Despre acest sit

Despre Mario Duma

Cercetari si studii

 

 

 

 „Cercetarea, industria, economia României şi conexiunile lor. Diagnoze, politici, solutii, noi abordari.
1965 - 2004"

 

Cuprinsul cartii si acces la alte articole


 

2 De la structura exporturilor la misiunea cercetării (2003)

 

Ziua economică, 18.11.2003

 

Sunt trei decenii de când declanşarea primei crize energetice a adus în prim plan problema structurii exportului României: prea mult ciment la export, prea mult fier beton, pentru care ne furăm căciula, importând energia pe care o necesită pentru a fi produse; prea puţine produse cu valoare adăugată ridicată, cu valoare ridicată pe unitatea de volum, de greutate. La fel s-a spus şi imediat după 1989. La fel suntem nevoiţi să spunem şi acum, deşi au fost instituite şi stimulente fiscale speciale pentru încurajarea exporturilor (şi anumite reveniri structurale au avut loc). Îmbunătăţirea structurii exporturilor nu este un obiectiv care să poată fi ţintit direct (cu o formulare la modă în aceste zile), ci se obţine ca o rezultantă a altor factori şi acţiuni.

Îmbunătăţirea structurii exporturilor – şi echilibrarea balanţei comerciale –  se obţine prin competitivitatea produselor  şi serviciilor. Competitiv este ceea ce pot vinde pentru că este mai bun calitativ, în limitele utilului şi oportunului pentru segmentul de piaţă-ţintă şi pentru momentul de timp; sau, competitiv este ceea ce pot vinde mai ieftin (raport cost / performanţă) şi / sau ceea ce este livrabil mai repede sau pe loturi sau utilizabil sau cum altfel are interesul clientul. La costuri, avem în vedere atât costurile de procurare / acces, cât şi cele de exploatare şi de întreţinere, după specific. Pentru reducerea costurilor, sunt deschise mai multe căi, de la caz la caz: soluţii ingenioase la structura funcţională a sistemelor / produselor / serviciilor, noi tehnologii de realizare şi / sau de utilizare a acestora, noi materiale, cu performanţe superioare, care permit utilizarea lor în cantităţi mai mici (pe lângă faptul că pot contribui la performanţele superioare ale sistemelor / produselor / serviciilor). Întreaga eră a electronicii, întâi tranzistorizate şi apoi integrate pe scară largă, a miniaturizării şi a microminiaturizării, săvârşite prin mii şi mii de idei şi de paşi, ilustrează efectul, de regulă – amplificat în cascadă, al performanţelor superioare ale materialelor, al obţinerii unor noi tipuri de materiale. 

A realiza idei şi soluţii pentru funcţionalităţi noi, performanţe superioare şi costuri scăzute ale sistemelor, produselor, serviciilor, inclusiv tehnologiile aferente de realizare şi de utilizare, constituie – pe plan mondial – marea foame de zi cu zi a tuturor industriilor, şi, în aceleaşi timp, misiunea cercetării. (Misiunea nu numai a cercetării; mai există şi transferul internaţional de tehnologie, dar preferăm ca această problemă să constituie obiectul unei analize aparte.) Facem precizarea că misiunea cercetării mai cuprinde, în plus, şi furnizarea de informaţii, cunoştinţe, concepte, modele, teorii, explicaţii, necesare pentru misiunea arătată, dar şi despre tot ce înseamnă om, sănătate, societate, pământ, cosmos etc. În România de azi (ca şi în cea de ieri, dinainte de 1989), foamea industriilor pentru nou ar trebui să existe, dar se manifestă doar pe alocuri, pentru că: multe dintre întreprinderile care sunt încă proprietate de stat (cu unele notabile excepţii – vedeţi GRIRO, ICPE, PETROM, BCR ş. a.), au tot aşteptat pasiv para mălăiaţă a privatizării, n-au pregătit produse noi, şi-au zis că se poate supravieţui în 2000 cu utilaje şi tehnologii din 1975, multe au fost decapitalizate de către căpuşe, iar la momentul adevărului se miră că trebuie să disponibilizeze mii de lucrători, neavând nici ce, nici cu ce, produce. La aceasta se adaugă reminiscenţele unei tradiţii de necolaborare între întreprinderi şi institute, de nejustificată rivalitate, din motive ce au fost de multe ori discutate şi nu le mai reluăm aici.

Întreprinderile private româneşti (cele care azi sunt „de succes”) trăiesc încă euforia succesului şi încă nu au aflat că ceea se vinde azi poate să nu se mai vândă mâine. Iar întreprinderile străine vin cu tehnologiile şi know-how-ul (şi chiar cu furniturile) de acasă.

Cercetarea însăşi are dificultăţi în a-şi exercita misiunea citată, cel puţin pe anumite segmente. Iarăşi cu unele excepţii (automatică, informatică, management), specialistul român este xenofobul specialităţii sale. Ceea ce nu este în specialitatea sa nu este interesant, este chiar degradant pentru el să se ocupe (poate că exagerăm puţin, dar ceva în acest sens este).  Dar problemele realităţii sunt cum vor ele,  ca structură de specialităţi implicate. Specialistul român (cel cu astfel de concepţii în subconştient) se uită la ele prin ochelarii de cal al specialităţii sale; dacă problema nu este, delimitat, de stricta sa specialitate, nu îl interesează. De altfel, uneori nici nu se ştie, la momentul abordării temei, de ce tip (ca specialitate) va fi soluţia. Desigur, este o doză de profesionalism într-o astfel de atitudine:  mă ocup de ceea ce ştiu, nu mă amestec unde nu mă pricep. Dar o problemă reală poate avea patru sferturi de diferite patru specialităţi. Cine s-o abordeze, în ansamblul său, în responsabilitate totală (desigur, cu participarea unor specialişti pentru fiecare dintre domenii)?

Aici călcăm pe un alt teritoriu minat. La o problemă monodisciplinară, specialistul este propriul stăpân, nu are a se corela şi pune de acord cu nimeni, decât cu beneficiarul. La o problemă complexă, chiar dacă fiecare specialitate este reprezentată în echipă, trebuie informare reciprocă şi corelare, intervin influenţe şi restricţii suplimentare. Unele – pot fi de natură subiectivă. De aceea, mulţi cercetători preferă teme fie şi mici, dar în cadrul cărora să aibă deplină libertate intelectuală (şi organizaţională). În acelaşi sens acţionează şi faptul că mai uşor este pentru cineva să aprobe o finanţare, să zicem, de 30 milioane de lei, decât una de 100 milioane, spre a nu vorbi despre o finanţare de 2 miliarde. Şi aşa, s-a ajuns, în toţi aceşti ani (şi se mai ajunge, încă, deşi au avut loc îmbunătăţiri) la o teribilă fărâmiţare a tematicii (a numărului de teme / proiecte abordate), cu reducerea corespunzătoare a sumelor alocate fiecărui proiect, cu mult sub masa critică care ar fi fost necesară pentru obţinerea, în termen scurt, a unor rezultate utile competitivităţii industriale.

Problema masei critice nu se pune numai sub aspect cantitativ. Pentru că banii nu ajung şi s-au tot tăiat, în ultima duzină de ani s-a tot renunţat la mult sau, adesea, chiar la tot ceea ce ar fi însemnat experimentări, realizare de prototipuri şi instalaţii experimentale, deplasări pe teren, iar deplasările la manifestări ştiinţifice internaţionale au ocolit, în continuare, marea masă a cercetătorilor. Investiţiile în aparatură specială de cercetare au fost excepţionale şi subminimale. Sumele care au fost alocate au fost distribuite pe poziţii foarte multe şi mărunte, limitate, de regulă, la producerea de studii, şi acestea rămase, de multe ori, fără finanţare tocmai în faza finală, în care trebuiau formulate soluţiile sau desfăşurate acţiunile de aplicare a soluţiilor concepute.

Ultimii ani au marcat trecerea la aşa-zisul Plan naţional de cercetare-dezvoltare şi inovare, trecere îndelung şi intens pregătită în perioada 1996-2000. Prin această trecere s-a generalizat, practic, sistemul competitiv de alocare a fondurilor, pe programe şi pe proiecte prioritare, incluzând, ca un principiu important, cofinanţarea (parţial de la buget, parţial de la beneficiari, din surse proprii ale unităţii de cercetare sau din alte surse de finanţare). A crescut semnificativ şi sunt în curs alte acţiuni perseverente pentru implicarea cercetătorilor români în programe internaţionale de cercetare, în mod special în programele-cadru ale Uniunii Europene.

Marcând aceste progrese, nu trebuie să ocolim realitatea că un aport major, din partea cercetării, la creşterea ponderii produselor şi serviciilor competitive realizate şi exportate – se lasă încă aşteptat. Tot tăvălugul sistemului de finanţare şi contractare în baza Planului naţional, cu programele şi proiectele sale prioritare (şi cu birocraţia, de nivel european, pe care a introdus-o), include o serie întreagă de îmbunătăţiri în raport cu situaţia anterioară, îmbunătăţiri care trebuie să se acumuleze în timp, pentru a li se putea constata roadele.

Vom semnala, totuşi, că anumite îmbunătăţiri se aplică, decomandată, mai mult sub aspect formal, fiind necesare noi eforturi pentru ca îmbunătăţirile să atingă fondul activităţii.

Astfel, examinarea listelor de proiecte aprobate, publicate pe site-urile INTERNET ale coordonatorilor de programe, lasă loc aprecierii că se menţine dispersarea forţelor pe un număr excesiv de lucrări şi că denumirile proiectelor nu sunt foarte convingătoare privind caracterul lor prioritar. De altfel, în multe domenii sunt prevăzute, spre elaborare, proiecte de strategie, care vor putea propune îmbunătăţiri viitoare în această direcţie. 

Un alt aspect, îngrijorător sub aspectul formalismului pe care îl degajă, constă în faptul că denumirile multor aşa-zise proiecte prioritare nu sunt, de fapt, proiecte, conform definiţiei date în legislaţia în vigoare („modalitate de atingere a unui obiectiv al unui program, cu un scop propriu bine stabilit, care este prevăzut să se realizeze într-o perioadă determinată…”), ci sunt nişte domenii, nişte direcţii de cercetare, nedefinite sau slab definite ca nivel şi termene de realizare. Să exemplificăm cu două denumiri de „proiecte” aprobate, extrase de pe INTERNET, acum, la sfârşit de 2003:

  Echipamente modernizate pentru punere în evidenţă şi exploatare ecologică de noi surse energetice (echipamente şi utilaje pentru sonde de petrol şi gaze, transmisie complexă pentru autovehicule necesare lucrărilor de foraj, maşină de strunjit portal şi teşit conducte pentru magistrale petroliere)

Valorificarea resurselor naturale regenerabile şi a subproduselor chimice prin metode moderne: tehnologii extractive, biotehnologii şi tehnologii ecologice.

În primul exemplu citat, rezultă că este vorba, de fapt, nu de un proiect, ci de cel puţin patru (dar cuvintele „echipamente şi utilaje” sunt nelimitative; acestea singure pot fi mai multe decât două); se pune întrebarea dacă se asigură concentrarea de resurse, masa critică necesară pentru competitivitate internaţională (ceea ce presupune nu „la fel cu ceea ce se oferă acum pe piaţa externă”, ci „cu ceva mai bun, cu ceva mai ieftin, decât se va oferi mâine pe piaţa externă”). În al doilea exemplu, formularea este şi mai vagă, şi orice sumă alocată poate fi împrăştiată pe oricâte cercetări, pe cât de „independente”, pe atât de inutile, cel puţin sub aspectul competitivităţii la export.    

În legătură cu concepţia şi practica evaluării şi aprobării propunerilor de proiecte prioritare: înainte de „Planul naţional”,  funcţionau comisii de evaluare formate dintr-o diversitate de  specialişti reprezentativi ai domeniului ştiinţific – tehnologic respectiv. Acum sunt evaluatori desemnaţi de organizaţia coordonatoare, deciziile le ia organizaţia coordonatoare (care nu este dezinteresată, sau nu este în afara unor influenţe interesate). Care este responsabilitatea organizaţiei coordonatoare pentru justeţea evaluărilor şi a deciziilor? (Întrebarea este valabilă pentru proiecte concrete, când organizaţia coordonatoare are responsabilitatea să iasă programul în ansamblu, nu pentru proiecte-domenii.) Neexistând această responsabilitate, cum se exercită consultarea / informarea / participarea comunităţii ştiinţifice / societăţii civile în adoptarea deciziilor privind ierarhizarea proiectelor, dimensiunile finanţării etc. Care este feedback-ul autorităţii care a numit organizaţia coordonatoare că deciziile pe care le ia sunt bune? Este corect ca organizaţia coordonatoare să aibă aceste prerogative decizionale de fond, de politică de cercetare, când rolul ei coordonator este unul preponderent managerial, de suprafaţă, şi financiar ? Chiar dacă i se deleagă această prerogativă, care este instrumentul instituţional pentru ca deciziile pe care le adoptă să fie în condiţii de reprezentativitate, cu reflectarea adecvată a criteriilor, priorităţilor şi intereselor economiei, societăţii, ştiinţei ?

 

 

©Mario Duma. Toate drepturile rezervate.
Copyright 2003 Ecaffianted.com Site powered by mxs.ca