să ofere direct licenţe şi know-how gata elaborate, ceea ce uneori este posibil, alteori nu.

5. Programele de calculator, bazele de date, lucrările de C&D cu profil informatic sunt protejate prin:

circulaţie sau difuzare controlată;

hardware/software.

Aceste creaţii intelectuale se valorifică sub formă de publicaţii sau prin comercializare sau transfer tehnologic al produselor sau prin servicii.

În prezent, dintre toate produsele informatice, doar sistemele informatice sunt protejate prin contractele economice încheiate înainte de demararea activităţilor de proiectare. Pe viitor, se preconizează luarea unor măsuri de protecţie şi pentru celelalte rezultate ale activităţii de C&D, măsuri care derivă parţial şi din prevederi ale Legii dreptului de autor, şi anume:

marcarea tuturor rezultatelor activităţii de C&D cu ©, imprimat pe documentaţie la editarea acesteia, pe dischete, iar pentru produsele noi - în momentul transpunerii produsului pe suport magnetic;

contract de cesiune privind transmiterea de strategii la diverşi beneficiari;

contract de împrumut pentru modele experimentale şi proiecte pilot, contract ce se încheie cu unitatea care pune la dispoziţie parţial sau integral resurse materiale, logistice şi umane necesare experimentării sau exploatării;

contract de utilizare exclusivă sau neexclusivă pentru sisteme informatice, contract încheiat înainte de demararea activităţilor de proiectare;

contract de utilizare neexclusivă încheiat înainte de transferul de tehnologie pentru tehnologiile noi;

pentru produsele noi, introducerea pe dischetă a unor informaţii de avertizare privind dreptul de autor; contract de utilizare/cesiune neexclusivă încheiat înainte de livrarea produselor;

pentru proiecte de acte normative în domeniu - contract de cesiune neexclusivă încheiat înainte de transmiterea documentaţiei la terţi.

Autorul raportului de la ICI menţionează că această unitate, deşi leader în domeniu şi furnizor de numeroase programe de calculator către diverşi beneficiari care au inclus aceste programe în produse şi tehnologii noi, nu are în patrimoniu nici un brevet de invenţie, deci nici ICI, nici beneficiarii lui nu au fost interesaţi în protecţia proprietăţii industriale asupra acestor produse informatice.

A. l În ceea ce priveşte Centrul Incubator Tehnologic şi de Afaceri (CITAf) se poate aprecia că acesta nu a prezentat un caz de valorificare propriu, ci unul care aparţine institutului ICTCM în cadrul căruia CITAf-ul funcţionează.

· Din materialul elaborat rezultă că CITAf a realizat studii şi experimentări care vizează realizarea de produse şi tehnologii noi, pe de o parte, şi implementarea strategiilor de transfer în întreprinderi mici şi mijlocii, pe de altă parte. Se menţionează că s-a realizat transferul unei tehnologii către o firmă incubată, dar nu se menţionează nici forma juridică de transfer, nici cauzele care au dus la neîncasarea de bani de la firma incubată.

· CITAf se constituie şi într-un nucleu de consultanţă acordată pentru dezvoltarea de proiecte la nivel zonal, cooperează cu CNIPMMR şi, folosind bazele de date ale unităţilor de C&D din domeniul construcţiilor de maşini, pune în contact agenţi economici potenţial beneficiari cu oferta de C&D.

· CITAf, deşi înfiinţat din martie 1992, nu a dobândit nici până acum personalitate juridică, cu toate implicaţiile ce rezultă de aici.

B. l Pentru strategia ICTCM privind valorificarea rezultatelor cercetării, este semnificativ faptul că lucrările de C&D contractate drect cu agenţii economici au crescut ca pondere în totalul lucrărilor contractate de institut, de la 6% în 1993 la 12 % în 1995.

· Pentru ICTCM s-a completat şi cerinţa din metodologia propusă privind criteriile economice (singura unitate la care s-au făcut aceste precizări). Se pun în evidenţă următoarele aspecte care privesc valorificarea cazului studiat:

- s-a ţinut gestiunea financiară pe temă de cercetare şi pe invenţie;

- venitul net obţinut în primii 2 ani prin aplicarea invenţiei;

- venitul obţinut în anii 1994, 1995, ca urmare a scutirii de impozit pe profitul obţinut prin aplicarea invenţiei;

- suma datorată inventatorilor ca procent din profitul net realizat de institut prin aplicarea invenţiei, pe toată durata aplicării acesteia, ca urmare a clauzei impuse în actul de negociere ICTCM (ca titular) - inventator;

- sumele obţinute de institut ca urmare a aplicării invenţiei, cu următoarele destinaţii:

* investiţii în secţiile care aplică invenţia;

* stimulente pentru cei care contribuie la aplicarea invenţiei;

* stimulente pentru inventatorii medaliaţi la Salonul Internaţional de Invenţii de la Geneva.

· Deşi produsul obţinut conform invenţiei a fost apreciat pe piaţă, s-a comercializat şi s-a transferat tehnologia de aplicare la cca. 100 de beneficiari, “nu există în cadrul contractului o clauză specială privind proprietatea intelectuală şi o formă juridică de transfer tehnologic”.

· Succesul invenţiei s-a datorat şi publicităţii făcute de institut, atât sub formă de prospecte, postere, comunicări ştiinţifice, cât şi prin participări la Saloane interne şi internaţionale de invenţii, la Târguri şi Expoziţii.

· Un număr mare de lucrări de C&D sunt întocmite pe baza unor invenţii brevetate sau brevetabile, ceea ce dovedeşte valorificarea invenţiilor şi ca o sursă de fundamentare a unor lucrări de cercetare ştiinţifică.

· Deşi 34 de invenţii fac obiectul transferului tehnologic, nu rezultă că în ICTCM există o persoană sau un colectiv cu responsabilităţi în cadrul activităţilor de transfer tehnologic. Se menţionează, însă, că în CITAf există un specialist cu astfel de responsabilităţi.

C. l Centrul de Implementare a Invenţiilor - Craiova - CII.

· CII are o strategie de selectare a temelor de cercetare, care ţine seama de câteva criterii impuse de adaptarea la economia de piaţă. Se selectează, pentru a fi valorificate, acele brevete care, printre altele:

- sunt solicitate pe piaţă;

- au impact social puternic;

- pot fi aplicate şi în domenii complementare;

- au ciclu de implementare scurt.

· Fiecare temă de cercetare parcurge obligatoriu câteva etape legate strâns de valorificare, şi anume:

- studiu de piaţă privind necesitatea produsului;

- identificarea unui potenţial fabricant şi a unui potenţial distribuitor;

- transferarea produsului la o unitate economică cu nivel tehnologic corespunzător pentru începerea fabricaţiei de serie.

· CII are o strategie de selecţie a resurselor umane, formarea şi selectarea viitorilor întreprinzători făcându-se încă din anii IV, V de studiu, pentru studenţii facultăţilor tehnice.

· La cele trei cazuri studiate, nu s-au manifestat direct şi explicit cerinţele pieţii, dar CII a venit în întâmpinarea unor neajunsuri tehnice şi tehnologice studiate, prin oferta unor produse competitive, care încorporează elemente de progres tehnic, duc la reducerea unor timpi de lucru, sunt corespunzătoare din punct de vedere economic şi satisfac clientul.

· CII a apreciat fiecare caz din punct de vedere managerial, precizând care implementare reprezintă un succes sau un eşec. În vederea perfecţionării soluţiilor tehnice, s-au cules informaţii de la clienţi în legătură cu produsele lansate.

· Unul dintre cazuri propune o soluţie tehnică care poate conduce şi la modificarea design-ului produsului final şi, prin aceasta, s-a considerat că ar putea să aibă pe piaţă un impact mai mare.

· La CII se practică efectuarea unei analize economice înainte de începerea cercetării, ţinând seama şi de beneficiarul transferului, adică fabricantul produsului.

· Studiile de marketing au dovedit că “reacţia consumatorului nu poate fi apreciată numai prin prisma încorporării creaţiei intelectuale, ci, mai ales, prin utilitatea produsului. Ea diferă de la un consumator la altul, în funcţie de nivelul cunoaşterii realizărilor în domeniu”.

“Existenţa unui brevet nu garantează performanţa produsului realizat, de aceea faza de cercetare este obligatorie pentru obţinerea unui produs de succes”.

D. l ICPE are o strategie proprie de protecţie a proprietăţii industriale şi de valorificare a rezultatelor cercetării şi a drepturilor de proprietate industrială. Cu toate acestea, se poate observa o scădere semnificativă a numărului de brevete acordate (de la 32/1991 la 1/1996), dar o scădere mai puţin accentuată a numărului de cereri de brevete depuse.

· Raportul ICPE face menţiunea că, în calitatea sa de titular al unor brevete de invenţie, a intervenit pentru sistarea producţiei în cazul neplăţii de către beneficiar a unor dividende din profiturile realizate ca urmare a aplcării şi valorificării invenţiei prin contracte de licenţă.

· ICPE, cu un patrimoniu de 100 de brevete de invenţie obţinute numai în perioada 1991-1996, consideră că valoarea taxelor pentru brevetare şi menţinere în vigoare este relativ ridicată. O apreciere grosieră duce la concluzia că, pentru 100 de brevete, într-un an, taxele pot atinge între 3 şi 6 milioane lei, pentru a fi protejate numai în România. În 1997, aceste taxe se apreciază a fi reactualizate la nivelul actual al dolarului, deci vor creşte de aproximativ 12 ori. Ca urmare, datoria de 36 - 72 milioane lei pentru plata taxelor pe un an va necesita reconsiderarea strategiei de protecţie a institutului.

12. Concluzii finale Şi propuneri

Având în vedere că datele statistice publicate în [29] arată că în 1994 numărul de cereri de brevete de invenţii înregistrate de institutele de cercetare este de 197 şi că rapoartele prezentate în Anexa 6 a prezentei lucrări arată că trei dintre institutele selecţionate pentru studiile de caz au depus în 1994 aproximativ 90 de CBI rezultă:

aceste institute se numără printre cele mai prolifice din punct de vedere al generării şi protecţiei drepturilor de proprietate industrială;

selectarea unităţilor de C&D pentru efectuarea studiilor de caz se dovedeşte a fi argumentată.

Referitor la lucrările de C&D din domeniul informaticii, nu sunt evidenţiate şi valorificate drepturile de proprietate intelectuală, dar există o strategie în acest sens, pentru viitor, având în vedere atât prevederile legii dreptului de autor, cât şi utilizarea unor forme juridice adecvate de valorificare cum ar fi - contracte de cesiune, contracte de împrumut, contracte de utilizare exclusivă sau neexclusivă.

Se preconizează, de asemenea, introducerea pe dischete a unor informaţii de avertizare privind drepturile de autor ale titularului.

1. Lucrarea tratează problematica valorificării drepturilor de proprietate intelectuală în strânsă corelare cu valorificarea creaţiei intelectuale, ca o verigă în şirul de activităţi derulate pentru a obţine un nou produs cu scopul satisfacerii consumatorului.

· 2. S-au prezentat mai multe cazuri de valorificare, considerate reprezentative pentru unităţile de C&D selecţionate, punându-se.

BIBLIOGRAFIE

1. Guide sur les licences pour les pays en développement. Un guide sur les aspects juridiques de la négociation et l’élaboration de licences de proprieté industrielle et d’accords de transfert de techniques adaptés aux besoins des pays en développement - OMPI - 1977

2. Guide sur les activités de proprieté industrielle des entreprises des pays en développement - OMPI - după 1980

3. International Forum on the Role of Industrial Property in Economic Cooperation Arrangements - 9-13 oct. 1989, Moscow

4. N. Fănaru, E. Gheorghicescu, I. Popa - Proprietatea industrială. Valorificare şi protejare, OID - ICM - O nr. 2/1995

5. Guide sur la rédaction de contrats partant sur le transfert international de "know-how" (savoir-faire) dans l’industrie mecanique - Commission Economique pour l’Europe, Nations Unies

6. Lucian Mihai, Romeo Popescu - Dreptul proprietăţii industriale. Culegere de acte normative. Editura Coresi, Bucureşti, 1995

7. Yolanda Eminescu - Contractul de cercetare ştiinţifică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1971

8. Yolanda Eminescu - Opera de creaţie şi dreptul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1987

9. Aurelian Ionaşcu, Nicolae Comşa, Mircea Mureşan - Dreptul de autor, Editura Academiei, Bucureşti, 1969

10. Thorpe Barrett - Write your own business contracts. What your attorney won’t tell you, Oasis Press, Oregon

11. SCIENTCONSULT - Îndreptar metodologic privind protecţia proprietăţii intelectuale în unităţile de C&D şi la nivelul MCT, contract 411C/1994

12. SCIENTCONSULT - Soluţii privind aplicarea Legii dreptului de autor în activitatea de inovare, cercetare-dezvoltare, transfer tehnologic - contract C424/1996

13. Y. Plasseraud - Brevets et transfert de technologie dans le tiers-monde. Compatibilité ou antinomie. Mondes en développement

14. Stan V. Sorin - Criterii de evaluare a proiectelor şi a unităţilor de C&D, IDCM - 0,1 - Informare documentară pentru construcţii de maşini, 1995

15. Silviu Brucan - Stâlpii noii puteri în România, Ed. Nemira, 1996

16. Gunter Kayser - Industria mijlocie: Sectorul cu cele mai multe locuri de muncă din Germania între inovaţie şi experienţă, Deutschland, revistă de politică, cultură, economie şi ştiinţă, nr. 3, iunie 1996

17. George Cojocaru - Câteva reguli pentru managementul eficient al cercetării-dezvoltării, Adevărul economic nr. 32/33, august 1996

18. Restructurarea ordinii internaţionale. Raport către Clubul de la Roma. Bucureşti, Editura Politică, 1978

19. Declaraţia adoptată în septembrie 1980 de către miniştrii de externe din ţările membre ale "Grupului celor 77"

20. Studii ale secretariatului UNCTAD

Grands problemes decoulant du transfert des techniques aux pays en voie de développement (F.75.II.D.2);

Le transfert inverse des techniques. Effects économiques de l’exode du personnel qualifié des pays en voie de développement (F.75.II.D.1);

Le rôle du systeme des brevets dans le transfert des techniques aux pays en voie de développement (F.75.II.D.6).

21. Yolanda Eminescu - Probleme juridice ale transferului de tehnologie, Editura Academiei, 1979

22. J.H. Reichman - Intellectual Property in International Trade. Opportunities and Risks of a GATT Connection, 1989, Reprinted from Vanderbilt, Journal of Transactions

23. Negociations commercials multilaterales. Negociations d’Uruguay. Acte final reprenant les resultats des negociations commerciales multilaterales de l’Uruguay Round, 15 dec. 1993, Secretariat de GATT

24. M. Duhamel, F. Barsacq - Guide pratique pour l’établissement de contrats de transfert de technologies. Innovation sprint - European Community strategic programme for innovation and technology transfer 1993

25. Metodologia de evaluare şi acreditare a institutelor naţionale de cercetare-dezvoltare, HG 135, MO 65 - 1 aprilie 1996

26. Thomas B. Pahl, Tish Egglestrow, Sorin David în cooperare cu Asociaţia Baroului American - Contracte tip pentru întreprinzătorii particulari, Editura Tehnică, Bucureşti 1993

27. Gilbert Abraham-Frois - Economia Politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

28. Sabin Gagiu - Ciugulim firimituri ca peştii ăia mici pe lângă rechinii mari, articol publicat în Jurnalul Naţional de luni 12 august 1996 (interviu cu ministrul Doru Dumitru Palade)

29. Caiete de management, Cătălin Dimofte - Proprietatea industrială - un avantaj de luat în seamă, Adevărul economic aprilie 1995 (interviu cu directorul general OSIM - Mioara Rădulescu)

30. Alvin Toffler - Power Shift, Editura Antet, 1995

31. Gilles Thiriez - Créer et développer une franchise, Les éditions d’Organisation, 1988

32. Liviu Mihail Băloiu - Managementul inovaţiei, Editura Eficient, Bucureşti, 1995

33. Valeriu Erhan - Brevetul de invenţie, Lumina Lex, Bucureşti, 1995.

34. A. D. Moore - Invenţie, Descoperire, Creativitate. Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1986

35. Twiss Brian C. - Inovare Tehnologică. Creativitate, Conducere, Organizare. Bucureşti, Editura Tehnică, 1984

36. Yolanda Eminescu - Tratat de Proprietate Industrială Vol. I - III. Bucureşti, Editura Academiei Române. 1983

37. Otilia Calmuschi - Cooperarea Internaţională în domeniul proprietăţii industriale. Direcţii şi Perspective. Bucureşti. Editura Academiei Române. 1990

38. Ioan Cameniţă - Protecţia invenţiilor prin brevete. Bucureşti, Editura Academiei Române. 1977

39. Ioan Cameniţă - Protecţia internaţională a proprietăţii intelectuale. Bucureşti, 1982

40. **** - Mic dicţionar de proprietate industrială, Editat OSIM, 1983

41. Lucrările Simpozionului Naţional de Proprietate Intelectuală "Transformări în dreptul de proprietate intelectuală în România", 15-17 mai 1991, Bucureşti

42. Alexandru Lorenţ (coordonator) - Bazele protecţiei creaţiei tehnice originale. Editat de OSIM. 1985

43. Vitalie Belous - Bazele performanţei. Ingineria performanţei umane. Editura Performantica, Iaşi, 1995

44. Colecţia "Buletinul Oficial de Proprietate Industrială"

45. Colecţia "Revista Română de Proprietate Industrială"

46. Colecţia "Revista de Inventică", Iaşi

47. Bernard Rinkin - Patenting and marketing your inventions, Mk. Graw Hill, 1984

48. Ioan Macovei - Contracte de comerţ exterior în dreptul român, Editura Junimea, Iaşi

49. Ion Vasilescu - Dreptul exclusiv de exploatare şi transmitere a drepturilor conferite de brevet, Simpozionul de Proprietate Intelectuală, Bucureşti 1991

50. Ion Constantin - Proprietatea intelectuală şi succesul în afaceri. Editura Rentrop & Straton, Bucureşti 1996

ANEXE

anexa 1

Sinteze din rapoartele oecd privind

valorificarea cercetării

- Suedia -

Capitolul intitulat „Politica în domeniul valorificării rezultatelor cercetării“ prezintă valorificarea cercetării în Suedia cu referire în special la relaţia universităţi-industrie, considerată drept relevantă pentru transferul rezultatelor cercetării.

Cooperarea dintre universităţi şi industrie se face fie direct, fie prin intermediar şi sunt exemplificate în acest sens numai agenţii guvernamentale responsabile de C-D din industria suedeză şi anume:

- Comitetul Naţional pentru Dezvoltare Tehnologică;

- Consiliul de Cercetare în Construcţii.

Se apreciază ca operante unele forme de cooperare între universităţi şi industrie în vederea valorificării cercetării:

- centre ştiinţifice, parcuri ale ştiinţei, fundaţii având drept scop promovarea unor contracte de cercetare şi aplicarea practică în industrie a unor invenţii;

- profesori „adjuncţi“, adică cadre universitare care-şi desfăşoară activitatea de bază în afara sistemului universitar, dar care au obligaţia de a lucra periodic în activitatea de cercetare din universitate şi de a se implica în activităţi de pregătire post-universitară;

- profesori „de legătură“ care desfăşoară activităţi de cercetare pentru întreprinderile mici şi mijlocii lipsite de sectoare proprii de C-D;

- birouri de contact în universităţi care stabilesc contacte între universităţi şi alte organizaţii atât pentru rezolvarea problemelor curente privind proiectele de cercetare, cât şi pentru transferul rezultatelor cercetării.

Institutele de cercetare funcţionează pe baza unor acorduri între stat (reprezentat deseori prin Comitetul Naţional pentru Dezvoltare tehnologică) şi un număr de companii care doresc să sprijine activităţile C-D de interes comun.

Dacă pentru un anume profil de C-D nu există o unitate de C-D specializată, programul este încredinţat unui comitet special alcătuit.

Se face aprecierea că, în domeniul C-D, Suedia are o politică „neo-tehnocratică“; numirea Primului Ministru drept coordonator al politicii de C-D este o dovadă a interesului de care se bucură ştiinţa şi tehnologia în toate cercurile politice din Suedia.

- Marea Britanie -

Politica în domeniul valorificării rezultatelor cercetării are la bază principiile conform cărora:

- cercetarea academică trebuie să furnizeze elementele de noutate şi progres necesare industriei;

- este necesară o bază de cercetare fundamentală proprie:

- transferul de tehnologie trebuie să se realizeze printr-o comunicare directă şi să fie asociat cu un transfer de personal din cercetare în industrie;

- industria trebuie să sprijine managerial şi financiar cercetarea strategică.

Promovarea inovării tehnologice şi valorificarea se realizează pe baza unor programe:

· programul LINK pentru programe de cercetare realizate de institutele de cercetare şi companii producătoare; obiectivele:

- încurajarea cercetării încă din faza incipientă;

- asimilarea rapidă a ideilor provenite din cercetare.

Guvernul finanţează până la 50% din costul total al programului. Până în iulie 1990, guvernul a cheltuit 160 milioane lire pentru 24 de subprograme din domeniile: biotehnologie, electronică, materiale noi, prelucrare avansată.

· programe pentru tehnologii avansate elaborate pentru a stimula cercetarea competitivă şi transferul de tehnologie în companiile industriale cu preocupări în domeniul noilor tehnologii. Departamentul Comerţului şi Industriei a alocat pentru aceste programe 137 milioane lire.

· programul Alvey ca principal program de C-D în tehnologia informaţiei. Finanţarea guvernamentală - 200 milioane lire, finanţarea din partea industriei -150 milioane lire. În momentul de faţă programele naţionale în acest domeniu sunt la scară mai redusă şi sunt complementare celor susţinute CEE.

· valorificarea C-D din domeniul apărării

Departamentul Comerţului şi Industriei cooperează cu Ministerul Apărării şi se realizează astfel:

- accesul sectorului civil la resursele şi experienţa Ministerului Apărării;

- finanţarea de către Departamentul Comerţului şi Industriei a unor programe substanţiale la două dintre institutele importante de cercetare ale Ministerului Apărării pentru a sprijini practica civilă să beneficieze de C-D militară.

S-a întocmit un raport privind această colaborare şi s-a menţionat că peste 160 linii de producţie cu un volum anual al vânzărilor de 3,2 miliarde lire, au fost derivate din tehnologii militare.

Alte forme de transfer tehnologic

Politica Departamentului de Comerţ şi Industrie pune accent pe legăturile dintre institutele de învăţământ superior, consiliile cercetării şi industriei şi încurajează transferul de tehnologie în zonele mai puţin dezvoltate, în special, spre întreprinderile mici şi mijlocii.

Cheltuielile generale pentru transferul de tehnologie şi activităţile adiacente s-au ridicat la cca 100 milioane lire în perioada 1989-1990.

Departamentul Comerţului şi Industriei a sponsorizat înfiinţarea a 14 centre regionale pentru tehnologie în întreaga ţară având ca obiect transferul de tehnologie din institutele de învăţământ superior spre industrie, administrarea bazelor de date, pregătirea profesională necesară introducerii noilor tehnologii, managementului tehnologiilor şi consultanţa de specialitate.

- Franţa -

În Franţa există un sector public puternic de cercetare ceea ce a permis:

- dezvoltarea considerabilă a cercetării fundamentale (în sectorul public, aproximativ 75% din lucrări);

- considerarea intereselor tuturor partenerilor ştiinţifici implicaţi: departamente guvernamentale şi utilizatori;

- sporirea valorii rezultatelor activităţii de cercetare.

Politica de valorificare a rezultatelor cercetării are mai multe componente:

Agenţia Naţională pentru Valorificarea Cercetării

Această Agenţie este un organism pilot care coordonează operaţiile de mare amploare ale transferului de tehnologie, are legături cu mii de firme prin intermediul Fondului pentru Modernizarea Industriei, administrează un portofoliu de brevete, are o procedură de sprijinire a inovării implicând întreprinderile mici şi mijlocii, are o reputaţie consolidată.

Deseori Agenţiei i se reproşează că adoptă acelaşi punct de vedere cu cel al Ministerului de Finanţe.

Dimensiunea regională

La nivel regional se desfăşoară activităţi de transfer al rezultatelor cercetării, trăsătura comună a acestora fiind descentralizarea.

Aceste activităţi se adresează firmelor mici şi mijlocii care trebuie să fie instruite în sensul că schimbările tehnologice sunt o investiţie necesară supravieţuirii pe o piaţă liberă.

- Relaţiile cu publicul şi activităţile de informare

În fiecare regiune există câte o agenţie de informare ştiinţifică şi tehnică, ca parte a camerei regionale de comerţ şi industrie.

Funcţionarea acestei agenţii se sprijină pe baze de date, pe o reţea de transmitere a datelor cu acces la bănci şi baze de date, o reţea de corespondenţi în Franţa şi străinătate care reprezintă o sursă de informaţie specializată.

Aceste agenţii formează o reţea de servicii.

- Reţeaua de consultanţă în domeniul tehnologiei

Consultanţa din aceste reţele identifică cererile potenţiale pentru tehnologie, dau o formă tehnologică unei probleme exprimate deseori în termeni comerciali sau rezolvă direct probleme tehnice mai simple.

Reţeaua este necesară şi pentru schimbarea permanentă de informaţii şi experienţă.

- Agenţiile pentru transfer de tehnologie şi know-how

Sunt o combinaţie profesională a mai mulţi parteneri: instituţii de învăţământ, instituţii de cercetare, firme, centre tehnice, camere de comerţ, asociaţii profesionale. Scopul lor este de a crea mijloace de producţie prin şi pentru industrie, de a moderniza şi înnoi ramurile industriei şi de a genera noi capacităţi pentru producţie cu valoare adăugată ridicată. Ele contribuie şi la pregătirea personalului şi la popularizarea noilor tehnologii prin intermediul reţelei de consultanţi.

- Centrele regionale de tehnologie

Se concentrează asupra unui anumit document al tehnologiei, asupra calificării şi resurselor necesare atingerii unor standarde de calitate. Un astfel de centru este o asociaţie care cuprinde laboratoare de cercetare din învăţământ, din instituţii publice sau cvasi-publice şi din industrie. Unul din obiectivele acestor centre este dezvoltarea relaţiilor cercetare-industrie.

- Tehnopoli

Presupun concentrarea în acelaşi loc a unor instituţii de învăţământ superior, centre publice de cercetare, firme mari cu capacitate ridicată de cercetare, firme inovative mici, în vederea stimulării reciproce în desfăşurarea procesului de inovare, pentru crearea de noi locuri de muncă şi noi întreprinderi inovative.

Succesul acestor asocieri depinde de gradul de interacţiune dintre asociaţi.

Pentru stimularea procesului de inovare şi de valorificare a rezultatelor cercetării s-au luat o serie de măsuri fiscale şi măsuri de formare a capitalului disponibil pentru activitatea de C-D.

Măsuri fiscale

- referitor la propietatea industrială. Pentru încurajarea procesului de inovare, anumite forme de venituri din propietatea industrială se impozitează cu 15% (faţă de aprox. 50% - impozitare normală);

- referitor la cercetare. Se reduce impozitul echivalent cu 50% din creşterea anuală a efortului depus pentru activitatea de C-D, acest efort incluzând mai multe tipuri de cheltuieli printre care şi cheltuielile ocazionate de brevetarea invenţiilor şi menţinerea în vigoarea a acestora.

La dispoziţia firmei, ca urmare a reducerii impozitului, rămâne o sumă disponibilă în valoare de maxim 40 milioane FF. În acest mod, întreprinderile mici şi mijlocii au reuşit în 1991 să finanţeze în medie circa 11% din cheltuielile de C-D.

Măsuri de formare a capitalului disponibil pentru activitatea de C-D

Având în vedere lipsa acută de capital, autorităţile au luat măsuri prin implicarea diferitelor societăţi financiare.

- Societăţi Financiare pentru Inovaţii

Scopul acestor societăţi:

- facilitează aplicarea industrială a cercetării tehnologice în Franţa;

- promovează şi exploatează invenţiile legate de produs, proces sau metodă, invenţii deja brevetate.

Intervenţia acestor societăţi se manifestă:

- când se înfiinţează o firmă cu caracter inovativ;

- pe parcursul funcţionării unei astfel de firme.

Guvernul se angajează să scutească de impozit contribuţia bănească a acestor societăţi la formarea capitalului firmelor.

Este important de prezentat unele dintre sarcinile acestor societăţi financiare:

- să participe cu un capital de minim 10 milioane FF la firme sau grupuri de firme, fără a deţine mai mult de 30% din capitalul total;

- să investească minim 60% din capitalul propriu în inovaţie, în cursul celor 3 ani ce urmează încheierii convenţiei;

- să nu investească mai mult de 25% din capitalul propriu, într-o singură oparaţiune;

- să-şi reînnoiască periodic investiţiile în procese inovative.

- Societăţi de capitaluri

Funcţionează sub forma societăţilor de capital de risc, investesc în inovare, dar beneficiază de scutiri de impozit conform normelor în vigoare.

- Germania -

Raportul privind politica de valorificare a rezultatelor cercetării nu începe cu o parte teoretică introductivă, ci direct cu fraza „Faptul că circa 70% din cheltuielile de C-D se efectuează de către şi pentru producţie este cea mai bună dovadă a gradului înalt de valorificare a cercetării“.

Promovarea inovării tehnologice

· deşi unităţile de C-D au o largă autonomie privind alegerea domeniilor şi temelor de cercetare, statul acordă sprijin concret pentru domenii considerate strategice;

· sunt promovate în special tehnologiile cheie şi anume:

- tehnologia informaţională

- biotehnologia

- crearea de materiale noi.

Pentru cele 3 domenii, în 1988 s-au alocat 1,5 miliarde DM, cu menţiunea că sprijinul cel mai consistent s-a acordat întreprinderilor mici şi mijlocii.

Direcţii de integrare a unităţilor de cercetare din Germania de Est

Selectăm măsuri de sprijinire a unităţilor de cercetare din domeniul aplicativ:

- noile firme bazate pe aplicarea noilor tehnologii pot beneficia de spijinul a numeroase centre tehnologice şi incubatoare în dezvoltare în Germania de Est; 15 centre tehnologice au fost finanţate cu 40 milioane DM;

- Ministerul Federal al Cercetării şi Tehnologiei îşi propune să asigure până la 1 milion DM pentru fiecare unitate care promovează inovarea, prin sistemul cumpărării de acţiuni:

Programul „Muncă şi Tehnologie“

S-au alocat 489 milioane DM în perioada 1989-1993 pentru rezolvarea unor probleme privind:

- aplicarea tehnologiei în munca de birou;

- riscurile de sănătate ca urmare a utilizării noilor materiale;

- legislaţia socială în context european.

anexa 2

Prevederi OMPI

privind transferul de tehnologie [1]

procesul de negociere

a transferului de tehnologie

Modul concret de a realiza un transfer de tehnologie sau de know-how diferă foarte mult funcţie de ţările implicate în transfer, de natura tehnologiei oferite sau necesare, precum şi de tipul aranjamentului ce guvernează achiziţia, punerea în aplicare şi perfecţionarea tehnologiei transferate.

În continuare, sunt prezentate unele principii utile pentru cei ce realizează transferul de tehnologie privind mecanismele şi tehnicile care intervin în cadrul procesului de negociere şi de pregătire a unei licenţe de proprietate intelectuală sau a unui acord de transfer tehnologic.

Acest proces înglobează:

1. cercetarea (investigarea) şi alegerea unui eventual furnizor şi a unui potenţial cumpărător;

2. pregătirea şi prezentarea ofertei de furnizare a tehnologiei;

3. intervenţia participanţilor şi a intermediarilor în negocieri;

4. negocierea propriu-zisă a clauzelor şi condiţiilor transferului tehnologic;

5. determinarea licenţelor sau acordurilor care trebuie să fie incheiate;

6. elaborarea şi încheierea documentelor juridice necesare;

7. aprobarea sau examinarea şi înregistrarea tranzacţiei şi a documentelor de către organisme publice sau guvernamentale (dacă e nevoie).

1. Alegerea furnizorului eventual şi a cumpărătorului potenţial

Alegerea unui eventual furnizor sau a unui potenţial cumpărător se poate face în urma unui simplu contact sau poate fi rezultatul unei vaste cercetări (investigaţii).

De multe ori alegerea partenerilor pentru o tranzacţie de transfer tehnologic poate fi la fel de importantă ca şi alegerea celei mai potrivite tehnologii.

Întreprinderile pot primi informaţii privind ofertele de furnizare sau cumpărare de tehnologii:

· direct prin curier;

· din publicaţii profesionale;

· de la asociaţiile profesionale;

· de la organizaţii financiare şi/sau bancare interesate care au propriile servicii specializate;

· de la organisme naţionale sau internaţionale interesate în valorificarea cercetării ştiinţifice;

· de la secţiile comerciale ale ambasadelor şi consulatelor.

2. Pregătirea şi prezentarea ofertei sau a cererii de furnizare de tehnologie

Cantitatea de informaţii furnizate cu această ocazie diferă funcţie de natura tehnologiei, dar nu numai.

De obicei ofertele:

· identifică eventualul furnizor sau potenţialul cumpărător;

· descriu sumar tehnologia propusă sau cerută prin ofertă;

· conţin ilustraţii sau desene, menţionându-se brevetele şi mărcile înregistrate existente sau cererile depuse pentru acestea;

· precizează utilizările posibile;

· precizează tipul de finanţare sau aranjamentul comercial la care se poate recurge.

Uneori se mai pot adăuga eşantioane de produse sau se pot cere descrieri de tehnologii diferite şi identificarea altor eventuali furnizori ai acestor tehnologii de la care se pot cere informaţii sau pot fi invitaţi de potenţialul cumpărător să-şi trimită propriile propuneri.

Când este în posesia unui răspuns favorabil, eventualul furnizor poate acorda potenţialului cumpărător o opţiune asupra tehnologiei sale. Durata acestei opţiuni depinde de amânarea necesară pentru a evalua tehnologia. Această opţiune poate conţine dispoziţii pentru prevenirea divulgării informaţiilor referitoare la tehnologie şi, în acelaşi timp, se cere plata prealabilă a unei sume proporţionale cu volumul informaţiilor divulgate.

Stabilirea informaţiilor divulgate din motive de evaluare poate fi subordonată unui acord preliminar asupra informaţiilor tehnice, care vor fi comunicate unor anumite cadre sau experţi ai cumpărătorului potenţial. Când aceşti experţi îşi dau acordul negocierile pot începe.

3. Participanţi şi intermediari care intervin în negocieri

Pentru eventualul furnizor de tehnologie există un larg evantai de posibilităţi de a duce negocierile cu potenţialul cumpărător. Acest evantai cuprinde:

· relaţii directe ale eventualului furnizor de tehnologie, în calitate de societate mamă şi în nume propriu;

· prin intermediul unui departament specializat sau a compartimentului de export;

· relaţii indirecte printr-o filială naţională, birou local, reprezentant izolat, asociaţi;

· prin intermediari.

În general, marile întreprinderi însărcinează reprezentanţele regionale cu negocierile de rutină privind licenţele propietăţii intelectuale şi se ocupă direct doar de tranzacţiile de transfer tehnologic importante.

Intermediarii ce pot interveni sunt:

· agenţii de licenţe şi de valorificare a brevetelor;

· organisme de cercetare în brevete;

· agenţi de brevete şi ingineri specializaţi în punerea la punct a brevetelor, a gestiunii şi comercializării drepturilor de proprietate intelectuală;

· întreprinderi specializate în consultanţă;

· organisme naţionale specializate în dezvoltarea şi valorificarea cercetării ştiinţifice şi comercializarea tehnologiilor rezultate;

· organizaţii de comerţ exterior.

Se poate încheia o licenţă de proprietate intelectuală sau un acord de transfer tehnologic cu un cumpărător care poate fi:

· o filială cu participare 100% având sau nu activităţi de fabricaţie;

· o filială cu participare majoritară sau minoritară având sau nu activităţi de fabricaţie;

· un birou local al furnizorului de tehnologie sau al licenţei;

· o întreprindere sau un grup de întreprinderi având sau nu activităţi de fabricaţie, unde furnizorul de licenţe sau de tehnologie nu exercită nici un control şi nu are nici un interes;

· o persoană fizică sau juridică (sector privat);

· un organizator public sau o instituţie guvernamentală.

În cadrul unui transfer tehnologic poate fi un singur furnizor care furnizează totul (un proiect la cheie) sau mai mulţi furnizori, fiecare furnizând o parte a tehnologiei dorite. Ambele situaţii au avantajele şi dezavantajele lor. Din această cauză, este puţin probabil ca reuşita unei tranzacţii de transfer tehnologic să fie durabilă dacă un particular sau un grup nu este însărcinat expres de fiecare parte cu supervizarea tranzacţiei, începând cu negocierile iniţiale şi până la reziliere sau la expirarea licenţei sau acordului.

4. Negocierea clauzelor şi condiţiilor tranzacţiei de licenţă sau

transfer tehnologic

Poate dura de la o lună până la 6 luni şi uneori chiar 2 -3 ani, fiind necesare de multe ori consultări intermediare cu specialiştii celor două părţi şi depinde în mare măsură de competenţa negociatorilor.

5. Determinarea licenţelor sau a acordurilor care trebuie încheiate

Rolul fiecărei părţi a unui transfer tehnologic poate fi definit printr-un document juridic unic conţinând licenţa proprietăţii intelectuale sau acordul de transfer tehnologic sau printr-un ansamblu de documente juridice, legate între ele, conţinând licenţele sau acordurile distincte.

Când tranzacţia de transfer tehnologic este complexă şi anumite aspecte se pot disocia de altele, este indicat din punct de vedere juridic să fie repartizate în licenţe şi acorduri separate.

Această soluţie facilitează administrarea fiecărei licenţe sau acord din punct de vedere comercial, financiar şi tehnic, bineînţeles dacă administrarea fiecăruia dintre aceste aspecte este încredinţată, ca un serviciu distinct, de furnizor, cumpărătorului.

De asemenea, această soluţie ajută să se evalueze fiecare element şi să se determine dacă preţul fiecăruia şi costul global al tranzacţiei sunt corecte.

Când know-how-ul asociat nu este de prea mare importanţă, în mod normal, este conţinut în licenţa brevetului. Dacă know-how-ul asociat este important, de obicei, se încheie un acord separat pentru acesta, fiind separat de acordurile relative la servicii sau asistenţa tehnică oferită transferului tehnologic.

Dacă se încheie un singur acord, este bine ca fiecare element să fie precizat separat. Un document juridic care conţine simultan concesiunea licenţei pentru două sau mai multe tipuri de drepturi de proprietate intelectuală (de exemplu brevetul şi marca) este un document delicat şi relativ dificil de redactat. Domeniile de utilizare sau activitate pot fi diferite; la fel şi definirea teritorului de fabricaţie sau de vânzare; aceasta duce la calcule dificile privind stabilirea costurilor din punct de vedere al utilizării (în cazul brevetului) sau al volumului vânzărilor sau al serviciilor (în cazul mărcii).

6. Pregătirea documetelor juridice necesare

Redactarea documentului/documentelor juridice aferente tranzacţiei, începe odată cu stabilirea primelor chestiuni negociate.

În general, primele documente sunt redactate de specialişti (jurişti, specialişti în brevete sau licenţe) sau de organisme de valorificare a cercetării ştiinţifice, prin grija furnizorului. Cumpărătorul, de obicei, nu joacă nici un rol în pregătirea iniţială a documentelor, el intervenind pe parcursul negocierilor în modificarea documentelor iniţiale.

Totuşi, printr-o participare activă la pregătirea documentelor iniţiale, cumpărătorul poate să-şi întărească poziţia în negocieri şi poate să-şi permită o mai uşoară formare în aspectele juridice ale negocierilor, cât şi în pregătirea licenţelor de proprietate intelectuală şi a acordurilor de transfer tehnologic.

În ceea ce priveşte forma şi cuprinsul documentelor juridice de stabilit, multe întreprinderi au pus la punct formulare imprimate pentru licenţe de proprietate intelectuală sau pentru acorduri de transfer tehnologic.

Dacă este necesar să se elaboreze noi formulare, licenţa de brevet simplă poate fi redactată de un consilier de proprietate intelectuală propriu sau de specialişti externi în brevete sau în licenţe sau de jurişti, apoi licenţa de brevet trebuie aprobată de responsabilii din cadrul întreprinderii înainte de a fi prezentată celeilalte părţi a tranzacţiei.

Sunt rare cazurile în care este suficient pentru un brevet sau o licenţă simplă un singur proiect, de obicei, fiind făcute numeroase proiecte şi contraproiecte, cu sau fără consultatea juriştilor externi sau a altor consultanţi.

Aspectele cuprinse în astfel de documente pot atinge şi alte probleme, diferite de cele ce există de obicei într-un acord limitat la cadrul naţional.

Acestea pot fi:

· limba în care se va discuta;

· moneda în care se va face plata;

· rata de schimb şi regimul fiscal;

· legea şi instanţa ţării care va fi sesizată în caz de litigiu etc.

ANEXA 3

CONTRACTE DE VALORIFICARE A DREPTURILOR DE

PROPRIETATE INTELECTUALĂ [47, 48, 49]

CONTRACTE DE LICENŢĂ ŞI CESIUNE

Licenţierea este o formă posibilă de exploatare a unei invenţii, dar ea poate avea un sens mult mai larg, un contract de licenţă putând avea ca obiect nu numai o invenţie, ci şi o tehnologie confidenţială, neprotejată, facilităţi de distribuţie, utilizarea unor mărci comerciale etc.

3.A. De ce se recurge la licenţiere

Licenţa este un contract care se întocmeşte de către licenţiator şi licenţiat din considerente diferite.

Un contract de licenţă trebuie întocmit cu foarte multă atenţie, deoarece acesta devine util, în special atunci când programul de realizare a licenţei nu se desfăşoară conform celor stabilite, dar nu numai atunci. El trebuie să realizeze următoarele trei funcţii:

a) constituie baza stabilirii relaţiilor între părţi;

b) creează baza administrării de zi cu zi a implementării licenţei;

c) creează cadrul în care se soluţionează disputele.

a. FACTORI DETERMINANŢI PENTRU LICENŢIATOR DE A RECURGE LA LICENŢĂ

· Licenţierea poate fi o cale de penetrare pe o piaţă în care, în alt mod, ar fi greu să se pătrundă;

· Licenţierea poate fi o cale de satisfacere a cererii pieţei atunci când propria capacitate de producţie este insuficientă şi nu există intenţia de a se face noi investiţii;

· Licenţiatorul poate dispune de o tehnologie a cărei piaţă este relativ mică pentru a justifica eforturi de investiţii la scara unei companii mari,

· O licenţă poate fi oferită unei firme fiice cu scopul de a-i creşte prestigiul pe piaţă, în vederea vinderii ei ulterioare;

· O licenţă trebuie vândută pentru a se primi în schimb o altă licenţă, a cărei cumpărare nu se poate realiza decât la schimb;

· Licenţiatorul este titularul unui brevet de invenţie dar nu dispune nici de experienţă şi nici de mijloace tehnice şi financiare pentru a o implementa în producţie în regie proprie.

b. FACTORI DETERMINANŢI PENTRU LICENŢIAT DE A RECURGE LA LICENŢĂ

· Produsele aflate în producţie cunosc uzură morală şi nu-şi mai găsesc desfacere pe piaţă;

· Licenţiatul are un surplus de capacitate de producţie nepus în valoare şi există şi intenţia de a diversifica producţia;

· Este mai economic pentru licenţiat să cumpere experienţă tehnică sau prestigiu comercial decât să le genereze prin forţe proprii;

· Licenţiatul doreşte să obţină o tehnologie modernă sau dreptul de a dezvolta o producţie de produse care includ elemente constituente protejate printr-un titlu de protecţie;

· Licenţiatul doreşte să intre pe o piaţă folosind un produs al unei firme bine cunoscute şi respectate pe piaţa respectivă;

· Licenţierea creează flexibilitate prin diversificarea rapidă a producţiei şi reduce riscul pe piaţă, se elimină riscul testărilor şi aprobărilor oficiale (în special la produse farmaceutice).

3.B. Organizarea activităţii de licenţiere şi evaluarea partenerului de contract

Organizarea activităţii de licenţiere depinde de scopul urmărit:

· este vorba de o activitate permanentă care constituie unul din obiectivele unităţii economice sau este vorba numai de o licenţă apărută ocazional? În primul caz se recomandă organizarea unui compartiment distinct cu sarcini precis delimitate, în cel de-al doilea caz se poate apela la asistenţă externă din partea unei agenţii sau consilier de proprietate industrială;

· este vorba de o unitate economică mare sau una mică? În primul caz se recomandă constituirea unui compartiment distinct, în cel de al doilea se poate nominaliza o persoană din conducerea unităţii (de ex. consilierul de proprietate industrială) pentru a se ocupa şi de probleme de licenţiere.

Persoana responsabilă cu activitatea de licenţiere trebuie să fie un specialist cu capacitate analitică care să fie în măsură să facă propuneri care se pot referi inclusiv la schimbarea politicii tehnico-economice a unităţii. Persoana respectivă trebuie să beneficieze de serviciile compartimentului de C&D, dar să nu depindă de acest compartiment. Ea trebuie să realizeze, în principal, următoarele atribuţii:

· să facă o analiză a capacităţilor tehnologice din unitate pentru a evidenţia punctele slabe şi punctele tari existente şi a elabora propuneri cu privire la posibilitaţile de eliminare a carenţelor existente prin eforturi proprii de cercetare sau prin procurarea de licenţe;

· să facă un inventar al cerinţelor de procurare de licenţe şi al posibilităţilor de vindere de licenţe de către unitate;

· să facă un studiu asupra produselor realizate, al perspectivei desfacerii acestor produse pe piaţă, al evoluţiei pieţei în perspectivă, al apariţiei unor concurenţi potenţiali pe piaţă, al apariţiei unor noi produse care pot satisface cerinţele pieţei înlocuind produsele unităţii etc.;

· în vederea modernizării şi diversificării producţiei proprii prin procurarea de licenţe nu trebuie să se stabilească care sunt produsele care se pot produce pe bază de licenţă ci să se evalueze care este piaţa care ar trebui penetrată, care sunt cerinţele tehnice nesatisfăcute pe această piaţă şi care sunt abilităţile tehnologice necesare ca, pe baza mijloacelor tehnice existente, să se poată satisface cerinţele menţionate.

Pentru punerea în valoare a rezultatelor proprii ale unităţii din domeniul C&D, nu trebuie să se stabilească numai o listă de produse care pot fi licenţiate ci trebuie stabilit pentru fiecare produs care este momentul optim de licenţiere, ţinând seama de evoluţia cerinţelor pieţei.

Un contract de licenţă, de regulă, nu este un contract care stabileşte permisiunea folosirii unui singur drept, ci a mai multor asemenea drepturi întrucât:

· un brevet de invenţie nu poate fi pus în valoare fără un know-how corespunzător asociat şi în afara unei asistenţe tehnice care trebuie acordată licenţiatului;

· acordarea unei simple permisiuni de a exploata obiectul unui brevet de invenţie fără garantarea service-ului şi a suportului tehnic pentru punerea în practică a licenţei, în general nu se admite;

· prin unele contracte de licenţă se pot stabili obligaţii reciproce ale părţilor privind dezvoltarea ulterioară în comun a produsului.

În consecinţă, un contract de licenţă de proprietate industrială poate fi un document complicat, cu multe anexe, a cărui convenire presupune negocieri pe termen lung cu antrenarea mai multor categorii de specialişti. Documentaţia contractului de licenţă este constituită din contractul propriu zis, anexele acestuia, baza documentară legală a drepturilor licenţiate, orice alt material documentar privind aspectele comerciale, tehnice, financiare şi legale ale licenţei.

3.C. Evaluarea unui potenţial partener într-un contract de licenţă

Este recomandabil ca înainte de a se intra în negocieri directe cu un potenţial partener (licenţiator sau licenţiat) să se facă o evaluare a acestuia şi a obiectului contractului. Procesul evaluării se poate limita la obţinerea următoarelor patru categorii de informaţii, dar se poate dezvolta urmărindu-se obţinerea de răspunsuri cât mai detaliate la o serie de întrebări de control:

· COMERCIALE: Evaluarea comercială presupune pentru ambele părţi să stabilească implicaţiile comerciale ale oricărui contract de transfer tehnologic asupra partenerilor şi perspectivele produsului licenţiat ca produs comercial. Cu alte cuvinte se evaluează care sunt meritele comerciale ale produsului şi cum ar putea licenţiatul să maximizeze potenţialul produsului pentru a creşte profitul părţilor. Se au în vedere şi produsele competitive care ar putea înlocui produsul licenţiat şi uzura morală a obiectului contractului de licenţă.

· TEHNICE: Evaluarea tehnică presupune verificarea realizabilităţii tehnologice a obiectului contractului. În cazul unui contract care presupune şi un transfer de know-how sau pregătirea forţei de muncă, se stabileşte necesarul de personal de fiecare parte şi se evaluează capacitatea fiecărei părţi de a-şi îndeplini obligaţiile. Evaluarea tehnică presupune ca părţile să încheie anterior un precontract confidenţial pentru a se putea transmite informaţiile necesare.

· FINANCIARE. Se face o evaluare a plăţilor ce vor fi cerute sau a celor pe care partenerii sunt dispuşi să le accepte. Se stabileşte poziţia curentă financiară a partenerului, inclusiv o informare asupra evoluţiei situaţiei lui financiare. Se evaluează rata de amortizare posibilă şi se stabileşte dacă va fi un sprijin financiar extern sau guvernamental.

· LEGALE: Evaluarea legală va implica: cunoaşterea listei de brevete în vigoare, identificarea situaţiei (valabilitate, valoare inventivă etc.) fiecărui brevet obiect al contractului, implicarea altor legi în contract, drepturile unor terţi asupra brevetelor obiect, conflictele şi litigiile apărute referitoare la drepturile de proprietate industrială şi modul lor de soluţionare, reglementari juridice în vigoare care ar putea impieta transferul (ISCIR, Comisia de medicamente, droguri, etc).

3.D. Criterii de evaluare a soluţiei tehnice - obiect al unui contract de licenţă

Practic, este imposibil să se prevadă cu precizie care soluţie tehnică brevetată va fi şi un succes de piaţă. În scopul identificării soluţiilor tehnice care au şi o probabilitate ridicată de a avea succes de piaţă au fost elaborate diferite tehnici, procedura de evaluare cea mai cunoscută incluzând următoarele cinci criterii: corectitudinea tehnico-ştiinţifică, realizabilitatea tehnică, valoarea inventivă, perspectiva economică şi implementarea invenţiei în producţie.

· corectitudinea tehnico ştiinţifică a unei soluţii - obiect de contract

Corectitudinea ştiinţifică şi tehnică a unei invenţii poate fi susţinută sau combătută cu documente ştiinţifice şi tehnice publice, indiferent de data publicării acestora. Dacă o teorie ştiinţifică a fost infirmată de practică sau de o altă teorie ulterioară, confirmată prin experiment, documentele care demonstrează nevalabilitatea teoriei anterioare pot constitui mijloace probatorii pentru a demonstra lipsa unei soluţii tehnice corecte, în cazul în care funcţionarea obiectului invenţiei are la bază teoria anterioară eronată ştiinţific.

În cazul unor invenţii care se bazează pe principii sau teorii necunoscute în literatura ştiinţifică şi tehnică se poate solicita din partea unor specialişti renumiţi în domeniu avizarea ştiinţifică asupra corectitudinii ştiinţifice şi tehnice a invenţiei, avizul dat de 3-5 specialişti în domeniu constituind document probatoriu asupra corectitudinii sau incorectitudinii ştiinţifice şi tehnice a invenţiei - obiect de contract.

· realizabilitatea tehnică a invenţiei - obiect al contractului

Soluţiile tehnice corecte din punct de vedere ştiinţific şi tehnic nu sunt întotdeauna şi realizabile din punct de vedere tehnic. Pentru ca un produs să poată forma obiectul unui contract de cesiune sau licenţă trebuie să fie tehnic realizabil, folosind stadiul tehnologic existent în România, sau să poată fi realizat cu o tehnologie pentru care există certitudinea că se va importa de licenţiat în următorii ani.

În mod excepţional, se pot admite şi soluţii tehnice corecte din punct de vedere ştiinţific şi tehnic, care se bazează pe un principiu nou sau pe un nou fenomen fizic, pentru care la data licenţierii nu există mijloace tehnice în ţara noastră şi nici nu există perspectiva imediată de a se importa asemenea mijloace de către licenţiat, dar există informaţii certe că soluţia tehnică ar putea fi realizată cu mijloace tehnice existente în alte ţări (inventatorul a realizat un model funcţional în străinătate etc.).

· valoarea inventivă a unui produs-obiect de contract de licenţă

Aportul inventiv al unei soluţii tehnice brevetabile, obiect al unui contract de licenţă, este determinat de conţinutul revendicărilor care se interpretează în legătură cu descrierea şi desenele invenţiei şi se apreciază în raport cu problema tehnică pe care o rezolvă. Valoarea inventivă a unei soluţii tehnice-obiect al unui contract de cesiune sau licenţă se apreciază în mod diferit în funcţie dacă soluţia respectivă constituie obiectul unei cereri de brevet sau al unui brevet de invenţie.

· valoarea inventivă la o soluţie tehnică-obiect al unei cereri de brevet

În cazul în care soluţia tehnică-obiect al unei cereri de brevet de invenţie este propusă să constituie şi obiectul unui contract de cesiune trebuie să se stabilească, în primul rând, stadiul cunoscut al tehnicii din care se formează un mozaic de soluţii tehnice ce se compară, în totalitatea lui, cu revendicările . Dacă din analiza totalităţii soluţiilor din stadiul cunoscut al tehnicii rezultă, printr-o sinteză ulterioară, ca o persoană de specialitate în domeniu, fără să depună un efort creativ, poate ajunge la soluţia care face obiectul cererii de brevet, atunci acest obiect nu are la bază o activitate inventivă şi, în consecinţă, oferta de a se încheia un contract de cesiune nu se acceptă.

· valoarea inventivă la o soluţie tehnică-obiect al unui brevet de invenţie

O soluţie tehnică care formează obiectul unui brevet de invenţie este considerată ca având un aport inventiv important dacă, respectând principiul unităţii invenţiei, are cel puţin două revendicări independente de aceeaşi categorie sau de categorii diferite.

O soluţie tehnică care formează obiectul unui brevet este considerată ca având un aport inventiv slab dacă în capitolul de revendicări al descrierii este o singură revendicare.

În cazul în care oferta de a încheia un contract de cesiune sau licenţă se referă la un brevet de invenţie deja eliberat de OSIM, se apreciază dacă pe piaţă sunt cunoscute produse similare care rezolvă aceeaşi problemă tehnică şi care sunt recunoscute ca fiind competitive pe piaţa internă si/sau internaţională. Această apreciere se poate elabora prin cercetarea bazelor de date existente.

· evaluarea perspectivelor economice ale unui produs-obiect de contract de licenţă

Evaluarea perspectivelor economice ale exploatării unei soluţii tehnice oferite pentru a se încheia un contract de cesiune sau licenţă presupune două etape:

Prima etapă se realizează urmărind obţinerea de răspunsuri la următoarele întrebări:

- care este impactul economic presupus că se va obţine prin desfacerea produsului care înglobează soluţia - obiect propusă?

- care vor fi efectele aplicării soluţiei tehnice propuse asupra structurii preţurilor de cost ale celorlalte produse sau activităţi ?

La aceste întrebări, în acest stadiu, nu este nevoie să se facă o cercetare de marketing, ci este suficient să se răspundă numai pe baza datelor curente privind activităţile de producţie şi cercetare ale unităţii licenţiate.

A doua etapă se referă la evaluarea impactului soluţiei tehnice asupra respectării prevederilor actelor normative în vigoare. Se are în vedere de exemplu: prevederile legislaţiei privind protecţia mediului înconjurător, interferenţa influenţelor potenţiale ale soluţiei propuse cu alte soluţii tehnice prevăzute în alte contracte de licenţă, încheiate cu terţi; încălcarea potenţială a altor obligaţii contractuale, etc.

· evaluarea posibilitatii implementării produsului-obiect al contractului în producţie

Succesul de piaţă al unui produs-obiect al unui contract de licenţă se poate aprecia numai dacă este posibil ca acest produs, care înglobează o invenţie, să fie introdus în fabricaţie. Evaluarea finală a unei soluţii propuse, presupune să se stabilească modul în care aceasta poate fi pusă în producţie sau nu. Aceasta presupune o tratare individuală a fiecărei oferte de încheiere a unui contract de licenţă. Dacă autorul soluţiei tehnice nu poate stabili, pe baze contractuale, tehnologia de fabricaţie, trebuie identificate terţe persoane care o pot face. Trebuie apreciate, numai din punct de vedere tehnico economic, posibilităţile concrete de punere în fabricaţie a soluţiei propuse.

3.E. Modalităţi de plată şi stabilirea valorii unui contract de cesiune

Un contract de cesiune sau licenţă poate fi încheiat numai atunci când, atât conducerea unităţii economice care a primit oferta, cât şi autorul ofertei au convingerea că se vor obţine suficiente avantaje care să justifice încheierea contractului. Cu alte cuvinte, preţul ce urmează a fi convenit trebuie să fie rezultatul unor negocieri atente, conduse cu abilitate.

Marketingul unui produs licenţiat este mult mai dificil de executat decât în cazul unor produse tangibile, deoarece protecţia legală existentă nu permite să se recurgă la testări privind penetraţia pe piaţă a unui produs. Stabilirea costului general de introducere în producţie a unui produs licenţiat precum şi evaluarea perspectivelor produsului pe piaţă se pot face cu mult înaintea intrării în negocieri. De asemenea, se pot face presupuneri de ce o parte doreşte să vândă sau să cumpere un produs licenţiat.

Unitatea economică care primeşte o cesiune sau o licenţă trebuie să asigure o plată care poate fi efectuată în: servicii, în produse, în transfer tehnologic, prin achitarea unor sume de bani etc.

Principalele forme de plată sunt:

· o sumă în avans;

· o sumă globală iniţială;

· un procent, redevenţă, aplicat la valoarea producţiei sau a vânzărilor, plătibil la date fixe;

· sume suplimentare pentru compensarea unor servicii auxiliare etc.

Condiţiile de plată trebuie prevăzute în contractul de cesiune sau licenţă (model în anexă):

· sumele ce trebuie plătite,

· datele plăţilor redevenţelor,

· fapte sau evenimente care determină începutul sau sistarea plăţilor,

· moneda în care se efectuează plăţile,

· locul şi modalitatea de plată,

· garanţii împotriva neplătirii la timp a sumelor stabilite etc.

· suma în avans

Suma în avans se acordă pentru dezvăluirea unor informaţii tehnice şi se achită cu ocazia semnării unui contract de dezvăluire preliminară, conform căruia licenţiatul obţine dreptul să inspecteze şi să evalueze tehnologia obiectului contractului şi alte secrete tehnice pentru a decide în cunoştinţă de cauză dacă va achiziţiona licenţa sau nu. Este posibil ca să se pretindă plăţi în avans şi în cazul acordării de posesorul licenţei a unor opţiuni tehnice, în cazul în care negocierile se întrerup. Suma în avans este preferată de licenţiator dar este nedorită de licenţiat, mai ales pentru cazul în care licenţa se cumpără pentru a o scoate de pe piaţă.

· suma globală iniţială

Suma globală se plăteşte de către licenţiat în termen, de regulă, de 30 de zile de la data încheierii contractului şi se stabileşte ţinând seama de:

- cheltuieli efectuate de autorul ofertei pentru conceperea şi experimentarea soluţiei brevetabile care face obiectul contractului;

- cheltuieli făcute de autorul ofertei pentru obţinerea şi menţinerea protecţiei soluţiei tehnice brevetate,

- cheltuieli efectuate pentru elaborarea documentaţiei pentru transferul tehnologic către licenţiat;

- cheltuieli efectuate pentru realizarea unui eventual model (experimental, prototip experimental, prototip industrial, tehnologie pilot etc.)

- alte cheltuieli efectuate pentru soluţia tehnică şi ofertarea acesteia în scopul încheierii contractului de licenţă.

Toate cheltuielile menţionate trebuie să fie justificate prin acte financiare.

· redevenţe

Redevenţele sunt definite ca plăţi periodice făcute de licenţiat către titularul de brevet, reprezentând o parte (un%) din volumul producţiei sau desfacerii de produse care înglobează invenţia-obiect al contractului de licenţă.

În practică, volumul redevenţelor, în cazul unui contract de licenţă se stabileşte în limitele 0,5% - 10% din valoarea producţiei sau vânzărilor de produse sau servicii care înglobează invenţia brevetată sau care se realizează printr-un procedeu tehnologic brevetabil.

Modul de plată al redevenţelor se poate stabili numai după ce se obţin răspunsuri la următoarele întrebări:

- baza de calcul este volumul producţiei sau volumul vânzărilor?

- dacă baza de calcul este volumul vânzărilor, când apare obligaţia de plată: la încheierea contractului de vânzare, la data livrării, la data plăţii etc?

- la ce preţ se calculează suma globală: preţul cu amănuntul, preţul cu ridicata, preţul net, preţul cu taxe, se exclud din preţ sumele pentru piesele respinse la controlul de calitate cu ocazia vânzării?

· sume suplimentare

Sumele suplimentare sunt plăţi pentru o activitate prestată de către licenţiator pentru pregătire personal, pentru furnizarea de materii prime, pentru asistenţă tehnică etc. Strategic este interesul licenţiatorului să stabilească aceste sume suplimentare rezonabil de scăzute pentru a fi acceptat să acorde servicii licenţiatului. În felul acesta, licenţiatorul se asigură să se informeze direct din unitatea de producţie a licenţiatului asupra: eventualelor perfecţionări aduse de licenţiat produsului obiect al contractului, nivelului calitativ al producţiei organizate de licenţiat etc.

3.F. Documentaţia pentru o negociere

Documentaţia pentru o negociere trebuie să cuprindă: lista obiectivelor şi a problemelor puse în discuţie, programarea întâlnirilor, note privind întâlniri anterioare şi poziţiile ocupate de partener (evoluţia poziţiei), corespondenţa în temă, note privind date tehnice, date comerciale etc, clauze contractuale cu alternative posibile, note privind licenţe proprii existente, alte licenţe oferite sau primite de partener, alternative potenţiale acceptabile de către partener.

Ambele părţi participante la negociere, la semnare trebuie să aibă câte un pachet identic de documente care va fi format din:

· contractul de licenţă sau cesiune,

· specificaţia tehnică;

· documentaţia de evaluare

3.G. Soluţionarea litigiilor privind contractul de licenţă

Litigiile dintre licenţiat şi licenţiator trebuie soluţionate în primul rând pe cale amiabilă. La tribunal trebuie ajuns numai atunci când toate celelalte căi nu au dat rezultate.

Cauzele litigiilor sunt:

· esecul în a realiza performanţele enunţate;

· inabilitatea în a implementa tehnologia licenţiată;

· interpretări diferenţiate ale prevederilor contractului convenit;

· schimbări în conjunctura economico-socială locală sau internaţională.

ANEXA B1

CONŢINUTUL UNUI CONTRACT DE CESIUNE SAU LICENŢA DE TRANSMITERE A DREPTURILOR PRIVIND INVENŢIILE [47]

1. PREVEDERI GENERALE

În general, contractele includ următoarele titluri:

1.1 Identificarea părţilor (nume sau denumire, statutul legal, domiciliul sau sediul);

1.2 Date privind părţile (adresa oficiului înregistrat sau principalul loc de afaceri);

1.3 Legile aplicabile la încheierea contractului;

1.4 Orice alte informaţii privind părţile (numărul înregistrării la Registrul Comerţului, număr de cont în bancă, etc.)

1.5 Reprezentanţi sau mandatari autorizaţi să semneze şi să supervizeze execuţia contractului (nume, statut juridic, specimen de semnătură, etc.).

2. PREAMBUL

2.1 Titlul de protecţie deţinut de ofertant (cerere de brevet de invenţie, brevet de invenţie, marcă, model sau desen industrial, etc.); numărul de referinţă şi locul de înregistrare, data înregistrării, denumirea invenţiei

2.2 Motivaţii pentru care părţile au convenit la prezentul contract cu o prezentare sintetică a etapelor desfăşurării negocierilor.

2.3 În cazul unui contract de licenţă neexclusivă, identificarea tuturor licenţelor acordate anterior terţilor: descrierea licenţelor (obiectul, contractul, scop, limite, etc.), numele licenţiaţilor.

2.4 Identificarea utilizării comerciale a obiectului contractului: natura utilizării, caracteristici tehnice ale produsului sau procedeului tehnologic care constituie obiectul contractului.

2.5 Definirea semnificaţiei termenilor folosiţi în contract: termeni tehnici, termeni comerciali, termeni financiari, termeni legali etc.

3. OBIECTUL CONTRACTULUI

3.1 Obiectul contractului poate fi o cesiune sau o licenţă (tipul licenţei) privind transmiterea drepturilor asupra unui brevet de invenţie (marcă, desen sau model industrial), a drepturilor care decurg din înregistrarea unei cereri de brevet, precum şi a drepturilor născute din brevetul de invenţie. Se menţionează: numărul de referinţă al cererii de brevet sau al brevetului de invenţie, locul şi data înregistrării, denumirea invenţiei, referinţe la anexe tehnice (text descriere, număr file, număr desene şi formate, etc.)

4. PREVEDERI COMERCIALE

4.1 Natura contractului: cesiune, licenţă (tipul de licenţă convenit), utilizarea licenţei pentru aplicaţii anume (de exemplu: în cercetare sau dezvoltare tehnologică)

4.2 În cazul unei licenţe exclusive limitate sau al unei licenţe neexclusive se vor preciza sancţiuni financiare, în cazul în care nu se respectă restricţiile convenite.

4.3 Transferul licenţei.

În general, o licenţă primită nu poate fi subcesionată. O licenţă nu poate fi transmisă in tot sau în parte, unei terţe părţi decât împreuna cu partea din întreprindere sau din fondul de comerţ care exploatează licenţa respectivă.

4.4 Licenţiatorul poate autoriza licenţiatul să acorde sublicenţe unor terţi, în limite precis definite. În acest caz este necesar să se indice: condiţiile în care se pot acorda sublicenţe, necesitatea de a obţine consimţământul prealabil al licenţiatorului înainte de a încheia orice contract de sublicenţă.

4.5 Din momentul începerii negocierilor pentru încheierea contractului, informaţiile schimbate între părţi se bucură de confidenţialitate, în special atunci când obiectul negocierii este o soluţie tehnică pentru care nu există decât o cerere de brevet înregistrată.

Este recomandabil ca la începutul tratativelor părţile să încheie o înţelegere cu privire la respectarea confidenţialităţii informaţiilor schimbate. Cele două părţi poartă răspunderea, ca părţi contractuale, de a stabili identitatea persoanelor care participă la negocieri şi de a le atrage atenţia asupra necesităţii păstrării confidenţialităţii. În înţelegere se stabileşte şi perioada în care trebuie respectată confidenţialitatea.

4.6 Obiectivul principal al oricărei licenţe este de a utiliza comercial obiectul licenţei. Licenţiatul trebuie să nu achiziţioneze licenţe pentru a le "îngheţa". În acest scop contractul de licenţă va cuprinde măsuri ce vor fi întreprinse pentru exploatarea comercială a licenţei; penalizări ce se vor plăti în cazul în care nu se face o exploatare comercială a invenţiei.

5. PREVEDERI TEHNICE

5.1 Se identifică documentele, modelul experimental sau prototipul furnizate licenţiatului de către licenţiator. Se poate înscrie o frază generală (furnizarea tuturor documentelor referitoare la cererea de brevet de invenţie) sau se poate specifica tipul de documente furnizate: desene (număr, format), specificaţii, manuale şi instrucţiuni de operare, rezultate ale experimentelor efectuate, informaţii economice şi de marketing, prototipuri, modele experimentale etc.

Este necesar să se precizeze modalitatea, data şi locul furnizării documentaţiilor, responsabilitatea furnizorului pentru corectitudinea tehnică a desenelor în tot şi în parte, pentru desenele lipsă şi dreptul licenţiatului de a furniza unele din aceste documentaţii unor eventuali subfurnizori.

5.2 În majoritatea cazurilor, punerea în aplicare industrială a unui brevet de invenţie presupune ca documentaţia de brevet să fie însoţită de informaţii suplimentare nescrise în ceea ce priveşte: formarea personalului de specialitate, locul instruirii, durata (numărul de zile tehnicieni), forma instruirii (pregătire teoretică, pregătire practică), asistenţă tehnică acordată pentru asamblare, instalare, pornire, utilizare comercială, etc.

Inventatorul are obligaţia să acorde, la cererea licenţiatului, asistenţă tehnică pe bază de contract pentru punerea în aplicare a invenţiei. Această asistenţă tehnică poate consta în: consultanţă şi expertiză tehnică, răspunsuri la întrebări, cursuri de instruire a personalului tehnic, formarea personalului auxiliar, etc.

5.3 Contractul trebuie să stipuleze obligaţia titularului de brevet de a garanta rezultatele transferului tehnologic (raportul performanţă/cost de producţie) şi, în acest scop, se definesc: observarea personală de către licenţiat a rezultatelor, care pot fi verificate la locul de producţie a licenţiatorului, rezultate garantate ale instalaţiei licenţiate etc.

În scopul garantării rezultatelor aplicării, titularul de brevet trebuie să dea o definire exactă a condiţiilor de aplicare, ca, de ex: parametrii tehnici, calitatea materiei prime, condiţii de lucru, selecţionarea echipamentului de lucru, felul procedurilor şi testelor pentru constatarea performanţelor impuse, perioada de garanţie. Contractul trebuie să prevadă penalizări specifice pentru nerealizarea prevederilor garantate. Ele pot implica şi intervenţii ale titularului de brevet pentru efectuarea corecturilor necesare.

Dacă prevederile iniţiale nu sunt respectate, în caz extrem, contractul de licenţă se anulează şi licenţiatul recuperează cheltuielile de la titularul de brevet.

6. PREVEDERI FINANCIARE

6.1 Licenţiatul se obligă să plătească titularului de brevet pentru licenţă. Această plată poate fi efectuată în bunuri, în servicii, prin transfer de tehnologie sau în bani în numerar.

6.2 Contractul trebuie să precizeze condiţiile de plată, sumele ce trebuie plătite, datele plăţii redevenţelor, fapte sau evenimente care determină începutul sau sistarea plăţilor, moneda în care se efectuează plăţile, locul şi modalitatea de plată, dobânzi pentru neplata la termen, penalizări, etc.

6.3 În scopul asigurării exploatării comerciale a obiectului contractului, este necesar să se introducă în contract un volum minim anual de plată; se poate prevedea ca acest volum să scadă anual, datorită uzurii morale a obiectului contractului.

Este judicios, de asemenea, să se includă un volum maxim de redevenţe anuale pentru a nu se ajunge la o disproporţie nejustificată între suma ce ar trebui plătită de licenţiat şi aportul real al invenţiei în creşterea volumului vânzărilor.

6.4 Contractul trebuie să prevadă penalizări dacă previziunile financiare nu sunt respectate: întârzieri sau anulări de plăţi, reducerea volumului de producţie şi vânzări sub limita admisă în contract etc.

7. PREVEDERI LEGALE

7.1 Termene contractuale:

- data efectivă a intrării în vigoare a contractului este data semnării contractului sau data efectuării primei plăţi, valabilitatea contractului poate fi condiţionată de experimentarea cu succes a obiectului contractului, de obţinerea unor aprobări guvernamentale (obţinerea unor autorizaţii, transfer de valută, asigurări, etc);

- termenul de expirare a contractului poate fi determinat de data expirării perioadei de valabilitate (inclusiv cu perioade de prelungire prin tacită reconducţiune);

- convenirea de către cele două părţi, de comun acord, a anulării contractului,

- terminarea perioadei de valabilitate a brevetului de invenţie;

- falimentul uneia din părţile contractante, etc.

La anularea contractului se poate prevede: restituirea tuturor documentelor referitoare la brevetul de invenţie către titularul iniţial de brevet, restituirea tuturor fotocopiilor, o perioadă de lichidare a afacerii (încheierea ciclului de fabricaţie, vinderea stocurilor, executarea prevederilor contractelor de sublicenţă, etc.), clauza privind păstrarea confidenţialităţii uneori trebuie să fie respectată în continuare, după anularea contractului (de exemplu: până ce brevetul devine bun public).

7.2 Întrucât titularul brevetului unei invenţii de perfecţionare poate exploata invenţia sa numai cu acordul titularului invenţiei la care se referă perfecţionarea, contractul poate stipula necesitatea unei colaborări tehnice între părţi cu privire la îmbunătăţirile ce se pot aduce obiectului contractului.

7.3 În contract se va stipula şi care parte contractuală va acţiona legal, în cazul în care un terţ săvârşeşte infracţiunea de contrafacere (fabricarea, folosirea, punerea în circulaţie fără drept a obiectului unui brevet de invenţie).

ANEXA 4

METODOLOGIE DE ANALIZĂ A CAZURILOR DE VALORIFICARE A DREPTURILOR DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

- varianta II -

1. - Date generale privind unitatea de cercetare-dezvoltare (C&D) în care s-a conceput opera de creaţie intelectuală a cărei valorificare se evaluează şi potenţialul creativ al acestei unităţi.

A. -Denumire şi sediu:

B. - Statut: (unitate de stat, particulară, mixtă etc.)

C. -Gama de activităţi:

1. - Au fost schimbate, în mod substanţial, obiectivele de cercetare-dezvoltare după anul 1990. Dacă da, aceste schimbări au fost determinate de unitatea de cercetare-proiectare, determinate de schimbările din mediul social, sau impuse de factori externi unităţii.

Care au fost categoriile importante de considerente care au determinat aceste schimbări:

- tendinţe în evoluţia ştiinţei şi tehnicii internaţionale;

- relevanţa socială a programelor de cercetare;

- solicitările din partea beneficiarilor activităţii unităţii (în special solicitări din partea industriei).

2. - Schimbările au fost orientate către: cercetarea fundamentală, cercetare aplicativă, dezvoltare tehnologică experimentală etc? In cazul în care orientările s-au făcut în raport cu cerinţele pietii, schimbările au fost orientate către: cercetare strategică sau orientată, cercetare precompetitivă, cercetare tehnologică sau cercetare industrială?

3. - Unitatea de cercetare-proiectare este angajată şi în alte activităţi decât cele de cercetare proiectare: consultanţă, testare, microproducţie, activitate de instruire etc. Aceste alte activităţi sunt tradiţionale pentru unitatea dv. sau au fost abordate recent ? Dacă da, de când ?

D. - Personal în ultimii ani1993,1994 şi 1995:

- Total salariaţi;

- Nr. salariaţi cu pregătire superioară;

- Nr. cercetători atestaţi.

- Personal muncitor.

E. - Rezultate ale activităţii de creaţie intelectuală în ultimii ani 1993,1994 şi 1995.

- Număr de rapoarte de cercetare şi/sau proiecte finalizate.

- Software dezvoltat pentru utilizări interne şi pe teme specifice;

- Număr de lucrări publicate şi/sau comunicate;

- din care: în străinătate:

- din care : - articole publicate în reviste: româneşti, străine;

- articole/comunicări publicate în volume în străinătate, în ţară;

- Număr de cărţi, manuale, şi standarde publicate;

- Media nr. de lucrări publicate (comunicate)/cercetător atestat;

- Participări la conferinţe şi seminarii interne, internaţionale;

- Număr de brevete de invenţie, de desene şi modele industriale, de topografii de circuite integrate, mărci de comerţ sau de servicii acordate / cereri depuse;

- Produse ale activităţii creative intelectuale valorificate

- Cooperări europene iniţiate;.

- Număr de manifestări ştiinţifice organizate (interne şi cu participare internaţională);

- Stagii de pregătire;

- Responsabilităţi şi prezenţe cu caracter permanent, în oreganisme ştiinţifice şi asociaţii profesionale (româneşti şi străine);

- Responsabilităţi în activităţi ştiinţifice interne şi internaţionale ocazionale;

- GRANT-uri primite: de la MCT, de la Ministerul Invătământului, de la Academia Română.

- Racordare la INTERNET, număr de salariaţi ai unităţii adresanţi E-MAIL.

2. - Studiu de caz de valorificare a unei opere de creaţie intelectuală.

· Opera de creaţie intelectuală a cărei creaţie se evaluează (denumire, principalele caracteristici tehnice, domeniu de aplicare)

Analiza unui caz de valorificare a unei opere de creaţie intelectuală (rapoarte de cercetare, proiecte şi/sau documentaţii ştiinţifice, programe pentru calculator, invenţii, desene şi modele industriale, topografii de circuite integrate, mărci de comerţ sau de servicii etc.) presupune întocmirea unei liste de verificare a tuturor criteriilor care trebuie luate în consideraţie pentru evaluarea cazului.Această listă cuprinde următoarele criterii:

A. - Obiectivele strategice, politice şi valori ale unităţii de cercetare şi dezvoltare.

1. - Opera de creaţie intelectuală, la data conceperii, a fost compatibilă cu programul de activitate curentă şi cu planul de perspectivă ale unităţii de C&D? In cazul unei invenţii, cine şi de ce a creat-o? La ce proiect se lucra în acel timp? Cum s-a conceput invenţia, pe baza căror lucrări anterioare, care dacă au fost publicate, ar putea invalida brevetabilitatea invenţiei? Ce problemă tehnică s-a incercat să se soluţioneze şi dacă problema respectivă a mai cunoscut şi alte soluţionări anterior ?

2. - Care sunt principalele caracteristici tehnice ale noii opere de creaţie intelectuală şi care sunt informaţiile şi datele experimentale de care dispune unitatea de C&D asupra acestora ? Ce a publicat unitatea despre această nouă creaţie intelectuală?

3. - Potenţialul operei create a condus la o modificare a programului de activitate a unităţii?

4. - Activitatea de valorificare a noii creaţii intelectuale a însemnat consecvenţă cu “imaginea” unităţii?

5. - Iniţierea valorificării a corespuns atitudinii generale a unităţii faţă de inovare şi faţă de riscul implicat prin inovare?

6. - Evoluţia concretă a valorificării a corespuns planificării în timp, făcută anterior de unitate? Dacă nu, din ce cauze?

B. - Criterii de cercetare şi dezvoltare

1. - Opera de creaţie intelectuală realizată este compatibilă cu strategia unităţii de C&D?

2. - Potenţialul operei a justificat o schimbare a strategiei unităţii în ceea ce priveşte C&D?

3. - Probabilitatea unui succes tehnic. Când a fost evaluată şi în ce măsură s-a confirmat? Dacă nu , din ce cauze?

4. - Costul şi timpul necesar elaborării; cheltuieli necesare de C&D pentru dezvoltarea şi menţinerea la zi a noii opere;

5. - Situaţia protecţiei operei; tipuri de documente de protecţie; Cum se încadrează noua creaţie tehnică în portofoliul existent de drepturi de proprietate intelectuală, compatibilitatea noii creaţii cu proiectele curente şi de perspectivă de dezvoltare a acestui portofoliu

6. - Disponibilitatea resurselor de C&D pentru realizarea noii opere a cărui valorificare se evaluează, schimbări necesare în structura personalului, în alocarea mijloacelor tehnice etc.

7. - Posibile elaborări de viitor, noi dezvoltări ale operei create, potenţiale viitoare aplicaţii în alte domenii şi/sau ramuri; cât de flexibilă este noua operă de creaţie intelectuală, se poate dezvolta prin folosirea altor materiale, prin aplicarea altor procedee tehnologice, alte cerinţe de proiectare,

8. - Efectul operei a cărei valorificare este evaluată, asupra altor rezultate ale activităţii de C&D;

9. - Efectul valorificării operei evaluate asupra respectării actelor normative în vigoare: Dacă se afectează legislaţia privind protecţia mediului înconjurător; dacă există o interferenţă a influenţelor potenţiale a noii opere de creaţie cu alte soluţii tehnice prevăzute în contracte de cesiune sau licenţă încheiate cu terţi, dacă sunt încălcate în mod potenţial alte obligaţii contractuale.

C. - Criterii legate de marketing.

1. - Care este domeniul tehnic, stadiul cunoscut al tehnicii, ce produse sau tehnologii similare existau pe piaţă? Ce brevete de invenţie protejează soluţiile tehnice existente şi dacă aceste documente de protecţie ar putea împiedică producţia şi valorificarea pe piaţă a noii creaţii?

2. - Care sunt principalele efecte tehnice pe care noua creaţie tehnică le generează în raport cu soluţiile tehnice cunoscute? Care sunt avantajele tehnice ale noii creaţii în raport cu stadiul tehnicii cunoscut în ceea ce priveşte performanţă, cost, realizabilitate etc?

3. - Opera a cărei valorificare este evaluată a venit în întîmpinarea unei cerinţe bine definite a pieţei? Ce experienţă are unitatea de C&D in implementarea în producţie a unei noi opere de creaţie intelectuală ? Dacă nu există posibilitatea exploatării noii opere,direct prin multiplicare sau producţie, există alte posibilităţi de exploatare ca de ex: licenţiere, închiriere etc.

4. - Există reţea de service, asistenţă tehnică asigurate ? Un sistem nou creat, sofisticat chiar dacă este mai bun poate să nu conducă la beneficii pe termen lung datorită cheltuielilor de întreţinere relativ mari.

5. - Mărimea estimată a pieţei. Care a fost reacţia cumpărătorului faţă de noul produs care încorporează noua creaţie intelectuală ? Unele creaţii intelectuale pot fi prea avansate în raport cu cerinţele pieţei cărora le sunt destinate.

6. - Segmentul de piaţă interesat în procurare, aplicarea şi dezvoltarea operei de creaţie intelectuală a cărei valorificare se evaluează;

7. - Durata de viaţă estimată a operei de creaţie intelectuală, a cărei valorificare este evaluată;

8. - Probabilitatea succesului comercial. Când s-a evaluat, în ce măsură s-a confirmat? Dacă nu, din ce cauze?

9. - Volumul probabil al desfacerilor (bazat pe elementele de la 3 şi 5).

10. - Corelaţia dintre planificarea iniţială, în timp şi realizarea efectivă a planului de desfacere;

11. - Efectul valorificării operei asupra desfacerii pe piaţă a celorlalte produse ale creaţiei intelectuale a unităţii de C&D;

12. - Stabilirea preţurilor şi acceptarea acestora de către clienţi potenţiali;

13. - Poziţia pe piaţă a produsului care încorporează noua creaţie tehnică în raport cu produse similare, sau care rezolvă aceeaşi problemă tehnică, ale concurenţei;

14. - Compatibilitatea noului produs cu canalele de distribuţie existente,

15. - Costuri estimate de lansare pe piaţă; în ce măsură s-au realizat estimările?

16. - Valoarea nou creată. In ce măsură această valoare s-a realizat pe piaţă?

D. - Criterii financiare.

1. - Costuri anuale pentru cercetare dezvoltare pentru conceperea şi dezvoltarea operei a cărui valorificare se evaluează:

- capital investit;

- venit realizat.

2. - Investiţii necesare pentru punerea operei în micro producţie (dacă este cazul);

3. - Investiţii necesare pentru marketing;

4. - Disponibilitatea mijloacelor financiare corelată cu planificarea în timp a implementării operei de creaţie intelectuală;

5. - Efectul finanţării valorificării evaluate asupra finanţării altor proiecte ale unităţii de C&D care au necesitat mijloace financiare;

6. - Momentul amortizării investiţiilor şi valoarea negativă maximă a fluxului de bani;

7. - Beneficiul anual potenţial şi durata în timp a realizării de beneficii (planificat şi realizat);

8. - Cheltuelile de valorificare a operei considerate au corespuns criteriilor pentru efectuarea de investiţii ale unităţii de C&D sau nu ? Dacă nu, care au fost cauzele?

E. - Criterii de producţie

1. - Procese tehnologice noi implicate;

2. - Disponibilitatea personalului necesar punerii în producţie a produsului: număr şi calificări,

3. - Compatibilitatea noului produs cu capacitatea de producţie existentă,

4. - Costul şi disponibilitatea materiilor prime;

5. - Costul fabricării;

6. - Cerinţe pentru facilităţi tehnologice suplimentare,

7. - Securitatea fabricaţiei;

Lista criteriilor de mai sus nu este completă şi în elaborarea ei s-a urmărit să aibă o aplicare cât mai generală. Probabil vor fi unităţi de C&D care vor răspunde numai la unele criterii din cele enunţate, după cum vor fi unităţi care vor completa studiul de caz şi cu alte elemente informaţionale semnificative. Sperăm că cele mai multe unităţi vor considera criteriile din această listă ca fiind revelatoare pentru evaluarea valorificării unei opere de creaţie intelectuală.

Faza următoare

Înapoi proprietate intelectuală Înapoi

[1] Denumirea de “noua ordine economică internaţională” a fost pentru prima dată oficial utilizată la prima sesiune UNCTAD de la Geneva din 1964. După un deceniu, conceptul a fost definit în Declaraţia adoptată de sesiunea specială a Adunării Generale a ONU din 1 mai 1974, prilej cu care s-a adoptat şi un Program de acţiune privind instaurarea unei noi ordini economice internaţionale, prin Rezoluţia ONU nr.3202.

* Această formă de “deglobalizare” a transferului de tehnologie, menţionată în codul de conduită internaţio-nală, prezintă un interes deosebit pentru România, având în vedere calificarea forţei de muncă, experienţa dobândită de industria românească, cadrul instituţional şi legislativ de protecţie a proprietăţii intelectuale.

** În România, adaptarea creatoare a tehnologiei transferate se poate realiza prin aportul naţional al C&D.

Nr. crt.	Rezultatele lucrărilor de C&D	ICTCM	ICPE*	ICECHIM	ICI	IIT	CII	CITAf
1	Rapoarte de cercetare fundamentală finalizate		-	6	-		-
2	Lucrări de cercetare aplicativă privind - produse - tehnologii - metode	123 69 -	282 160 30 92	106 133 30	227	- - -	13 - 2
3	Programe de calculator realizate - pentru utilizări interne - pentru beneficiari externi	17 23		- - -	48 8	106	4 1
4	Lucrări publicate şi comunicări ştiinţifice - în ţară - în străinătate	562 496 66	49+391 33+365 16+26	410 93	257 161	112 35	4 1
5	Lucrări publicate sau comunicări/cercetător atestat	1,17	1,4	1,3	1,24 în ţară 0,77 străin.	1,02	2
6	Cereri de înregistrare la OSIM şi titluri de protecţie	CBI Brevete 92 DMI Mărci	CBI - 51 Brev. - 32	CBI - 123 (72 titular) Brev. - 104 (35 titular) Cereri marcă - 19 Mărci reînnoite - 3	-	2	CBI - 2 pe 1995
7	Invenţii aplicate	34		43

Nr. crt.	Activităţi	ICTCM	ICPE	ICECHIM	ICI	IIT
1	Nr. de burse, stagii de perfecţionare - ţară - în străinătate	188 22				7x43 5x54 (om x zile) 6x72
2	Nr. de manifestări ştiinţifice organizate de institut	8			12	6
3	Cooperări europene iniţiate			DA	DA	9
4	Responsabilităţi cu caracter permanent în organisme ştiinţifice	DA			33	1
5	Racordare INTERNET - nr. abonaţi	Da			DA	50
6	Sistem de AQ certificat	în curs	DA			-

Nr. crt.	ICECHIM 1	ICECHIM 2	ICECHIM 3	ICECHIM 4	ICECHIM 5
Caz de analizat	Studii de cercetare fundamentală	Lucrare de cercetare realizată în cadrul unui contract de C&D, având ca rezultat invenţii brevetabile	idem2	Invenţie care nu a rezultat din contract de cercetare	Lucrări de C&D realizate în cadrul unui contract de C&D, având ca rezultat invenţii
Forma de protecţie	Secret de serviciu Secret Distribuire controlată	Brevete de invenţie RO 108796/94 RO 109850/95 RO 110508/95	Brevete de invenţie RO 106260/93 RO 106261/93	Brevet de invenţie RO 105812/92	7 Brevete + 3 cereri
Prevederi în contractul de cercetare	—	- lipsa sarcinilor inventive - negocieri ulterioare pentru eventuale brevete	—	—	—
Titular	ICECHIM	ICECHIM + 50% beneficiar	Beneficiar	ICECHIM	ICECHIM
Forma de valorificare a proprietăţii industriale	- publicare + recenzare - fundamentare de noi direcţii de cercetare aplicativă şi valorificare	Transfer invenţii + tehnologie cotitular ICECHIM	licenţă	—	Fabricare în atelierul propriu de microproducţie
Forma juridică - clauze	—	Convenţie - mod de înregistrare - plată taxe - calitatea de titulari - proporţie de proprietate - clauză de loialitate Notă de negociere - clauză de exclusivitate - drepturi titular - drepturi autor - reglementări vindere licenţă	Notă de negociere - drepturi de licenţă - drepturi autori - drepturi din vindere licenţă	Contract de asociere - drepturi de acordare invenţie - plată taxe - drepturi patrimoniale - clauze de confidenţialitate - clauze privind contracte de C&D ce pot decurge din brevet - eventuale noi brevete	—

Nr. caz	CII 1	CII 2	CII 3	IIT 4
Caz de analizat	Lucrare realizată prin contract de C&D cu MCT	Invenţie	Lucrare realizată prin contract de C&D cu MCT	Studii de cercetare fundamentală
Forma de protecţie	—	Brevet RO 104527/94	CBI	—
Prevederi în contract de C&D	—	—	Drepturi de proprietate industrială pentru CII	—
Titular	CII - Craiova	Altul decât CII	CII	—
Forma de valorificare	- fabricare produs în colaborare cu o firmă - transfer tehnologic - comercializare produs - publicare, revistă recenzată - comunicări ştiinţifice - noi direcţii de cercetare	Comunicări ştiinţifice	Comunicări ştiinţifice	Publicare de articole în ţară şi străinătate
Forma juridică	- condiţii de colaborare şi valorificare produs pentru firma colaboratoare - convenţie pentru drepturi materiale pentru CII în cazul transferului	Contract cu autorii	—	—
Aprecierea autorilor	Caz de succes	Eşec	—	—

Nr. caz	ICPE 1	ICPE 2	ICTCM 3
Caz de analizat	Contract de cercetare având ca rezultat invenţii	Contract de cercetare având ca rezultat invenţii	Contract de cercetare având ca rezultat invenţii
Forma de protecţie	Brevet de invenţie RO 102048	Brevet de invenţie RO 108119	Brevet de invenţie RO 108476
Prevederi contractuale de cercetare privind proprietatea industrială	—	—	—
Titular	ICPE	ICPE	—
Forma de valorificare	Transfer tehnologic - licenţă	- transfer tehnologic	- fabricare în atelierul de microproducţie ICTCM
Forma juridică*	Contract de recompensare pentru autori	- convenţie de licenţă pe 5 ani - recompensare autori	Contract de transfer tehnologie pentru tehnologia de aplicare - fără clauze
Beneficiar	Fabrica de ferită Urziceni	laboratorul de cercetare şi microproducţie	Comercializare la mai mult de 100 de beneficiari