„Cercetarea, industria, economia României şi conexiunile lor. Diagnoze, politici, solutii, noi abordari.
1965 - 2004"

81 Demonopolizarea în structura mecanismelor concurenţiale (1990)

Tribuna economică nr. 36/ 7 sept. 1990

Cristian Popescu-Bogdăneşti, din partea redacţiei: După abordarea unor aspecte generale legate de procesul tranziţiei spre economia de piaţă am procedat, în ultima vreme, la canalizarea unor componente de mai mare specificitate.

Un prim segment l-a reprezentat piaţa forţei de muncă. În continuare ne propunem să investigăm, cu ajutorul specialiştilor solicitaţi de redacţie să participe la dezbaterea noastră de lungă durată, problematica deosebit de complexă a creării mecanismelor concurenţiale, cu pendantul său, demolarea structurilor monopoliste. Am legat această idee de orientarea de ansamblu a programului guvernamental de tranziţie, care promovează ferm cursul spre autonomia întreprinderilor productive, spre creşterea ponderii sectorului privat. Pe un anumit plan, înlăturarea hipercentralizării structurilor de conducere moştenite se întăreşte şi se consolidează prin  procesul demonopolizării. Un proces de esenţă structurală care vizează, alături de aspecte organizatorice, dimensiunea financiară, registrul de proprietate, strategiile de cooperare. În sfârşit, dezbaterea asupra acestui modul tematic survine într-un moment în care se desfăşoară intense eforturi de reelaborare a cadrului legislativ economic, unele opinii avansate de specialişti putând contribui la dezbaterea fondului de idei pentru o asemenea acţiune de amploare.

Monopolul structural - produs al erorilor administrative şi al unui mecanism economic artificial

Deschiderea spre economia mondială, o cale de stimulare a concurenţei interne

Vid legislativ sau timiditatea începutului?

Viteze de demonopolizare diferenţiate pe sectoare ale economiei?

În condiţiile subofertei, multiplicarea agenţilor economici poate fi o premisă, dar nu unica soluţie pentru o concurenţă benefică!

Dimensiunea întreprinderii şi situaţia de monopol

Poate afecta spargerea unităţilor economice forţa lor de negociere pe piaţa externă?

Mario Duma (Institutul de Cercetări şi Modernizări Energetice):

Pregătindu-mă pentru această dezbatere, mi-am schiţat un punctaj al problemelor la care aş interveni; probabil că mai sunt şi alte probleme, sau că ele se pot structura şi altfel. Dar, dacă acceptaţi, v-aş supune atenţiei, la început, următoarele aspecte.

În primul rând, avem de-a face cu un monopol existent în economia naţională la trei niveluri. La nivelul întreprinderilor - pot fi întreprinderi izolate, care au o poziţie de monopol (de altfel, în diferite dezbateri, s-a pus problema de a se defini acele criterii după care să se aprecieze faptul că o întreprindere ocupă o poziţie de monopol în economia noastră). Oarecum legat de precedentul este nivelul marilor combinate, constituite după diferite structuri - teritoriale, orizontale, verticale, etc. - şi, în fine, al treilea nivel - cel al centralelor industriale, a căror desfiinţare este hotărâtă, dar deocamdată ele există şi, sub forme diverse, tind să-şi perpetueze existenţa de fond.

Tot în legătură cu situaţia de monopol aş încerca să desluşesc, foarte pe scurt, cum s-a ajuns la această stare. Mie mi se pare că la această stare de monopol s-a ajuns nu numai prin dispoziţii administrative, ci şi printr-un mecanism economic care a stimulat, care a încurajat această poziţie de monopol, şi este important să spunem cum am ajuns aici pentru a găsi căile de a demonopoliza, de a combate situaţia de monopol.

O a doua problemă care mi se pare interesantă, pentru a cunoaşte părerile specialiştilor prezenţi la această întâlnire, este cea a monopolului remanent. Toată lumea consideră ca o axiomă faptul că în anumite ramuri va rămâne situaţia de monopol a statului. Mie nu mi se pare deloc acest lucru axiomatic şi, în orice caz, s-ar cere să fie nuanţat: în ce măsură, în ce forme se va menţine acest monopol? Am impresia că asistăm la o situaţie în care, din punctul de vedere al autonomiei întreprinderilor, al libertăţii de mişcare ş.a.m.d., se face un pas înapoi chiar faţă de situaţia existentă în aceste ramuri condamnate să rămână monopol al statului.

O a treia problemă, pornind de la actualele centrale industriale şi imaginând ce se va întâmpla în viitor, este problema monopolului la asociere, toată problematica antitrust: mecanisme, criterii ş.a. Avem nevoie de asociere, avem nevoie de giganţi care să facă anumite lucruri, dar să nu facă altele. Aceste probleme sunt, de fapt, tratate, într-o anumită formă, în legea care a fost adoptată privind regiile autonome şi societăţile comerciale [1]*. Cred că este o chestiune care merită să fie discutată în mod nuanţat.

Şi, în legătură cu aceasta, punctul următor ar fi găsirea unor soluţii pentru stimularea mecanismelor concurenţiale şi combaterea poziţiei de monopol. Soluţii imediate, soluţii pe termen mediu, soluţii pe termen lung. Ne interesează acum, în primul rând, soluţiile imediate, pe termen scurt, iar în legătură cu aceste soluţii una dintre ele este ceea ce este prevăzut în lege sub termenul de modulare (nu ştiu dacă a rămas până la urmă acest termen), respectiv scindarea întreprinderilor (după ce criterii?, după ce mecanisme?).

Un ultim punct la care m-am gândit - şi pe care îl consider foarte important, poate fi exprimat astfel: nu putem vorbi de o stimulare a mecanismelor concurenţiale şi combaterea poziţiilor de monopol fără concurenţă externă; ajungem la problema deschiderii comerţului exterior, a combaterii monopolului în comerţul exterior, pentru că, oricum, suntem o ţară mică-mijlocie, unde nu vom avea niciodată, în toate domeniile, posibilitatea de a face concurenţă numai internă şi atunci problema deschiderii în comerţul exterior  este esenţială în politica antimonopol internă, pentru ca mecanismul să funcţioneze normal!

În legătură cu nevoia de protecţie a întreprinderilor şi cu capacitatea cadrelor, vă spun sincer, nu vreau să fiu apărător al nici unei nomenclaturi de nici un fel de nivel, dar eu consider că directorii de întreprinderi şi contabilii-şefi de întreprinderi, care au fost în stare în anii dictaturii să conducă nişte întreprinderi în condiţiile unei legislaţii draconice, ale unor indicaţii şi ale unor indicatori de plan care se băteau cap în cap, care formau sisteme de ecuaţii incompatibile, şi totuşi au reuşit să scoată cămaşa şi să conducă, de bine de rău, întreprinderile respective, au dovedit o mare abilitate, flexibilitate şi capacitate de a face faţă unor situaţii neprevăzute.

Să pornim acum abrupt în ideea că toate cadrele noastre sunt incompetente şi inadaptabile şi trebuie să creăm o altă generaţie de cadre, deoarece cu actualii conducători nu avem ce face? Cred că mulţi din actualii conducători se vor dovedi incapabili să conducă, dar inventivitatea şi capacitatea altora, care sunt descurcăreţi şi ştiu să acţioneze, trebuie să fie valorificată; ei pot fi şcolarizaţi şi mulţi au capacitate psihică pentru ca să acţioneze în condiţiile economiei de piaţă. Să nu descurajăm pe toată lumea, că toţi care au lucrat înainte nu mai sunt buni, că acum ne trebuie alţii pentru economia de piaţă. Mulţi dintre conducători se pot adapta, după părerea mea, cu condiţia să dispună de prerogativele şi instrumentele economice necesare.

În ceea ce priveşte nevoia de protecţie din partea statului... nu este nevoie de protecţie. Este nevoie de aprovizionare, de resurse materiale, exact problema monopolului statului pe care n-am pus-o în punctajul iniţial şi mă simt dator s-o completez, problema monopolului statului la resursele materiale; aceasta este o problemă esenţială şi de aici decurg foarte multe, pentru că, dacă ai avea resursele la dispoziţie (să te duci la târg şi să cumperi ce-ţi trebuie - şi cupru, şi alamă, şi energie ş.a.m.d.), n-ar mai avea nimeni nevoie de atâta protecţie. Nu de protecţie au nevoie conducătorii de întreprinderi, ci de resurse şi de descentralizare reală a competenţelor.

Conducătorii au nevoie să meargă la foruri superioare nu din infantilism psihologic sau managerial, cum se străduiesc să ne convingă unii partizani ai menţinerii vechilor structuri şi forme de conducere, ci pentru că încă se menţin o serie de restricţii, care interzic conducătorilor să acţioneze fără aprobarea forului tutelar. Dacă acestea s-ar desfiinţa, atunci ar sta altfel lucrurile.

Ultimul comentariu pe care l-aş face la ceea ce s-a spus până acum este în legătură cu marea calitate a României ca nu are datorii externe. După părerea mea, este o falsă realizare, este ca un capac bombat care a fost împins spre interior. Nu avem datorii externe, dar pentru aceasta de zece ani n-am mai înnoit utilajele, n-am mai făcut produse noi competitive, n-am mai calificat cadre, n-am mai trimis cercetători peste graniţă, n-am mai adus aparatură de înaltă tehnicitate, am îmbolnăvit o generaţie întreagă de la copii la bătrâni, n-am construit spitale, n-am asfaltat străzi, n-am, n-am, n-am. Deci, este un gol intern uriaş cu care am plătit această lichidare a datoriei externe şi, dacă unii se tem să vină la noi, este pentru că suntem atât de înapoiaţi ca urmare a preţului intern pe care l-am plătit pentru lichidarea datoriei externe.

Deci, nu sunt atât de entuziasmat de câte ori se spune despre marele nostru atu, că nu avem datorie externă. N-avem datorie externă, avem o teribilă rămânere în urmă economică, socială, tehnologică, ecologică, cu care am plătit această datorie şi care acum ne face necompetitivi şi care ne grevează mult mai mult decât dacă am avea câteva miliarde de dolari datorie externă.

Acum, dacă îmi permiteţi, după această discuţie de cadru al problemei monopolului (şi cred că, chiar dacă nu s-a pronunţat cuvântul convertibilitate şi cuvântul şomaj, pentru ca să fie completa lista, pentru că şi ele intră în contextul acesta al problematicii de monopol), vă rog să-mi permiteţi sa revin la ceea ce am supus discuţiei iniţiale.

În legătură cu monopolul existent la întreprinderi, acesta s-a născut pe două căi. S-a născut întâi pe calea megalomaniei specifice dictaturii, pentru că s-a vrut să avem coloşi; pe de alta parte, s-a născut printr-un mecanism perfid strecurat în legea salarizării, în care cine are o unitate mai mare are mai mulţi bani ca leafă - el, directorul sau directorul general şi în unele locuri chiar întregul personal TESA; dacă ai filiale eşti institut de gradul I, şi dacă eşti mic atunci eşti institut de gradul III şi toţi, până la ultimul cercetător au cu două clase de salariu mai puţin. Deci, a fost un mecanism care a făcut ca de jos în sus (pe lângă orientarea de sus în jos), să se stimuleze această concentrare care ne-a făcut să fim ţara europeană cu cel mai mare număr mediu de salariaţi pe întreprindere, cu cel mai mare grad de concentrare a întreprinderilor.

Deci, mi se pare anormal ca acum, când trecem la economia de piaţă, să combatem acest flagel printr-o simplă dispoziţie administrativă. Trebuie să creăm mecanismele de cointeresare (s-a mai supus aici cuvântul cointeresare), prin care întreprinderile să simtă că sunt rentabile in condiţiile când sunt mai mici.

În fond, problema dimensiunii optime a întreprinderilor este o problemă cunoscută în teoria şi practica economică mondială şi spre dimensiuni optime şi diversificate trebuie să tindem; dar pentru aceasta trebuie o piaţă care să funcţioneze, optimizarea să fie reală. Aceasta este calea, după părerea mea, şi nu cea a unor dispoziţii administrative, fie şi legislative.

În legătură cu combinatele şi cu fragmentarea întreprinderilor pentru a rezolva problema concurenţei, mi-am pus şi eu problema prin raportarea la o serie de exemple concrete. În fond, să luăm C.U.G.-urile (Combinatele de Utilaj Greu), care sunt atâtea în ţară şi care au turnătorii, fabrici de utilaje ş.a.m.d. Dacă le spargem (le „modulăm”), le spargem tot pe aceste structuri; tot atâtea vor rămâne care vor avea turnătorie, tot atâtea vor rămâne care vor face piese brute de mari dimensiuni, piese gata finisate ş.a.m.d.

Dacă ne gândim la combinatele petrochimice, siderurgice etc., avem aceleaşi uzine sau secţii în mai multe întreprinderi, dar dacă spargem combinatele şi secţiile respective, tot atâtea secţii care să se concureze între ele vor fi ca şi până acum. Deci nu este ceva care rezolva, decât în cine ştie câte cazuri izolate.

Sunt întreprinderi foarte mari cu producţie omogenă - Întreprinderea de Confecţii şi Tricotaje Bucureşti de pildă. Aceea cum o împărţim? Pe etaje? Toate fac confecţii şi tricotaje. Deci, această spargere a întreprinderilor nu ne avansează în problema concurenţială, este o iluzie. Şi, ca atare, cred că trebuie să căutăm alte căi de a avansa în problema concurenţială şi nu această spargere, pe care o susţin, care va avea alte avantaje (operativitate, acces la conducere al unor cadre noi, favorizarea privatizării ş.a.), dar să nu aşteptam de la ea totul în problema concurenţială.

În legătură cu centralele industriale şi cu transformarea în asociaţii, uniuni ş.a.m.d., cred că trebuie să fim elastici şi să nu combatem orice concentrare de întreprinderi, pentru că, aşa cum s-a arătat aici, pentru cercetare, şi nu numai pentru cercetare, pentru aprovizionare, în primul rând pentru utilizarea complementară a unor materii prime cu diferite componente, pentru recuperarea deşeurilor, pentru marketing, pentru ieşirea pe piaţa externă, vom avea nevoie de concentrare. Să nu face acum un fetiş, să nu trecem de la dogma giganţilor la dogma fărâmiţării. Deci, este nevoie de asemenea asociaţii, uniuni ş.a.m.d. Cred că ele sunt prevăzute şi în varianta finală a legii, dar cu funcţii diferenţiate şi fiecare funcţie trebuie stimulată, pentru că ele contribuie la competitivitate, la progres, la dezvoltarea noastră. Sunt şi funcţii care trebuie prohibite – şi aici, pentru această prohibiţie a funcţiei de monopol, nu cunosc altceva decât controlul statului.

Când închei un contract, atunci trebuie arbitraj; trebuie să fie operativ şi operant. Deci, Camera de Comerţ şi Industrie, un organ de arbitraj, dacă se va simţi nevoia -- pentru preţuri; dar deocamdată aici, în problema preţurilor, până când se va realiza convertibilitatea, până când se va deschide comerţul exterior ş.a.m.d., până vom avea destulă rezervă de valută care să ne permită să deschidem comerţul exterior (aceasta este cheia problemei), va fi nevoie şi de intervenţia statului. Deci, problema controlului statului şi a altor forme de arbitraj al preţurilor nu o văd ca o reminiscenţă a etatismului, ca o măsură antimonopol, necesară atâta vreme cât mai avem monopol al producătorului.[2]*

Cred necesară crearea unor stimulente, a unor mecanisme pentru ca întreprinderile singure, pe bază de mecanism de eficienţă, să-şi determine soluţiile de scindare sau de concentrare sau de asociere.