Modulul tematic 6   

                                                             

 

 

Probleme de filozofie şi sociologie a ştiinţei

 

                                   Prof. Dr. doc. Edmond Nicolau

 

 

    De la apariţia sa în Grecia antică (sec. VII-VI î.e.n.), ştiinţa a format obiectul unei analize filozofice. Prin ştiinţă înţelegem un ansamblu sistematic de cunoştinţe teoretice veridice despre natură, societate şi gîndire, ca şi despre tehnică, netrebuind să excludem ştiinţele tehnice din preocupările de acest gen.

 

    Aspectul teoretic este fundamental pentru ştiinţă, ca şi faptul că ea - ştiinţa - sau ele - ştiinţele - formează un ansamblu cu legături între ele. Paraştiinţele nu se integrează în această definiţie, fiind obiecte de studiu fără legături cu celelalte ramuri ale ştiinţei - de exemplu, homeopatia, acu­punctura, parapsihologia etc.

 

    Preocupări teoretice se întîlnesc şi la Pythagora sau Thales, aceştia dând primele demonstraţii pentru anumite relaţii empirice, utilizate în practică anterior s,i/sau în alte zone culturale. Caracterul demonstrativ, logic, este esenţial pentru ştiinţă, chiar pentru cele experimentale, şi în cadrul lor utilizându-se anumite paradigme.

 

    La Aristotel se întâlneşte o clasificare a ştiinţelor şi o ierarhizare a lor. Acest enciclopedist lucra în echipă şi este considerat creatorul biologiei şi deschizător de drumuri în multe domenii.

 

    Este de remarcat faptul că, de la început, mari filozofi s-au preocupat de matematică: Pythagora, Platon, Aristotel, De­scartes, Leibniz, Kant au fost şi matematicieni, în sensul că au publicat lucrări de matematică, iar Wittgenstein a avut studii inginereşti.

 

    In epoca modernă şi contemporană se observă că specialişti din ştiinţă devin filozofi: Boole, Poincaré, Wiener, Schröding­er, Bohr, Einstein. Cibernetica deschide noi perspective în domeniul teoriei cunoaşterii prin studiile asupra creierului, reţele neurale, inteligenţă artificială, modelare.

    Teoria cunoaşterii ştiinţifice se mai numeşte şi epis­temologie - de la termenii greceşti epistémé = ştiinţă, cu­noaştere şi logos = studiu, raţiune. Gnoseologia sau teoria cunoaşterii este o parte a filozofiei care studiază procesul cunoaşterii sub variatele sale aspecte.

 

    Se remarcă variate şcoli în gnoseologie şi epistemologie.

 

    Raţionalismul este teoria care consideră raţiunea ca un izvor şi fundament al cunoaşterii. Reprezentanţii clasici ai acestei şcoli sunt: Descartes, Spinoza, Leibniz, Kant. Descartes descoperă subiectul epistemic (cogito ergo sum) şi ideile înăs­cute - această din urmă teorie fiind legată de ceea ce este apriori în intelectul nostru, adică este transmis genetic, în termeni cibernetici-informaţionali. Raţionalismul postulează raţionalitatea lumii (Descartes, Spinoza, Holbach, Helvétius, Diderot etc.). Drumul spre raţionalitate a fost deschis de grecii antici care căutau principiul unic al Universului şi vedeau Universul ca un cosmos, adică armonie. Poziţie opusă celei în care cele de pe pământ se desfăşoară conform bunului plac al zeilor. Rolul hermetismului în Renaştere, ca favorizând trecerea spre raţionalism, a început, recent, a fi investigat. Newton realizează o revoluţie coperniciană în cunoaştere, postulând raţionalitatea şi cognoscibilitatea lumii supusă la legi - în cazul lui, legile mecanicii (newtoniene).

 

    Empirismul este, în epistemologie, opus raţionalismului, afirmând primatul experienţei asupra raţiunii, în cunoaştere. Reprezentantul principal este John Lock (Eseu asupra intelectului omenesc - 1690).

 

    Senzalismul este concepţia conform căreia toate cunoştinţele îşi au sursa, în ultimă analiză, în senzaţii. Nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu. Leibniz face precizarea esenţială, adăugând: nisi ipse intellectus - adică: decât intelectul însuşi.

 

    Teoria ideilor înăscute (inneism) îşi are originea la Descartes. Spre deosebire de inneism se formulează teoria tablei rase (tabula rasa) - a unui intelect complet lipsit de informaţii genetice, în care se înscriu rezultatele experienţelor proprii.

 

    Teoria actuală a cunoaşterii, dezvoltată din cibernetică, consideră că ambele teorii sunt parţial adevărate: există, în intelectul uman, ca şi în sistemul nervos al fiinţelor, anumite programe înăscute, transmise genetic. La acestea se adaugă cele obţinute prin educaţie şi din experienţa proprie. Modul de transmitere a informaţiei genetice nu este complet elucidat.

 

    Mult timp, evidenţa adevărurilor matematice (geometrice şi aritmetice) a stat la baza unor argumentări filozofice. Pythagora vedea în numere esenţa lucrurilor, iar Aristotel formulează teze generale care au permis să se formuleze ideea că el cunoştea geometria neeuclidiană.

 

    Apariţia geometriilor neeuclidiene (sec. XIX) a condus la o schimbare de atitudine, căutându-se o axiomatizare cât mai pre­cisă a tuturor domeniilor matematicii. Se dezvoltă teoria demon­straţiei, axiomatica - ca tendinţă generală, metamatematica (Kleene). Tendinţa axiomatică este dezvoltată sistematic de către grupul Bourbaki.

 

    Kurt Goedel, prin teoremele sale, arată limitele axiomatizării.

 

    Matematica modernă abordează problema adevărului. Pentru H. Poincaré, această alegere este arbitrară, corespunzând unei necesităţi de optimizare a efortului, unui principiu de satis­facţie estetică. Volumele sale Science et Hypothčse, La valeur de la science, Derničres pensées au marcat o epocă în gândirea filozofică legată de ştiinţă, cu ecouri în ţara noastră. Importantă este polemica lui Poincaré cu logicismul, curent ce a avut drept scop reducerea matematicii la logică, prin definirea tuturor conceptelor matematice în termeni logici şi prin deducerea tuturor teoremelor prin procedee strict logice. Vârfurile acestui curent sunt: Frege, Peano, B. Rusell, A.N. Whitehead.

 

    Scoala de la Maraburg a pus în evidenţă rolul constructi­vismului în elaborarea ştiinţei moderne.

 

    O problemă importantă este aceea a adevărului şi a criteriului adevărului.

    Teoria corespondenţei afirmă că adevărul desemnează con­cordanţa dintre intelect (idei, judecăţi etc.) şi obiectul la care acestea se referă.

    Teoria coerenţei afirmă că adevărul desemnează consistenţa reciprocă a ideilor, conceptelor, propoziţiilor unui sistem de gândire, a unei teorii etc.

    Teoria operaţional-pragmatică consideră că adevărul semnifică valoarea instrumentală sau operaţională a unei idei sau teorii.

    Alte şcoli acceptă diversitatea tipurilor şi momentelor adevărului, definind concepte speciale de adevăr: analitic şi sintetic; formal şi factual; logic; matematic etc.

 

    Numeroşi savanţi au marcat, în secolul nostru, legăturile dintre logică şi matematică, chiar şi cu logica matematică: R. Carnap, A. Church, H.B. Curry, S.C. Kleene, A.A. Markov, A.N. Kolmogorov, E. Post, A. Tarki. Aceştia, ca şi alţii, au adus contribuţii semnificative la dezvoltarea gândirii ştiinţifice.

 

    In afara revoluţiei din geometrie (geometriile neeuclidi­ene), o mutaţie semnificativă s-a produs de către G. Cantor prin teoria mulţimilor, teorie care sub diverse forme se utilizează la stabilirea tuturor - sau aproape a tuturor - adevărurilor matematice. Descoperirea paradoxurilor (Cantot, Russell, Burali-Forti etc.) a produs o nouă criză în matematică, deci şi în ştiinţă.

 

    Teoria tipurilor a fost elaborată de Russell pentru evitarea paradoxurilor. In cadrul acestei teorii, propoziţiile sistemului se ordonează după semnificaţiile lor: tipul 0 îl constituie indivizii, tipul 1 - proprietăţile indivizilor, tipul 2 - pro­prietăţile proprietăţilor indivizilor etc. Teoria tipurilor nu dă dreptul de a predica despre un termen de un anume tip, un termen de acelaşi tip. Această teorie nu a reuşit să elucideze complet problemele paradoxurilor.

 

    Cu toate dificultăţile ivite în cadrele clasice, au apărut şi teorii noi care nu îşi propun să rezolve vechile probleme, ci să studieze noi structuri matematice. Astfel, în ultimele decenii s-a dezvoltat logica vagă (fuzzy) şi teoria mulţimilor vagi, studii ce îşi au originea în cercetările lui L. Zadeh şi care azi cunosc o mare extindere. Pe o altă linie se situează cercetările lui Kurt Gödel privind sistemele axiomatice. J.P. Cohen a rezolvat problema privind ipoteza conţinutului - una din marile probleme ale matematicii contemporane, echivalentă, într-un sens, cu axioma paralelelor a lui Euclid - demonstrând posibi­litatea de a construi diverse teorii matematice, cu sau fără această ipoteză.

 

    Remarcăm că, în epoca noastră, în afară de această problemă fundamentală, s-au mai rezolvat două probleme care, fără a fi esenţiale pentru matematică, au înfruntat mult timp sagacitatea şi ingeniozitatea matematicienilor: teoria colorării hărţilor şi marea conjectură a lui Fermat. Prima a fost rezolvată cu ajutorul unor programe speciale de calculator - premieră mondială de teoremă stabilită de tandemul om + calculator. A doua a putut fi rezolvată datorită progreselor realizate în alte domenii ale matematicii, ceea ce întăreşte punctul de vedere formulat ante­rior de unitate a întregului edificiu al ştiinţei. Demonstrarea acestei conjecturi este amplă, de cca. 1000 pagini.

 

    Tot în epoca noastră s-au dezvoltat: teoria informaţiei - numită şi teoria matematică a comunicării, teoria limbajului, semiotica, semantica, teoria modelelor.

    Teoria informaţiei (Hartley 1924, Shannon 1948) este o teorie statistică a comunicării semnalelor în general în prezenţa zgomotului.

 

    Semiotica (de la semeion = semn în greacă) este o direcţie de cercetare multidisciplinară, legată de numele lui Peirce, Saussure, Cassirer, R. Jakobson s,.a., care are ca scop integra­rea într-un sistem a tot ceea ce este legat de semn, indiferent de domeniul în care se manifestă. In sens restrâns este legată de logica simbolică (Ch.W. Morris - 1938), teorie ce are trei părţi: semantica - raportul semnelor cu obiectele desemnate; sintactica - studiul construcţiilor formale; pragmatica - studiul modului în care omul înţelege şi utilizează semne.

    Limbajul a fost investigat în epoca noastră din variate puncte de vedere. Există studii statistice care au pus în evi­denţă legi statistice acţionând în domeniul frecvenţei cu­vintelor (Estoup-Mandelbrot), literelor şi fonemelor (Nicolau), a lungimii cuvintelor etc. S-a calculat entropia diferitelor limbi. S-a dezvoltat o teorie a traducerii automate, care, fără a ajunge la performanţele scontate în anii '50, continuă a se dezvolta. A apărut şi o inginerie lingvistică.

    Noam Avram Chomsky (n. 1928) a creat ceea ce se numeşte gramatica transformaţional-generativă şi a introdus teoria tipurilor de limbaj.

 

    Sociologia ştiinţei este considerată ca o specialitate sociologică aparte (Robert K. Merton, 1974). Are o identitate cognitivă proprie, sub forma orientării intelectuale, a para­digmelor şi problematicii. Merton, considerat ca părintele acestei discipline, a identificat (1945) ştiinţa ca fiind o instituţie socială, cu un anume ethos şi care poate fi exami­nată prin analiza funcţională.

    Distingem: sociologia cunoaşterii, sociologia cunoaşterii ştiinţifice, structura normativă a ştiinţei, sistemul de recompense al ştiinţei, procesul de evaluare în ştiinţă.

    Se identifică în această disciplină dimensiunile tehnice şi morale ale cercetării şi politicii cercetării, se evaluează creşterea numărului publicaţiilor în diferite domenii (de Solla Price), se ţine cont de contextele sociale şi culturale ale ştiinţei, de schimbarea focarelor de interes în ştiinţă şi tehnologie, de interacţiunea dintre ştiinţă şi tehnicile militare, de raporturile dintre ştiinţă şi ordinea socială. In ceea ce priveşte recompensele ştiinţifice, se constată că adesea ele sunt arbitrare, pe lângă laureaţii marilor premii (de aproape 1 M dolari), existând lucrări la fel de valoroase nerăsplătite. Se evidenţiază aşa numitul fenomen Sf. Matei, con­form căruia celui care are credit ştiinţific i se acordă, în continuare, un credit şi mai mare.

 

    Recunoaşterea şi evaluarea în ştiinţă, în general, sunt probleme delicate.

    Recunoaşterea priorităţii este o răsplată academică - legarea numelui de descoperirea unui adevăr - a unui fenomen sau a unei teoreme. Există o nouă disciplină ştiinţifică - sciento­metria - care caută să evalueze impactul unui studiu după difer­ite criterii, printre altele după numărul de citări identificate în literatura mondială. In acest sens, pe lângă clasicele reviste de referate au apărut volume anuale cu Indexe ale citărilor.

 

    Evident, multe progrese s-au înregistrat în domeniile anali­zate sau menţionate, mai ales în ultimile patru decenii. Inter­acţiunea dintre domeniile ştiinţifice este tot mai puternică şi sunt de aşteptat rezultate semnificative din partea studii­lor de inteligenţă artificială, care prin multiplele lor forme - programe euristice, reţele neurale clasice, vagi, vagi + proba­bilistice etc. - deschid perspective uriaşe.

   Înapoi module tematice      Înapoi