Strategia dezvoltării zonelor libere industriale în România - factori de creştere economică şi de sporire a exportului

Compatibilităţi şi incompatibilităţi ale zonelor libere (ZL)

şi parcurilor industriale cu legislaţia ajutoarelor de stat

din Uniunea Europeană şi România

Dr. Ec. Virginia Câmpeanu

CUPRINS

Capitolul I. STIMULENTE GUVERNAMENTALE ACORDATE ÎN ZONELE LIBERE ŞI ÎN PARCURILE INDUSTRIALE PE PLAN INTERNAŢIONAL ŞI ÎN ROMÂNIA...................................... 2

1.1 Stimulente pe plan internaţional...................................................................................... 2

Stimulente guvernamentale pentru zonele libere din unele ţări şi efectele acestora............................................. 4

1.2. Stimulente guvernamentale acordate în zonele libere şi parcurile industriale din România 16

1.2.1 Zone libere............................................................................................................................................................. 16

1.2.2. Parcuri industriale................................................................................................................................................ 17

1.2.3. Parcul tehnologic - un nou concept în România............................................................................................. 20

Capitolul II. AJUTOARELE DE STAT ÎN UE................................................................... 20

2.1. Reglementarea ajutoarelor de stat în Uniunea Europeană.......................................... 20

2.1.1.Conceptul de ajutor de stat în UE...................................................................................................................... 21

2.1.2. Principii şi implementare............................................................................................................................... 23

2.1.3. Controlul ajutoarelor de stat de către Comisia Europeană............................................................................ 24

2.1.4. Modernizarea controlului ajutoarelor de stat.................................................................................................. 25

2.1.5. Conţinutul reglementărilor de exceptare.......................................................................................................... 27

2.1.6. Relaţia între organismele naţionale de reglementare şi reglementarea concurenţei la nivel comunitar.. 28

2.2. Cadrul de reglementări multisectoriale ale ajutorului regional pentru marile proiecte de investiţii în UE............................................................................................................................................... 29

2.3. Regimul Ajutoarelor de stat în industria autovehiculelor din UE şi ţările candidate.. 31

2.3.1. Scopul cadrului de reglementare...................................................................................................................... 32

2.3.2. Ajutoarele regionale............................................................................................................................................ 33

2.3.3 Alte ajutoare.......................................................................................................................................................... 34

2.4. Considerente privind compatibilitatea politicii concurenţei, inclusiv a ajutorului de stat, cu politica industrială în UE................................................................................................................... 35

Capitolul III. AJUTOARELE DE STAT ÎN ROMÂNIA..................................................... 37

Capitolul IV. COMPATIBILITĂŢI ŞI INCOMPATIBILITĂŢI. CONCLUZII FINALE.. 39

4.1. Poziţia UE faţă de aplicarea legii ajutorului de stat în ţările candidate........................ 39

4.2. Impactul probabil al retragerii stimulentelor fiscale asupra investitorilor din parcurile industriale din România................................................................................................................................ 41

Sinteză pe ansamblul temei..................................................................................................... 43

Bibliografie.............................................................................................................................. 56

© SCIENTCONSULT, decembrie 2001

Capitolul I. STIMULENTE GUVERNAMENTALE ACORDATE ÎN ZONELE LIBERE ŞI ÎN PARCURILE INDUSTRIALE PE PLAN INTERNAŢIONAL ŞI ÎN ROMÂNIA

1.1 Stimulente pe plan internaţional

Zonele libere industriale de export şi parcurile industriale vizează în mod special să servească drept centre de legătură pentru captarea investiţiilor străine directe, necesare pentru susţinerea eforturilor de industrializare a ţărilor în dezvoltare şi a celor în tranziţie.

Zonele libere industriale pentru export (ZLIE) şi parcurile industriale oferă o serie de stimulente şi facilităţi destinate a elimina sau a reduce obstacolele materiale şi administrative din calea relocalizării industriilor originare din alte ţări.

Ca regulă generală, stimulentele din zonele libere includ acordarea de concesii fiscale şi financiare întreprinderilor străine instalate în aceste zone libere, care produc pentru export.

Stimulentele din parcurile industriale includ facilităţi fiscale pentru realizarea activităţilor investiţionale, de producţie industrială şi servicii conexe, de către toţi investitorii din perimetrul parcurilor industriale.

După anul 1996 au fost introduse numeroase pachete de reglementări pentru stimularea investiţiilor străine directe în zonele economice libere şi regiunile speciale, atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în dezvoltare, ceea ce a contribuit la creşterea volumului de investiţii străine în zonele libere industriale.

O asemenea tendinţă pare un paradox, având în vedere faptul că, în condiţiile liberalizării economiei mondiale, zonele libere şi parcurile industriale ar trebui desfiinţate. Crearea Organizaţiei Mondiale a Comerţului în 1994, care are mandat de a reduce sau elimina barierele comerciale şi de investiţii, va face ca într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, zonele libere şi parcurile industriale să devină inutile. Dar, în timp ce politicienii şi diplomaţii dezbat asupra acordurilor comerciale internaţionale propuse, guvernele din aproape toate ţările au creat zone comerciale speciale pentru stimularea creşterii comerţului internaţional şi pentru dezvoltarea regională.

Atracţia investitorilor străini pentru zonele libere industriale de export este mai mare decât pentru obiectivele industriale din afara zonelor libere ale unei ţări, întrucât zonele libere oferă stimulente şi facilităţi, care se constituie în avantaje certe :

Ø Zonele libere industriale de export sunt dotate cu infrastructură destul de perfecţionată, astfel că pentru o întreprindere care se instalează în zonă se reduc considerabil cheltuielile iniţiale de instalare a investitorilor. Cu alte cuvinte, activitatea poate începe imediat şi randamentele capitalurilor investite se obţin mai rapid. Zonele libere industriale oferă, de obicei, instalaţii de infrastructură, cuprinzând accesul la porturi maritime şi/sau aeroporturi, reţele de transport şi telecomunicaţii, aprovizionarea cu energie, aducţia apei.

Ø Zonele libere industriale oferă proceduri administrative simplificate. Întreprinderile străine ce doresc să se implanteze într-o ţară se plâng de dificultăţile de ordin birocratic pe care le întâmpină, în special în ţările în curs de dezvoltare şi în ţările în tranziţie. Implantându-se în zonele libere industriale, investitorii străini evită barierele birocratice.

Ø Zonele libere industriale de export oferă servicii indispensabile activităţii investitorilor străini. Dintre aceste servicii sunt de menţionat: consultanţa privind recrutarea forţei de muncă şi alte probleme legate de personalul angajat, servicii comerciale în domeniile bancar, de asigurări, de condiţionare, expediţie şi tranzit al mărfurilor, servicii juridice şi de contabilitate, servicii specializate de reparaţii mecanice, servicii sociale, precum servicii medicale, restaurante, hoteluri.

Ø Facilităţile vamale constituie evident un element esenţial al zonelor libere industriale. Facilităţile vamale se concretizează în exceptarea de la taxele vamale de import la maşini, instalaţii şi factori de producţie, suspendarea restricţiilor cantitative la import, ca şi exportul liber al produselor transformate în zonă.

Ø Zonele libere industriale de export oferă şi alte avantaje fiscale şi financiare investitorilor, uneori sub forma exonerării temporare de impozite, subvenţii pentru serviciile publice şi chirii, exonerarea de controlul valutar.

Ø Acordarea de credite, uneori însoţite de dobânzi preferenţiale, este o altă formă de încurajare a investiţiilor străine, ce pare a avea o mai mare greutate decât exonerarea temporară de impozite.

Cu excepţia facilităţilor vamale, stimulentele acordate investitorilor din zonele libere industriale sunt în multe ţări asemănătoare cu stimulentele acordate investitorilor străini ce acţionează în interiorul ţării. Dacă există diferenţe, atunci ele sunt în favoarea investitorilor din zonele libere industriale.

În afara stimulentelor cu caracter general descrise, în unele zone libere industriale se acordă stimulente speciale, ca de exemplu, prime de investiţii şi derogări de la reglementarea privind salariile minimale sau legislaţia muncii.

Stimulente guvernamentale pentru zonele libere din unele ţări şi efectele acestora

Grecia: posedă zone libere comerciale şi industriale întinse, prevăzute cu depozite şi instalaţii industriale, la Pireu şi Salonic. Aceste zone sunt folosite pentru depozitare, ambalare, sortare şi reetichetare. În plus, în zona liberă Salonic se efectuează operaţiuni industriale de asamblare şi realizare de produse finite. Cele două zone libere sunt dotate cu spaţii de depozitare în aer liber şi spaţii acoperite, inclusiv magazii, locuri destinate tranzitului, silozuri de cereale (Salonic) şi facilităţi pentru depozitare frigorifică, terminale de containere, ateliere de reparaţii navale, rafinării, birouri.

Grecia acordă stimulente pentru desfăşurarea activităţilor din zonele libere:

· scutire de taxe vamale şi de impozite pe veniturile obţinute din activităţile de transbordare şi prelucrare industrială.

· În baza unei legi din 1978, firmele amplasate în zonele libere pot deschide depozite şi facilităţi de redistribuire. Termenul doreste sa accentueze faptul ca este vorba de marfuri distribuite dupa intrarea si prelucrarea lor in zonele libere, chiar daca este vorba – sa zicem - numai de portionarea lor si reambalare Această decizie a fost ulterior extinsă şi asupra asamblării, reambalării şi redistribuirii produselor finite.

· În baza legii privind promovarea investiţiilor şi protecţia capitalului străin, întreprinderile industriale angajate în activităţi de export beneficiază de scutire de impozit pe venit pe o perioadă de 10 ani, efectivă de la data emiterii instrumentului de aprobare.

· O altă concesie este reducerea sau scutirea de taxe vamale sau alte tarife impuse de autorităţile portuare, pe o perioadă de 10 ani.

Cipru: După anul 1995, SUA au devenit primul furnizor al Ciprului, pe care îl utilizează ca centru de reexport, devansând Marea Britanie - partenerul tradiţional al insulei. Se estimează că numărul întreprinderilor franceze, de exemplu, având reprezentanţă în Cipru ar fi de 400, din care 13 dispun de instalări fixe. Printre acestea se enumeră mari nume de societăţi, precum: AFP, Fromageries Bel, Bull, Lectra Systemes, France Telecom, BNP Intercontinentale, Somera, Somfy, Saft Nife, Société Générale ş.a.

Aceste societăţi îşi aleg instalarea pe insulă pentru a beneficia de costuri scăzute (nivelul de fiscalitate care li se aplică este redus, de 4,25%) pentru operaţiunile comerciale sau financiare pe care le efectuează cu ţările arabe şi, mai recent, cu Rusia şi alte ţări din Europa de Est.

Germania: principalele zone libere se găsesc în Bremen, Bremerhaven, Cuxhaven, Emden, Hamburg, Kiel. Cu excepţia zonei libere Hamburg, toate celelalte au numai funcţii comerciale, de depozitare.

În ZL Hamburg, administraţia zonei este împuternicită să aprobe, în afara operaţiunilor permise şi în celelalte zone libere din Germania, prelucrarea, asamblarea şi alte operaţiuni cu materiale importate sau nu, cu condiţia ca produsele finite să fie reexportate (nu în totalitate). În ZL Hamburg există numeroase depozite şi facilităţi speciale pentru cereale, produse petroliere, fructe tropicale, tutun brut, cafea, peşte, uleiuri comestibile, cherestea, cărbune ş.a. Facilităţile de depozitare, expunere, clasificare, ambalare sunt deţinute pe termen lung de firme particulare în depozite pe care le închiriază. Multe dintre depozite şi facilităţi sunt aprobate de o companie - proprietate a oraşului Hamburg - Compania depozitelor portuare Hamburg, care poate ceda spaţiu altor firme private. Zona Hamburg este proprietatea Landului Hamburg, care o conduce şi închiriază teren operatorilor privaţi.

Elveţia: În prezent există 19 zone economice libere, iar în 8 oraşe şi aeroporturi internaţionale (Geneva, Zurich) există aşa-numitele “Magazine federale”, scutite de taxe vamale.

Operaţiunile ce se desfăşoară în zonele libere din Elveţia sunt: depozitare, transbordare, asamblare, prelucrare, ambalare, sortare şi etichetare. Fabricarea produselor finite este posibilă cu aprobarea Administraţiei Vămilor Federale din Berna. Unele porturi libere acceptă cargo general, altele sunt rezervate pentru mărfuri specifice (combustibili lichizi, produse petroliere, băuturi alcoolice), iar alte zone conţin numai spaţii de refrigerare pentru produse perisabile.

Concesiile acordate în zonele libere din Elveţia se referă la:

· garanţiile acordate de guvern privind scutirea de taxe pe o perioadă de 2-5 ani;

· transferul liber în străinătate a încasărilor din dividende, profituri, dobânzi, salarii, precum şi repatrierea capitalului.

Italia: are două zone libere principale, Trieste şi Veneţia, precum şi depozite libere în oraşe şi porturi. Zona liberă de comerţ din Trieste este alcătuită din 4 regiuni separate[1], legate prin cale ferată: a) zonă liberă comercială; b) zonă liberă pentru cherestea; c) zonă liberă petrolieră; d) zonă liberă industrială, unde sunt amplasate cele mai multe firme angajate în prelucrarea industrială în vederea exportului.

n Există peste 800 de “magazzini generali”, adică depozite care se pot transforma în antrepozite şi care sunt situate în multe oraşe italiene care au birouri vamale; activităţile desfăşurate sunt: stocare, eşantionare, selectare, ambalare, reambalare, amestecare, manevrare.

n În “depozite franchi”, care sunt depozite libere în porturile Bari, Genova, Livorno, Neapole, Palermo, San Paolo (Roma), activităţile sunt de stocare, despachetare, reambalare şi prelucrare industrială, cu permisiunea autorităţilor vamale locale.

Stimulente: Mărfurile de origine străină pot fi aduse în zonele libere din Italia fără plata taxelor vamale şi rămân scutite în timpul depozitării în zonă fără a fi consumate sau dacă sunt apoi transbordate sau reexportate. Mărfurile italiene şi de altă origine (pentru care au fost plătite taxe vamale italiene) pot fi aduse în zonele de comerţ liber, unde sunt considerate exporturi.

Portugalia - zona liberă Madera

Proiectele economice de investiţii străine în zona liberă Madera sunt gestionate de către autorităţile regionale, respectiv de către Societatea de dezvoltare, până în anul 2017. Întreprinderile prezente în zonă produc îndeosebi pentru export.

Există importante facilităţi în zona liberă industrială:

· exonerare de taxe vamale la import;

· impozite minime (în anumite situaţii, inexistente);

· fiscalitate redusă asupra profiturilor (exonerare în primii 10-15 ani de la instalare).

În Madera există, de asemenea, peste 750 societăţi de "service off-shore", a căror activitate constă în: negociere; facturare; consultanţă şi gestiune în domeniul proprietăţii industriale.

Stimulente:

§ Toate întreprinderile prezente în zona liberă Madera sunt scutite de taxele prevăzute pentru achiziţionarea bunurilor imobiliare necesare;

§ Scutire de impozitul pe profituri - până în anul 2011;

§ Scutire de taxa pe valoarea adăugată în condiţiile cedării activelor imobilizate.

§ Acestor exonerări li se adaugă cele privind: impozitele locale; taxele asupra dobânzilor la împrumuturile contractate cu instituţiile financiare externe şi asupra dobânzilor la obligaţiunile pe care le emit societăţile cu ocazia investiţiilor sau finanţării activităţilor desfăşurate în zona liberă.

§ Întreprinderile prezente sunt, totodată, degrevate de taxa de timbru pentru toate actele sau documentele la care o entitate este parte, cu condiţia să nu fie implicaţi rezidenţi din Portugalia.

India: oferă un bun exemplu prin care se poate demonstra posibilitatea creşterii valorii şi competitivităţii exporturilor ţărilor în dezvoltare, pornindu-se de la existenţa zonelor industriale de export şi a parcurilor tehnologice.

Exportul de software al Indiei s-a dezvoltat într-un prim stadiu în zonele industriale de export din jurul oraşelor Delhi, Madras, Mumbai şi Bangalore.

Guvernul Indiei a dezvoltat începând din anul 1988 parcuri tehnologice de software (“Software Technology Parks of India Scheme”), unde a furnizat infrastructura, clădiri, electricitate, facilităţi de telecomunicaţii şi legături de mare viteză prin satelit. În anii 1990-1991 au fost abolite restricţiile cantitative la importurile de produse intermediare şi bunuri de capital (mijloace fixe) pentru exportul de software.

Multe firme locale au dezvoltat reputaţia de partener de încredere, de muncă de înaltă calitate la preţuri relativ scăzute şi au putut în acest fel să depăşească simplele operaţiuni de introducere a datelor sau de servicii on-site. Companiile indiene au efectuat operaţiuni cu valoare adăugată mai mare, încredinţându-li-se proiecte întregi în loc de componente specifice. Alte companii au putut dezvolta pachete complete de software, care au fost exportate.

Cu sprijinul şi asistenţa acordate de Guvern şi prin retragerea restricţiilor la import, companiile locale au fost capabile să depăşească filialele străine în privinţa competitivităţii la export.

Ungaria: Începând cu anul 1982 statutul de zonă economică liberă se acordă întreprinderilor şi nu unui anumit teritoriu, aşa cum se obişnuieşte. (Acest tip de zone libere se aseamănă cu subzonele libere din SUA). La Budapesta există deasemenea o zonă economică liberă (clasică).

După 1990, schimbarea de la exportul produselor tradiţionale la exportul de produse noi realizate de industriile dominate de investiţii străine directe a fost sprijinit în Ungaria prin aşa–numitele zone industriale libere.

Zonele industriale libere au fost create în baza legii investiţiilor străine (Act XXIV/1988), prin care firmele cu participare străină pot să se proclame ele însele zone industriale libere sub controlul autorităţii vamale, dacă cel puţin 80% din producţia realizată este exportată în afara Ungariei. În cadrul zonei, firma este asimilată firmelor străine pentru controlul valutar şi comerţul exterior; contabilitatea este ţinută în valută, dar firma este supusă impozitelor Ungariei, cu excepţia TVA (Antalóczy, 1998).

În 1997, în Ungaria existau circa 100 zone libere industriale pentru export. Cele mai multe companii implicate au capital 100% străin, cu investiţii în industria producătoare de maşini şi echipamente de transport.

Ungaria este totodată lider în materie de parcuri industriale în Europa Centrala şi de Est. La sfârşitul anului 1996, guvernul Ungariei a decis lansarea unui amplu program de dezvoltare a parcurilor industriale. În urma licitaţiilor organizate, au fost selectate 28 de proiecte, cărora li s-a acordat titlul de parc industrial. Acestea erau propuse a se constitui în regiunile industriale tradiţionale ale Ungariei, fie pe locul fostelor platforme industriale, fie pe noi locuri (“green field”). Pentru realizarea studiilor de fezabilitate şi a proiectelor necesare construirii a 16 parcuri industriale, guvernul ungar a alocat sume importante (100 milioane forinţi până în prezent), iar deţinătorii titlului de parc industrial au concurat ulterior pentru sprijinul financiar necesar realizării investiţiei. Sprijinul financiar s-a realizat prin alocarea de fonduri din cele destinate dezvoltării regionale (35%), din fondurile descentralizate ale guvernului, precum fondul de drumuri şi cele alocate consiliilor de dezvoltare regională (14%), din programul PHARE (16%). După 4 ani de la lansarea programului, la sfârşitul anului 2000, în cele 16 parcuri industriale care au primit sprijin financiar din partea statului ungar, operau peste 300 de afaceri, antrenând o forţă de muncă de peste 26000 persoane, o cifra de afaceri de 300 miliarde forinţi, investiţii de 120 miliarde forinţi, peste 70% din producţia obţinută fiind exportată.

Analiştii maghiari[2] consideră că “pe măsură ce Ungaria se va apropia de integrarea în Uniunea Europeană, rolul zonelor libere şi a parcurilor industriale se va diminua, întrucât nivelul general al taxelor vamale se va diminua şi reglementările privind cursul valutar vor fi liberalizate”. Se anticipează că problema zonelor libere industriale va constitui o temă importantă în cadrul negocierilor de aderare a Ungariei la UE şi, chiar dacă vor fi admise derogări, companiile din zonele libere se vor transforma în “companii normale” după accesul în UE. Până atunci, însă, utilitatea şi rolul acestor zone libere în dezvoltarea economică a Ungariei au fost demonstrate şi ele vor continua să existe şi să aducă noi beneficii an de an, până la aderare.

Polonia: În paralel cu reţeaua de parcuri industriale existente pe plan internaţional, atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în tranziţie şi în dezvoltare este funcţional conceptul de parc tehnologic. În Polonia, exista parcul tehnologic din Wroclaw, oraş situat pe locul al treilea din punct de vedere al mediului academic şi al cercetării.

Elementele definitorii ale parcului tehnologic din Wroclaw, ca şi din alte ţări, sunt:

· Localizarea parcului, astfel încât să se asigure legături strânse cu o universitate sau institut de cercetări;

· Spaţii adecvate pentru incubarea afacerilor;

· O activitate distincta de coordonare globala a dezvoltării parcului.

Bulgaria: dispune de 6 zone libere ce fac parte din teritoriul Bulgariei şi au ca obiectiv stimularea activităţilor economice, producţia de mărfuri, prestări de servicii, activităţi comerciale pentru producţia de export.

Facilităţile guvernamentale oferite în zonele libere se referă la:

· Importul şi exportul de produse fără taxe vamale;

· scutirea de taxe la importul şi exportul de materii prime, echipamente şi utilaje pentru producţia destinată exportului;

· repatrierea liberă a profiturilor şi a dividendelor.

China: În 1980 a fost creat parcul industrial şi ştiinţific Hsinshu (similar noţiunii de parc tehnologic), situat în apropierea unor centre industriale, a aeroportului internaţional şi a autostrăzii Nord-Sud. Autorizaţiile de implantare în zona parcului industrial sunt acordate în baza unor criterii bine definite, respectiv: utilizarea tehnologiilor avansate; prezentarea unui program de dezvoltare şi de investiţii; crearea unui nucleu de cercetare, căruia să-i fie destinate cel puţin 10% din volumul investiţiilor (cercetării i se va acorda, totodată, un volum important din cifra de afaceri); folosirea cu prioritate a forţei de muncă autohtone (50% din personalul de conducere); conservarea mediului înconjurător.

În schimb, statul poate deţine până la 49% din capital, pune la dispoziţia întreprinderilor clădiri, finanţează proiecte (selecţionate) de cercetare şi creează cadrul favorabil pentru obţinerea de împrumuturi bancare cu dobânzi reduse.

Stimulente pentru investitorii din parcurile industriale din China

Investitorii din parcurile industriale beneficiază de scutirea de impozite pe venit o perioadă de 5 ani şi de exonerarea taxelor vamale la import şi export. Se estimează că, faţă de anul 1990, când îşi desfăşurau activitatea circa 110 întreprinderi (cu o cifră de afaceri de 2,15 miliarde dolari, din care peste 80% din activitatea de export), în 1999 numărul întreprinderilor prezente în parcul industrial Hsinshu a sporit puternic, depăşind cifra de 190, cu peste 35.000 locuri de muncă.

SUA: Subzonele libere, asimilate parcurilor industriale, sunt deobicei întreprinderi private autorizate de Administraţia Zonelor comerciale străine.

În SUA multe companii au profitat de crearea subzonelor Zonelor libere. În loc să construiască în zonele libere existente, se solicită autorităţilor zonei libere crearea unei subzone pe locul în care este construită şi funcţionează fabrica. Cu statut de subzonă se câştigă avantajele Zonelor Libere în cadrul propriei proprietăţi şi activităţi industriale.

În ultimii ani, subzonele zonelor de comerţ internaţional din SUA au depăşit numărul zonelor libere, pe de o parte pentru că vechile zone libere lucrează deja la capacitatea totală şi pentru că deseori volumul mare de produse ce trece printr-o fabrică privată garantează denumirea de origine a produselor.

Avantajele oferite firmelor amplasate în subzone libere sunt: dezvoltarea operaţiunilor cu minim de birocraţie; importurile sunt scutite de taxe vamale.

Aproape toate marile întreprinderi de automobile din SUA operează în subzone ale zonelor libere, unde părţile componente importate pot fi încorporate în automobile Chrysler, Ford, GM sau unde maşinile străine pot primi componente americane.

Când gigantul BMW a selecţionat Carolina de Sud în 1994 ca loc pentru prima sa fabrică în SUA, cu o investiţie de 800 milioane $, un factor cheie de decizie a fost combinarea beneficiilor asigurate de statutul de zonă liberă comercială cu programele benefice ale statului gazdă, care includeau calificarea forţei de muncă. “Taxele vamale nu au fost principalul factor pentru a ne stabili într-o zonă liberă” spune D. Turbeville, coordonator vamal la BMW Manufacturing Corp. Deşi programul guvernamental de calificare a forţei de muncă ne-a ajutat, au existat alţi 3 factori cruciali:

· Localizarea, ce asigură o distribuţie uşoară a majorităţii BMW-urilor pe pieţele din SUA;

· Accesul la transport, în special portul Charleston cu apă adâncă, pentru nave de mare tonaj, precum şi apropierea de un aeroport principal;

· Siguranţa oferită, prin reducerea riscurilor valutare.

Nu orice companie poate utiliza statutul de Zonă Liberă, întrucât beneficiile sunt însoţite de anumite obligaţii.

În afara faptului că trebuie obţinute aprobări pentru operaţiunile din ZL din SUA, companiile trebuie să-şi ţină înregistrări amănunţite şi să îndeplinească cerinţele fixate prin regulamentele zonelor de comerţ internaţional, inclusiv înregistrarea traseului urmat de produse de la intrare până la ieşire. De asemenea, se plătesc cheltuieli anuale ne-negociabile pentru Zone Libere sau pentru statutul de subzonă.

Mai mult, operaţiunile efectuate în zonele libere din SUA sunt supuse legislaţiei americane. "Zonele libere constituie proceduri vamale suspensive[3], ele nu sunt un loc de neaplicare a politicii comerciale şi tarifare specifice”, arată Puccinelli de la Oficiul Zonelor de comerţ internaţional din SUA.

În aceste condiţii, economisirile de miliarde dolari datorate taxelor vamale şi timpului de tranzit şi economisirile de milioane oră-muncă dau atractivitate ZL pentru un număr în creştere de companii americane şi străine, dornice să facă afaceri în aceste zone.

Stimulente guvernamentale pentru zonele libere americane:

· Regim vamal suspensiv[4]

Unul din beneficiile obţinute de companiile care acţionează în zonele de comerţ internaţional din SUA este taxa vamală concesivă[5]. Componentele aduse în SUA, dar în afara zonelor libere, sunt supuse unei taxe vamale de 15%. Dacă aceleaşi componente sunt aduse în zonele libere, nu se plătesc taxe vamale, în cazul asamblării componentelor într-un produs finit. Dacă produsul finit intră apoi pe teritoriul SUA se plăteşte o taxă vamală de 2%. Dacă produsul finit este exportat nu se plăteşte taxă vamală.

· Relaţii vamale mai bune

Pentru orice transportator american care face cheltuieli şi suportă cheltuielile trecerii prin vamă, acestea sunt responsabilităţi importante. Se pot reduce cheltuielile pe zile întregi de transport, întrucât marfa nu se mai reţine în port pentru inspecţia vamală. Şi aceasta nu pentru că vameşii nu vin să inspecteze marfa. Dacă mărfurile se află în zonele libere, vameşii pot veni oricând să vadă marfa în depozitul proprietarului mărfii, având mai mult acces decât în timpul în care marfa staţionează în docuri. Sager adaugă faptul că ZL au îmbunătăţit relaţiile între transportator şi Vamă.

În ZL, care se află în afara spaţiului vamal al SUA, se fac mai puţine manipulări ale produselor, astfel că pagubele se diminuează evident, iar economisirile sunt substanţiale, nu numai datorită evitării pagubelor, dar şi din diferenţa de taxe vamale. Leslie A. Winters, development manager la Rickenbacker Port Authority[6], arată că un element principal de atracţie a ZL este realizarea de beneficii din logistică.

· Alte beneficii ale zonelor libere

Se pot reduce cheltuielile de transport fluvial/maritim importând produse în vrac, care apoi se reambalează, se reetichetează şi se pot introduce pe piaţa locală.

Deseori, există economisiri privind asigurarea, întrucât fiecare zonă liberă are evidenţă contabilă strictă şi controale de siguranţă, ceea ce poate conduce la scăderea valorii produsului.

Nu există taxe locale sau statale asupra stocurilor de mărfuri atunci când acestea se află în zonele libere.

Aprobarea unei subzone poate dura un an sau mai mult. În schimb, într-o zonă liberă, firma poate fi activată ca parte a zonei, foarte repede.

x x

x

Concluzii

Concesiile ce se acordă investitorilor din zonele libere sunt generale şi specifice:

a) Concesiile generale practicate în zonele economice libere sunt practic aceleaşi pentru toate zonele şi tipurile de zone libere: scutirea de taxe vamale la importul bunurilor şi serviciilor, suspendarea impozitelor pentru o perioadă de până la 15 ani, subvenţii indirecte sub forma preţurilor scăzute pentru spaţiile de prelucrare industrială din zonele libere industriale de export.

b) Concesiile specifice pentru fiecare ţară care deţine zone libere.

Toate aceste concesii acordate de ţările studiate le prezentăm într-un tabel sinoptic, din care rezultă că ţările “se întrec” în acordarea de concesii multiple şi pe durate de timp cât mai mari, ajungând în unele cazuri la întreaga perioadă de activitate a întreprinderilor amplasate în zonele libere. Concesiile sunt fie legate de un plafon minim de investiţii, fie, în cele mai multe cazuri, fără o astfel de referire, ceea ce atrage investitori de toate taliile, care împreună determină dezvoltarea zonelor libere în ansamblu.

Tabel sinoptic

Stimulente acordate de ţările de reşedinţă investitorilor din zonele libere

Ţara	Domenii / condiţionări	Regim fiscal
Albania	Producţie pentru export	Scutire de taxe vamale Scutire de impozite
Bulgaria	Import-export	Scutire de taxe vamale
	Producţie pentru export	Scutire de taxe vamale la import materii prime, echipamente utilaje Repatriere liberă a profiturilor şi a dividendelor
China	Întreprinderi productive şi neproductive	Reducere cu 50% a impozitului pe profit la 15%
		Reducere cu 20% a impozitului pe profit la 24%
	Industrializare pentru export, high technology	Suspendare temporară impozit
	Companii de servicii, capital min. 5 mil.$, perioada min. 10 ani	Suspendare a impozitului în primul an de profit, reducere cu 50% în următorii 2 ani
	Bănci străine, capital minim 10 mil. $, perioada min. 10 ani	Scutire de impozite pe 3 ani
	Transport, energie, industrii legate de agricultură, proiecte în porturi, dane	Suspendare a impozitelor pe 5 ani, reducere cu 50% în următorii 5 ani
	Ind. de dezvoltare tehnologică, ind. Productive	Reducere cu 50% a impozitului pe venit la nivelul de 15%
	Dezvoltarea terenurilor, afaceri mobiliare	Suspendare pe 5 ani a impozitului pe venit
Dubai		Scutire de taxe vamale la importuri
		Posibilitatea de repatriere 100% a profiturilor companiilor străine
		Scutire de impozite pe veniturile firmei şi pe veniturile personale timp de 15 ani, care se pot reînnoi pe încă 15 ani
Egipt	Companii străine	Scutire "pe viaţă"( pe durata de activitate a companiei) de taxe vamale, de impozit pe cifra de afaceri şi taxe pe bunuri de capital
	Maşini, echipamente, vehicule transport	Scutire de taxe vamale la import, scutire de impozit pe cifra de afaceri, scutire de alte taxe şi impozite
	Proiecte de antrepozite	Taxă de 1% din valoarea importurilor / an
	Proiecte de producţie şi asamblare	Taxă 1% din valoarea exportului, dar bunurile aflate în tranzit spre o rută precisă sunt scutite
Elveţia		Garanţii guvernamentale pentru scutire de taxe 2-5 ani
		Repatrierea capitalului, dividendelor, profiturilor
Grecia	Activităţi de transbordare şi de prelucrare industrială	Scutire de taxe vamale şi impozite
	Intreprinderi de industrializare pentru export	Scutire de impozit pe venit 10 ani de la momentul aprobării
	Activităţi portuare	Reducerea de taxe vamale şi impozite
Italia	Depozitare	Scutire de taxe vamale la import, cu condiţia de a fi transbordate la o destinaţie precisă sau a fi reexportate
Iugoslavia		Securitatea investiţiilor garantată faţă de legile retroactive
		Scutire de taxe vamale la import materii prime, produse finite
		Firmele străine pot construi propriile facilităţi în ZL, pe care le pot utiliza, închiria, revinde altor companii străine
Iran		Scutire de taxe vamale la import
		Scutire de impozite 15 ani
		Garantarea investiţiilor străine de către Parlament
Portugalia-Madera		Exonerare de taxe vamale la import
		Scutire de impozit pe profit 10-15 ani de la instalare
		Scutire de taxe la cumpărarea de bunuri imobiliare
		Scutire de TVA, în condiţiile cedării activelor imobilizate
		Exonerare de impozite locale, impozite asupra dobânzilor la creditele angajate cu instituţii financiare externe
		Exonerare de impozite asupra dobânzilor la obligaţiunile emise de societăţi cu ocazia investiţiilor în ZL
		Scutire de taxe de timbru pentru acte şi documente ale companiilor străine
Taiwan		Scutire de taxe vamale la import
		Scutire de impozit pe profit 5 ani
		Acces prioritar la terenuri
		Acord de credit pentru importurile noilor acţionari
		Asigurarea serviciilor de infrastructură
Togo	Prelucrare pentru export	Scutire de taxe şi impozite in primii 10 ani de activitate
		Reducere de impozite la nivelul de 15% după 10 ani de activitate
		Scutire de taxe la exportul unor produse importate sau produse în ZLIE
		Scutire de taxe vamale la import materii prime, echipamente şi reducere cu 50% la import autovehicule utilitare
		Exonerare de impozite pe dividende în primii 10 ani de activitate a firmelor străine
		Reducere cu 2% a impozitului pe salarii pe durata activităţii întreprinderii
		Tarife preferenţiale pentru prestări servicii publice: electricitate, apă, telefon, s.a.
		Libertatea de transfer al capitalului
SUA	Depozitare, prelucrare, export	Scutire de taxe vamale la import până când produsele părăsesc ZL
		La exportul din ZL în SUA nu se plătesc taxe vamale pentru componentele incorporate în produsul finit
		Scutire de impozite locale şi statale
		Program guvernamental de calificare a forţei de muncă
		Birocraţie minimă

1.2. Stimulente guvernamentale acordate în zonele libere şi parcurile industriale din România

1.2.1 Zone libere

Reglementări vamale şi evidenţa mărfurilor aflate în zonele libere din România.

În zonele libere din România, reglementările vamale şi evidenţa operativă a mărfurilor se aplică uniform, în baza Regulamentului de aplicare a Codului vamal al României (HG nr.626/1997 şi Decizia DGV nr.753/4 aprilie 2001 - Normele tehnice privind aplicarea uniformă a taxelor vamale). Normele tehnice privind aplicarea uniformă a reglementărilor vamale pentru mărfurile aflate în zonele libere evidenţiază:

· Pentru mărfurile româneşti sau cele străine importate, care se introduc din ţară în zonele libere în vederea depozitării, realizării de construcţii, consumului sau altor activităţi (potrivit art.10 din Legea 84/1992), se completează şi se depune la biroul vamal de control un document simplificat

· Scoaterea din ţară a mărfurilor româneşti sau străine importate, care au fost introduse anterior din ţară în zonele libere, se realizează prin întocmirea formalităţilor vamale de export.

· Introducerea din ţară în zona liberă a mărfurilor româneşti sau a celor străine importate în vederea participării, alături de alte mărfuri străine, la operaţiuni de perfecţionare activă, se realizează potrivit aceloraşi proceduri menţionate mai sus.

· Pentru mărfurile străine se solicită obţinerea autorizaţiei de perfecţionare activă, făcându-se menţiuni privind mărfurile româneşti (conform art.188 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României).

În cazul în care se acordă liberul de vamă, agentul vamal completează

declaraţia vamală (potrivit Normelor tehnice de completare, utilizare şi

tipărire a declaraţiei vamale în detaliu, aprobată prin Decizia nr.

946/1997)

Mărfurile străine care se introduc direct din străinătate în zonele libere în vederea simplei depozitări, nu necesită întocmirea de formalităţi vamale

Mărfurile străine introduse în zonele libere în vederea consumului ori realizării unor operaţiuni de prelucrare, montaj, asamblare, adaptare, transformare, reparare, remontare în starea iniţială, se plasează sub regimul vamal de import, perfecţionare activă sau transformare sub control vamal, după caz.

Pentru mărfurile străine care staţionează în zona liberă şi fac obiectul operaţiunilor comerciale de vânzare între diverşi operatori în perimetrul zonelor libere şi care ulterior acestor operaţiuni părăsesc în aceeaşi stare teritoriul zonelor libere cu destinaţie externă, nu se întocmesc declaraţii vamale

Scoaterea din ţară direct din zonele libere sau introducerea din zonele libere în ţară a mărfurilor străine importate sau a produselor compensatoare se face pe baza declaraţiei vamale în detaliu şi a documentului simplificat, în cazul în care la realizarea produselor compensatoare au participat mărfuri româneşti introduse anterior în zonele libere.

Mărfurile româneşti şi mărfurile străine importate sau cele străine, plasate sau neamplasate sub un regim vamal, pot fi depozitate de operatorii economici din zona liberă în acelaşi spaţiu, dar pe partide separate.

1.2.2. Parcuri industriale

Parcurile industriale din România au fost aprobate începând din anul 2000, fiind definite ca arii strict delimitate teritorial, în perimetrul cărora se desfăşoară activităţi investiţionale, de producţie industrială şi servicii conexe, într-un sistem de facilităţi specifice[7].

Ideea iniţială a înfiinţării de parcuri industriale în România, cu funcţii similare celor din Ungaria, India, SUA, China, s.a., a avut ca scop atragerea investiţiilor mai mari sau mai mici şi rezolvarea problemei şomajului apărută în urma dispariţie “mastodonţilor” industriali dezafectaţi.

Ideea înfiinţării parcurilor industriale în România am avansat-o şi susţinut-o şi noi în ultimii ani, incluzând-o în fazele anterioare ale acestui studiu, bazându-ne pe experienţa şi succesele internaţionale ale acestora în cursul ultimelor decenii ale secolului XX şi pe faptul că mai aveam la dispoziţie 3-4 ani pentru acordarea unor facilităţi substanţiale investitorilor, până la suprimarea taxelor vamale la importul de produse industriale din UE şi CEFTA şi mult mai mulţi ani până la armonizarea taxelor vamale din România cu cele din UE faţă de terţi, adică până în anul 2007 (în cazul în care termenul de aderare dezirabil pentru România se înfăptuieşte). Intervalul pe care îl aveam la dispoziţie, ar fi ajutat companiile din parcurile industriale să se stabilizeze şi să se eficientizeze, iar măsurile ulterioare de restrângere a facilităţilor nu ar fi avut un impact negativ asupra lor.

Ce s-a întâmplat în România în acest timp - legat de ideea parcurilor industriale? Reglementarea fost dezbătută îndelung şi acceptată abia în a doua jumătate a anului 2000, când s-a materializat în Legea nr.134/2000.

Legea nr.134/2000 privind regimul parcurilor industriale a prevăzut acordarea de facilitaţi fiscale, care au atras atenţia investitorilor. În decurs de un an de la promulgarea legii, numeroşi investitori şi-au făcut planuri de afaceri, bizuindu-se pe noua lege. “Singura piedică” în începerea afacerilor a constituit-o lipsa normelor de aplicare a actului legislativ. Acestea nu au apărut în timpul guvernării anterioare anului 2001, dată fiind posibilitatea ca această lege să aducă atingere Legii concurentei şi să încalce Legea ajutorului de stat din România, legi care sunt armonizate cu legislaţia Uniunii Europene. Mai mult, facilităţile fiscale “generoase” nu corespund nici cu cerinţele formulate de Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, întrucât experienţa a demonstrat că aceste tipuri de facilităţi stimulează investiţiile noi, dar, în acelaşi timp, dezavantajează firmele care operează deja pe piaţă şi care, poate, nu au beneficiat de nici un stimulent fiscal la constituire, determinând apariţia unei concurenţe neloiale.

Noul guvern al României din anul 2001 a reanalizat problema parcurilor industriale şi a elaborat un proiect de ordonanţă de urgenţă pentru abrogarea facilităţilor fiscale prevăzute de Legea nr.134/2000 şi înlocuirea lor cu alte tipuri de facilităţi, care nu pot fi considerate ajutoare de stat, din care cea mai importantă, în opinia Ministrului Dezvoltării şi Prognozei, Leonard Cazan[8], este exceptarea plăţii pentru terenuri şi amânarea plăţii TVA pentru unele materiale şi echipamente, până la darea în folosinţă a parcului, ca urmare a intrării în vigoare a accelerării amortizării, derivate din legea investiţiilor directe. Acest proiect de ordonanţă s-a materializat în OUG nr.65/2001.

Tabel sinoptic

Facilităţi fiscale pentru parcurile industriale conform Legii 134/2000 şi în varianta abrogării Legii (OUG nr. 65/august 2001)

Varianta Legii 134/21iulie 2000	Varianta OUG nr. 65/ 2001
Scutire taxe vamale şi TVA la import maşini, utilaje, echipamente, mijloace de transport, alte bunuri amortizabile	-
Scutire taxe vamale şi TVA la materii prime, materiale, piese schimb, componente utilizate la construcţia, reparaţia, întreţinerea de obiective în interiorul parcului	Amânarea pe perioada de realizare a investiţiei, pănă la darea în folosinţă a parcului, a plăţii TVA pentru materiale şi echipamente necesare sistemului de utilităţi din interiorul parcului şi a conexiunilor parcului la reţelele existente de utilităţi Amânarea dreptului de deducere a TVA pana la aceeaşi data, la agenţii economici care realizează investiţia
Scutire de la plata impozitului reinvestit în modernizarea tehnologiilor, dezvoltarea infrastructurii industriale, susţinerea obiectivelor de investiţii, pe o perioada de 5 an de la înfiinţare	Deducerea din profitul impozabil a unei cote de 20% din valoarea investiţiei realizate în parcul industrial pentru agenţii care realizează învestiţii în construcţii pentru transportul şi distribuţia energiei electrice, termice, gazelor naturale, apei.
Cofinanţări interne şi externe pentru dezvoltarea infrastructurii şi a utilităţilor din parcul industrial	--
Înlesniri la plata taxelor locale şi a impozitelor pe o perioada de cel mult 5 ani	--
Facilitarea avizelor, autorizaţiilor, licenţelor de funcţionare prin intermediul camerelor de comerţ şi industrie	--
Scutirea taxei pentru folosirea terenurilor proprietate de stat, în alte scopuri decât agricultura şi silvicultura	--
Scutirea taxelor pentru modificarea destinaţiei sau scoaterea din circuitul agricol a unor terenuri destinate realizării investiţiei.	Scutirea administratorului parcului industrial de la plata taxelor pentru modificarea destinaţiei sau scoaterea din circuitul agricol a terenului aferent parcului industrial

Sursa: pe baza Legii 134/2000 şi a OUG 65/2001

Potrivit declaraţiilor făcute de Viorel Munteanu, preşedintele Consiliului Concurentei[9], “Comisia Europeană ne-a spus foarte clar la sfârşitul lunii iulie (2001) că atâta timp cât menţinem facilităţile fiscale considerate ajutor de stat, nu putem închide dosarul de aderare pe concurenţă”.

1.2.3. Parcul tehnologic - un nou concept în România

În cursul lunii octombrie 2001 a apărut OUG nr.126/2001 privind stingerea obligaţiilor bugetare ale agenţilor economici din sectorul producţiei de apărare, din patrimoniul cărora se constituie parcuri industriale[10]. Actul normativ îşi aşteaptă normele de aplicare, prevăzute a fi emise de Ministerul Finanţelor şi Ministerul Muncii, în termen de 30 de zile de la data publicării.

Constituirea şi funcţionara parcurilor se va baza pe asocierea şi/sau colaborarea dintre autorităţile publice centrale şi locale, agenţi economici, unităţi de învăţământ superior, institute de cercetare-dezvoltare şi/sau alţi parteneri. Asemenea tip de parc se poate asimila cu parcurile tehnologice existente pe plan mondial.

Pe de altã parte, în octombrie 2001, Ministrul Comunicatiilor, Dan Nica, vorbind de programul amplu de sprijinire a investiţiilor în domeniul tehnologiei I.T în special în centrele universitare şi în parcurile industriale, afirma că “Guvernul are în vedere ca, pe lângă o serie de facilităţi fiscale, investitorilor dispuşi să investească în tehnologiile I.T să le fie acordate gratuit spaţiile nefolosite din patrimoniul societăţilor cu capital de stat”[11].

Totodată, în luna octombrie 2001 s-au făcut analize la nivel guvernamental asupra proiectului de constituire a unui parc tehnologic la Cluj, scopul proiectului fiind realizarea infrastructurilor necesare producţiei de software şi a altor tehnologii de vârf. Proiectul este finanţat din fonduri PHARE din componenţa “Coeziune Economică şi Socială”, cu 5 milioane euro, la care se adaugă contribuţia autorităţii administrative locale.

Capitolul II. AJUTOARELE DE STAT ÎN UE

2.1. Reglementarea ajutoarelor de stat în Uniunea Europeană

Stabilirea pieţei unice în Uniunea Europeană şi a sistemului de concurenţă nedistorsionată cer ca toate statele membre să interzică acordarea de ajutoare întreprinderilor, care să distorsioneze sau să ameninţe cu distorsionarea concurenţa şi comerţul între statele membre.

Aşa cum Comisia Europeana a declarat[12], ajutoarele de stat ar putea fi utilizate “ca o forma de protecţionism, în beneficiul producatorilor nationali, carora să li se dea avantaje competitive, ce impiedică adaptarea structurală necesară; pe scurt, ar putea fi utilizate pentru a transfera dificultăţile la concurenţii din celelalte state membre”.

Acordurile Europene incheiate intre Uniunea Europeana si statele Central si Est Europene contin reglementari asupra ajutorului de stat similare celor din Tratatul Comunitatii Europene (CE).

2.1.1.Conceptul de ajutor de stat în UE

Articolul 87 al Tratatului CE prevede ca orice ajutor de stat acordat de statul membru al UE sau prin resursele statului, în orice forma ce distorsionează sau ameninţă cu distorsionarea concurenţa prin favorizarea unor întreprinderi sau a producţiei unor bunuri, este incompatibil cu piaţa comună, dacă afectează comerţul între statele membre.

Conceptul de “ajutor” este larg, pornind în principal de la subvenţie şi cuprinzând orice formă de intervenţie sau asistenţă care are efecte similare subvenţiei.

În mod normal, o subvenţie este definită ca o plată în bani sau natură făcută pentru sprijinirea unei întreprinderi.

Principalele elemente ale ajutorului de stat sunt:

i. un avantaj;

ii. acordat de un stat membru sau prin resursele statului;

iii. ce favorizează anumite întreprinderi sau producţia unor bunuri

iv. distorsionează concurenţa şi,

v. afectează comerţul între state.

Legătura între parcurile industriale pe de o parte, şi ajutorul de stat pe de altă parte, se regăseşte în cel de-al doilea element al ajutorului de stat şi anume, la cel “acordat de un stat membru sau prin resursele statului”. Potrivit Av. Gen. Capotorti, ajutorul acordat de un stat membru sau prin resursele statului înseamnă “un avantaj care se constituie într-o împovărare a finanţelor publice[13], fie în formă de cheltuieli, fie de reducere de venituri”.

Curtea Europeanã de Justitie a considerat, la analiza unor cazuri[14], că o exceptare de taxe este un ajutor, chiar dacă aceasta nu înseamnă transfer de resurse. Astfel, măsurile care implică plăţi din fondurile statului, plăţi din fonduri publice sau private aflate sub managementul statului, exceptările preferenţiale de taxe, sau orice alte poveri asupra finanţelor publice, sunt considerate ca măsuri ce satisfac criteriul “acordat de un stat membru sau prin resursele statului”.

Referinţa din Art.87 al Tratatului la statul membru sau la resursele statului membru include autorităţile regionale sau locale şi organismele de stat înfiinţate de stat. Ca urmare, toate subvenţiile din sectorul public ce ameninţă concurenţa sunt cuprinse în prevederile menţionate, indiferent dacă subvenţiile sunt acordate de guvern sau de autoritatea administrativă centrală a statului.

Nu se aplicã Art.87 în cazul ajutoarelor administrate de organisme private, care nu provin din resursele statului şi nu se fac prin intervenţia statului sau a unui organism public.

Favorizarea anumitor întreprinderi

Art.87 se referă la un ajutor care distorsionează sau ameninţă cu distorsionarea concurenţei, prin favorizarea anumitor întreprinderi sau producţiei unor bunuri. Este necesară distincţia între avantajul acordat întreprinderilor în general şi avantajul acordat numai unor întreprinderi. Numai cazul cel din urmă intră sub incidenta Art.87, ca de exemplu atunci când avantajul este acordat unei singure întreprinderi sau tuturor întreprinderilor dintr-o regiune sau industrie.[15].

Acordarea de discounturi pentru exportatori este considerată ajutor de stat, întrucât această măsură nu se aplica celor ce produc pentru piaţa internă.

O exceptare pentru o anumită întreprindere de la aplicarea normală a unei taxe poate fi justificată “pe baza schemei naturale sau generale a sistemului”, astfel că iese de sub incidenta Art.87. Acolo unde există diferenţă de tratament între activităţile economice, această diferenţă nu constituie automat un avantaj, dacă acele activităţi sunt subiectul unor condiţii economice şi de reglementare diferite.

Articolele 92-94 din Tratatul CE asupra ajutoarelor de stat furnizează o a doua categorie de implementare a procedurilor. Spre deosebire de sistemul de prohibiţie al articolelor 85 şi 86 ale Tratatului, în art.92-94 ajutoarele de stat nu mai sunt tot atât de ilegale. Art. 92 (2) de exemplu, cuprinde o lista de tipuri de ajutoare care sunt compatibile cu piaţa comună, iar Art. 92 (3) o lista de ajutoare care pot fi considerate compatibile, ceea ce, în opinia lui Sauter[16] ar conferi puteri discreţionare considerabile Comisiei Europene.

Sunt considerate facilităţi fiscale compatibile cu normele europene, acele stimulente care se acordă pentru încurajarea constituirii de societăţi, pentru stimularea efectuării de investiţii, ca şi ajutoare directe pentru industriile în restructurare pentru reducerea dimensiunilor acestora, pentru protecţia mediului sau atenuarea impactului social.

De menţionat că în timp ce Comunitatea Europeană exercită control asupra ajutoarelor de stat, nu controlează bugetele de ajutoare ale statelor membre. “Aceasta conduce la distorsionarea concurentei, afirma Frazer (1995)[17] şi frânează efortul Comunităţii de a promova coeziunea economică prin aprobarea de fonduri structurale şi ajutoare de stat selective”.

2.1.2. Principii şi implementare

Tratatele ce privesc stabilirea şi funcţionarea comunităţilor europene şi a Uniunii Europene interzic subvenţiile care distorsionează concurenţa dintre întreprinderile din diferite state membre pe piaţa internă a UE. Articolele 92 şi 93 ale Tratatului Comunităţii Europene conţin acest principiu, precum şi derogările permise, fie direct prin tratat sau după ce Comisia Europeană declară subvenţia “compatibilă” cu piaţa comună. Există motivaţii politice şi economice care justifică această competenţă a Comisiei.

Motivul politic este că stabilirea şi buna funcţionare a pieţei interne nu ar fi garantată numai prin liberalizarea accesului pe piaţă şi adoptarea reglementărilor economice. Mediul de afaceri al firmelor private ar trebui să prevină sau să facă mai costisitoare intrarea potenţialilor concurenţi pe o piaţă naţională cartelizată sau puternic concentrată.

Dar, în mod similar, guvernele naţionale sau administraţiile regionale ar putea subvenţiona firme sau sectoare locale, făcând posibilă astfel o schimbare a preţurilor relative între statele membre, analogă cu tarifele şi cotele.

În negocierile asupra tratatului, statele membre nu au fost dispuse să expună pieţele lor naţionale la concurenţa largă a Comunităţii Europene, dacă companiile altor state membre ar beneficia de avantaje competitive artificiale, prin intermediul subvenţiilor.

Motivul economic are la bază considerentul potrivit căruia concurenţa nedistorsionată ar fi cel mai bun stimulent pentru eficienţa tehnică şi inovaţia firmelor şi cea mai eficientă cale de realizare a diviziunii muncii şi specializării la nivelul Comunităţii Europene. În plus, aceasta ar genera şi câştigurile economice dorite.

Comparativ cu Japonia şi SUA, ţările Uniunii Europene sunt tipic subvenţioniste (Ford & Suyker, 1990)[18]. Conform celui de-al treilea raport al Comisiei asupra ajutoarelor de stat (1993), în anii 1988-1990 Comunitatea Europeană a acordat ajutoare de stat în valoare de 89 miliarde ECU, doar uşor mai scăzute faţă de perioada 1986-1988 (92 miliarde ECU). Din aceste sume, circa 40% au fost alocate pentru industria prelucrătoare. În anii următori structura ajutoarelor de stat s-a îmbunătăţit, înregistrându-se o mutaţie accentuată către sprijinirea Cercetării & Dezvoltării şi foarte puţin pentru producţie.

Conform aprecierilor lui Pelkmans (1997)[19], ajutoarele de stat în industria Uniunii Europene nu constituie cea mai mare problemă. Trei sectoare ne-manufacturiere absorb împreună circa jumătate din total: căile ferate (şi alte transporturi), cărbune şi agricultură-pescuit. Astfel, ajutorul de stat pentru industrie tinde să fie concentrat. Crizele repetate din industria siderurgică a necesitat subvenţii mari pentru lungi perioade de restructurare. Alte sectoare care au fost subvenţionate în mod repetat includ textile şi îmbrăcăminte, industria de autoturisme, electronice şi aviaţie. Totodată există subvenţii “orizontale “ pentru investiţii, politici regionale sau inovaţie.

2.1.3. Controlul ajutoarelor de stat de către Comisia Europeană

Practica actuală a Comisiei Europene de supraveghere a ajutoarelor de stat este complexă. Bazele legale pentru ajutorul la transport (Art.77 EC), siderurgie (Codexul pentru Ajutor din 1981, care în fapt amendează Tratatul CE) şi agricultură (Art.42 al Tratatului CE) sunt trei cazuri importante. Deasemenea, acordarea unor ajutoare de stat enorme pentru cărbune (21637 ECU/miner în subteran•an în perioada 1986-88 în cele 12 ţări membre) este după Pelkmans o violare flagrantă a Art. 4 CE, care stipulează interzicerea totală a unor astfel de ajutoare. Pentru acordarea acestora însă s-a apelat la art. 95 CE, acordându-se ajutoare pentru perioade foarte lungi în baza considerentelor de politică socială şi de ocupare a forţei de muncă regionale şi nu pe argumente economice.

Articolul 92 al Tratatului CE, par. 2 şi 3 conţine derogările posibile: în afara cazurilor necontroversate (unele ajutoare sociale pentru consumatori, ajutoare pentru dezastre naturale sau o disturbare serioasă a economiei statelor membre), sunt incluse:

Ø probleme regionale;

Ø proiecte importante pentru interesul Comunităţii Europene şi

Ø ajutor pentru “facilitarea dezvoltării unor activităţi economice, toate făcând obiectul supravegherii de către Comisia Europeană;

Ø Mai mult, există ajutoare orizontale şi sectoriale, ca şi “măsuri generale”.

Supravegherea ajutoarelor de stat este şi mai mult complicată de Ghidul detaliat al Comisiei Europene privind ajutorul regional, ajutorul pentru cercetare & dezvoltare (plafonul este de 50% pentru cercetarea fundamentală şi de 25% pentru cea aplicativă), mediu, restructurare şi salvare, ca şi ajutoarele sectoriale (pentru fibre sintetice, autovehicule).

Ceea ce este important de reţinut sunt următoarele trei concluzii:

a) Controlul ajutoarelor de stat serveşte bunei funcţionări a pieţei interne, în care concurenţa nu este distorsionată. Spre deosebire de componenta antitrust a politicii concurenţei, în domeniul ajutoarelor de stat s-au acordat multe şi importante excepţii care au distorsionat concurenţa în mod accentuat şi care nu au avut justificare economică.

b) Ajutoarele de stat sunt politizate, reducând eficienţa supravegherii în regimul CE; o mutaţie graduală spre atitudine pro-piaţă a Comunităţii Europene a făcut posibil din punct de vedere politic să se întărească considerabil supravegherea ajutoarelor de stat. În prezent, ajutoarele de stat din industrie sunt mai bine controlate.

c) Deşi firmele primesc ajutoare de stat, ţara care le acordă trebuie să notifice şi să primească permisiunea de la Comisia Europeană, sau trebuie să le returneze.

2.1.4. Modernizarea controlului ajutoarelor de stat

În decembrie 2000, Comisia Europeană a introdus trei reglementări care constituie o nouă etapă în procesul de modernizare a controlului asupra ajutoarelor de stat, care au intrat în vigoare la 2 februarie 2001.

Din cele trei reglementări, două se referă la exceptarea pe categorii - în favoarea ajutoarelor pentru întreprinderile mici şi mijlocii şi pentru formarea personalului - şi una se referă la ajutoarele minime (“ de minimis”).

Reglementările de exceptare pentru ajutoarele acordate întreprinderile mici şi mijlocii (inclusiv ajutoare regionale) şi pentru formarea personalului nu vor fi supuse obligaţiei de notificare prealabilă la Comisia Europeană, prevăzute în art.88, par.3 al Tratatului CE. Reglementările de exceptare definesc criteriile care garantează compatibilitatea ajutoarelor cu piaţa internă a UE şi sunt direct aplicabile în ţările membre.

Simplificarea procedurilor prezintă avantaje evidente pentru întreprinderi, pentru statele membre şi pentru Comisia Europeană[20]:

· Statele membre vor putea acorda ajutoare fără a trebui să notifice, nici să aştepte autorizarea acestora de către Comisie, ceea ce va reduce durata procedurilor pentru acordarea de ajutoare.

· Pentru Comisie va însemna economisire de timp şi concentrarea pe cazuri mai importante.

· Întreprinderile vor avea beneficii indirecte de pe urma formalităţilor administrative simplificate şi de pe urma unei transparenţe sporite.

2.1.5. Conţinutul reglementărilor de exceptare

v Ajutoare de stat în favoarea întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM)

Ø Reglementarea conţine definirea unei întreprinderi mici / mijlocii ca având mai puţin de 50 şi respectiv 250 angajaţi, fie cu o cifră de afaceri anuală care nu depăşeşte 7 şi respectiv 40 milioane euro, fie cu un bilanţ total anual care nu depăşeşte 5 / 27 milioane euro şi care respectă criteriul de independenţă.

Ø IMM-urile pot beneficia de ajutoare în favoarea investiţiilor imobiliare (terenuri, clădiri, echipamente...) sau necorporale (cheltuieli legate de transferul de tehnologie)

§ Intensitatea ajutorului poate fi calculată fie ca procentaj din costurile de investiţii eligibile, fie ca procentaj din costurile salariale aferente noilor locuri de muncă create.

§ În regiunile care nu pot beneficia de ajutoare regionale, ajutoarele pentru investiţii nu pot depăşi 15% din costurile eligibile pentru o întreprindere mică şi 7,5% din costurile eligibile pentru o întreprindere mijlocie

§ Dacă investiţia se realizează în regiunile cele mai sărace ale Uniunii Europene (relevate de art.87 (ex 92), par.3, alin.a al Tratatului), suma maximă a ajutoarelor pentru investiţii corespunde cu plafonul aplicabil ajutoarelor cu finalitate regională potrivit cartei regionale autorizate de Comisie, majorat cu 15% dacă intensitatea netă totală a ajutorului nu depăşeşte 75%. În regiunile relevate de art.87, par.3, alin.c, ajutorul poate depăşi plafonul regional cu 10% maximum, dacă intensitatea netă totală nu depăşeşte 30%.

Ø IMM pot beneficia de ajutoare de stat în favoarea serviciilor de consiliere şi pentru participarea la târguri şi expoziţii, care să acopere până la 50% din costuri.

v Ajutoare de stat pentru formarea personalului. Intensitatea unui astfel de ajutor variază în funcţie de tipul de formare-generală sau specifică (aplicabilă unui post actual sau viitor pentru salariaţii întreprinderii beneficiare).

Ø Cele mai ridicate niveluri de ajutoare se acordă pentru formarea generală (50% din costurile eligibile pentru marile întreprinderi şi 70% pentru IMM).

Ø În cazul formării specifice ajutoarele sunt de 25% şi respectiv 35% din costurile eligibile

Ø Când formarea este destinată muncitorilor defavorizaţi se autorizează o majorare de 10% a ajutoarelor de stat, indiferent de regiunea în care se situează întreprinderea. Astfel, ajutorul maxim pentru formare poate atinge `90% din costurile eligibile (formare generală în IMM, situată într-o regiune asistată, în baza art.87, par.3, alin.a şi dat la o categorie de muncitori defavorizaţi).

v Reglementarea “minimis” prevede că ajutoarele care nu depăşesc plafonul de 100000 euro pe întreprindere într-o perioadă de trei ani nu constituie ajutoare de stat în sensul Tratatului CE, pentru că sunt prea mici pentru a afecta schimburile între ţările membre şi pentru a distorsiona concurenţa. Ca urmare, această măsură nu intră în obligaţia de notificare a art.88, par.3.

Ø Reglementarea minimis nu afectează cu nimic posibilitatea beneficiarului de a obţine alte ajutoare de stat, chiar pentru acelaşi proiect.

Ø În acest caz, nu este vorba de un cumul de două ajutoare pentru că suma “minimis” nu constituie juridic un ajutor de stat.

Ø De menţionat ca sectoarele agricultură, pescuit şi transporturi rămân excluse din câmpul de aplicare al acestei reglementări.

2.1.6. Relaţia între organismele naţionale de reglementare şi reglementarea concurenţei la nivel comunitar

Comisia Europeană are trei priorităţi ce domină politica actuală a ajutoarelor de stat:

· Examinarea strictă a schemelor de ajutoare existente;

· Suplimentarea şi actualizarea principiilor generale pe care Comisia a încercat să le stabilească încă de la începutul anilor ’80, inclusiv aplicarea “testului de investitor pe piaţă” (market investor test) pentru investiţiile de stat în întreprinderile publice

· Controlul mai puternic al noilor cazuri de ajutoare.

Sauter (1997) opinează că aplicarea strictă a reglementarilor Tratatului CE cu privire la ajutoarele de stat “impune constrângeri importante asupra abilităţilor statelor membre de a conduce în mod autonom politica industrială, în care, asemenea ajutoare au constituit instrumente privilegiate tradiţionale”.

Cum intervenţia economică la nivel naţional este supusă presiunilor politicii concurenţei, Curtea Europeană de Justitie a fost chemată să clarifice ceea ce a rămas statelor membre pentru exercitarea autorităţii publice. S-a clarificat faptul că, conceptul de întreprindere utilizat în baza reglementărilor concurenţei se aplică la orice entitate angajată în activitate economică (indiferent de statut), dar nu şi organismelor angajate în exercitarea autorităţii publice.

Relaţia între puterile naţionale de reglementare şi reglementările comunitare ale concurenţei apare prin aplicarea mixtă a Articolelor 3 (f), 5(2), 85 şi 86 ale Tratatului CE.

2.2. Cadrul de reglementări multisectoriale ale ajutorului regional pentru marile proiecte de investiţii în UE.

Cadrul multi-sectorial a fost adoptat de către Comisia Europeană cu scopul de a înlocui diferitele reglementări sectoriale existente în domeniul ajutorului de stat, cu o singură abordare a ajutorului de stat regional, indiferent de sectorul implicat.

Cadrul multi-sectorial a devenit aplicabil la 1 septembrie 1998, pentru o perioadă iniţială de 3 ani, iar înainte de expirarea acestui termen se prelimina revizuirea de către Comisie a utilităţii acestui cadru, urmând ca apoi să se decidă daca va fi reînoit, revizuit sau abolit.

Cum evaluarea funcţionării cadrului multi-sectorial nu a fost terminată până în august 2001 (când s-a terminat perioada de validitate a cadrului), Comisia a solicitat prelungirea actualului cadru de reglementări privind ajutorul de stat în sectorul industriei auto cu 1 an. Comisia a cerut statelor membre să fie de acord cu această propunere.

Cadrul Multi-Sectorial de reglementare a ajutorului de stat are ca scop, în ceea ce priveşte proiectele de investiţii pe scară largă, să reducă efectele de distorsionare a concurenţei provocate de ajutoarele de stat regionale, prin diminuarea plafonului permis de ajutoare[21], comparativ cu intensitatea maximă a ajutorului[22] autorizat în regiunea respectivă.

Dimensiunea reducerii plafonului de ajutoare depinde de:

· raportul capital / forţă de muncă din cadrul proiectului;

· gradul de concurenţă de pe o piaţă relevantă, şi

· impactul asupra dezvoltării regionale.

Unul dintre obiectivele importante ale cadrului multi-sectorial al ajutoarelor regionale pentru proiectele de mari investiţii este re-focalizarea ajutorului regional pe crearea de locuri de muncă.

Un al doilea obiectiv, care de fapt este şi obiectivul Comisiei Europene, este eliminarea diverselor reglementări sectoriale existente cu privire la ajutorul de stat, pentru a se adopta o singură abordare pentru principalele ajutoare acordate în baza schemelor de ajutoare regionale, indiferent de sectorul economic implicat (cu excepţia industriilor de cărbuni şi oţeluri, care rămân subiect al Tratatului comunităţilor europene până în iulie 2002).

Noul cadru generalizează, pentru toate sectoarele neacoperite de reglementările ajutorului de stat, obligaţia de notificare individuală pentru orice ajutor planificat pentru mari proiecte, în baza schemelor de ajutor regional, atunci când îndeplinesc unul din următoarele două criterii:

· Costul total al proiectului depăşeşte 50 000 101 Euro, şi intensitatea ajutorului depăşeşte 50% din plafonul disponibil relevant, iar ajutorul / loc de muncă creat sau salvgardat e mai mare de 40 000 Euro; sau

· Suma ajutorului depăşeşte 50 milioane euro.

Pentru marile proiecte astfel definite, reglementările cadrului multi-sectorial au ca scop reducerea efectelor de distorsionare a concurenţei prin reducerea plafonului ajutorului, comparativ cu plafonul maxim al intensităţii autorizate în regiunea respectivă. Acest lucru se face după 3 criterii:

(a) Raportul capital/forţă de muncă din cadrul proiectului;

(b) Gradul de concurenţă pe o piaţă relevantă;

(c) Impactul asupra dezvoltării regionale.

Cele 3 criterii sunt cuantificate într-un coeficient, a cărui valoare variază în funcţie de caracteristicile proiectului.

Pentru a se obţine nivelul teoretic al plafonului de ajutor permisibil pentru un proiect de mari dimensiuni, intensitatea maximă autorizată în regiunea respectivă (adică, plafonul de ajutor regional) trebuie multiplicată cu cei 3 coeficienţi obţinuţi, astfel încât produsul obţinut să fie mai mic decât 1.

Foarte important de notat ar fi faptul că în Cadrul multi-sectorial se indică faptul că intensitatea maximă a ajutorului (plafonul de ajutor regional) care se utilizează la calculaţie este cel pe care o mare companie l-ar putea obţine în zona asistată respectivă în contextul sistemului de ajutor regional autorizat valid în momentul notificării. Deci, o pre-condiţie pentru ca această prevedere să fie aplicată este ca în momentul notificării să existe o hartă validă a ajutoarelor regionale (la ora actuală nu există harta validă de ajutor regional pentru unele state membre ale UE).

În acest fel, Cadrul multi-sectorial (CMS) doreşte să acorde un “bonus” pentru ajutoarele de finanţare a investiţiilor, care generează locuri de muncă directe şi indirecte.

Totodată, CMS acţionează pentru reducerea valorii ajutorului, în cazul în care investiţia crează o creştere a capacităţii de producţie într-un sector în declin sau în care supra-capacitatea există.

Valoarea ajutorului se diminuează şi în cazul în care firma beneficiară deţine, înainte de realizarea investiţiei, o cotă de piaţă de peste 40%.

La nivel procedural, Comisia Europeană trebuie fie să aprobe ajutorul în decurs de 2 luni de la data notificării sau, unde sunt dubii, să deschidă o anchetă procedurală şi să ia o decizie finala după cel mult 4 luni.

Aplicarea CMS: remarci asupra concurenţei şi factorilor de impact regional.

Experienţa de până acum a arătat că cele două trepte critice în evaluarea intensităţii ajutorului maxim disponibil (plafonul de ajutor regional pentru un proiect) sunt:

-stabilirea factorului concurenţă;

-determinarea factorului de impact regional.

În ceea ce priveşte factorul concurenţă, calcularea acestuia implică examinarea atât a capacităţii de utilizare în sectorul respectiv, cât şi piaţa relevantă.

Factorul de impact regional se calculează pe baza raportului între locurile de muncă indirecte create în zona asistată şi locurile de muncă directe create prin investiţie.

2.3. Regimul Ajutoarelor de stat în industria autovehiculelor din UE şi ţările candidate

Comisia Europeană a introdus în anul 1989 Cadrul Comunitar de reglementare a ajutorului de stat în industria auto, care are doua obiective:

· Creşterea transparenţei fluxurilor de ajutoare de stat, şi

· Impunerea unei discipline stricte în acordarea unor asemenea ajutoare, astfel încât să se reducă la minimum distorsionarea concurenţei în industria auto comunitară.

O asemenea reglementare este esenţială pentru industria auto, ca urmare a diferitelor sale trăsături, precum semnificaţia majoră din punct de vedere al forţei de muncă ocupate, al comerţului şi dezvoltărilor tehnologice, precum şi al tendinţei de supracapacitate.

După anul 1989 au fost publicate mai multe cadre de reglementari succesive, dar ne vom ocupa de cadrul de reglementare care este în vigoare la ora actuala şi care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1998 (OJ C 279, 15.9.1997, p.1)

2.3.1. Scopul cadrului de reglementare

Cadrul comunitar pentru Ajutorul de stat în industria autovehiculelor se aplică proiectelor care implică dezvoltarea producţiei şi asamblării de vehicule, motoare, module şi subsisteme, fie de către producători, fie în anumite cazuri, de către furnizorii terţi de componente.

Toate ajutoarele pe care autorităţile publice le preconizează să le acorde în baza schemelor de ajutoare autorizate trebuie să fie notificate la Comisia Europeană dacă,

· suma totală a costurilor de investiţie atinge 50 milioane euro, sau

· suma totală brută a ajutorului proiectat atinge cel puţin 6,5 milioane euro.

Toate ajutoarele de stat acordate ad hoc, în afara schemei, ca şi orice ajutor pentru salvare sau restructurare trebuie să fie notificat în avans, cu excepţia cazurilor în care se acordă ajutoare minime (de 100 000 euro pentru o perioadă de 3 ani), reglementate de CE prin reglementarea ajutoarelor de stat minime (OJ C 68, 6.3.1996)

Foarte important pentru România este faptul ca acest cadru de reglementare se aplică nu numai pentru proiectele din ţările membre ale UE, ci, în baza Acordurilor Europene, autorităţile ţărilor candidate trebuie sa aplice cadrul de reglementare, atunci când evaluează un proiect de ajutor în acest sector.

Măsurile de ajutor notificate în sectorul industriei autovehiculelor implică în principal ajutoare regionale. Din toate cazurile notificate în baza prezentului cadru, în perioada 1998- 2000, 15 proiecte au implicat ajutoare regionale, în timp ce numai un proiect a implicat ajutor pentru formare profesională, unul pentru protecţia mediului şi unul pentru C&D.

2.3.2. Ajutoarele regionale

Industria autovehiculelor poate beneficia de ajutoare regionale pentru a asista noile fabrici sau a le extinde pe unele dintre ele, care sunt plasate în zonele asistate de UE, prin acest ajutor aducându-se o contribuţie la dezvoltarea regională.

Dar Comisia trebuie să efectueze o analiză comparativă între avantajele pe care le produce proiectul din punct de vedere al dezvoltării regionale şi orice consecinţă nefavorabilă asupra întregului sector al industriei auto. Scopul comparaţiei este asigurarea ca alţi factori care afectează piaţa internă a UE, precum respectarea concurenţei loiale şi supracapacitatea, să fie luaţi în consideraţie.

Înainte ca ajutorul regional în favoarea producătorului de maşini să fie autorizat de Comisie, se efectuează o analiză de către Comisie, care se concentrează pe următoarele probleme:

· Necesitatea ajutorului: Primitorul de ajutor de stat trebuie sa probeze clar că are o alternativă viabilă din punct de vedere economic pentru localizarea proiectului său. Existenţa unei alternative viabile defineşte, în fapt, “mobilitatea” geografică a proiectului. Dacă nu există nici un alt loc industrial, nou sau nu, capabil să primească investiţia proiectată în cadrul grupului, întreprinderea va fi constrânsă să-şi realizeze proiectul în singura fabrică disponibilă, chiar în absenţa ajutorului de stat. În asemenea caz, ajutorul de stat nu este necesar. Deci, nu poate fi autorizat un ajutor regional pentru un proiect care nu este mobil geografic. În plus, nu este autorizat în industria autovehiculelor ajutorul regional destinat modernizării şi raţionalizării, care în general nu este mobil, fiind destinat unei anumite întreprinderi.

· Eligibilitatea costurilor: Comisia determină dacă sunt sau nu sunt eligibile costurile cu privire la aspectele mobilităţii unui proiect, în baza schemei regionale aplicabile în zona respectivă asistată.

· Proporţionalitatea ajutorului: Pentru a evalua dacă ajutorul propus este proporţional cu problemele regionale care se intenţionează a fi rezolvate, Comisia utilizează analiza cost/beneficiu. O analiza cost/beneficiu compară costurile pe care un investitor le-ar avea pentru a realiza proiectul într-o regiune, cu costurile pe care un proiect identic le-ar implica într-o altă regiune, ceea ce face posibilă determinarea handicapurilor specifice regiunii asistate de proiect. Comisia autorizează ajutorul regional în cadrul limitei handicapurilor regionale, rezultate din investiţia potenţială în fabrica cu care s-a făcut comparaţia.

· Analiza efectelor asupra industriei şi concurenţei: Comisia studiază efectele asupra concurenţei ale fiecărui proiect de investiţie, analizând în special variaţiile capacităţii de producţie la nivel de grup pe piaţa relevantă. De exemplu, dacă au crescut capacităţile de producţie pe o piaţă considerată relevantă, intensitatea ajutorului disponibil se reduce. În orice caz, ajutorul regional nu poate depăşi plafonul regional de ajutoare de stat stabilit pentru regiunea respectiva asistată.

2.3.3 Alte ajutoare

a. Ajutorul pentru salvarea şi restructurarea sectorului auto este evaluat în baza Ghidului Ajutorului de stat pentru salvarea şi restructurarea firmelor în dificultate (OJ, C, 288, 09.10.1999). De obicei, Comisia solicită o reducere a capacităţii instalate, direct proporţională cu intensitatea ajutorului. Ajutoarele de salvare şi restructurare care conduc la creşterea capacităţilor de producţie sunt interzise;

b. Ajutorul pentru C&D este evaluat în baza cadrului comunitar pentru ajutoare de stat destinate cercetării şi dezvoltării (OJ, C, 45, 17.02.1996);

c. Ajutoarele pentru protecţia mediului şi economisirea energiei, sunt evaluate în baza ghidului privind ajutoarele de stat pentru protecţia mediului (OJ,C 72, 10.03.1994);

d. Ajutorul pentru pregătirea profesională (vocational training), în baza cadrului comunitar de reglementare a ajutorului pentru formare (OJ, C345, 11.11.1998);

e. Ajutorul de investiţii pentru inovare, poate fi autorizat în cazuri bine justificate, ca un stimulent pentru riscul industrial sau tehnologic asumat.

Menţionăm că nu se poate acorda nici un fel de ajutor de stat destinat modernizării sau raţionalizării companiilor din industria autovehiculelor, dacă

· acesta prezintă un risc mare de distorsionare a concurenţei şi

· ar putea în mod normal să fie finanţat din fondurile proprii ale companiei.

În plus, nici un ajutor operaţional nou nu va fi autorizat de către Comisie, chiar în zonele asistate, dacă acesta prezintă un risc mare de distorsionare a concurenţei şi ar putea în mod normal sa fie finanţat din fondurile proprii ale companiei.

Pentru evaluarea ajutorului de stat în industria auto, Comisia a considerat mai multe opţiuni, în special în lumina cadrului multi-sectorial existent pentru ajutoarele regionale sau pentru proiectele de mari investiţii.

2.4. Considerente privind compatibilitatea politicii concurenţei, inclusiv a ajutorului de stat, cu politica industrială în UE.

Potrivit lui Wolf Sauter, care a analizat compatibilităţile şi incompatibilităţile dintre politica concurenţei şi politica industriala din Uniunea Europeana[23], legătura dintre cele două politici are două dimensiuni:

§ Politica concurenţei din UE a impus limite asupra politicii industriale naţionale, într-un mod care nu a fost previzionat în momentul încheierii Tratatului CE. Este vorba în special de recentele evoluţii privind ajutoarele de stat, clauza comitetului constituţional din Art. 5(2) şi acordarea de drepturi speciale şi exclusive întreprinderilor, ceea ce demonstrează că politica concurenţei impune constrângeri asupra suveranităţii economice naţionale.

§ Cele mai recente elemente ale politicii concurenţei (crearea unei politici viguroase în domeniul fuziunilor, reducerea barierelor create de guvern, promovarea cooperativelor mixte şi a dezvoltării tehnologice) sunt în concordanţă cu noua politică industrială a Comunităţii, centrată pe ajustări structurale. Astfel, raţionalizarea prin fuziuni este controlată, ajutoarele de stat şi acordarea de drepturi speciale şi exclusive pentru întreprinderi sunt sub controlul strict al Comunităţii Europene, dar rămâne o marjă discreţionară la nivel naţional.

Ipotezele privind compatibilitatea între politica concurenţei şi politica industrială a Uniunii Europene au fost confirmate. Această complementaritate este posibilă datorită orientării spre piaţă a politicii industriale şi compoziţiei deschise a politicii concurenţei din UE.

Capitolul III. AJUTOARELE DE STAT ÎN ROMÂNIA

Ajutorul de stat în România este reglementat de Legea nr.143/1999, care a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2000, iar procedurile de aplicare ale acesteia s-au aprobat prin HG 599/ 2001[24].

Conceptul de ajutor de stat în România

Ajutorul de stat înseamnă orice sprijin, indiferent de formă, din surse de stat, acordate de autorităţi publice sau alte organisme care le administrează în numele statului.

Ajutorul de stat poate lua forma unei scheme de ajutor de stat sau a unui ajutor individual. În ajutorul de stat se includ: subvenţii pentru export, anularea de datorii sau preluarea pierderilor; exceptări, reduceri sau amânări de la plata taxelor şi impozitelor; renunţarea la obţinerea unor venituri normale de pe urma fondurilor publice; participări cu capital ale statului sau ale altor instituţii publice, dacă rata profitului acestor investiţii este mai mică decât cea normală, anticipată de un investitor privat prudent; reduceri de preţ la bunurile furnizate şi la serviciile prestate de către autorităţi publice sau alte organisme care administrează bunurile statului.

Legea ajutorului de stat din România indică şi măsurile şi ajutoarele care nu intră sub incidenţa legii: măsurile fiscale aplicabile tuturor agenţilor economici; ajutoare sub forma serviciilor generale care nu favorizează anumite sectoare sau anumiţi agenţi economici; participări cu capital ale statului sau ale altor organisme publice, dacă rata estimată a profitului este cel puţin egală cu rata profitului anticipată de un investitor privat prudent, s.a.

Orice ajutor de stat, sub orice formă şi indiferent de beneficiar, trebuie autorizat de Consiliul Concurenţei din punct de vedere al efectelor asupra concurenţei. Furnizorul ajutorului de stat va notifica la Consiliul Concurenţei orice intenţie de a acorda un ajutor de stat sau de a modifica un ajutor de stat existent. Nu poate fi acordat un ajutor de stat până când Consiliul Concurenţei nu ia o decizie de autorizare.

Ajutorul de stat poate fi autorizat sau interzis de către Consiliul Concurentei. Dintre ajutoarele ce pot fi autorizate menţionăm:

· ajutor pentru dezvoltare regională, în măsura în care acesta nu influenţează concurenţa. Ajutorul pentru dezvoltare regională poate fi legat de investiţia iniţială sau de crearea de locuri de muncă, sau poate lua forma unui ajutor cu caracter de continuitate, conceput în scopul depăşirii unor dezavantaje regionale sau permanente.

· Ajutor general pentru promovarea exporturilor prin acţiuni ca: săptămâni naţionale, participarea la târguri internaţionale, magazine de prezentare, s.a.

Capitolul IV. COMPATIBILITĂŢI ŞI INCOMPATIBILITĂŢI. CONCLUZII FINALE

4.1. Poziţia UE faţă de aplicarea legii ajutorului de stat în ţările candidate

Art. 87 (3) CE permite Comisiei Europene să declare ajutorul regional acordat ţărilor membre compatibil cu Piaţa comună dacă acesta “va facilita dezvoltarea unor anumite activităţi economice sau anumite zone economice, fără să afecteze condiţiile de comercializare la un nivel contrar interesului comun”.

Ţărilor asociate din Centrul şi Estul Europei li s-a cerut să creeze un inventar al tuturor ajutoarelor de stat pentru controlul strict al acestora. Pe de altă parte, Comisia a stabilit un set de reguli sub forma de coduri publicate în Official Journal, care furnizează guvernelor şi firmelor din ţările asociate un ghid despre modalitatea în care Comisia intenţionează să determine compatibilitatea ajutorului de stat cu piaţa UE.

Pentru politica economică a Poloniei, de exemplu, ajutorul de stat nu este o problemă nouă; de la asocierea sa la UE, problema ajutorului de stat s-a acutizat. Legile poloneze care reglementează fluxurile financiare considerate ajutoare de stat sunt foarte complicate (Czarnecki, 1996)[25]. Potrivit reglementărilor, ajutorul financiar se dă firmei ce poate concura pe piaţă, criteriul fiind deseori denumit – prima prioritate (“higher priority’). Comisia Europeană a suspectat Polonia de întoarcere la vechile structuri industriale, în care se dădea prioritate “sectoarelor strategice”. În legislaţia poloneză se acordă exceptări de taxe pentru societăţile mixte (joint-venture), fiind totodată un instrument politic utilizat “când este necesar”.

Vissi[26] explică principiile sistemului de subvenţii din Ungaria. Majoritatea ajutoarelor acordate organizaţiilor economice sunt legate de 4 sectoare: ajutoare de stat pentru închiderea minelor, subvenţii pentru compania de căi ferate, credite de export şi garanţii. Subvenţiile se alocă din fondul economic de dezvoltare, fondul de dezvoltare regională, fondul pentru turism, fondul pentru intervenţii pe piaţă, care sunt rambursabile sau acordate cu dobânzi preferenţiale, sau nerambursabile.

Tendinţa generală în toate ţările membre ale Uniunii Europene, ca şi în ţările candidate, este de diminuare continuă a ajutorului de stat sub forma facilităţilor fiscale destinate operării pe piaţă. Este vorba despre acele stimulente acordate pe parcursul funcţionarii societăţii:

· Scutirea de impozit pe profit;

· Scutirea de taxe vamale şi TVA pentru importul de materii prime, materiale, componente necesare pentru desfăşurarea activităţii respectivei societăţi.

Sunt considerate facilităţi fiscale compatibile cu normele europene:

· Stimulente pentru încurajarea constituirii de societăţi

· Pentru încurajarea efectuării de investiţii;

· Ajutoare directe pentru industriile în restructurare, fără ca acestea să determine majorarea capacităţilor de producţie;

· Pentru protecţia mediului;

· Pentru diminuarea impactului social al restructurărilor.

Avantajele de care beneficiază un parc industrial european:

· Existenţa utilităţilor pentru producţie şi servicii

o Alimentare cu apa potabilă şi industrială;

o Canalizare, servicii de salubrizare;

o Energie electrică, compresor;

o Sistem flexibil de hale de producţie, spaţii de depozitare;

o Cale ferată, acces rapid la un drum european;

o Punct vamal.

· Birocraţie redusă pentru firme, întrucât autorizaţiile de funcţionare (pompieri, mediu, protecţia muncii, etc) sunt obţinute de administratorul parcului

· Domeniile de activitate din parcurile industriale sunt industrii nepoluante (preponderent), care nu necesită facilităţi deosebite pentru protecţia mediului.

4.2. Impactul probabil al retragerii stimulentelor fiscale asupra investitorilor din parcurile industriale din România

În baza analizei efectuate, se poate afirma că retragerea în anul 2001 a facilităţilor privind scutirea de taxe vamale la importul de materii prime, utilaje şi echipamente în parcurile industriale nu va avea un impact negativ asupra stimulării investitorilor, dat fiind că, potrivit Acordului de Asociere a României la Uniunea Europeană (cu Acordul Interimar intrat în vigoare din 1993) prevede suprimarea taxelor vamale la importul de produse industriale din UE în mod gradual, cu finalizare la data de 01.01.2002. De subliniat că, la data de 01.01.2002, România va suprima taxele vamale nu numai la importul de produse industriale din UE, ci şi la importul acestor produse din ţările AELS (Elveţia, Norvegia, Islanda şi Lichtenstein), ale CEFTA (Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Bulgaria, Slovenia) şi Turcia, cu care are încheiate acorduri de comerţ liber.

Retragerea stimulentelor de ordin fiscal - reducerea sau scutirea de impozite indirecte - care ar contraveni legii concurenţei din UE, poate avea însă un impact semnificativ asupra dezvoltării parcurilor industriale din România, întrucât investitorii potenţiali găsesc asemenea stimulente în alte ţări, chiar şi în Ungaria. Această ţară, care va adera la UE cu siguranţă înaintea României şi care este avansată în negocierea celor 31 de capitole, este şi ea supusă aceloraşi presiuni în negocierile cu UE, în sensul renunţării la ajutoarele de stat. Ungaria susţine că va cere o perioada tranzitorie, după aderare, pentru implementarea unor elemente din legea ajutorului de stat, inclusiv pentru menţinerea facilităţilor fiscale în parcurile industriale numeroase pe care le deţine.

Este puţin probabil, ca urmare a adoptării OG 65/2001, să apară în România investitori dispuşi să-şi utilizeze resursele pentru construirea unui parc industrial, fie dacă avem în vedere numai definiţia dată de lege privind suprafaţa minimă necesară de 10 hectare a unui parc industrial. Potrivit unei estimări[27] efectuate de compania “Arthur Andersen Romania”, investiţia necesară pentru construirea de hale de producţie pe numai jumătate din această suprafaţă ar fi de 15 milioane dolari.

Asemenea costuri ar putea fi substanţial diminuate dacă s-ar realiza parcurile industriale sau tehnologice pe platformele industriale deja existente, ce dispun de reţele de utilităţi şi hale de producţie ce ar trebui doar reabilitate sau renovate de autorităţile centrale şi locale (aşa cum s-a întâmplat în Ungaria şi Polonia), astfel încât să corespundă avantajelor oferite de parcurile industriale europene, descrise mai sus.

Deşi la ora actuală nu exista în funcţiune nici un parc industrial sau tehnologic în România, considerăm că există posibilitatea dezvoltării susţinute a unor asemenea parcuri, îndeosebi prin susţinerea financiară şi logistică a procesului de reabilitare a vechilor platforme industriale, existente practic în fiecare judeţ, de către autoritatăţile centrale şi locale şi prin programe de finanţare nerambursabilă pentru asigurarea accesului la utilităţi şi infrastructură. Şi aceasta, cu atât mai mult, cu cât noua ordonanţă privind parcurile industriale (OUG 65/2001) prevede posibilitatea constituirii de parcuri industriale, prin Hotărâri ale guvernului pe terenurile platformelor industriale, beneficiind de aceleaşi facilităţi ca şi în cazul celor construite în sistem “green field”.

Sinteză pe ansamblul temei

Obiectivul studiului „Strategia dezvoltării zonelor libere comerciale în România, factori de creştere economică şi de sporire a exportului” este relevarea unor elemente importante care să contribuie la elaborarea strategiilor pe termen mediu de dezvoltare a zonelor libere comerciale şi a parcurilor industriale în România, reieşite din experienţele de succes realizate pe plan mondial şi în conformitate cu normele Uniunii Europene în domeniu.

Tema de cercetare, care a cuprins 4 faze în perioada 1999-2001, realizează o analiză a cadrului mondial şi european de desfăşurare a activităţilor în zonele libere comerciale şi în parcurile industriale, cu relevarea modelelor de succes pentru ţările gazdă, succes concretizat în creştere economică, grad sporit de ocupare a forţei de muncă, atragerea investiţiilor străine directe, dezvoltarea industriei şi a sectorului terţiar, sporirea exportului şi îmbunătăţirea poziţiei ocupate în comerţul internaţional. Un loc important în cadrul temei de cercetare îl ocupă analiza cadrului legislativ de desfăşurare a activităţilor economice în zonele libere comerciale şi în parcurile industriale din România, cu relevarea compatibilităţilor şi incompatibilităţilor între politica românească şi cea a Uniunii Europene în domeniu, precum şi a consideraţiilor privind adoptarea unor elemente strategice pe termen mediu in domeniul zonelor libere şi a parcurilor industriale, concordante cu politica de aderare a României la Uniunea Europeană.

Obiectivul fiecarei zone libere este promovarea schimburilor comerciale internationale, iar comertul international este recunoscut drept motorul cresterii economice globale. În ultimii 50 de ani, comertul mondial a crescut de 17 ori, în timp ce productia la nivel global a sporit de 4 ori, iar venitul / locuitor s-a dublat. În cadrul acestui tablou general, Uniunea Europeana reprezinta zona comerciala cea mai importanta, careia în anul 1999 i-a revenit 39% din volumul valoric al comertului mondial cu marfuri de 5729 miliarde dolari, comparativ cu 22% cota parte a Americii de Nord si circa 21% a tarilor asiatice.

In primii ani ai tranziţiei la economia de piaţă, România a acordat o atenţie deosebită aspectelor privind comerţul exterior şi căilor de dezvoltare ale acestuia. Importanţa acestui element de politică economică a devenit apoi cu atât mai mare cu cât problema datoriei externe a devenit mai sensibilă, iar veniturile din export puteau constitui o sursă de plată a datoriei externe. Stimularea activităţii zonelor libere şi înfiinţarea parcurilor industriale (tehnologice) pot constitui modalităţi de împlinire a unor deziderate de dezvoltare economică şi promovare a schimburilor comerciale internaţionale ale României.

Procesul de pre-aderare şi integrare a României în Uniunea Europeană presupune adoptarea de către ţara noastră a politicii comerciale comune a Uniunii, precum şi promovarea aceluiaşi cadru juridic al relaţiilor externe faţă de toate ţările terţe ale UE. In cadrul negocierilor de aderare a României la UE, demarate în februarie 2000, capitolul rezervat politicii comerciale ocupă un loc principal în cadrul celor 31 de capitole de negociat, fiind, totodată, şi unul dintre cele mai dificile. Problemele delicate de armonizare a legislaţiei privind zonele libere comerciale şi parcurile industriale din România cu acquis-ul comunitar pot fi rezolvate în cadrul negocierilor, inclusiv prin solicitarea unor perioade tranzitorii.

Structura temei de cercetare a fost următoarea:

Faza I: Zonele libere în strategia industrializării pe plan mondial

Faza II: Elemente privind participarea în zonele libere comerciale a companiilor transnaţionale şi a investiţiilor străine directe - modele de succes pe plan mondial

Faza III: Studiu comparativ privind stimulentele şi facilităţile oferite de România şi alte ţări în zonele libere şi parcurile industriale

Faza IV: Strategia dezvoltării zonelor libere în România. Compatibilităţi şi incompatibilităţi ale zonelor libere şi ale parcurilor industriale cu legea ajutoarelor de stat.

Analiza celor mai recente evoluţii pe plan mondial în domeniul zonelor economice libere şi al parcurilor industriale conduce la unele observaţii relevante pentru strategia de dezvoltare a zonelor libere din România şi pentru strategia de dezvoltare industrială a României.

Principalele contribuţii ale studiului se referă la următoarele aspecte:

Tipologia posibilă a zonelor libere din România.

Intrebarea care se poate pune în cazul României este: ce tip de zone libere ar trebui dezvoltate în viitor, asfel încât acestea să contribuie în mai mare măsură la dezvoltarea economică a ţării.

Un răspuns la această întrebare rezultă din dinamica tot mai accelerată în ultimii 20 de ani a zonelor libere industriale de export (ZLIE), atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele emergente şi în dezvoltare. Experienţa recentă a zonelor comerciale libere din cele 25 de ţări analizate, de pe toate continentele, relevă faptul că cele mai multe ţări de reşedinţă a zonelor libere nu se mai mulţumesc cu oferirea de spaţii de depozitare pentru reexport, ci efectuează operaţiuni de prelucrare industrială, cu grade diferite de complexitate şi exportul produselor finite.

Evoluţia conceptului modern de zonă de prelucrare pentru export a căpătat terminologii diferite, care ilustrează dezvoltarea acestui instrument de politică economică şi diversitatea structurilor instituţionale. O dezvoltare importantă a privilegiilor şi avantajelor zonelor libere este faptul că în loc să fie concentrate într-un perimetru teritorial bine definit, deţinut de firme locale sau străine, zonele libere pot opera oriunde pe teritoriul unei ţări.

Exemplele în acest sens sunt constituite de crearea de subzone ale zonelor libere, în care se declară zonă liberă perimetrul unei întreprinderi din interiorul ţării de reşedinţă, oferindu-se toate avantajele şi restricţiile specifice zonelor libere, dar care presupun cheltuieli reduse de instalare şi infrastructură (subzone de tipul celor din SUA, Ungaria, s.a.). Acest tip de zonă liberă a atras multe învestiţii străine directe în Ungaria, contribuind la dezvoltarea exportului şi la creşterea excedentului balanţei comerciale a ţării.

O altă caracteristică a zonelor libere, care ar putea da o idee autorităţilor române şi oamenilor de afaceri asupra tipologiei de zonă liberă potenţială, este faptul că unele zone libere industriale de export au preluat funcţia de zone de prelucrare pentru import, operând exclusiv pentru piaţa internă (Manaus-Brazilia, China). Politica unor guverne de a încuraja legăturile zonelor cu economia locală, în schimbul acordării accesului pe piaţa locală a produselor realizate în zonă, s-a dovedit a fi un stimulent mai puternic pentru investitorii străini, comparativ cu stimulentele clasice oferite în zonele libere industriale de export.

O altă dezvoltare interesantă a zonelor libere este instalarea întreprinderilor autohtone în zonele libere industriale de export. In unele ţări (India de exemplu), participarea locală, cel puţin prin societăţi mixte, este obligatorie. Datele disponibile arată că în ţările în dezvoltare două treimi din firmele ce activează în zonele libere industriale de export sunt firme locale sau societăţi mixte ale firmelor locale cu cele străine şi numai o treime sunt firme integral străine. Această evoluţie este, cel puţin parţial, rezultatul necesităţii economice, în condiţiile în care investitorul autohton poate fi un bun substituient pentru companiile străine reticente sau inexistente, dar şi rezultatul presiunilor politice, ca urmare a faptului că avantajele acordate investitorilor străini în zonele libere reprezintă de fapt o discriminare faţă de întreprinzătorii autohtoni.

O dezvoltare recentă a zonelor libere, aflată în stadii incipiente, este transformarea zonelor libere industriale de export în zone orientate spre servicii. Intr-un sens, aceasta ar putea fi socotită o reîntoarcere la sursele originale ale zonelor libere moderne, adică la “zone libere comerciale” sau “porturi franco” care serveau într-un trecut îndepărtat principalele rute maritime. In fapt, zonele libere de export servicii reflectă cresterea importanţei sectorului de servicii în totalul activităţilor economice şi creşterea gradului de comercializare a unor servicii (telecomunicaţii, procesare de date, software). Ca urmare, dezvoltarea orientării spre servicii a unor zone libere industriale constituie un concept mai larg şi mai ambiţios decât conceptul iniţial de porturi libere, pentru că se axează nu numai pe funcţia comercială (care este de fapt o funcţie minoră, cu excepţia zonelor din Panama şi Egipt), dar pune accentul pe servicii bancare, de procesare a datelor, de asigurări. In opinia analiştilor Naţiunilor Unite (UNCTAD, 1996), conceptul de zone libere de export al serviciilor va putea fi extins spre alte tipuri de servicii, de turism, servicii educaţionale, precum şi în domeniul agro-business-ului.

Tipul de industrii ce pot fi atrase în zonele libere industriale de export.

Majoritatea industriilor ce se întâlnesc în zonele libere industriale din lume sunt industrii ce aparţin de industria textilă şi de îmbrăcăminte, bunuri electronice de consum, echipamente menajere simple, produse din plastic, mobilă, alimente şi băuturi, care au nevoie de investiţii de capital relativ scăzute.

Zonele libere industriale de export, situate îndeosebi în ţările dezvoltate şi emergente, care găzduiesc industria grea, sunt dominate de rafinării şi întreprinderi petrochimice, de întreprinderi de procesare a bauxitei în alumină şi de companii constructoare de automobile, localizate în general în afara unui perimetru de tip “enclavă”, pe teritoriul iniţial al întreprinderii, teritoriu declarat zonă liberă (SUA, Ungaria, EAU).

Dezvoltarea industriei grele în zonele libere industriale de export este legată atât de resursele naturale ale ţării de resedinţă (ţiţei, gaz, bauxită), cât şi de semi-fabricatele produse din materii prime locale (oţel, aluminiu, produse chimice de bază, lemn). In acest sens sunt relevante câteva exemple de succes în ţările în curs de dezvoltare : firme producătoare de mănuţi de cauciuc în zonele libere din Malaysia, pe baza resursei de cauciuc natural; firmele producătoare de componente de automobile din zonele libere din Mexic pe baza utilizării oţelului produs local; întreprinderi prelucrătoare de alimente şi ţigări în zonele libere din R. Dominicană, pe baza materiilor prime locale.

Avantaje acordate pentru atragerea investiţiilor străine directe şi a companiilor transnaţionale în zonele libere, concordante cu practicile internaţionale

Zonele libere industriale de export (ZLIE) vizează în mod special să servească drept centre de legătură pentru captarea investiţiilor străine directe, necesare pentru susţinerea eforturilor de dezvoltare a industriei, serviciilor şi comerţului din ţările în dezvoltare şi în tranziţie.

Avantajele oferite de ţările de reşedinţă în ZLIE se referă la:

Dotarea cu infrastructură destul de perfecţionată, astfel că pentru o firmă care se instalează în zonă se reduc cheltuielile iniţiale de instalare în mod considerabil.

Practicarea unor proceduri administrative simplificate, astfel încât investitorii străini să poata ocoli barierele birocratice.

Oferirea de servicii indispensabile activităţilor investitorilor străini şi companiilor transnaţionale: consultanţă pentru recrutarea forţei de muncă, servicii comerciale în domeniul bancar, de asigurări, de condiţionare, expediţie şi tranzit al marfurilor, servicii juridice şi de contabilitate, servicii specializate de reparaţii mecanice, servicii medicale, restaurante, hoteluri.

Accesul pe piaţa locală, ce constituie cel mai important motiv pentru alegerea localizării corporaţiilor transnaţionale în zone libere şi parcuri industriale. Se consideră că puterea de absorbţie a pieţei locale pentru produsul sau serviciul rezultat din investiţie are o valoare dublă comparativ cu criteriul localizării corporaţiilor în funcţie de costul scăzut al forţei de muncă.

Concesiile de natură fiscală ce se acordă investitorilor din zonele libere.

In practica internaţională există concesii generale acordate pentru toate zonele şi tipurile de zone libere şi concesii specifice pentru fiecare ţară care deţine zone libere, subzone ale zonelor libere, parcuri industriale şi / sau tehnologice.

Concesiile generale de natură fiscală includ:

scutirea de taxe vamale la importul de maşini, instalaţii şi factori de producţie, suspendarea restricţiilor cantitative la import, exportul liber al produselor transformate în zonă;

exonerarea temporară de impozite, subvenţii indirecte sub forma preţurilor scăzute pentru spaţiile de prelucrare industrială;

acordarea de credite, însoţite uneori de dobânzi preferenţiale

Concesiile sunt fie legate de un plafon minim de investiţii, fie, în cele mai multe cazuri, fără o astfel de referire, ceea ce atrage investitori de toate taliile, care împreună determină dezvoltarea zonelor libere în ansamblu.

Ţările de reşedinţă ale zonelor libere “se întrec” în acordarea de concesii multiple şi pe durate de timp cât mai mari, ajungând în unele cazuri la întreaga perioadă de activitate a întreprinderilor amplasate în zonele libere.

Stabilirea relaţiei între parcurile industriale şi zonele libere industriale

Zona liberă industrială este o zonă geografică bine delimitată, care beneficiază de concesii vamale şi fiscale, în care activitatea principală se axează pe industrializare în vederea exportului.

Obiectivul general al zonelor libere industriale, ca şi al parcurilor industriale existente în lume, îl constituie promovarea industrializării orientate spre export. Obiectivele specifice constau în atragerea capitalurilor străine, creerea de noi locuri de muncă, creşterea veniturilor valutare, promovarea transferului de tehnologie şi ameliorarea competitivităţii produselor, precum şi favorizarea relaţiilor cu economia ţării pe al cărei teritoriu este amplasată zona liberă sau parcul industrial.

Se pot identifica câteva trăsături ale zonelor libere industriale, subzonelor industriale şi parcurilor industriale, aşa cum se desprind din experienţa unor ţări:

a. Privilegiile şi avantajele, în loc să fie concentrate în zone teritoriale bine definite, au fost extinse spre întreprinderi locale sau deţinute de străini, operând în orice spaţiu al unei ţări ca zone libere sau subzone ale zonelor libere, parcuri industriale.

In Ungaria, statutul de zonă industrială liberă se acordă întreprinderilor şi nu unui anumit teritoriu; firmele cu participare străină pot să se proclame ele însele zone industriale libere sub controlul autoritătii vamale, dacă cel puţin 80% din producţia realizată este exportată în afara Ungariei. In cadrul zonei, firma este asimilată firmelor străine pentru controlul valutar şi comerţul exterior; contabilitatea este ţinută în valută, dar firma este supusă impozitelor Ungariei, cu exceptia TVA.

b. Autorizaţiile de implantare în zona parcului industrial sunt acordate în baza unor criterii bine definite, iar investitorii sunt stimulaţi

În parcul industrial şi ştiinţific Hsinshu (China), situat în apropierea unor centre industriale, a aeroportului internaţional şi a autostrăzii Nord-Sud, autorizaţiile de implantare în zona parcului industrial sunt acordate în baza unor criterii bine definite, respectiv: utilizarea tehnologiilor avansate; prezentarea unui program de dezvoltare şi de investiţii; crearea unui nucleu de cercetare, căruia să-i fie destinate cel putin 10% din volumul investiţiilor (cercetării i se va acorda, totodată, un volum important din cifra de afaceri); folosirea cu prioritate a forţei de muncă autohtone (50% din personalul de conducere); conservarea mediului înconjurător. În schimb, statul poate deţine până la 49% din capital, pune la dispoziţia întreprinderilor clădiri, finanţează proiecte (selecţionate) de cercetare şi creează cadrul favorabil pentru obţinerea de împrumuturi bancare cu dobânzi reduse. Investitorii din parcul industrial beneficiază de scutirea de impozite pe venit o perioadă (de 5 ani) şi de exonerarea taxelor vamale la import şi export.

c. Regimul zonelor libere industriale autorizează acordarea avantajelor proprii acestor zone, pentru toate domeniile industriale şi pentru întreprinderile din toată ţara a căror producţie este destinată exportului (Tunisia)

d. Parcurile industriale sau subzonele libere sunt deobicei întreprinderi private autorizate de Administraţia Zonelor comerciale străine (în SUA); companiile solicită autorităţilor zonei libere crearea unei subzone pe locul în care este construită şi funcţionează fabrica, în loc să construiască în zonele libere existente. Cu statut de subzonă se câştigă avantajele Zonelor Libere în cadrul propriei proprietăţi industriale.

Avantajele oferite firmelor amplasate în parcuri industriale (subzone libere)

Subzonele permit o puternică dezvoltare a operaţiunilor cu minim de birocraţie, importurile fiind scutite de taxe vamale.

Companiile petroliere din SUA, de exemplu, utilizează statutul de subzone ale zonelor libere sau parcuri industriale pentru a importa şi rafina ţiţei în rafinării, obţinând reduceri de tarife pentru carburanţii importaţi şi reducerea poverii reglementărilor guvernamentale. Toate marile întreprinderi de automobile din SUA operează în subzone ale zonelor libere, unde părţile componente importate pot fi incorporate în automobile Chrysler, Ford, GM, sau unde maşinile străine pot primi componente americane.

Tendinţe în dezvoltarea zonelor libere din România

Obiectivele zonelor libere, aşa cum apar stipulate în Legea 84/1992, sunt:

· Promovarea schimburilor internaţionale (fără specificaţia privind promovarea exporturilor);

· Atragerea de capital străin pentru introducerea tehnologiilor;

· Sporirea posibilităţilor de folosire a resurselor economiei naţionale.

În prezent, sunt înfiinţate 6 zone libere în oraşe porturi fluviale şi maritime, dintre care se remarcă, prin mărime şi activitate, zona comercială liberă Constanţa Sud (170 hectare), Giurgiu (153 hectare), Brăila (114 hectare).

Din punctul nostru de vedere, care am susţinut în ultimii ani necesitatea diversificării tipologiei zonelor libere din România, de la cele strict comerciale şi cu rol de depozitare-tranzit spre cele industriale orientate spre export, constatăm că în zona liberă Brăila s-a înţeles şi pus în practică un asemenea deziderat, aceasta fiind cheia succesului. Domeniile care s-au dovedit printre cele mai atractive până acum au fost cele legate de confecţii-textile, producţie de dulciuri şi de condiţionare a cherestelei.

Zona Liberă Giurgiu a fost inaugurată la 1 noiembrie 1997. Zona a primit o suprafaţă de 153,56 ha la care nu s-a adăugat nici o dotare. Cu toate acestea, echipa managerială a reuşit să asigure minimum de utilaje, apoi investiţiile au sporit an de an, totalizând spre sfârşitul anului 2000 circa 325 miliarde lei. În zona liberă Giurgiu activează 395 firme, din care un sfert cu capital străin provenit din Franţa, Italia, Grecia, Rusia, SUA, China, Olanda, Anglia, Germania şi altele. Activitatea de succes a zonei a condus la hotărârea extinderii sale cu încă 984 hectare, astfel încât va deveni una din cele mai mari zone libere din Europa.

Din punct de vedere al mărimii, zonele libere din România se încadrează în practicile internaţionale. Interesele speciale manifestate de investitorii străini din zona liberă Giurgiu, ar putea justifica extinderea acesteia la o suprafaţă totală de peste 1100 hectare, apropiind-o ca mărime de zona liberă Hamburg(1440 ha).

Avantajele oferite de România investitorilor străini din zonele libere

România prevede, prin Legea 84/1992, stimulente şi facilităţi investitorilor care activează în zonele libere, precum scutirea de taxe vamale la produsele importate în zonele libere şi destinate reexportului, precum şi scutirea sau reducerea de taxe (impozitul pe profit, taxa pe valoare adăugată şi accize) .

Pe lângă aceste avantaje, investitorilor din zonele libere ale României li se oferă garanţii prin care se asigură integritatea şi apărarea fondurilor sau bunurilor materiale investite, precum şi posibilitatea repatrierii profiturilor şi a capitalurilor.

În plus, materialele şi accesoriile româneşti care intră în zonele libere şi sunt folosite pentru fabricarea unor bunuri sunt scutite de taxe vamale, cu îndeplinirea formalităţilor de export, ca şi bunurile româneşti care se utilizează pentru construcţii, reparaţii şi întreţinerea de obiective în teritoriul zonelor libere

Aspecte care tind să frâneze crearea şi dezvoltarea favorabilă a zonelor libere din România:

Obstacole birocratice. Acestea sunt percepute de investitorii străini cu atât mai mult, cu cât, în general, pe plan mondial, lipsa birocraţiei constituie unul din principalele avantaje ale zonelor libere.

Infrastructură insuficientă şi neadecvată (telecomunicaţii, utilităţi, depozite frigorifice), infrastructură generală necorespunzătoare, condiţii insuficiente pentru cazarea, deservirea şi petrecerea timpului liber de către angajaţi şi familiile lor.

Instabilitatea legilor din România, cu multe şi dese schimbări efectuate prin ordonanţe guvernamentale, care apoi sunt modificate prin alte ordonanţe, derutează investitorii străini, care consideră că mediul de afaceri în România nu este prielnic.

Stimulente, facilităţi: Comparaţiile între legislaţia în domeniu din România şi din alte ţări care au înregistrat succese remarcabile (China, Ungaria, Egipt şi toate celelalte ţări tratate în prima fază a studiului) conduc la concluzia că stimulentele acordate de România nu sunt suficiente pentru a atrage investitorii, iar amenajările din zonele libere sunt în fază incipientă şi insuficientă.

Tendinţe ale dezvoltării parcurilor industriale în România

Parcurile industriale din România sunt arii strict delimitate teritorial, în perimetrul cărora se desfăşoară activităţi investiţionale, de producţie industrială şi de servicii conexe, într-un regim de facilităţi specifice (Legea 134/2000).

Iniţiativa constituirii unui parc industrial poate aparţine autorităţilor administraţiei publice locale, camerelor de comerţ şi industrie, asociaţiilor patronale şi profesionale, precum şi persoanelor juridice din România având ca obiect unic de activitate administrarea parcurilor industriale.

Facilităţile privind exonerarea de taxe vamale şi taxe fiscale sunt similare celor acordate prin Legea 84/1992 investitorilor din zonele libere, dar legea 134/2000 privind parcurilor industriale a fost mai generoasă, acordând mai multe tipuri de facilităţi, fără condiţionări corespunzătoare.

In faza III a studiului am atras atenţia asupra următoarelor aspecte :

Prevederea Legii parcurilor industriale (134/2000) referitoare la cofinanţarea cu / fără rambursare din fondurile destinate dezvoltării parcurilor industriale până la limita de 25% din valoarea investiţiei necesare continuării lucrărilor ar încălca Legea 143 privind Ajutorul de stat, ar afecta concurenţa între agenţii economici, determinând o concurenţă neloială din partea agenţilor economici ce activează în parcurile industriale, care sunt avantajaţi de ajutorul statului pentru dezvoltarea acestora.

Consiliul Concurenţei, care administrează atât Legea 21/1996 - denumită Legea Concurenţei, cât şi Legea ajutorului de stat, va ataca, prin urmare, această prevedere a legii parcurilor industriale. Mai mult, Consiliul Concurenţei reclamă faptul că nu este consultat atunci când sunt iniţiate acte normative ce implică măsuri de ajutor de stat.

Legea parcurilor industriale, deşi acordă facilităţi de scutire de taxe vamale şi fiscale, nu prevede obligativitatea orientării spre export a unei părţi din producţia obţinută în zona parcului industrial, ceea ce, de asemenea, crează condiţii discriminatorii faţă de agenţii economici situaţi în afara parcurilor industriale (care vor continua să plătească taxe vamale şi impozite). Produsele celor aflaţi în ultima categorie nu vor putea fi competitive pe piaţa românească, comparativ cu produsele obţinute în parcurile industriale, destinate pieţei româneşti. S-a avansat propunerea introducerii obligativităţii de orientare spre export a 70-80% din bunurile realizate de companii în parcurile industriale din România pentru ca acestea să beneficieze de concesii fiscale.

Legea 134/2000 privind parcurile industriale a fost înlocuită în anul 2001 de OUG 65/2001.

Comparaţii între condiţiile şi stimulentele oferite de România şi alte ţări investitorilor din parcurile industriale

La o primă analiză comparativă cu facilităţile primite de investitori în zonele libere din lume, constatăm că parcurile industriale din România ar putea fi asimilate zonelor libere industriale de export din alte ţări.

Legea parcurilor industriale din România (134/2000) face referire însă la relaţia dintre parcurile industriale şi zonele libere, în sensul că precizează că, prin derogare de la prevederile art.1 din Legea 84/1992 privind regimul zonelor libere, se poate institui regimul de zonă liberă în parcurile industriale, prin hotărâre a Guvernului, numai în cazul în care societăţile comerciale care îşi desfăşoară activitatea în perimetrul acestora realizează producţie şi / sau servicii destinate exclusiv exportului (în unele ţări, precum Ungaria, acest procent al exportului raportat la producţia obţinută este stabilit la 80%). Nu se precizează însă, dacă într-un asemenea caz, agenţii economici respectivi ar beneficia numai de facilităţile Legii 84 privind regimul zonelor libere sau şi de cele prevăzute de Legea parcurilor industriale.

Problema pare destul de dificil de tranşat, dat fiind că s-ar putea induce discriminări între zonele libere care au activitate industrială orientată spre export şi parcurile industriale declarate zone libere.

Ideea înfiinţării parcurilor industriale în România am avansat-o şi susţinut-o şi noi în ultimii ani, incluzând-o în fazele anterioare ale acestui studiu, bazându-ne pe experienţa şi succesele internaţionale ale acestora în cursul ultimelor decenii ale secolului XX şi pe faptul că mai aveam la dispoziţie 3-4 ani pentru acordarea unor facilităţi substanţiale investitorilor, până la suprimarea taxelor vamale la importul de produse industriale din UE şi CEFTA şi mult mai mulţi ani până la armonizarea taxelor vamale din România cu cele din UE faţă de terţi, adică până în anul 2007 (în cazul în care termenul de aderare considerat dezirabil pentru România se înfăptuieşte). Intervalul pe care îl aveam la dispoziţie, ar fi ajutat companiile din parcurile industriale să se stabilizeze şi să se eficientizeze, iar măsurile ulterioare de restrângere a facilităţilor nu ar fi avut un impact negativ asupra lor.

Ce s-a întâmplat în România în acest timp - legat de ideea parcurilor industriale? Reglementarea a fost dezbătută îndelung şi acceptată abia în a doua jumătate a anului 2000, când s-a materializat în Legea nr.134/2000.

Legea nr.134/2000 privind regimul parcurilor industriale a prevăzut acordarea de facilităţi fiscale, care au atras atenţia investitorilor. În decurs de un an de la promulgarea legii, numeroşi investitori şi-au făcut planuri de afaceri, bizuindu-se pe noua lege. “Singura piedică” în începerea afacerilor a constituit-o lipsa normelor de aplicare a actului legislativ. Acestea nu au apărut în timpul guvernării anterioare anului 2001, dată fiind posibilitatea ca această lege să aducă atingere Legii concurentei şi să încalce Legea ajutorului de stat din România, legi care sunt armonizate cu legislaţia Uniunii Europene. Mai mult, facilităţile fiscale “generoase” nu corespund nici cu cerinţele formulate de Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, întrucât experienţa a demonstrat că aceste tipuri de facilităţi stimulează investiţiile noi, dar, în acelaşi timp, dezavantajează firmele care operează deja pe piaţă şi care, poate, nu au beneficiat de nici un stimulent fiscal la constituire, determinând apariţia unei concurenţe neloiale.

Noul guvern al României din anul 2001 a reanalizat problema parcurilor industriale şi a elaborat un proiect de ordonanţă de urgenţă pentru abrogarea facilităţilor fiscale prevăzute de Legea nr.134/2000 şi înlocuirea lor cu alte tipuri de facilităţi, care nu pot fi considerate ajutoare de stat, din care cea mai importantă, în opinia Ministrului Dezvoltării şi Prognozei, Leonard Cazan[28], este exceptarea plăţii pentru terenuri şi amânarea plăţii TVA pentru unele materiale şi echipamente, până la darea în folosinţă a parcului.

In opinia noastră, viitoarele parcuri industriale din România ar putea funcţiona în regim de subzonă liberă, cu taxe de instalare percepute de stat în schimbul facilităţilor acordate, fără implicarea ajutorului de stat pentru dezvoltarea parcurilor, întrucât acestea ar trebui să fie stabilite în perimetrul întreprinderii existente şi cu obligativitatea orientării parţiale spre export a producţiei obţinute în aceste condiţii şi parţial spre piaţa internă, stimulându-se în acest fel investitorii străini interesaţi şi de piaţa locală.

Compatibilităţi şi incompatibilităţi ale zonelor libere şi parcurilor industriale cu legea ajutorului de stat din Uniunea Europeană

Avantajele de care beneficiază un parc industrial european:

· Existenţa utilităţilor pentru producţie şi servicii

o Alimentare cu apa potabilă şi industrială;

o Canalizare, servicii de salubrizare;

o Energie electrică, compresor;

o Sistem flexibil de hale de producţie, spaţii de depozitare;

o Cale ferată, acces rapid la un drum european;

o Punct vamal.

· Birocraţie redusă pentru firme, întrucât autorizaţiile de funcţionare (pompieri, mediu, protecţia muncii, etc) sunt obţinute de administratorul parcului

· Domeniile de activitate din parcurile industriale sunt industrii nepoluante (preponderent), care nu necesită facilităţi deosebite pentru protecţia mediului.

Tendinţa generală în toate ţările membre ale Uniunii Europene, ca şi în ţările candidate, este de diminuare continuă a ajutorului de stat sub forma facilităţilor fiscale destinate operării pe piaţă. Este vorba despre acele stimulente acordate pe parcursul funcţionării societăţii:

· Scutirea de impozit pe profit;

· Scutirea de taxe vamale şi TVA pentru importul de materii prime, materiale, componente necesare pentru desfăşurarea activităţii respectivei societăţi.

Sunt considerate facilităţi fiscale compatibile cu normele europene:

· Stimulente pentru încurajarea constituirii de societăţi

· Pentru încurajarea efectuării de investiţii;

· Ajutoare directe pentru industriile în restructurare, fără ca acestea să determine majorarea capacităţilor de producţie;

· Pentru protecţia mediului;

· Pentru diminuarea impactului social al restructurărilor.

Impactul probabil al retragerii stimulentelor fiscale asupra investitorilor din parcurile industriale din România

Din punctul nostru de vedere, retragerea în anul 2001 a facilităţilor privind scutirea de taxe vamale la importul de materii prime, utilaje şi echipamente în parcurile industriale nu va avea un impact negativ asupra stimulării investitorilor, dat fiind că Acordului de Asociere a României la Uniunea Europeană prevede suprimarea taxelor vamale la importul de produse industriale din UE în mod gradual, cu finalizare la data de 01.01.2002. De subliniat că la data de 01.01.2002, România va suprima taxele vamale nu numai la importul de produse industriale din UE, ci şi la importul acestor produse din ţările AELS (Elveţia, Norvegia, Islanda şi Liechtenstein), ale CEFTA (Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Bulgaria, Slovenia) şi Turcia, cu care are încheiate acorduri de comerţ liber.

Retragerea stimulentelor de ordin fiscal - reducerea sau scutirea de impozite indirecte - care ar contraveni legii concurenţei din UE, poate avea însă un impact semnificativ asupra dezvoltării parcurilor industriale din România, întrucât investitorii potenţiali găsesc asemenea stimulente în alte ţări, chiar şi în Ungaria. Această ţară, care va adera la UE cu siguranţă înaintea României şi care este avansată în negocierea celor 31 de capitole, este şi ea supusă aceloraşi presiuni în negocierile cu UE, în sensul renunţării la ajutoarele de stat. Ungaria susţine că va cere o perioadă tranzitorie, după aderare, pentru implementarea unor elemente din legea ajutorului de stat, inclusiv pentru menţinerea facilităţilor fiscale în parcurile industriale numeroase pe care le deţine.

Este puţin probabil, ca urmare a adoptării OG 65/2001, să apară în România investitori dispuşi să-şi utilizeze resursele pentru construirea unui parc industrial, datorită costurilor foarte mari.

Asemenea costuri ar putea fi substanţial diminuate dacă s-ar realiza parcurile industriale sau tehnologice pe platformele industriale deja existente, ce dispun de reţele de utilităţi şi hale de producţie ce ar trebui doar reabilitate sau renovate de autorităţile centrale şi locale (aşa cum s-a întâmplat în Ungaria şi Polonia), astfel încât să corespundă avantajelor oferite de parcurile industriale europene, descrise mai sus.

Există posibilitatea dezvoltării susţinute a unor asemenea parcuri, îndeosebi prin susţinerea financiară şi logistică a procesului de reabilitare a vechilor platforme industriale, existente practic în fiecare judeţ, de către autorităţile centrale şi locale şi prin programe de finanţare nerambursabilă pentru asigurarea accesului la utilităţi şi infrastructură.

Bibliografie

1. Andel, T., Site here and zone out, Transportation & Distribution, vol. 37, Cleveland, SUA, 1996

2. Caraiani, Gh. şi Cazacu, C., Zonele libere, 1995

3. Czarnecki, Absorbtion of State Aid in companies, Bulletin Anti- Monopoly Office of Poland, 1996

4. Elteto Andrea, The impact of FDI on the Foreign Trade of Four Smaller CEE Countries, Budapest,1998

5. European Commission, The Eighth Survey on State aid in the EU, Com(2000) 205

6. Frazer T, The New Structural Funds, State Aids and Interventions on the Single Market, 30 ELR 3, 1995

7. Ford R, Suyker H, Industrial subsidies in the OECD economics, OECD Economis Studies, nr.15/1990

8. Krass Media Monitoring, Dosarul “Parcuri industriale”,

9. Krass Media Monitoring, Dosarul “Parcuri industriale”, noiembrie 2001

10. Legea 134/2000

11. Munteanu Viorel, Parcurile industriale spun adio facilitatilor, Capital, nr.36

/2001

12. Monitorul Oficial al Romaniei nr.340/21 iulie 2001

OUG 65/2001

13. Pelkmans J, European Integration, Methods and Economic Analysis, Open University of the Netherlands, 1997

14. Popescu A., Centrele universitare si parcurile industriale vor deveni nucleele investitiilor in tehnologie IT, Adevarul, 8 oct.2001

15. Sauter Wolf, Competition Law and Industrial Policy in EU, Clarendon Press Oxford, 1997

16. Sinnaeve A,-DG Competition – A-3, în Competition Policy Newsletter, nr.1/2001

17. Vissi F, Central Issues of the Hungarian Competition policy in the Light of the Association to the EU, a Study for the Conference on Competition Rules, Prague, March 1995

Înapoi Zone libere Înapoi

---

[1] Caraiani, Ghe. şi Cazacu, C., Zonele libere, 1995

[2] Andrea Elteto,The impact of FDI on the Foreign Trade of Four Smaller CEE Countries, Budapest,1998

[3] Mărfurile din import beneficiază de suspendare temporară a taxelor şi restricţiilor la import

[4] Regimurile vamale suspensive la import prevăd suspendarea temporară a perceperii taxelor vamale şi a altor restricţii la introducerea mărfurilor în teritoriul vamal. In practica internaţională se întâlnesc următoarele tipuri de regimuri suspensive la import: antrepozite vamale, import temporar, operaţiuni de tranzit, drawback, reexporturi, zone vamale libere.

[5] Taxa vamală concesivă arată excepţiile de la taxele vamale stabilite prin regimul vamal, excepţii ce acordă concesii în anumite condiţii, aşa cum reiese din exemplul dat mai jos

[6] Andel, T., Site here and zone out, Transportation & Distribution, vol. 37, Cleveland, SUA, 1996

[7] Legea nr.134/2000

[8] Ziarul Financiar, 8 octombrie 2001

[9] Munteanu Viorel, Parcurile industriale spun adio facilitatilor, Capital, nr.36/2001

[10] Krass Media Monitoring, Dosarul “Parcuri industriale”, octombrie 2001

[11]Popescu A., Centrele universitare si parcurile industriale vor deveni nucleele investitiilor in tehnologie IT, Adevarul, 8 oct.2001

[12] European Commission, The Eighth Survey on State Aid in the EU, Com(2000) 205

[13] Van Tiggele, Cazul 82/77, ECR 25, 52, 1978. Fixarea preţurilor minime nu constituie ajutor de stat, întrucât nu impune o povară asupra resurselor statului.

[14] Cazul C-156/98 Germania versus Comisia Europeana, n.25,supra, par.26-28. Comisia consideră că exceptarea de taxe este echivalentă cu un consum de resurse de stat.

[15] În cazul 249/81, Comisia versus Irlanda (“Buy Irish), ECR 4005, 1983, Comisia a constatat că statul actionează favorizând produsele naţionale faţă de cele din import, prin subvenţionarea unei organizaţii publice care realiza promovarea produselor naţionale. Acţiunea nu a intrat însa sub incidenţa Art.87, întrucat măsura era general favorizantă pentru întreprinderile statului membru. Gen. Capotorti a avut un punct de vedere diferit, considerând ca Art.87 se referă la un principiu general de interzicere a ajutoarelor publice pentru produsele naţionale. (O asemenea acţiune contravine oricum Art.28, par.19-101 al Tratatului)

[16] Sauter Wolf, Competition Law and Industrial Policy in EU, Clarendon Press Oxford, 1997

[17] Frazer T, The New Structural Funds, State Aids and Interventions on the Single Market, 30 ELR 3, 1995

[18] Ford R, Suyker H, Industrial subsidies in the OECD economics, OECD Economis Studies, nr.15/1990

[19] Pelkmans J, European Integration, Methods and Economic Analysis, Open University of the Netherlands, 1997

[20] Sinnaeve A,-DG Competition – A-3, în Competition Policy Newsletter, nr.1/2001

[21] Plafonul regional de ajutoare de stat se stabileşte pentru fiecare ţară, în funcţie de o hartă a regiunilor defavorizate din ţara respectivă, recunoscută de Comisia Europeană.

[22] Intensitatea maxima a ajutorului= plafonul de ajutor regional pe care o mare companie l-ar putea obţine în zona asistată respectivă (%)NGE (echivalent grant net).Intensitatea ajutorului pe care o mare companie l-ar putea obtine îintr-o zona asistată nu poate depăşi plafonul regional de ajutoare de stat stabilit pentru regiunea respectivă asistată.

[23] Sauter Wolf, Competition Law and Industrial Policy in the EU, Clarendon Press, Oxford, SUA, 1997

[24] Monitorul Oficial al Romaniei nr.340/21 iulie 2001

[25] Czarnecki, Absorbtion of State Aid in companies, Bulletin Anti- Monopoly Office of Poland, 1996

[26] Vissi F, Central Issues of the Hungarian Competition policy in the Light of the Association to the EU, a Sudy for the Conference on Competition Rules, Prague, March 1995

[27] Krass Media Monitoring, Dosarul “Parcuri industriale”, noiembrie 2001

[28] Ziarul Financiar, 8 octombrie 2001