|
Adevărul, 30.1.1990
Apărut sub titlul:
Nu gloanţe din cuvinte, ci idei şi fapte pentru reconstrucţie!
Scriu sâmbătă, 27
ianuarie 1990 seara, grăbit să închei aceste gânduri astăzi.
Nu vreau să fiu sub influenţa a ceea ce se va spune şi se va
întâmpla mâine, duminică, la mitingurile anunţate*,
a ceea ce va umple paginile ziarelor despre aceste mitinguri
de luni încolo.
Iertaţi-mă, stimaţi
cititori, stimaţi redactori de talent ai presei libere;
iertaţi-mă, unii dintre colegii şi prietenii mei pe care vă
frământă atât de mult valurile politice ale ultimelor zile;
iertaţi-mă, veneraţi oameni de cultură care polemizaţi cu
trecutul în paginile ziarelor şi ale voluminoaselor reviste;
iertaţi-mă cu toţii. Dar în sufletul meu sunt mai îngrijorat
decât dumneavoastră toţi, luaţi la un loc.
Încep prin a
declara că înţeleg, consider firească şi sunt părtaş la enorma
ură populară şi exprimare a urii pe care şi-au atras-o
partidele comuniste, pe care istoria nu le-a cunoscut altfel
decât sub forma terorii inumane şi antiumane, a genocidului, a
obscurantismului şi a falsului dus la extrem, a făţărniciei şi
a sfidării insolente, a degenerării şi a injustiţiei sociale,
a ineficienţei economice absurde, a catastrofelor ecologice.
Trebuie să
respectăm, să fie satisfăcută foamea pentru democraţie,
dorinţa de garanţii pentru democraţie. Să nu existe siluire,
să nu existe pumn în gură, explicit sau voalat. Nici de sus în
jos, nici de jos în sus, nici pe orizontală. Este o coardă
sensibilă a unui popor oprimat şi înjosit timp de cinci
dictaturi, care au urmat unor etape de democraţie care l-au
menţinut mereu actual pe Caragiale (chiar dacă unii preferă
acum să le idolatrizeze). Suntem hipersensibili la orice
nuanţă de fals, de dezinformare, de neinformare, de formalism,
de neconsultare, de ocolire a problemelor, de maşinaţie de
culise - din partea oricui. Cu atât mai mult - de aroganţă, de
intimidare, de smulgere a unui accept forţat. Este un teren
pe care trebuie păşit ca printre bibelouri de porţelan fin,
unde orice eroare, orice neglijenţă este penalizată grav şi,
poate, ireversibil. Suntem destul de conştienţi de acest
lucru? Cu toţii?
Doar unii sunt
conştienţi. Chiar prea conştienţi, chiar dacă - unilateral. Se
fac procese de intenţii şi apoi se judecă victima după
intenţiile imaginate de acuzator. Este, după părerea mea cazul
problemei participării la alegeri a Frontului Salvării
Naţionale, problemă pe care Consiliul Frontului cred că nu a
pregătit-o cum trebuie şi a lansat-o, cred, cu o oarecare
uşurinţă, şi în fond, şi ca procedură, dar în vederea căreia
unele partide politice au pregătit subtil şi minuţios terenul
pentru câştig de capital politic la momentul oportun, moment
care era de aşteptat că va veni.
Şi asistăm la
schisma declanşată şi auzim gloanţele de cuvinte şi atitudini
dum-dum pe care şi le aruncă susţinătorii şi adversarii
participării Frontului Salvării Naţionale la alegeri (să nu se
amăgească nimeni cu iluzia că tabăra adversă ar constitui o
minoritate neglijabilă sau gata să capituleze). Dar gândesc că
pericolul pentru pierderea libertăţilor vine nu din sfera
politicului propriu-zis, spre care sunt focalizate acum toate
privirile şi toate săgeţile. Să fim realişti. Nimeni nu mai
poate să instituie o dictatură azi şi cel puţin în următorul
deceniu, într-o societate cu alegeri libere, într-o societate
în care se poate spune şi scrie orice, într-o societate
deschisă, plasată într-o Europă democratică, în era
comunicaţiilor globale şi a garanţiilor juridice.
Un mare pericol
vine din sfera economicului. Pentru că adâncirea haosului
economic faţă de ceea ce am moştenit de la dictatură, pe lângă
gravitatea în sine, nu poate decât să împingă până la paroxism
şi tensiunile sociale, politice, naţionale - toate câte pot
fi.
Am sistat exportul
de produse alimentare şi vrem să importăm alimente. Vrem să nu
mai exportăm produse energointensive. Vrem să nu ne mai
distrugem pădurile. Oricum, trebuie să importăm foarte multă
energie. Trebuie să importăm medicamente, tehnologii şi
utilaje avansate, licenţe, materiale speciale. Dar ce şi cât
suntem în stare să exportăm nealimentar şi neenergointensiv,
competitiv tehnic şi avantajos economic, în lumea
concurenţială de azi, pentru a avea cu ce dolari să cumpărăm?
Şi ajungem la faptul că salvarea noastră economică (şi
socială, şi politică) atârnă şi de sfera tehnicii şi a
calităţii. Pe care toată lumea pare să o fi uitat. Iar
scadenţa este acum, în 1990; poate, cu îngăduinţă şi cu
credite, în 1991-1992. Pentru că acum am dezechilibrat balanţa
comercială externă nemaiexportând produse alimentare; acum,
pentru a da energie populaţiei, limităm producţiile ramurilor
energointensive; acum, în loc să dăm îngrăşăminte la export,
le vom da agriculturii noastre. Ce punem în loc? Rafturile
magazinelor alimentare sunt din nou aproape goale. Ce va face
poporul dacă nu se vor umple repede şi stabil? Şi încotro ne
împing toţi cei care ne ţin în vârtelniţa nesfârşitelor
dezbateri, discuţii, controverse, mitinguri, revendicări,
frământări, deziluzii reale sau imaginare? În loc să lucrăm,
repede şi bine, acum, fără amânare! Daţi cu pietre în mine,
dar de revendicări mai tot avem vreme, numai de nelucrat sau
de lucrat prost - nu! Nu ne dăm seama unde ne duce semănatul
de derută, descurajare, panică politică?
Climatul de muncă,
organizare şi încredere în viitor este necesar poporului
nostru ca aerul de respirat.
N. B. Am scris în
numele meu personal, fără pretenţia de a reprezenta vreun grup
social anume.
27.01 1990
|
