Modulul tematic 40

Factori de personalitate. Temperament. Aptitudini.

Caracter în activitatea de cercetare şi dezvoltare.

Profilul psihosocioprofesional al cercetătorului ştiinţific

Dr. Stroinel Marcus

MOTTO: "Succesul meu ca om de ştiinţă, oricât de mare a putut ajunge, a fost determinat - atât cât pot să judec - de calităţi spirituale şi condiţii complexe şi variate. Dintre acestea, cele mai importante au fost dragostea pentru ştiinţă, nemăsurata răbdare pentru a reflecta vreme îndelungată asupra unui subiect, siguranţa în observarea şi adunarea faptelor şi o bună parte de inventivitate şi de bun simţ." (Charles Darwin)

1. Personalitatea umană

Personalitatea reprezintă ansamblul structurat al predispoziţiilor înnăscute (ereditate, constituţie) şi achiziţionate (mediu, educaţie, reacţii la influenţă), ce determină o adaptare originală a individului la anturajul său (Norbert Silamy: Dicţionnaire de la psihologie).

Personalitatea este elementul stabil al conduitei unei persoane, maniera sa obişnuită de a se comporta, ceea ce o diferenţiază de alta. Numărul circumstanţelor de care depinde personalitatea fiind nelimitat, fiecare persoană este o individualitate originală, care rămâne până la moarte subiectul devenirii sale. Expresia esenţei personalităţii o asigură originalitatea sa, care este dată prin ereditate şi prin caracterul unic al experienţei trăite. Fiecare persoană, deşi comparabilă prin structura sa psihologică cu semenii, este o individualitate unică, având un mod propriu, irepetabil, de a fi, a gândi, a simţi şi a acţiona.

2. Laturile constitutive ale personalităţii umane

A. Temperamentul = latura dinamico-energetică a personalităţii.

B. Aptitudinile = latura instrumental-operaţională a personalităţii.

C. Caracterul = latura relaţional-valorică a personalităţii.

A. Temperamentul exprimă modul de a se comporta al personalităţii umane, reprezentând forma existenţială a personalităţii, şi nu conţinutul acesteia. Ca urmare, nu se poate vorbi de temperament bun sau rău, acesta neexprimând valoare şi, astfel, permiţând manifestarea oricărui tip de temperament în oricare profesie. In cadrul temperamentului, determinatul ereditar al personalităţii se manifestă preponderent, ceea ce face ca aceasta să nu se modifice. Singura influenţă pregnantă pe care o exercită mediul social, împrejurările de viaţă, se maifestă în faptul că temperamentul poate fi mascat, controlat şi, într-o măsură, autocontrolat. Există patru forme tipice de manifestare temperamentală, dar personalitatea umană se regăseşte, mai ales, în forme intermediare, la intersecţia a două dintre temperamentele aflate în proximitate.

Cele patru forme tipice de temperament sunt:

- Coleric: reactiv, neastâmpărat, agresiv, excitabil, schimbător, optimist, activ.

- Sangvin: sociabil, vorbăreţ, săritor, vivace, cu veleităţi de conducere, cu spirit de grup.

- Flegmatic: pasiv, grijuliu, îngândurat, paşnic, controlat, demn de încredere, temperat, calm.

- Melancolic: anxios, întristat, rigid, sobru, pesimist, rezervat, nesociabil, liniştit.

Necesitatea cunoaşterii apartenenţei temperamentale se manifestă în procesul de învăţare, de educaţie, fiind, spre exemplu, altfel construită "răbdarea" la un flegmatic faţă de un coleric. Chiar dacă nu prezintă contraindicaţii, se pare că temperamentele echilibrate, sangvin şi flegmatic, sunt mai frecvente la oamenii de ştiinţă.

B. Aptitudinile constituie un sistem operaţional superior dezvoltat, ce mijloceşte performanţe de nivel supramediu în activitate. Aptitudile arată, mai ales, ce poate individul, posibilităţile sale de acţiune şi mai puţin ce ştie. Referitor la determinanţii personalităţii, în aptitudini se întrepătrund dispoziţiile şi premisele naturale ereditare, cu factori de dezvoltare, rezultând o continuitate echilibrată dintre ereditate şi mediu. Semnele prezenţei talentului (ca o combinare originală de aptitudini) sunt date de precocitatea manifestării în interesul pentru o anume activitate, de calitate superioară a produsului realizat, de ritmul evoluţiei talentului şi, nu arareori, de factorul de succes. Aptitudinile interacţionează între ele şi, în anumite condiţii, se pot compensa. Se disting:

- aptitudini generale, care se manifestă în egală măsură în diferite domenii de activitate. Dintre acestea menţionăm: inteligenţa, imaginaţia, spiritul de observaţie;

- aptitudini speciale, care se manifestă cu precădere în anumite domenii de activitate: creativitatea ştiinţifică, intuiţia ştiinţifică, forţa de abstractizare etc.;

Cunoaşterea empirică şi ştiinţifică (prin teste specializate) a aptitudinilor, are implicaţii, adesea definitorii, în selecţia şi orientarea profesională. Sistemul de aptitudini ştiinţifice la care vom face referiri, mai jos, poate răspunde în bună măsura la întrebarea privitoare la calităţile necesare pentru cercetare.

C. Caracterul exprimă fizionomia spirituală a individului, modul său constant de a fi. Se compune dintr-un ansamblu de trăsături esenţiale şi calitativ specifice, care se exprimă relativ stabil şi permanent în activtatea omului. Acest ansamblu de trăsături exprimă atitudini stabilizate (pozitive şi negative) faţă de realitate şi se manifestă constant şi durabil în fapte de conduită şi valorile după care se conduce el (cognitive, afective, comportamentale).

Caracterul exprimă latura de conţinut al personalităţii, fiind predominant determinat de factori dobândiţi, de educaţie; el exprimă instanţa de control conştientă a personalităţii şi se formează în timp. Sistemul de atitudini care formează caracterul are un conţinut bipolar, fiind pozitiv sau negativ.

Sistemul de atitudini se manifestă:

a. faţă de alţii (sociabilitate, sinceritate, corectitudine, spirit de echipă - inividualism, indiferenţă);

b. faţă de sine (modestie, demnitate - îngâmfare, timiditate);

c. faţă de muncă (hărnicie, punctualitate - neglijenţă, lene);

d. în raport cu actele de voinţă (fermitate, hotărâre, perseverenţă).

NOTĂ: Laturile personalităţii se manifestă interactiv în structura de personalitate, alcătuind un tot unitar şi eficient, concretizat în activitate; această structură asigură unicitatea personalităţii umane. De menţionat, mai ales, relaţia strânsă între aptitudini şi atitudini, ştiut fiind faptul că un sistem de aptitudini, calat pe acţiuni pozitive, devine performanţial, ratarea intervenind, mai ales, atunci când sistemul de aptitudini este calat pe atitudini negative.

3. Insuşiri fundamentale ale omului de ştiinţă

Principalele însuşiri psihice care definesc profilul specific de personalitate ale omului de ştiinţă sunt:

A. Sub raport aptitudinal:

- Creativitatea de nivel superior, ca proprietate general-umană, capabilă de a demonstra o pregnantă originalitate. Această însuşire fundamentală a personalităţii omului de ştiinţă implică comportament şi activitate psihică creativă, dezvoltând într-un model original produse creative de o evidentă noutate şi semnificativă valoare. Creativitatea implică factori energizanţi ce incită la acţiune, precum trebuinţe, motive, înclinaţii, aspiraţii, convingeri şi, în mod specific, nevoia de progres, continua nemulţumire faţă de lucrurile existente, curiozitatea epistemică şi chiar entuziasmul, care înseamnă interes, zel, un puternic sentiment stârnit de o anume cauză - pasiune. Creativitatea implică, totodată, operaţiile şi sistemele operatorii deschise, de tip euristic, formule logice noi, repertorii nelimitate ale procedeelor imaginaţiei, orientate spre descoperire şi invenţie, de la care se aşteaptă efecte creative majore, adică întreg sistemul de aptitudii generale şi speciale.

- Inteligenţa, ca aptitudine intelectuală capabilă să asigure eficienţa conduitei, bazată pe un proces de asimilare şi prelucrare a informaţiilor variabile, în scopul unei adaptări optime. Inteligenţa implică structuri operaţionale dotate cu calităţi speciale: complexitate, flexibilitate, fluiditate, productivitate, care la om se manifestă în calitatea activităţii intelectuale centrate pe gândire. In corelaţie cu inteligenţa, apare şi intuiţia, ca formă scurtcircuitată de înţelegere sau de cunoaştere individuală, fără raţionament logic, dar care stă la baza formelor de originalitate, inventivitate, ingeniozitate.

- Spiritul de observaţie, ca aptitudine de a sesiza cu uşurinţă, rapiditate şi precizie, ceea ce este slab, ascuns, nerelevant, dar semnificativ pentru scopurile cercetării.

B. Sub raport atitudinal:

- Atitudinile creative: încredere în forţele proprii şi înclinaţia puternică către realizarea de sine, interese cognitive şi devotament faţă de profesiunea ştiinţifică, care se include în sensul şi scopul vieţii, atitudine antirutinieră, care incită la analiza critică a experienţei şi deschide calea unor noi experimentări; cutezanţa şi asumarea riscurilor legate de împlinirea unor proiecte dificile şi curajoase; perseverenţă în căutarea de soluţii şi realizarea proiectului elaborat; atitudinea valorizatoare de recunoaştere a valorii celorlalţi, simţul noului şi respectul faţă de originalitate.

- Calităţi etice: onestitatea cercetătorului faţă de sine însuşi, autodisciplina spirituală, adică menţinerea sub control a gândirii, până la terminarea acţiunii efective, autodisciplina fizică; onestitatea ştiinţifică; impunerea respectării unui mod de viaţă sănătos, recunoaşterea şi valorizarea celorlalţi.

- Contactul cu oamenii: cunoaşterea de sine şi a celor din jur, coexistenţa cu ceilalţi, asigurarea unui climat creativ în colectivul de cercetare, capacitatea de organizare a unui colectiv, capacitatea de a-i convinge pe alţii şi de a le asculta argumentele.

Nivelul de dezvoltare a acestor însuşiri este pus în evidenţă cu ajutorul testelor psihologice la angajare, precum şi pe parcursul desfăşurării activităţii de cercetare, atunci când se constată din activitatea practică unele modificări de natură aptitudinală sau atitudinală.

De asemenea - şi în măsură determinantă - însuşirile psihologice se manifestă prin rezultatele muncii ştiinţifice şi prin comportamentul în cadrul colectivului de cercetători.

NOTĂ: In contextul însuşirilor psihice prezentate a fi proprii omului de ştiinţă, unele dintre acestea pot fi relativ compensate. De menţionat, însă, că însuşiri de ordin creator sau intelectiv devin indispensabile omului de ştiinţă, indiferent de obiectivul cercetării sau de condiţiile sociale în care lucrează.

4. Profilul ideal al omului de ştiinţă (în viziunea reputatului savant Hans Selye: "De la vis la descoperire", Bucureşti, Editura medicală 1968, p.51-53).

Sunt formulate două profile de personalitate, unul propriu omului de ştiinţă consacrat, şi celălalt, propriu omului de ştiinţă în devenire, cercetătorului tânăr.

A. Savantul dovedeşte respect faţă de natură, dar este conştient de capacitatea limitată a omului de a-i explora secretele. El are înţelegere pentru slăbiciunile omeneşti, dar nu se îndreaptă greşit spre tolerarea nejustificată a lipsei de disciplină, a superficialităţii în muncă.

Principalele lui calităţi sunt: entuziasm pentru posibilităţile cercetării, respect faţă de interesele altora, o mare capacitate de a scoate în evidenţă faptele importante, un spirit de observaţie pătrunzător, lipsa unor prejudecăţi oarbe cu privire la om şi la datele ştiinţifice, o disciplină de fier autoimpusă, o mare originalitate şi imaginaţie însoţită de o atenţie scrupuloasă la detaliile tehnicilor de laborator şi ale evaluării logice a rezultatelor. El nu este înfrânt de eşecuri şi nici corupt de victorii... In ciuda complicaţiilor infinite care i se ivesc, el rămâne o persoană simplă şi naturală.

B. Tânărul om de ştiinţă se deosebeşte de modelul savantului numai pentru că se află într-un punct mai puţin avansat al drumului lui în viaţă, fiind mai puţin maturizat de experienţă. Indrăzneala şi perseverenţa în sarcini obositoare sunt calităţi care se asociază vigorii şi forţei tinereţii. Cu toate acestea, tânărul poate fi mai precaut şi mai preocupat de propria lui securitate decât savantul, iar spiritul lui, mai puţin antrenat, poate să se dovedească mai puţin rezistent la efortul gândirii abstracte prelungite. "Corpul său face faţă însă mult mai bine exigenţelor laboratorului, privirea îi este mai pătrunzătoare, iar mişcările mai sigure, el poate sta la masa de lucru ore întregi fără a obosi şi, ceea ce este mai important decât toate, el dispune de mai mult timp în viitor pentru a-şi realiza împlinirea visurilor."

NOTĂ: "Idealurile nu sunt create pentru a fi atinse, ci pentru a indica drumul către ele. Este bine să ştim limpede cui trebuie să încercăm să fim asemănători şi, pe măsura puterilor noastre, să ne creăm pe noi înşine."

5. Alte tipuri de personalităţi ştiinţifice

Hans Selye descoperă, de astă dată, într-o viziune mai realistă, mai multe categorii de oameni de ştiinţă cu calităţi şi defecte, şi anume:

A. Oameni activi

- "Colecţionarul de fapte". Il interesează numai descoperirea unor fapte noi, fără a încerca să le aprecieze valoarea. Acest tip este, de obicei, un observator bun şi un muncitor foarte conştiincios, dar îi lipseşte imaginaţia. El poate descoperi lucruri care pot deveni folositoare altora.

- "Născocitorul". El încearcă neîncetat să amelioreze un aparat sau o tehnică, şi devine atât de interesat în perfecţionarea lor, încât nu mai ajunge niciodată să le utilizeze. El consideră mijloacele care duc la descoperire drept mijloc în sine. El este original, imaginativ şi interesat de activitatea sa.

B. Gânditorii

- "Şoarecele de bibliotecă". Este forma expresă a teoreticianului. El este inteligent şi bine informat. Este neîndemânatic, înclinat să înveţe şi pe ceilalţi. Are o memorie prodigioasă şi experienţă în realizarea indexurilor şi fişelor. Preferă predarea decât activitatea de laborator.

- "Clasificatorul" Este colecţionar. Se ocupă cu fapte strâns legate între ele, care se încadrează într-o serie. El este un teoretician, întrucât activitatea sa presupune existenţa unor elemente inerent comune grupelor pe care le creează şi le etichetează, dar trece rareori la analiza naturii lor.

- "Analistul". Se ocupă de mecanismele fenomenelor studiate, fără a anticipa sinteza. Uită că unicul scop al dezmembrării lucrurilor este acela de a descoperi cum sunt alcătuite şi, eventual, cum pot fi ameliorate.

- "Sintetistul". Talentul său de sinteză este legat de anumite aptitudini manuale şi intelectuale. Primejdia cea mai mare constă în a uita să se întrebe dacă ceea ce încearcă să construiască are, într-adevăr, valoare. Puterea de sinteză poate să devină pentru el un scop în sine.

C. Emoţionalii

- "Marele şef". Principalul său scop în viaţă este succesul ca scop în sine. Spiritul său este dirijat de un complex de inferioritate, fiind nevoit să-l ascundă în spatele unei faţade sigure de sine. In ciuda cruzimii egocentriste, el pare cordial. Modul său de exprimare poate fi uneori hipererudit, alteori vulgar. Joacă cu aceeaşi uşurinţă rolul izolării olimpice sau pe cel al democratului. Este, prin definiţie, narcisist, foarte mândru de punctul lui de vedere asupra problemelor importante ale ştiinţei, deşi spiritul său egocentric şi rigid refuză să înţeleagă valorile reale, dincolo de suprafaţa lucrurilor.

- "Veşnicul grăbit". El studiază o problemă nu pentru că îl interesează în mod deosebit, ci pentru că se întâmplă să dispună de toate cele necesare în vederea obţinerii unei soluţii rapide. Ii place viteza ca scop în sine, având înclinaţii superficiale.

- "Inima rece". Este un sceptic neemotiv, a cărui deviză este "Nu mă bag, nu mă amestec, nu greşesc."

- "Femeia seacă de laborator". Acră, ostilă, dominatoare şi lipsită de imaginaţie. Ocupă o situaţie dominantă în grup, arată puţină înţelegere faţă de problemele altora. Este folositoare în efectuarea unor activităţi grele şi plictisitoare, impune disciplină în muncă, dar este conflictuală.

- "Narcisistul". Intruchiparea egocentrismului, extaziat în faţa propriului talent, fiind gata de orice sacrificiu pentru a-l desăvârşi. Ii place să-şi expună amănunţit succesele şi eforturile în obţinerea acestora.

- "Polemistul agresiv". Este interesat, mai ales, în a avea dreptate, şi îşi apără punctul de vedere prin pledoarii admirabile, folosind argumente înşelătoare sau chiar minciuna crasă. Este provocator de tensiune în colectiv.

- "Vânătorul de faimă". Principala preocupare este de a semna cât mai multe publicaţii posibile. In laborator îşi irită colegii sugerând că, orice lucrează aceştia, porneşte de la ceea ce a remarcat el mai înainte. In lucrări foloseşte lungi introduceri justificative, pentru a dovedi că, deşi ceea ce descrie mai jos a fost constatat de altul înaintea lui, el este primul care realizează o interpretare corectă.

- "Sfântul". Este neîntinat în gânduri, vorbe şi fapte. Altruismul care-l ţine mereu în umbră, reprezintă un obstacol în calea realizărilor pe care le-ar putea avea în activitatea curentă de laborator.

- "Pseudosfântul" Comportare ostentativ modestă şi plină de pietate. Zâmbetul lui sugerează toleranţă şi compasiune faţă de colegi.

- "Perfectul" Poate fi inteligent, dar lipsit de imaginaţie şi iniţiativă. El îşi impune singur anumite restricţii (sacrificarea propriei cariere pentru fericirea familiei), pe care şi le impune ca scuză pentru lipsa de rezultate a muncii sale.

După opiniile lui Hans Salye, aceste caractere emoţionale apar ca fiind sterile, deoarece concentrează atenţia mai degrabă asupra persoanei cercetătorului, decât asupra obiectului cercetării.

O altă tipologie privind oamenii de ştiinţă o datorăm lui Mattei Dogan şi Rober Phare: "Noile ştiinţe sociale. Interpretarea disciplinelor", Bucureşti, Editura Academia Română, 1993, p.179-182.

Aceasta se referă la trei tipuri ideale de savanţi în ştiinţele sociale:

A."Pionierul". Este un cercetător care lărgeşte tendinţa unei discipline date, debordând peste frontiere. Această mişcare îl conduce într-un spaţiu până atunci ignorat de ştiinţă. El este marginal în măsura în care explorează limitele unui câmp în expansiune, revendică noi teorii şi le descoperă pentru că nu cunoaşte piedici.

B. "Constructorul". Fructifică terenul descoperit de pionier. Este inovator important în domeniul lui. Se află în plină maturizare. El poate aduce în lumină regularităţi şi relaţii cauzale prin cercetări empirice, elaborează teorii, dezvoltă concepte şi metode. Mulţi devin autori clasici. Aceştia sunt cercetători monodisciplinari, cu contribuţii într-o anume disciplină.

C. "Hibridul". Combină diferite subdiscipline. Cercetarea acestui om de ştiinţă se situează la periferia mai multor discipline. Nu lucrează în spaţii virgine. El împrumută de la vecinii săi, iar ceea ce crează, poate fi împrumutat de aceştia.

NOTĂ: Deşi există asemănări ce grupează personalităţile ştiinţifice în tipuri, aceste categorii sunt prea rigide, "înghesuind" forţat individualităţi după criterii relativ artificiale. Pe de altă parte, tipurile sunt construcţii teoretice, varietatea existenţială fiind mult mai evidentă. In sfârşit, savanţii situaţi la vârful scării valorice - geniile - sunt unicate, foarte diferenţiaţi, chiar de neclasat, fiind nişte "monştri sacri" în diferite ştiinţe.

6. Stilul ştiinţific (relaţia personalitate-activitate ştiinţifică)

Noţiunea de stil se referă la factura proprie individuală sau tipologică, la maniera personală de a desfăşura diferite activităţi. Stilul traduce calitatea funcţională operativă, postura activă a experienţei înmagazinate în activitate şi a structurii personalităţii, care se concretizează în modalităţi specifice de prelucrare a informaţiei.

In stilul ştiinţific se realizează o interacţiune dintre scopurile cercetării, fazele demersului investigaţiei ştiinţifice şi personalitatea omului de ştiinţă, ca manieră specifică, cu valoare de unicat.

Cercetarea ştiinţifică în oricare domeniu se focalizează pe patru scopuri:

A. Descrierea unor informaţii corecte asupra "obiectului" de cercetare, în căutarea posibilităţii relaţionării lor.

B. Predicţia, care evaluează direcţia corelării variabilelor surprinse prin descriere.

C. Controlul, necesar în verificarea ipotezelor, evidenţierea relaţiilor cauză-efect, prin intermediul experimentării propriu-zise.

D. Explicaţia, bazată pe scopurile anterioare în vederea creării unei teorii şi a trans-punerii acesteia în plan aplicativ.

Direcţia preponderent aplicativă, vizând cercetarea-dezvoltarea, implică, pe lângă obiective specifice (cele mai multe, cu scopuri inovatoare), şi o metodologie proprie (în principal cu caracter stimulator), necesară obţinerii unor rezultate ştiinţifice apte de a fi transpuse imediat în practica productivă.

O asemenea direcţie de cercetare reclamă de la omul de ştiinţă, pe lângă caracteristicile mentale menţionate mai sus, şi altele, între care menţionaăm: viziune pragmatică, ascuţit spirit de observaţie, atenţie sporită, meticulozitate, vădite înclinaţii cu caracter tehnic, capacităţi evaluative (analize, comparaţii, concretizări). Pe baza acestora, cercetătorul devine apt să proiecteze cercetarea ştiinţifică ca un demers aplicativ.

Orice demers ştiinţific parcurge o serie de etape necesare desfăşurării acestui proces:

A. Fixarea obiectivului cercetării (domeniul de cercetare, sfera restrânsă a preocupării, analiza bibliografică, fixarea obiectivelor teoretice, metodologice şi aplicative).

B. Fixarea ipotezelor la problemele puse - este faza cea mai creatoare a investigaţiei şi se referă la soluţii teoretice, metodologice şi de prelucrare a rezultatelor.

C. Punerea la punct a metodologiei de cercetare, a tehnicilor de investigaţie.

D. Efectuarea propriu-zisă a experienţelor.

E. Prelucrarea rezultatelor.

F. Analiza şi interpretarea rezultatelor.

G. Fixarea concluziilor, generalizărilor şi posibilităţilor de aplicare a cercetării.

H. Redactarea raportului final al cercetării.

Atât în urmărirea scopurilor, cât şi în parcurgerea etapelor unui demers ştiinţific, cercetătorul se implică într-o manieră personală, utilizând sistemul său aptitudinal şi atitudinal, mai ales cel de factură creativă, care-şi pune nemijlocit amprenta pe stilul său ştiinţific.

Creativitatea (cu factorii săi motivaţionali, aptitudinali şi atitudinali), ca şi inteligenţa, implicate în fiecare dintre fazele demersului ştiinţific (dar cu precădere în fixarea obiectivelor, ipotezelor şi în interpretarea rezultatelor), exprimă condiţia internă care oferă originalitate şi unicitate stilului activităţii ştiinţifice. De aceea, valoarea ştiinţifică a unui cercetător se consumă la confluenţa dintre procesul creator şi produsul creat, precum şi la confluenţa dintre scopurile şi fazele activităţii de cercetare, relativ standardizate, pe de o parte, şi personalitatea omului de ştiinţă, ca manifestare individuală, pe de altă parte.

Savantul, prin stilul său ştiinţific, este un unicat în domeniul de cercetare căruia i s-a consacrat.

Înapoi module tematice Înapoi resurse umane Înapoi