|
Adevărul, 2.10.1996
Titlul : Un cec în
alb pentru societăţile comerciale ineficiente
Propunerile pentru
corectarea unor aspecte metodologice privind calculul şi
impozitarea profitului, reglementate prin recenta Lege nr.
73/1996 pentru aprobarea Ordonanţei nr. 70/1994 privind
impozitul pe profit, considerate ca având consecinţe
esenţiale asupra procesului creşterii economice, au adus în
discuţie unele aspecte care au constituit, până acum, unele –
tabu-uri ale metodologiilor contabile, altele – “inovaţii”
contabile de ultimă oră.
Să începem cu
“tabu”-ul metodologic al definirii profitului impozabil nu ca
diferenţă între venituri şi cheltuieli, ci ca diferenţă între
venituri şi cheltuielile aferente veniturilor. Până la recenta
adoptare a Legii nr. 73/1996, amintite, acest principiu s-a
regăsit, este adevărat, în numeroase acte normative, dar nici
unul cu putere de lege. Legea Contabilităţii, nr. 82/1991, nu
îl prevede. Mai mult, chiar Regulamentul de aplicare a Legii
Contabilităţii, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 704/1993
(în actuala legislatură!), prevede, la art. 23:
“(c) principiul
continuităţii activităţii, potrivit căruia se presupune că
unitatea patrimonială îşi continuă în mod normal funcţionarea
într-un viitor previzibil...;
(d) principiul
independenţei exerciţiului, care presupune delimitarea în timp
a veniturilor şi cheltuielilor aferente activităţii unităţii
patrimoniale pe măsura angajării acestora şi trecerii lor la
rezultatul exerciţiului la care se referă.”
La art. 102,
acelaşi Regulament stipulează: “Rezultatul exerciţiului,
respectiv profitul sau pierderea, se determină ca diferenţă
între veniturile şi cheltuielile exerciţiului...”, adică exact
ceea ce se solicită.
Deci, stabilirea
profitului ca diferenţă între venituri şi cheltuielile
aferente veniturilor este, la nivel de Lege, o noutate şi este
firească aducerea în discuţie a acestei “noutăţi” cu prilejul
legiferării ei, prin Legea nr. 73/1996. Este adevărat, din
1993 şi până în prezent conceptul de cheltuieli “aferente
veniturilor” a apărut într-o serie de documente oficiale, dar
care nu erau legi. Or, Constituţia României prevede, la art.
138: “(1) Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale
bugetului de stat şi ale asigurărilor sociale de stat se
stabilesc numai prin lege.” Hotărâri ale Guvernului nu sunt
opozabile legii, ci, dacă legea dispune altfel, trebuie să fie
abrogate sau corectate în conformitate cu legea.
Discuţia se poartă,
deci, exclusiv la nivelul legii, aşa cum prevede Constituţia
şi, în acest context, noutatea legiferării impune analiza de
fond a consecinţelor acestei noutăţi legislative. Aceste
consecinţe, în vederea noastră, sunt de două feluri:
– anti-progres,
anti-strategice, penalizând, prin impozitare ca profit,
cheltuielile din exerciţiul curent pentru pregătirea oricăror
perfecţionări şi dezvoltări care se vor aduce venituri
suplimentare în exerciţii viitoare;
–
anti-continuitate, penalizând, prin impozitare ca profit,
cheltuielile făcute într-un exerciţiu pentru producţia care va
ajunge să fie livrată în exerciţiul viitor, lucru dăunător
pentru orice activitate economică la trecerea de la trimestrul
IV din anul curent la trimestrul I din anul următor, dar, în
mod special, pentru activităţile productive cu ciclu lung de
fabricaţie (de la fabricaţia de nave până la uscarea lemnului
pentru producţia de mobilă, pentru a nu pomeni însămânţările
de toamnă pentru recolta de primăvară sau cheltuielile legate
de rotaţia culturilor agricole – şi câte alte exemple se pot
aduce!).
Cât priveşte
argumentul că recunoaşterea drept profit a diferenţei între
venituri şi cheltuieli, fără precizarea “cheltuieli aferente
veniturilor”, ar constitui o încurajare a “producţiei de
mărfuri pe stoc şi greu vandabile”, aceasta ţine, evident, de
întrebarea: ne situăm pe terenul etatismului sau pe cel al
economiei de piaţă? Pentru că îşi pot permite să producă
“mărfuri pe stoc şi greu vandabile” numai unităţile
ineficiente, subvenţionate, şi numai dacă există presiuni
politice pentru a realiza producţie ca scop în sine. Agenţii
economici angajaţi într-o activitate economică normală,
eficientă, indiferent de faptul dacă sunt cu capital majoritar
de stat, privat sau mixt, sunt profund deranjaţi şi deturnaţi
de la profitabilitate reală şi de la progres tehnologic şi
economic prin precizarea “cheltuieli aferente veniturilor”; ei
nu au cum să producă “mărfuri pe stoc sau greu vandabile”,
pentru că acestea nu aduc venituri, astfel încât nu este din
ce să se scadă cheltuielile “aferente veniturilor”.*
Condiţionarea
reducerii cu 50% a impozitului pe profitul reinvestit, de
“consumarea celorlalte surse de finanţare a investiţiilor”
este, de asemenea, o noutate la nivel de lege. Însăşi
Ordonanţa nr. 70/1994 nu prevedea această condiţionare, care a
fost introdusă, iniţial, prin ... Instrucţiunile Ministerului
Finanţelor de completare a formularelor de bilanţ contabil pe
anul 1994! Este justificată această condiţionare? Se invocă
oportunitatea de “a stimula capitalizarea amortizării”. Din
păcate, în practica din economie, lucrurile stau exact invers.
Tocmai amortizarea constituie, de la sine şi prin însăşi
esenţa ei, fără nici un alt instrument stimulativ la nivelul
fiscalităţii, principala sursă de capitalizare, adică de
acumulare multianuală pentru realizarea unor viitoare
investiţii, care să înlocuiască pe cele realizate anterior,
uzate fizic şi moral, cu condiţia să existe lichidităţile
financiare corespunzătoare. Dimpotrivă, şi până acum,
prelevarea din profit pentru fondul de dezvoltare a fost şi
este încurajată, prin reducerea cu 50% a impozitului pe
profit, numai dacă investiţia se realizează în decursul
exerciţiului şi numai dacă şi economia de impozit pe profit
astfel obţinută este folosită tot pentru investiţii, în
acelaşi exerciţiu (sau, cu bunăvoinţă, în exerciţiul imediat
următor). Deci, cu restricţiile intrinseci, din 1990, de când
s-a introdus facilitatea reducerii cu 50% a impozitului pe
profitul reinvestit, tot amortizarea a constituit principala
sursă de veritabilă capitalizare multianuală (alături de
profitul reinvestit fără reducere de impozit pe profit),
astfel încât noua condiţionare adusă reducerii de impozit pe
profitul reinvestit nu este altceva decât o restricţie în
plus, pe lângă cele deja atât de limitative, preexistente,
fără alt efect pozitiv decât de a mai aduce acum câţiva lei
curenţi în plus la bugetul statului, cu preţul descurajării
suplimentare a creşterii economice.
O altă problemă de
actualitate, în mod insistent ridicată de către agenţii
economici, este, după cum se ştie, dacă trebuie să fie supuse
impozitării drept venituri numai încasările efective, sau,
dimpotrivă, valoarea livrărilor, indiferent de faptul dacă
acestea au fost achitate de către clienţi sau nu. După cum se
ştie, chiar cu prilejul adoptării Legii nr. 73/1996, privind
impozitul pe profit, Parlamentul României, venind în
întâmpinarea vocilor din economie, a tranşat această dispută,
stabilind că în calculul impozitului se iau “veniturile din
livrarea bunurilor...” şi nu valoarea bunurilor livrate. Nimic
mai firesc, decât legiferarea aceluiaşi principiu şi pentru
calculul Taxei pe Valoarea Adăugată, asigurând coerenţa şi
compatibilitatea legilor referitoare la sistemul fiscal al
României.
|
