Ziua economică,
18.11.2003
Sunt trei decenii
de când declanşarea primei crize energetice a adus în prim
plan problema structurii exportului României: prea mult ciment
la export, prea mult fier beton, pentru care ne furăm căciula,
importând energia pe care o necesită pentru a fi produse; prea
puţine produse cu valoare adăugată ridicată, cu valoare
ridicată pe unitatea de volum, de greutate. La fel s-a spus şi
imediat după 1989. La fel suntem nevoiţi să spunem şi acum,
deşi au fost instituite şi stimulente fiscale speciale pentru
încurajarea exporturilor (şi anumite reveniri structurale au
avut loc). Îmbunătăţirea structurii exporturilor nu este un
obiectiv care să poată fi ţintit direct (cu o formulare la
modă în aceste zile), ci se obţine ca o rezultantă a altor
factori şi acţiuni.
Îmbunătăţirea
structurii exporturilor – şi echilibrarea balanţei comerciale
– se obţine prin competitivitatea produselor şi serviciilor.
Competitiv este ceea ce pot vinde pentru că este mai bun
calitativ, în limitele utilului şi oportunului pentru
segmentul de piaţă-ţintă şi pentru momentul de timp; sau,
competitiv este ceea ce pot vinde mai ieftin (raport cost /
performanţă) şi / sau ceea ce este livrabil mai repede sau pe
loturi sau utilizabil sau cum altfel are interesul clientul.
La costuri, avem în vedere atât costurile de procurare /
acces, cât şi cele de exploatare şi de întreţinere, după
specific. Pentru reducerea costurilor, sunt deschise mai multe
căi, de la caz la caz: soluţii ingenioase la structura
funcţională a sistemelor / produselor / serviciilor, noi
tehnologii de realizare şi / sau de utilizare a acestora, noi
materiale, cu performanţe superioare, care permit utilizarea
lor în cantităţi mai mici (pe lângă faptul că pot contribui la
performanţele superioare ale sistemelor / produselor /
serviciilor). Întreaga eră a electronicii, întâi
tranzistorizate şi apoi integrate pe scară largă, a
miniaturizării şi a microminiaturizării, săvârşite prin mii şi
mii de idei şi de paşi, ilustrează efectul, de regulă –
amplificat în cascadă, al performanţelor superioare ale
materialelor, al obţinerii unor noi tipuri de materiale.
A realiza idei şi
soluţii pentru funcţionalităţi noi, performanţe superioare şi
costuri scăzute ale sistemelor, produselor, serviciilor,
inclusiv tehnologiile aferente de realizare şi de utilizare,
constituie – pe plan mondial – marea foame de zi cu zi a
tuturor industriilor, şi, în aceleaşi timp, misiunea
cercetării. (Misiunea nu numai a cercetării; mai există şi
transferul internaţional de tehnologie, dar preferăm ca
această problemă să constituie obiectul unei analize aparte.)
Facem precizarea că misiunea cercetării mai cuprinde, în plus,
şi furnizarea de informaţii, cunoştinţe, concepte, modele,
teorii, explicaţii, necesare pentru misiunea arătată, dar şi
despre tot ce înseamnă om, sănătate, societate, pământ, cosmos
etc. În România de azi (ca şi în cea de ieri, dinainte de
1989), foamea industriilor pentru nou ar trebui să existe, dar
se manifestă doar pe alocuri, pentru că: multe dintre
întreprinderile care sunt încă proprietate de stat (cu unele
notabile excepţii – vedeţi GRIRO, ICPE, PETROM, BCR ş. a.), au
tot aşteptat pasiv para mălăiaţă a privatizării, n-au pregătit
produse noi, şi-au zis că se poate supravieţui în 2000 cu
utilaje şi tehnologii din 1975, multe au fost decapitalizate
de către căpuşe, iar la momentul adevărului se miră că trebuie
să disponibilizeze mii de lucrători, neavând nici ce, nici cu
ce, produce. La aceasta se adaugă reminiscenţele unei tradiţii
de necolaborare între întreprinderi şi institute, de
nejustificată rivalitate, din motive ce au fost de multe ori
discutate şi nu le mai reluăm aici.
Întreprinderile
private româneşti (cele care azi sunt „de succes”) trăiesc
încă euforia succesului şi încă nu au aflat că ceea se vinde
azi poate să nu se mai vândă mâine. Iar întreprinderile
străine vin cu tehnologiile şi know-how-ul (şi chiar cu
furniturile) de acasă.
Cercetarea însăşi
are dificultăţi în a-şi exercita misiunea citată, cel puţin pe
anumite segmente. Iarăşi cu unele excepţii (automatică,
informatică, management), specialistul român este xenofobul
specialităţii sale. Ceea ce nu este în specialitatea sa nu
este interesant, este chiar degradant pentru el să se ocupe
(poate că exagerăm puţin, dar ceva în acest sens este). Dar
problemele realităţii sunt cum vor ele, ca structură de
specialităţi implicate. Specialistul român (cel cu astfel de
concepţii în subconştient) se uită la ele prin ochelarii de
cal al specialităţii sale; dacă problema nu este, delimitat,
de stricta sa specialitate, nu îl interesează. De altfel,
uneori nici nu se ştie, la momentul abordării temei, de ce tip
(ca specialitate) va fi soluţia. Desigur, este o doză de
profesionalism într-o astfel de atitudine: mă ocup de ceea ce
ştiu, nu mă amestec unde nu mă pricep. Dar o problemă reală
poate avea patru sferturi de diferite patru specialităţi. Cine
s-o abordeze, în ansamblul său, în responsabilitate totală
(desigur, cu participarea unor specialişti pentru fiecare
dintre domenii)?
Aici călcăm pe un
alt teritoriu minat. La o problemă monodisciplinară,
specialistul este propriul stăpân, nu are a se corela şi pune
de acord cu nimeni, decât cu beneficiarul. La o problemă
complexă, chiar dacă fiecare specialitate este reprezentată în
echipă, trebuie informare reciprocă şi corelare, intervin
influenţe şi restricţii suplimentare. Unele – pot fi de natură
subiectivă. De aceea, mulţi cercetători preferă teme fie şi
mici, dar în cadrul cărora să aibă deplină libertate
intelectuală (şi organizaţională). În acelaşi sens acţionează
şi faptul că mai uşor este pentru cineva să aprobe o
finanţare, să zicem, de 30 milioane de lei, decât una de 100
milioane, spre a nu vorbi despre o finanţare de 2 miliarde. Şi
aşa, s-a ajuns, în toţi aceşti ani (şi se mai ajunge, încă,
deşi au avut loc îmbunătăţiri) la o teribilă fărâmiţare a
tematicii (a numărului de teme / proiecte abordate), cu
reducerea corespunzătoare a sumelor alocate fiecărui proiect,
cu mult sub masa critică care ar fi fost necesară pentru
obţinerea, în termen scurt, a unor rezultate utile
competitivităţii industriale.
Problema masei
critice nu se pune numai sub aspect cantitativ. Pentru că
banii nu ajung şi s-au tot tăiat, în ultima duzină de ani s-a
tot renunţat la mult sau, adesea, chiar la tot ceea ce ar fi
însemnat experimentări, realizare de prototipuri şi instalaţii
experimentale, deplasări pe teren, iar deplasările la
manifestări ştiinţifice internaţionale au ocolit, în
continuare, marea masă a cercetătorilor. Investiţiile în
aparatură specială de cercetare au fost excepţionale şi
subminimale. Sumele care au fost alocate au fost distribuite
pe poziţii foarte multe şi mărunte, limitate, de regulă, la
producerea de studii, şi acestea rămase, de multe ori, fără
finanţare tocmai în faza finală, în care trebuiau formulate
soluţiile sau desfăşurate acţiunile de aplicare a soluţiilor
concepute.
Ultimii ani au
marcat trecerea la aşa-zisul Plan naţional de
cercetare-dezvoltare şi inovare, trecere îndelung şi intens
pregătită în perioada 1996-2000. Prin această trecere s-a
generalizat, practic, sistemul competitiv de alocare a
fondurilor, pe programe şi pe proiecte prioritare, incluzând,
ca un principiu important, cofinanţarea (parţial de la buget,
parţial de la beneficiari, din surse proprii ale unităţii de
cercetare sau din alte surse de finanţare). A crescut
semnificativ şi sunt în curs alte acţiuni perseverente pentru
implicarea cercetătorilor români în programe internaţionale de
cercetare, în mod special în programele-cadru ale Uniunii
Europene.
Marcând aceste
progrese, nu trebuie să ocolim realitatea că un aport major,
din partea cercetării, la creşterea ponderii produselor şi
serviciilor competitive realizate şi exportate – se lasă încă
aşteptat. Tot tăvălugul sistemului de finanţare şi contractare
în baza Planului naţional, cu programele şi proiectele sale
prioritare (şi cu birocraţia, de nivel european, pe care a
introdus-o), include o serie întreagă de îmbunătăţiri în
raport cu situaţia anterioară, îmbunătăţiri care trebuie să se
acumuleze în timp, pentru a li se putea constata roadele.
Vom semnala,
totuşi, că anumite îmbunătăţiri se aplică, decomandată, mai
mult sub aspect formal, fiind necesare noi eforturi pentru ca
îmbunătăţirile să atingă fondul activităţii.
Astfel, examinarea
listelor de proiecte aprobate, publicate pe site-urile
INTERNET ale coordonatorilor de programe, lasă loc aprecierii
că se menţine dispersarea forţelor pe un număr excesiv de
lucrări şi că denumirile proiectelor nu sunt foarte
convingătoare privind caracterul lor prioritar. De altfel, în
multe domenii sunt prevăzute, spre elaborare, proiecte de
strategie, care vor putea propune îmbunătăţiri viitoare în
această direcţie.
Un alt aspect,
îngrijorător sub aspectul formalismului pe care îl degajă,
constă în faptul că denumirile multor aşa-zise proiecte
prioritare nu sunt, de fapt, proiecte, conform definiţiei date
în legislaţia în vigoare („modalitate de atingere a unui
obiectiv al unui program, cu un scop propriu bine stabilit,
care este prevăzut să se realizeze într-o perioadă
determinată…”), ci sunt nişte domenii, nişte direcţii de
cercetare, nedefinite sau slab definite ca nivel şi termene de
realizare. Să exemplificăm cu două denumiri de „proiecte”
aprobate, extrase de pe INTERNET, acum, la sfârşit de 2003:
Echipamente
modernizate pentru punere în evidenţă şi exploatare ecologică
de noi surse energetice (echipamente şi utilaje pentru sonde
de petrol şi gaze, transmisie complexă pentru autovehicule
necesare lucrărilor de foraj, maşină de strunjit portal şi
teşit conducte pentru magistrale petroliere)
Valorificarea
resurselor naturale regenerabile şi a subproduselor chimice
prin metode moderne: tehnologii extractive, biotehnologii şi
tehnologii ecologice.
În primul exemplu
citat, rezultă că este vorba, de fapt, nu de un proiect, ci de
cel puţin patru (dar cuvintele „echipamente şi utilaje” sunt
nelimitative; acestea singure pot fi mai multe decât două); se
pune întrebarea dacă se asigură concentrarea de resurse, masa
critică necesară pentru competitivitate internaţională (ceea
ce presupune nu „la fel cu ceea ce se oferă acum pe piaţa
externă”, ci „cu ceva mai bun, cu ceva mai ieftin, decât se va
oferi mâine pe piaţa externă”). În al doilea exemplu,
formularea este şi mai vagă, şi orice sumă alocată poate fi
împrăştiată pe oricâte cercetări, pe cât de „independente”, pe
atât de inutile, cel puţin sub aspectul competitivităţii la
export.
În legătură cu
concepţia şi practica evaluării şi aprobării propunerilor de
proiecte prioritare: înainte de „Planul naţional”, funcţionau
comisii de evaluare formate dintr-o diversitate de
specialişti reprezentativi ai domeniului ştiinţific –
tehnologic respectiv. Acum sunt evaluatori desemnaţi de
organizaţia coordonatoare, deciziile le ia organizaţia
coordonatoare (care nu este dezinteresată, sau nu este în
afara unor influenţe interesate). Care este responsabilitatea
organizaţiei coordonatoare pentru justeţea evaluărilor şi a
deciziilor? (Întrebarea este valabilă pentru proiecte
concrete, când organizaţia coordonatoare are responsabilitatea
să iasă programul în ansamblu, nu pentru proiecte-domenii.)
Neexistând această responsabilitate, cum se exercită
consultarea / informarea / participarea comunităţii
ştiinţifice / societăţii civile în adoptarea deciziilor
privind ierarhizarea proiectelor, dimensiunile finanţării etc.
Care este feedback-ul autorităţii care a numit organizaţia
coordonatoare că deciziile pe care le ia sunt bune? Este
corect ca organizaţia coordonatoare să aibă aceste prerogative
decizionale de fond, de politică de cercetare, când rolul ei
coordonator este unul preponderent managerial, de suprafaţă,
şi financiar ? Chiar dacă i se deleagă această prerogativă,
care este instrumentul instituţional pentru ca deciziile pe
care le adoptă să fie în condiţii de reprezentativitate, cu
reflectarea adecvată a criteriilor, priorităţilor şi
intereselor economiei, societăţii, ştiinţei ?
|