|
Titlul publicat: Cu
privire la poziţia socială a ştiinţei în socialism*.
Viitorul social, nr. 1 / 1973. Reprodus în: Idei contemporane.
Mutaţii contemporane în ştiinţă şi tehnică şi implicaţiile
lor, Ed. Politică, Bucureşti, 1973, pp. 311-334. Tradus în:
Cовременные изменения в науке и технике и их социальные
последствия. Ed. Прогресс, Moscova, 1978, pp. 168-183.
De obicei, atunci
când se vorbeşte despre faptul că ştiinţa a devenit o forţă de
producţie se au în vedere, explicit sau implicit, ştiinţele
tehnice şi acelea dintre ştiinţele naturii care stau la baza
ştiinţelor tehnice sau a altor ştiinţe nemijlocit legate de
producţia materială - de exemplu, disciplinele agro-biologice.
Întrepătrunderea intimă a factorilor tehnici cu cei economici
în soluţionarea ştiinţifică a problemelor tehnice, rolul
hotărâtor exercitat asupra eficienţei activităţii productive
de către ştiinţa conducerii şi de către alte ştiinţe care
condiţionează direct această activitate în sens economic -
planificare, gestiune, ş.a. - extind în mod evident sfera
pentru care este valabilă caracterizarea ştiinţei ca forţă de
producţie. Într-adevăr, prof. Valter Roman arăta, încă în
1964: "În condiţiile socialismului... ştiinţele sociale, ca şi
ştiinţele naturii, se transformă, de asemenea, ... într-un
mijloc de satisfacere maximă a nevoilor întregii societăţi,
într-o forţă de producţie".
Mai târziu, participarea ştiinţelor sociale, a întregii
ştiinţe la revoluţia ştiinţifico-tehnică a revenit în atenţie
în mod repetat, asiduu şi totodată diversificat.
Şi totuşi, problema
nu şi-a epuizat încă dreptul de a pretinde clarificări.
Între altele, este util să se precizeze ponderea rolului jucat
de către ştiinţele sociale în conexiunea considerată.
Trecând de la un
proces tehnologic izolat la sfera microeconomică şi apoi
treptat la domeniul macroeconomic, trecând de la desfăşurarea
curentă, imediată a procesului la dezvoltarea şi determinarea
desfăşurării viitoare pe un timp şi în condiţii din ce în ce
mai depărtate, trecând de la mijloace la obiective, de la
simplu la complex, de la tactic la strategic, se produc,
într-un mod progresiv, continuu, corelat, o serie de mutaţii
cantitative şi calitative. Legătura cu procesul productiv
material devine din ce în ce mai distantă, mijlocită, difuză.
Dar nu aceasta determină o reducere a rolului productiv al
ştiinţei. Contrar aparenţelor, depărtarea în chestiune măreşte
- poate mări - acest rol; ea accentuează influenţa ştiinţei,
extinzându-i consecinţele în spaţiu şi în timp, în profunzime
şi în structură, în volum şi în diversitate.
Într-adevăr, de
exemplu, un rezultat ştiinţific obţinut în domeniul economic
cu privire la un anumit ritm optim de dezvoltare cantitativă a
industriei, sau cu privire la corelaţiile între ramuri în
cadrul procesului de reproducţie lărgită, sau cu privire la
optimizarea mecanismului cibernetic-economic de adaptare a
producţiei la fluctuaţiile de consum etc., exercită de regulă
asupra dezvoltării forţelor de producţie şi asupra eficienţei
muncii sociale o influenţă incomparabil mai puternică decât un
important rezultat tehnic, fie şi valorificat din plin. O
finisare tehnică defectuoasă poate compromite o invenţie, dar
o soluţie eronată dată de ştiinţa pedagogică cu referire la
căile de formare în şcoală a capacităţilor creative poate
compromite în faşă o masă de invenţii pe parcursul unei
întregi generaţii. Continuarea listei de exemplificări poate
sublinia influenţe esenţiale asupra forţelor de producţie,
comparabile sau superioare faţă de influenţele ştiinţelor
tehnice, şi la nivelul altor ştiinţe sociale. Este
semnificativă şi concepţia unor politicieni şi economişti
vest-europeni, conform căreia prăpastia care separă industria
ţărilor lor de cea a Statelor Unite nu este atât în domeniul
tehnologic, cât este în domeniul organizării.
În mod special în
socialism, orânduire în care mijloacele de producţie aparţin
întregului popor, acesta fiind totodată furnizor şi exercitant
unic al forţei de muncă sociale, ştiinţele sociale devin o
componentă internă esenţială a sferei care cuprinde forţele de
producţie, între mecanismul social şi cel productiv existând o
sudură organică, concretizată între altele prin identitatea de
interese şi de obiective, prin conducerea lor unitară şi,
deci, printr-un beneficiar unic al ştiinţelor - tehnice şi
sociale.
În acest cadru,
ştiinţele sociale (cel puţin anumite ştiinţe sociale, dar în
orice caz nu numai cele strict economice), cu condiţia unei
dezvoltări fertile şi a unei valorificări intense, capătă o
poziţie primordială, de condiţionare structurală a
dezvoltării. Ştiinţele naturii îşi păstrează, desigur, poziţia
de sursă, de conţinut, de esenţă în revoluţia
ştiinţifico-tehnică.
Cele menţionate
vizează sublinierea uneia dintre premizele dificilei şi
importantei acţiuni
de elucidare a mecanismului relaţiilor dintre ştiinţă şi
societate în socialism: premisa considerării unitare a
poziţiei sociale a ansamblului ştiinţei în condiţiile
revoluţiei ştiinţifico-tehnice (fără a pierde din vedere,
desigur, specificitatea funcţională a ramurilor ştiinţei).
Examinarea
relaţiilor dintre sfera politicii şi a ştiinţei poate fi
servită de o examinare a relaţiilor dintre sfera economiei şi
cea a tehnicii. Cu cuvintele lui Lenin, "politica este o
expresie concentrată a economiei", iar (în scopul urmărit)
tehnica poate fi aleasă pentru o ilustrare caracteristică a
poziţiei ştiinţelor care exercită un rol de forţă de
producţie.
Relaţia de
cauzalitate între economic şi tehnic este în mod dialectic
reciprocă: economicul generează necesitatea şi creează
condiţiile pentru perfecţionarea tehnicii; progresul tehnicii
are ca efect dezvoltarea economică.
În cadrul relaţiei
cauzale menţionate se manifestă însă o anumită autonomie
internă relativă a dezvoltării tehnicii. Într-adevăr,
economicul generează numai necesitatea perfecţionării tehnicii
sau, în cel mai bun caz, numai domeniul necesar de
perfecţionat, "locul îngust" care trebuie depăşit. În ce anume
constă însă fiecare perfecţionare dată a tehnicii - aceasta
constituie, din punctul de vedere al economicului, o
întâmplare, iar din punctul de vedere al tehnicului - o
manifestare de libertate în cadrul necesităţilor impuse de
economic. Perfecţionările tehnice se efectuează în baza
legilor interne ale tehnicii; cauzalitatea în filiaţia de
soluţii tehnice este internă, în sfera tehnicii. Economicul
constituie o condiţionare a aplicării, o condiţionare
favorizantă (sau nu) a direcţiei respective de dezvoltare.
O manifestare a
revoluţiei ştiinţifico-tehnice contemporane o constituie
caracterul în măsură crescândă conştient al alegerii
direcţiilor de dezvoltare tehnică, predeterminarea lor
deliberată. (Desigur, acest lucru coexistă şi se conjugă în
continuare cu caracterul întâmplător al unor noi descoperiri
şi invenţii*,
necesitatea progresului economic realizându-se şi prin masa
unor astfel de întâmplări). Chiar în cercetarea fundamentală
ponderea orientării creşte esenţial. Această libertate de
acţiune = necesitate înţeleasă constituie pentru sfera
tehnicii o imensă sursă de sporire a eficienţei, convergenţa
deliberată a eforturilor luând tot mai mult locul selecţiei
economice naturale a unor rezultate tehnice aleatoare.
Trebuie spus că s-a
întâmplat şi ca tehnica să greşească faţă de economie, uzând
de libertatea sa, şi că economia s-a lăsat înşelată. Două
exemple. Efectele utile ale cristalelor semiconductoare au
fost cunoscute înaintea diodei cu vid. Şi totuşi,
ingeniozitatea tehnică a promovat întâi electronica bazată pe
tuburi (lămpi de radio), pentru ca după mai bine de jumătate
de secol să revină la dispozitivele semiconductoare, care
prezintă posibilităţi mai mari. Automobilul cu motor cu
explozie a acaparat civilizaţia şi a colorat-o - la figurat -
cu o tentă specifică. Dar a venit momentul în care se simt
efectele acestei colorări la propriu - poluarea - şi în care
se caută cu disperare altceva. Automobilul electric? Dar a
purtat scutece odată cu fratele său bazat pe motorul cu
explozie!
Aceeaşi problemă
poate fi însă privită şi altfel. Economia este cea care s-a
autoînşelat, investind decenii de istorie şi resurse fabuloase
în căi înfundate; şi aceasta - în baza propriilor legi
interne. Atunci când a existat alternativa alegerii,
promovarea a fost efectuată spontan, în baza criteriului
eficienţei şi anume al eficienţei imediate (sau relativ
imediate, desigur). Ca urmare a influenţei inverse
economic-tehnic, soluţiile care realizau eficienţa imediată
s-au dezvoltat, perfecţionat, rafinat, în timp ce
alternativele lor au fost ostracizate în letargie, ceea ce la
rândul său a prelungit vitalitatea celor dintâi.
Aşadar, în relaţia
economic-tehnic se pot manifesta fenomene de contradicţie
între eficienţa de perspectivă apropiată şi cea de perspectivă
îndepărtată - lucru, de altfel, cunoscut - dar, ceea ce
trebuie mai ales subliniat, modul de soluţionare a acestei
contradicţii exercită o influenţă substanţială asupra ambelor
sfere examinate.
Una din
caracteristicile ultimelor decenii a constituit-o - pe plan
mondial - creşterea perspectivei în ante-evaluarea eficienţei.
Iar socialismul, care constituie o unitate intrinsecă,
structurală între producţie şi utilizare, între tehnică,
economie şi societate, între prezent şi viitor, creează
posibilitatea obiectivă a unei înclinări radicale a balanţei
în favoarea eficienţei de perspectivă. Este ceea ce reflectă
modul în care au fost soluţionate, în special în ultimii ani,
o serie de probleme referitoare la ritmul de dezvoltare la
nivel macroeconomic, este ceea ce vizează instituţionalizarea
la nivelul cel mai înalt a problemelor de prognoză. Este
deocamdată una din problemele deschise ale socialismului la
nivelul microeconomic.
Revenind, prin
transfocare în sens invers, de la sferele economie-tehnică la
sferele politică-ştiinţă (ştiinţă-forţă de producţie) şi
parcurgând din nou, în această lumină, cele afirmate mai
înainte, cu referire concretă la condiţiile societăţii
socialiste, se observă că există temei pentru menţinerea unora
dintre constatări.
În orice caz, atât
ştiinţa, cât şi politica sunt solidar responsabile, faţă de
sine înseşi şi reciproc, de echilibrul pe care îl creează
între eficienţa imediată şi cea de perspectivă. Dar
responsabilitatea supremă revine politicii. Asupra acestui
aspect se va mai reveni.
Fiind într-o
vertiginoasă dezvoltare, ştiinţa este un proces, în sensul pe
care anumite discipline matematice îl dau acestui cuvânt: o
funcţie de timp. Mai exact: este un proces stocastic, adică o
funcţie ale cărei valori în momente consecutive de timp sunt
aleatoare. Sunt aleatoare, pentru că în fiecare moment se
poate presupune, cu o anumită probabilitate, cum va arăta
ştiinţa în momentul următor, dar nu se poate şti sigur. Mai
mult, sunt aleatoare, pentru că în fiecare moment se poate
presupune, cu o anumită probabilitate, ce reprezintă ştiinţa
momentului prezent, dar perceperea adevăratului ei conţinut şi
măsurarea realelor ei dimensiuni este rezervată viitorului,
din mai multe motive. Dispersarea, la scară naţională şi
mondială, secretul (voluntar sau involuntar), întârzierea
inevitabilă în cunoaşterea rezultatelor efective ale zilei.
Fărâmiţarea în date, fapte, detalii, paşi, ipoteze, rezultate,
eşecuri, a căror însumare şi integrare înseamnă acumulare
cantitativă, iar valoarea rezultă din saltul calitativ, din
multitudinea de salturi calitative întrepătrunse care urmează
în timp. Practica este criteriul adevărului, dar valorificarea
este inevitabil consecutivă rezultatului ştiinţific. Şi nu
rareori eficienţa imediată poate fi înşelătoare: thalidomida a
rezultat şi ea dintr-o activitate ştiinţifică. Teoria
ascuţirii luptei de clasă a fost considerată cândva
ştiinţifică, cel puţin de către ştiinţa politică a
socialismului.
Din afirmaţiile
făcute nu rezultă concluzii negativiste, fataliste, nu rezultă
pasivitate. Dimpotrivă. Natura şi tehnica sunt profund
aleatoare în comportarea lor şi tocmai de aceea calculul
probabilităţilor şi statistica matematică sunt în plină
efervescenţă, iar cibernetica este o ştiinţă profund
statistică. (Creatorul ciberneticii, Norbert Wiener, proclama
punctul de vedere statistic ca "fundamental în ştiinţă, nu
adaos efectuat la nevoie").
Sublinierea
caracterului de proces stocastic al ştiinţei se face cu scopul
de a evidenţia necesitatea utilizării unor mijloace
ştiinţifice adecvate pentru studiul ştiinţei însăşi. Prognoza,
despre care s-a mai amintit, este unul dintre aceste mijloace.
Din cele arătate mai rezultă că este nevoie şi de o activitate
care, dacă termenul nu ar fi paradoxal şi nu ar risca să fie
privit ca o simplă butadă, ar trebui să poarte numele de
prognoză a prezentului ştiinţei.
Dar, în principal,
sublinierea caracterului de proces stocastic al ştiinţei se
face pentru a elucida unele aspecte ale naturii raporturilor
între societate şi ştiinţă.
Ca şi în cazul
oricărui proces stocastic, societatea îşi poate defini o
evaluare valorică asupra ştiinţei în ansamblu şi pentru
perioade mari de timp, iar încrederea în aprecierea valorii
scade pe măsură ce se restrânge sfera cuprinsă ("mărimea
eşantionului statistic") sau perioada de timp observată. De
exemplu, aprecierea de către societate ca insuficient a
aportului ştiinţelor tehnice la progresul tehnic şi la
dezvoltarea industriei noastre este fondată, fiind un rezultat
constatat în medie sistematic în timp îndelungat şi în medie
sistematic în ansamblul economiei.
Dat fiind că, după
cum se cunoaşte din bazele elementare ale ciberneticii,
precizia de măsurare determină esenţial precizia de reglare,
independent, în anumite condiţiuni, de orice alţi factori,
societatea poate şi trebuie să-şi comensureze efortul de
orientare a ştiinţei, în timp şi spaţiu, cu gradul de
cunoaştere a valorii ştiinţei.
De aci rezultă că
raporturile dintre politică şi ştiinţă trebuie să fie strânse
la nivel strategic şi elastice, adaptive, parţiale, la nivel
tactic.
Această concluzie
converge cu considerentele care decurg din concepţia
dialecticii materialiste asupra întâmplării şi asupra legilor
statistice, ca reflectare a echilibrului unor cauze obiective
multiple şi contradictorii. Modificarea în sens favorabil a
probabilităţilor care caracterizează în ansamblu valoarea
rezultatelor ştiinţei se obţine eficient nu prin acţiune de
detaliu asupra fiecărui caz în parte, ci prin deplasarea
atentă a echilibrului cauzelor obiective care stau la baza
procesului stocastic.
Concluzia
menţionată converge, de asemenea, cu cea anterioară privitoare
la autonomia relativă a dezvoltării ştiinţei.
Nu trebuie însă
absolutizat şi exagerat. Ştiinţa nu poate face abstracţie şi
nu trebuie să se sustragă de la soluţionarea problemelor
sociale cu caracter tactic, deşi acest lucru trebuie făcut cu
măsură. Politica nu poate face abstracţie şi nu trebuie să
neglijeze specificul intern al activităţii ştiinţifice,
adaptându-şi în consecinţă tactica.
Prin aceasta nu se
înţelege câtuşi de puţin apolitizare. Mediul uman din sfera
ştiinţei este o parte integrantă, specifică dar inseparabilă,
a întregii societăţi, a întregului popor stăpân al avuţiei
naţionale şi al propriei cauze. Pur şi simplu este necesar ca
tactica muncii politice în domeniul ştiinţific să îmbine în
mod abil şi profund specificul tacticii politice cu specificul
tacticii ştiinţifice. Dintr-o astfel de îmbinare au de
câştigat şi politica şi ştiinţa.
Întrepătrunderea
dialectică strategie-tactică mai oferă analizei încă un
aspect. O problemă de importanţă limitată în timp şi spaţiu, o
cale concretă de rezolvare a unei astfel de probleme se
plasează în sfera tacticii. Dar metodica de formare, definire
şi rezolvare a unor astfel de probleme, de alegere şi urmare a
unor astfel de căi concrete, metodica sistematică, repetabilă
în spaţiu şi timp, multiplicată la scara ansamblului economiei
naţionale şi dezvoltată la scara continuităţii de durată, ceea
ce este "comun şi remanent în fenomene": legităţile tacticii,
se situează, ar trebui afirmat, în domeniul strategiei.
Reflectând asupra conţinutului relaţiei tactică-strategie se
observă direct că o astfel de afirmaţie este fondată.
Aşadar, autonomia
relativă a ştiinţei la nivel tactic este autonomia
întâmplării, libertatea de decizie ştiinţifică în fiecare caz
în parte. Comportarea însă în ansamblu a ştiinţei din punct de
vedere tactic (şi acest "în ansamblu" nu trebuie înţeles numai
la scara universului şi a eternităţii), comportare care îi
condiţionează realizarea obiectivelor strategice, îi
condiţionează eficienţa, autodezvoltarea şi însăşi raţiunea de
existenţă, nu poate fi în afara preocupărilor societăţii, cum
nu poate fi nici în afara preocupărilor ştiinţei, parte
integrantă a societăţii, aflată direct în cauză. Avem de a
face din nou cu relaţia strategică strânsă politică-ştiinţă.
Cele afirmate sunt
valabile şi dacă sunt particularizate la relaţia dintre
ştiinţele sociale şi practica politicii. Politica are dreptul
şi datoria să ceară, ştiinţele sociale au datoria să rezolve
şi să ofere, iar politica are dreptul şi datoria să utilizeze
rezultate ale ştiinţei de nivel strategic, dar prin aceasta se
înţeleg atât problemele strategice propriu-zise, cât şi ceea
ce este sistematic şi general în problemele tactice. În plus,
aşa cum în domeniul industrial fiecare problemă tehnică
concretă de detaliu în parte comportă o soluţionare empirică
sau ştiinţifică, după gradul ei de noutate, dificultate,
importanţă, tot aşa în domeniul politic problemele concrete de
detaliu noi, dificile, importante trebuie să aibă suportul
ştiinţelor sociale.
În concluzie:
ştiinţa este subordonată societăţii la nivel strategic
(subordonare dialectică, implicând influenţă reciprocă) şi
autonomă la nivelul tacticii interne curente. Societatea
utilizează ştiinţa atât în problemele strategice, cât şi, de
la caz la caz, în cele tactice. În ambele aspecte, legitatea
tactică este considerată strategie.
Politica noastră se
exercită în baza şi în numele legilor obiective ale
dezvoltării sociale (ţinând seama, între altele, şi de
legităţile obiective ale dezvoltării ştiinţei). În filozofia
marxistă este de mult clarificată relaţia dialectică
obiectiv-subiectiv, referitoare la faptul că legile sociale
obiective sunt legi statistice care se realizează prin
activitatea subiectivă umană; atunci când legile sunt
cunoscute şi înţelese, acţiunea socială conştientă desfăşurată
în conformitate cu aceste legi constituie un factor puternic
de progres.
Problema se
repercutează în mod evident asupra ştiinţei în ansamblu şi
asupra ştiinţelor sociale în particular.
În primul rând,
acţiunea socială conştientă se poate desfăşura, în cel mai bun
caz, la nivelul de adevăr în cunoaşterea legilor la care
societatea a ajuns, fie empiric, fie - ideal - cu sprijinul
ştiinţei.
În al doilea rând,
procesul şi rolul cognitiv al ştiinţei este indisolubil
întrepătruns cu cel creativ şi viceversa.
Dar atunci succesul social al ştiinţei depinde de măsura în
care strategia politică asigură ştiinţei echilibrul necesar
cunoaştere-creaţie în modul social de existenţă intern,
curent, al cercetării ştiinţifice.
După cum se ştie,
relaţia obiectiv-subiectiv este o relaţie în general
asimetrică, rolul factorului obiectiv în natură fiind primar
şi primordial. Totuşi, profunzimea asimetriei descreşte la
trecerea natură-societate-ştiinţă (socială şi
tehnică)-cercetare ştiinţifică, ponderea factorului subiectiv
crescând spectaculos, cantitativ şi calitativ.
Într-adevăr, ce
este obiectiv în soluţionarea unei probleme de către
cercetarea ştiinţifică?
Este necesitatea
soluţionării problemei (atunci când problema se pune cu
evidenţă şi univocitate). Sunt datele de bază ale problemei
(idem). Este soluţia optimă (dacă şi atunci când există o
astfel de soluţie optimă, dacă optimul este net conturat şi
dacă el este unic). Sunt (în medie, cu mari variaţii posibile)
mijloacele necesare pentru soluţionare (forţe, mijloace
materiale, durate de timp).
Ce este subiectiv
în soluţionarea unei probleme, ce depinde în mod esenţial de
calităţile subiective umane, de activitatea efectivă
desfăşurată la nivel individual şi colectiv? Însăşi decelarea
problemei, în marea majoritate a sistemelor complexe.
Sesizarea, selecţionarea şi interpretarea datelor de bază ale
problemei, într-un mod concludent şi adecvat scopului urmărit.
Punerea corectă şi orientarea eficientă a problemei. Găsirea
soluţiei optime, dacă ea există. Nivelul de eficienţă a
soluţiei obţinute, gradul ei de apropiere de optimul existent
obiectiv, dar latent, sau gradul de progres realizat în cazul
în care nu există un optim latent. Variaţiile care se
realizează faţă de media obiectivă, în ceea ce priveşte
mijloacele care se planifică şi cele care se consumă efectiv
pentru soluţionarea problemei. Gradul de scoatere în evidenţă
şi de soluţionare a aspectelor şi detaliilor care
condiţionează valorificarea practică.
Toate aceste
elemente de condiţionare subiectivă se reflectă în sfera
internă a mecanismului ştiinţific, în modul de realizare pas
cu pas a conjugării aspectelor cognitive şi creative, mai
precis: îşi au originea cauzală în această conjugare.
Revenind la relaţia
obiectiv-subiectiv în ştiinţă şi corelând constatările făcute
cu cele afirmate anterior în legătură cu influenţa strategică
a societăţii asupra ştiinţei şi cu legile statistice care
acţionează în domeniul dezvoltării ştiinţei, se pune problema
conturării factorilor de influenţare sistematică, strategică,
a elementului subiectiv în direcţia unei eficienţe maxime a
activităţii ştiinţifice.
În acest sens,
calea obiectivă a creşterii eficienţei ştiinţei şi a ritmului
ei de dezvoltare trece prin dezvoltarea, accentuarea,
stimularea calităţilor subiectivului.
Diversitatea
problemelor care stau în faţa ştiinţei poate fi soluţionată
numai prin diversificarea personalităţilor care acţionează pe
terenul ştiinţei şi prin diversificarea laturilor fiecărei
personalităţi în parte. Problemele complexe care
caracterizează ştiinţa de astăzi pot fi soluţionate numai dacă
gândirea cercetătorului este capabilă să surprindă şi să
cuprindă complexitatea, dacă este ea însăşi complexă.
Mecanismul intern cognitiv-creativ poate funcţiona numai dacă
gândirea cercetătorului este formată pe plan cognitiv, pe plan
creativ şi pe planul conjugării intime, operaţionale, a
cunoaşterii cu creaţia. Aspectul dinamic, conjunctural, mobil,
de perspectivă al problemelor poate fi reflectat corect în
rezultatele ştiinţei numai dacă gândirea cercetătorului este
formată dinamic, adaptiv, mobil, orientată în viitor, în
previzibil şi în neprevăzut.
Or, toate acestea
se obţin nu prin plan, clauze contractuale, sarcini de
serviciu. Ele rezultă (nu imediat, nu direct, nu simplu) din
mecanismul relaţiilor între ştiinţă şi societate.
Căile în care acest
mecanism poate exercita o influenţă negativă, inhibitoare,
involutivă asupra factorului subiectiv în ştiinţă sunt, din
păcate, multiple şi subtile. Punerea în faţa ştiinţei a unor
probleme izolate, disparate, limitate, preponderent tactice,
dezechilibrat cognitive sau creative. Insuficienta
valorificare de către societate a rezultatelor ştiinţifice
(valorificarea este ea însăşi fază şi parte integrantă a
procesului creativ-cognitiv. Cercetătorul ale cărui lucrări nu
se valorifică în mod sistematic este, într-o anumită măsură,
în postura surdo-mutului, care nu poate vorbi în mod viabil,
neauzind). Insuficienta antrenare a ştiinţei în soluţionarea
problemelor majore ale societăţii, soluţionarea acestora fără
aportul responsabil al ştiinţei.
Stimularea
factorului subiectiv, esenţial în ştiinţă şi realizarea unui
aport obiectiv substanţial al ştiinţei sunt în funcţie de
relaţiile obiective care se stabilesc între ştiinţă şi
societate. Ceea ce determină implantarea organică a ştiinţei
în societate este foamea obiectivă de ştiinţă a societăţii.
Societatea apelează la ştiinţă şi valorifică rezultatele
ştiinţei în măsura şi numai în măsura în care legile obiective
care o guvernează, care determină mecanismul ei de existenţă,
fac din prezenţa aportului ştiinţific o necesitate de esenţă
şi nu un adaos de complezenţă.
Baza societăţii
noastre, esenţa modului de producţie, este organic interesată
în ştiinţă. Dar între proprietatea socialistă asupra
mijloacelor de producţie şi ştiinţă relaţiile cauzale nu sunt
directe, ci intermediate.
Mijloacele de
producţie funcţionează în cadrul unui mecanism tehnic şi
economic care este industria*,
cu ramurile şi unităţile ei. Faţă de acest mecanism,
societatea prezintă un ansamblu de cerinţe, pentru
satisfacerea cărora are loc o optimizare, spontană şi
deliberată, a întregii activităţi. De exemplu, proporţia între
preocupările de perspectivă şi cele imediate ale unei
întreprinderi reflectă, în medie statistică pe economia
naţională, proporţia care există, obiectiv, independent de
întreprindere, între obligaţiile de perspectivă şi cele
imediate impuse de către ansamblul economiei, între gradul lor
de rigurozitate, detaliere, certitudine, elasticitate,
repercutare asupra intereselor materiale şi morale ale
colectivităţii respective. Un dezechilibru faţă de o pondere
optimă în favoarea obligaţiilor imediate restrânge interesul
pentru ştiinţă şi pentru valorificarea rezultatelor ei,
deplasează preocupările ştiinţifice - atât la nivelul
beneficiarilor, cât şi la nivelul ştiinţei însăşi - din zona
problemelor centrale, majore, cheie spre aspectele laterale,
neesenţiale, secundare (pentru care, cu sau fără ştiinţă,
aparent tot există soluţii). Dimpotrivă, un eventual
dezechilibru în sens invers - nu este cazul - nu numai că ar
submina existenţa curentă, dar ar lipsi însăşi ştiinţa de
orientarea şi confirmarea, de viabilitatea pe care o conferă
practica. Cele afirmate sunt pe deplin valabile şi pentru
sfera ştiinţelor sociale şi a beneficiarilor săi.
Se ajunge astfel la
relaţia obiectiv-subiectiv nu numai în interiorul ştiinţei, ci
şi în afara ei, în sfera beneficiarilor. Apelarea la ştiinţă
într-un caz particular, sprijinirea şi urmărirea efectuării
unei cercetări şi valorificarea ei deplină sunt în mare măsură
dependente de orientarea subiectivă, de nivelul de pregătire
şi de înţelegere a problemelor de către o persoană sau un
ansamblu de persoane răspunzătoare la nivel de beneficiar,
precum şi de experienţe anterioare (pozitive sau negative) de
apelare la ştiinţă. Are loc o exercitare a libertăţii de
manifestare a subiectivului. Dar, pe de o parte, fiecare
subiect îşi formează opiniile personale sub influenţa unor
factori obiectivi, a responsabilităţilor care îi revin, iar pe
de altă parte el acţionează, pentru a îndeplini tocmai
responsabilităţile obiective care îi revin, adesea independent
de eventuale opinii subiective contrare. Totodată, la nivel
social, rezultanta comportamentului ansamblului subiecţilor
are caracter de obiectivitate, reflectând, ca medie
statistică, influenţele sistematice, formative şi operative,
care se exercită asupra ansamblului membrilor colectivităţii.
De aceea, trebuie
ca mecanismul de planificare, organizare şi desfăşurare a
activităţii sociale să genereze în mod intrinsec necesitatea
ca fiecare membru al societăţii să apeleze la ştiinţă pentru
soluţionarea propriilor probleme, pentru îndeplinirea
propriilor atribuţii.
Pentru aceasta,
mecanismul social trebuie să satisfacă anumite condiţii.
În primul rând,
este necesară o reflectare obiectivă ameliorată la nivelul
fiecărei porţiuni constitutive a mecanismului (de exemplu la
nivelul microeconomic) a ponderilor, preocupărilor,
atribuţiilor, responsabilităţilor existente la nivelul
societăţii în ansamblu (de exemplu la nivelul macroeconomic)
în ceea ce priveşte:
dezvoltarea, perspectiva;
calitatea (nivelul şi calitatea produselor şi serviciilor,
rezultatele de fond ale activităţii politice, ideologice,
ştiinţifice, cultural-artistice etc.);
eficienţa (în sensul cel mai general, al comensurării
importanţei rezultatelor şi eforturilor; global şi defalcat pe
fiecare acţiune întreprinsă şi activitate depusă);
gradul de colaborare operaţională a verigilor sistemului
social-economic, pe verticală şi orizontală;
raportul obiective/mijloace.
(Prezentarea nu este exhaustivă).
În al doilea rând,
cele enumerate trebuie să poată forma, în măsură sporită, un
sistem şi nu o sumă.
În al treilea rând,
fiecare nivel trebuie să fie pus în situaţia de a-şi optimiza
în mod autonom ansamblul activităţii, satisfacerea planificată
a cerinţelor societăţii realizându-se prin concordanţa
criteriilor de optimizare.
În fond, este vorba
de a realiza în mod intrinsec o reflectare ameliorată la
fiecare nivel a intereselor complexe ale societăţii
socialiste, ale întregului popor. Acesta constituie factorul
obiectiv fundamental care determină, prin intermediul masei
factorilor subiectivi, atitudinea de fapt a societăţii faţă de
ştiinţă, gradul şi modul de utilizare a acestei forţe de
producţie de către societate, în folosul său.
Desigur, cele
arătate constituie condiţii, nu soluţii. Dar orice soluţie
care va satisface aceste condiţii va rezolva totodată implicit
problema eficienţei sociale a ştiinţei, deoarece în epoca
revoluţiei ştiinţifico-tehnice ştiinţa este forţa de producţie
care asigură societăţii dezvoltarea de perspectivă, calitatea,
eficienţa, funcţionarea sistemică, ierarhizarea şi concordanţa
obiectivelor şi mijloacelor. Dimpotrivă, orice soluţie de
mărire a eficienţei sociale a ştiinţei, exterioară sferei
prezentate, se plasează - ipso facto - în postura de apendice,
iar aportul unui apendice este binecunoscut, cel puţin din
experienţa medicală.
Intervenţia
ştiinţei în activitatea operativă - înţelegând prin aceasta şi
activitatea productivă în industrie sau agricultură, şi
activitatea curentă de conducere, organizare şi planificare,
şi activitatea politică, şi tehnica, şi alte sfere - are
esenţialmente un caracter de creştere, de noutate şi progres.
Tot ce reprezintă
noutate şi progres provine din ştiinţă? Nu, de departe nu.
Edison a fost un mare inventator, dar nu a făcut ştiinţă.
Nenumărate invenţii şi produse noi au un suport ştiinţific
istoric, dar ele însele nu provin dintr-o activitate
ştiinţifică, ci direct din practică. Măsuri înnoitoare
izvorâte din experienţa practică apar mereu în domeniul
politic, în baza suportului ştiinţific al teoriei
marxist-leniniste, fără ca de fiecare dată să fie obligatoriu
prezent un progres ştiinţific în domeniul respectiv.
Dimpotrivă, se poate afirma răspicat că principalele
schimbări, înnoiri, progrese sin societatea socialistă sunt
opera directă a activităţii politice şi rar a sferei denumite
ştiinţe sociale; recapitularea istoriei ultimelor decenii, ca
şi a ultimilor ani, este suficientă pentru admiterea
afirmaţiei făcute. Evident, nu este vorba de un reproş adresat
numai ştiinţelor sociale.
De fapt, ca şi în
multe alte lucruri care se petrec în viaţă, între ştiinţă şi
activitatea operativă există o continuitate dialectică, o gamă
întreagă de nuanţe intermediare, de trecere (după cum în unele
domenii la fiecare din extremele dihotomiei considerate se
întâlnesc, cel puţin izolat, cel puţin parţial, cel puţin
sporadic, şi elemente definitorii pentru cealaltă extremă).
Această continuitate de gradaţii este amplu instituţionalizată
în domeniul tehnicii: cercetare fundamentală, aplicativă,
dezvoltare, proiectare, activitate de concepţie a unităţilor
productive, activitate tehnică în producţie, activitate
productivă. Şi cine a lucrat mult în cercetare sau industrie
ştie câte variante şi nuanţe există, din punct de vedere al
dozei de ştiinţă-tehnică, în conţinutul concret local al
acestor categorii. Nu mai puţin nuanţată, chiar dacă
delimitată organizatoric în mai puţine niveluri, este trecerea
în domeniul ştiinţe sociale - politică; totodată, aci
întrepătrunderile între extreme sunt mai directe şi mai
frecvente.
Fără a pierde din
vedere această continuitate şi incluziunile reciproce, ele vor
fi în continuare intenţionat omise, pentru a facilita
examinarea unor aspecte ale relaţiilor dintre ştiinţă şi
activitatea operativă. În acelaşi scop, urmează o scurtă
subliniere (poate, îngroşată) a unor deosebiri între cele două
genuri de activitate umană.
a) Activitatea
operativă este obligată să se desfăşoare în timp real, nu i se
admit întârzieri mari faţă de desfăşurarea evenimentelor care
îi revin în competenţă. Activitatea ştiinţifică are un circuit
închis peste timp: pe baza prezentului şi a trecutului (şi,
prin prognoză, a viitorului) este orientată în special spre
pregătirea viitorului.
b) Activitatea
operativă este obligată la exhaustivitate; în mod, desigur,
selectiv pe trepte ierarhice, ea trebuie să acopere - şi să
rezolve - totalitatea problemelor care apar. În ştiinţă,
selecţia este absolută: sunt probleme de care ştiinţa se ocupă
şi probleme de care ştiinţa nu se ocupă, fie nefiind necesar
(probleme de rutină), fie nefiind posibil (insuficienţa
forţelor şi mijloacelor ştiinţifice totale de care dispune
societatea), fie nefiind raţional (eficienţă scontată scăzută
a efortului ştiinţific); de fapt, au loc combinaţii ponderate
ale acestor factori.
c) Ca o consecinţă
din a) şi b), activitatea operativă este limitată, în ceea ce
priveşte recepţionarea şi prelucrarea informaţiei, la
posibilităţile umane, la posibilităţile unui aparat uman, ale
tehnicii rutiniere de calcul, ale tehnicilor de masă de uz
curent, toate acestea - în răgazul oferit de condiţia de timp
real. În mod inevitabil, se instaurează o anumită zonă de
constanţă a produsului suprafaţă x profunzime (sau cel puţin
complexitate x detaliere).
d) În stadiul
actual, activitatea operativă curentă este sistematizată în
general pe două filiere majore relativ rigide: de linie,
globală şi despecializată, şi de stat major, segmentată
specializat. Excepţiile au caracter ocazional în timp şi/sau
spaţiu. Dimpotrivă, în funcţie de scop, necesităţi şi
problemă, activitatea ştiinţifică poate cuprinde în obiectiv o
structură funcţională sau fenomenologică de orice configuraţie
şi poziţie, poate secţiona realitatea la orice nivel şi în
orice direcţie, la orice complexitate şi cu orice detaliere,
inclusiv atunci (mai ales atunci!) când posibilităţile
corespunzătoare ale activităţii operative (v. pct. c) sunt
depăşite (desigur, dimensionând şi organizând în mod
corespunzător efortul depus). De altfel, una dintre tendinţele
majore şi generale ale dezvoltării contemporane a ştiinţei
constă tocmai în adaptarea ei calitativă la specificul
soluţionării problemelor de mare complexitate.
e) Activitatea
operativă caută soluţionări viabile; ştiinţa are menirea de a
determina optimul. Activitatea operativă este obligată la
decizie în orice împrejurare (amânarea sau neadoptarea unei
decizii fiind de fapt tot decizii); ştiinţa are în principiu
dreptul şi obligaţia de a se pronunţa numai în mod
fundamentat. Deciziile în activitatea operativă pot avea numai
un suport sau un caracter calitativ; ştiinţa se bazează în mod
obligatoriu pe cantitate. Activitatea operativă este
preponderent creativă, dar amploarea şi gradul de noutate al
creativităţii sale sunt obiectiv limitate de insuficienţa
profunzimii laturii cognitive; din punct de vedere operativ,
multiplicarea cantitativă sau variantele rezultate prin logică
algoritmizată sunt creaţie; rolul ştiinţei constă în noutatea
calitativă (absolută, sau relativă la anumite condiţii locale
sau temporale), fie creativă, fie cognitivă (iar în fondul
intim, în mod conjugat creativ-cognitivă în orice caz).
Activitatea operativă are de-a face în special cu fenomenele
(în sensul filozofic al cuvântului); ştiinţa lucrează la
nivelul esenţei, al conexiunilor cauzale interne sferei
abordate spre soluţionare. În activitatea operativă,
subiectivul (intuiţia, experienţa, aptitudinile etc.) poate
constitui instrumentul principal de soluţionare; în ştiinţă,
subiectivul este în mod obligatoriu numai un mijloc (de
importanţă cheie, dar totuşi numai mijloc) pentru a ajunge
eficient la legile şi datele obiective şi pentru euristica
bazată pe acestea.
Din enumerarea
făcută (şi care ar mai putea continua...) rezultă evident
caracterul complementar al activităţii operative şi al celei
ştiinţifice, ca şi limitările fiecăreia în parte, dacă nu se
sprijină suficient pe cealaltă.
Societatea este interesată în eficienţa ştiinţei. Dar,
constatând insuficienţa cronică (strategică) a acestei
eficienţe, este necesar ca în vederea remedierii situaţiei să
se acţioneze ţinând seama de specificitatea eficienţei
ştiinţei, a activităţii ştiinţifice şi a conexiunii
ştiinţă-societate. Este o problemă, credem, încă deschisă în
faţa ştiinţei însăşi şi în primul rând în faţa ştiin
|
