Despre acest sit

Despre Mario Duma

Cercetari si studii

 

 

 

 „Cercetarea, industria, economia României şi conexiunile lor. Diagnoze, politici, solutii, noi abordari.
1965 - 2004"

 

Cuprinsul cartii si acces la alte articole


 

29 Imperativul conceperii noilor instrumente economice (februarie 1990)

 

Tribuna economică, 16.2.1990

 

Descentralizarea conducerii economiei, creşterea radicală a competenţelor şi a autonomiei unităţilor economice şi punerea eficienţei economice în poziţia de criteriu principal al activităţii desfăşurate constituie principii vital necesare pentru redresarea economiei. De altfel, trebuie luat act de faptul că, în condiţiile exploziei de democraţie din ţara noastră, ale instaurării unor conduceri de unităţi alese de către colectivele respective, primatul, în plan decizional, al poziţiei şi al intereselor locale ale întreprinderilor ca entităţi economice şi ale colectivităţilor lor ca entităţi sociale, a devenit o stare de fapt împlinit, la care întregul mecanism economic şi financiar trebuie să se adapteze cu o extraordinară promptitudine.

Într-adevăr, este necesar să tragem rapid toate concluziile din experienţa ţărilor în care s-a trecut de la o economie planificată centralizat la autonomia întreprinderilor, la criteriul eficienţei şi la mecanisme de piaţă. Care au fost consecinţele până acum ale unor astfel de treceri? Disproporţii şi grave dereglări în economie, inflaţie, şomaj şi, pe această bază, acutizarea unor tensiuni sociale, inclusiv naţionale. Destabilizarea cronică a economiei este principala caracterizare ce poate fi făcută privind experienţele din Iugoslavia din anii ‘50 şi până în prezent, U.R.S.S. şi Polonia din ultimii 2-3 ani, chiar şi Ungaria, unde recent au răbufnit consecinţele mascate a peste două decenii de aparentă prosperitate economică. De altfel, şi la noi, după cum se ştie, în 1967 au fost proclamate principii şi măsuri de lărgire a atribuţiilor întreprinderilor; tendinţele incipiente de destabilizare constatate imediat au fost parate prin reintroducerea de restricţii tot mai numeroase şi rigide, prin accentuarea la extrem, la absurd, a centralismului în conducerea economică. Nu astfel de remedii ne trebuie acum.

Cum se naşte această destabilizare economică? Prin ce fenomene actualul mecanism economic învechit se dovedeşte disfuncţional în condiţiile autonomiei întreprinderilor?

În primul rând, întreprinderile se concentrează asupra producţiei produselor cu rentabilitate mai mare şi le evită - sau le întârzie - pe cele cu rentabilitate mică, indiferent de importanţa acestora pentru economia naţională, ceea ce subminează relaţiile de cooperare interuzinală. În aceeaşi direcţie acţionează şi exacerbarea preocupării pentru comasarea loturilor de fabricaţie. În al doilea rând, în condiţii de monopol al producătorului, acesta stabileşte preţuri de vânzare exagerate. În al treilea rând, veniturile salariaţilor cresc necontrolat, necorelat cu fondul de marfă disponibil pe piaţă, ceea ce dezechilibrează piaţa bunurilor de consum, stimulând cererea dincolo de posibilităţile de ofertă. Diferite categorii de lucrători, inclusiv din cadrul conducerilor, din sfere ale serviciilor ş.a. îşi sporesc necontrolat propriile venituri, disproporţional faţă de aportul lor social util. În al patrulea rând, întreprinderile tind să realizeze venituri valutare prin export direct propriu, chiar dacă prin aceasta dăunează unor necesităţi economice şi sociale stringente ale altor întreprinderi şi chiar dacă livrarea la intern a produselor respective ar permite obţinerea la nivelul economiei naţionale a unor venituri valutare superioare, prin exportul unor produse mai complexe, cu grad superior de prelucrare, sau alte avantaje economice şi sociale importante. În al cincilea rând, se obţin economii momentane nejustificate prin abateri de la calitatea produselor, de la protejarea mediului înconjurător, de la realizarea lucrărilor periodice de întreţinere şi reparaţii; prin atrofierea şi sacrificarea preocupării pentru progres tehnic, pentru cercetare, pentru înnoirea producţiei (care necesită în perioada curentă eforturi umane şi cheltuieli suplimentare, alte sacrificii de la realizările imediate, cu recuperare nesigură şi în perioade ulterioare). În fine, aparent paradoxal, se încurajează unele fenomene de risipă de resurse materiale, combustibili, energie, apă (a căror economisire şi recuperare necesită uneori eforturi şi cheltuieli mai mari decât economia realizată la nivelul întreprinderii).

Dar nu numai atât. Mecanismul economic existent opune rezistenţă la înfăptuirea restructurării economice, cel puţin pe două căi. În condiţiile excedentului de capacităţi mari consumatoare de resurse materiale şi energetice, limitarea încărcării acestor capacităţi se reflectă negativ în rentabilitatea întreprinderilor respective, inclusiv în veniturile oamenilor muncii. Aceasta face să existe o puternică presiune socială pentru încărcarea capacităţilor, fiind astfel stimulate consumul excesiv de resurse materiale şi energetice şi menţinerea structurii energointensive a economiei. Pe de altă parte, dat fiind că cea mai flagrantă disfuncţionalitate a mecanismului economic se manifestă prin neglijarea relaţiilor de cooperare interuzinală, sunt stimulate autarhia, integrarea excesivă a fabricaţiei, insuficienţa specializării şi cooperării interne şi, indirect, a celei internaţionale.

De aceea, se impun conceperea şi introducerea urgentă în practica economică a unui ansamblu de instrumente economice, de perfecţionări ale mecanismului economico-financiar, astfel încât, în noile condiţii de acţiune autonomă a întreprinderilor, să se asigure prin factori de piaţă, prin interese, prin beneficii, prin cointeresarea întreprinderilor şi a lucrătorilor (şi nu prin restricţii, prin dispoziţii administrative, prin repartiţii sau indicatori impuşi în mod birocratic, ca până acum) dezvoltarea echilibrată şi conformă cu cerinţele sociale şi ecologice, progres economic sub toate aspectele, progres tehnic şi calitativ; să fie stimulată economic restructurarea economiei.

Aici se impune o paranteză, faţă de afirmaţiile ce se vehiculează privind rolul de panaceu al privatizării întreprinderilor. Întâi, că nici cei mai totali adepţi ai privatizării nu îşi imaginează acest lucru ca ceva rapid, imediat, ci ca pe un proces treptat, de durată. În al doilea rând, chiar partide politice în programele cărora privatizarea ocupă un loc important  precizează că o serie de subramuri ale industriei grele, subramuri de importanţă strategică, sistemul electroenergetic naţional, transporturile ş. a.[1]* vor rămâne proprietate de stat, eventual sub forma unor regii autonome[2]*. Deci, problema mecanismului economic prin care întreprinderi proprietate de stat (sau cooperatistă) să fie interesate să funcţioneze într-un mod eficient, calitativ şi armonios în economia României nu are alternative şi nici căi de ocol. Mai mult decât atât, problemele analizate în aceste rânduri nu numai că nu se rezolvă altfel prin privatizare, dar sunt actuale şi necesare inclusiv  în cazul privatizării. Cu aceasta, se poate închide paranteza.

Rândurile de faţă îşi propun să constituie o punere de probleme, o sensibilizare a atenţiei specialiştilor spre o direcţie în sine cunoscută, dar care se doreşte să fie abordată şi soluţionată: 1) sistemic, în ansamblu; 2) foarte rapid, orice amânare putând avea consecinţe economice grave. Nu trebuie să se trăiască cu iluzia că viaţa economică mai poate continua, măcar până la alegeri, cu instrumentele şi metodele vechi, numai uşor şlefuite pe la colţuri. Desigur, nu se pune problema unei abandonări pripite a instrumentelor existente, pentru a nu se ajunge la un vid de coordonare economică; ideal ar fi să existe răgazul de timp pentru ca noile instrumente să acţioneze complementar cu cele vechi, până la un rodaj eficient.

Se impune o succintă exemplificare a modului în care se întrevede funcţionalitatea viitoare a sistemului de instrumente economice, cuprinzând salariile, preţurile şi tarifele (stabilite de stat numai pentru mărfurile de masă; altminteri - stabilite prin contactele dintre furnizor şi beneficiar), taxele (inclusiv taxele vamale) şi impozitele, penalizările şi bonificaţiile, creditele (condiţiile de acordare a acestora şi dobânzile diferenţiate), subvenţiile (dotaţiile) de la buget şi vărsămintele către buget, cursurile valutare, asigurările şi altele asemănătoare.

Veniturile salariaţilor şi, în anumite cazuri, mai pronunţat ale cadrelor de conducere, să fie sensibil influenţate de beneficiile realizate la nivelul unităţii economice. Aceste beneficii să fie la rândul lor influenţate de măsura în care unitatea economică satisface obiectivele dezvoltării economice, sociale, tehnico-ştiinţifice şi ecologice, interesele generale ale economiei şi societăţii, în toată complexitatea lor.

Trebuie pornit de la premisa că satisfacerea oricărui interes general, naţional, sau al unor beneficiari concreţi, presupunând eforturi şi consum de resurse din partea unităţii, trebuie să-i fie plătit, direct sau indirect, conform valorii şi utilităţii, conform raportului între cererea socială şi ofertă. Astfel, beneficiile obţinute trebuie să reflecte şi să favorizeze:

·        asigurarea produselor şi serviciilor necesare (cantitativ, calitativ, ca diversitate sortimentală, ca operativitate în timp);

·        asigurarea unor condiţii de muncă adecvate, contribuţia la creşterea calităţii vieţii;

·        utilizarea superioară şi economisirea resurselor naturale epuizabile, a celor materiale şi energetice - la scara economiei naţionale; restrângerea la niveluri optime a producţiei ramurilor şi unităţilor mari consumatoare de resurse materiale şi energetice;

·        economisirea resurselor umane la scara economiei naţionale, creşterea productivităţii muncii sociale;

·        protejarea mediului înconjurător;

·        maximizarea aportului valutar (a soldului export-import) - la scara economiei naţionale;

·        pregătirea perspectivei, investirea pentru modernizarea viitoare a capacităţilor de producţie şi pentru realizarea viitoare de produse şi servicii competitive, de tehnicitate, calitate şi eficienţă superioare celor actuale, pentru substituirea resurselor epuizabile consumate în prezent, pentru crearea de noi valori de întrebuinţare.

Prin economisirea tuturor tipurilor de resurse la scara economiei naţionale trebuie avută în vedere atât economisirea lor la producător, cât şi la utilizator, ca urmare a caracteristicilor tehnice de utilizare realizate, precum şi ca urmare a unor influenţe indirecte în alte sfere. Prin calitate se are în vedere calitatea constantă în procesul real de utilizare, la beneficiar, pe parcursul duratei de viaţă a produselor, capacităţilor de producţie etc.

Cu titlu de exemplu se poate arăta că, prin comerţ exterior liber în detaliu, dar reglat în ansamblu de către stat prin cursul valutar şi taxe vamale, întreprinderile de stat româneşti pot fi puse în condiţii rezonabile şi treptate de competitivitate cu piaţa internaţională, plafonându-se preţurile abuzive, limitându-se duratele de livrare nejustificat de mari şi stimulându-se rapid un proces de specializare şi cooperare internă şi internaţională. Întreprinderile ce livrează la export ar trebui să plătească în valută (la niveluri stabilite prin acord mutual, prin contracte) materiile prime sau materiale şi energia pe care furnizorii lor interni nu le-au exportat pe cont propriu sau pentru care aceştia au fost nevoiţi să importe pe cont propriu resurse primare sau alte materiale. Pentru deficienţe de calitate constante la beneficiar, după livrare, nu numai garanţii, ci şi acoperire de daune. Pentru finanţarea de activităţi de cercetare, pentru înnoiri ale producţiei, statul ar urma să acorde credite pe termen lung, reduceri sau scutiri de impozite; pentru produse învechite - impozite progresive. Riscul tehnic, comercial sau financiar la înnoirea producţiei ar putea fi acoperit prin asigurări. Întreprinderile cu procese energointensive ar trebui să plătească energia electrică şi gazele naturale cu tarife în tranşe substanţial progresive, statul acordând totodată scutiri de amortismente în cazul încadrării în limite de producţie scăzute, precum şi facilităţi financiare pentru plasarea şi trecerea lucrătorilor excedentari în ramuri cu deficit de forţă de muncă ş.a.m.d. Adică, pentru tot ceea ce înainte se realiza prin restricţii, indicatori, dispoziţii, indicaţii, acum să acţioneze interese economice, în condiţii de piaţă, sub influenţa pârghiilor economice, a instrumentelor financiare puse în acţiune şi reglate de către stat.[3]*

Este un câmp larg deschis ideilor, iniţiativei specialiştilor din întreaga economie naţională, finisării, corelării şi optimizării de către cercetarea ştiinţifică de specialitate, într-un efort sistemic, multidisciplinar.


 

 


 

[1]* De menţionat, printre sau pe lângă acestea, anumite servicii de utilitate publică, inclusiv amenajări funciare, irigaţii etc.

[2]* Anii ’70-’80 ai secolului XX, în ţări puternic industrializate, au adus tendinţa spre privatizare şi în aceste domenii. Sub presiune internaţională, tendinţa s-a propagat şi în procesul de tranziţie din România (şi din alte ţări aderente la integrarea europeană). Lucrul este justificat prin pierderile, prin ineficienţa multor întreprinderi din domeniile enumerate (deşi au existat şi există şi exemple contrare). Nu deţinem elemente nici pentru a agrea, nici pentru a contesta această preocupare spre privatizarea domeniilor „grele” şi de utilitate publică sau pentru a-i prognoza, pe termen lung, eşecul sau un eventual caracter oscilant, ciclic (privatizări – deprivatizări; în ţări avansate se cunosc şi astfel de exemple; de exemplu, în industria carboniferă britanică – desigur, într-un context cu multe aspecte specifice, pe care nu ne propunem să le analizăm aici). Se pot menţiona şi ramuri / activităţi în care proprietatea de stat şi cea privată coexistă à la longue; de exemplu, învăţământul şi sănătatea, cu instituţii de stat sau aflate în subordinea şi proprietatea organismelor teritoriale – pentru prestarea gratuită sau cu preţuri modice a unor servicii de bază către cei cu venituri modeste şi a celor aflaţi în dificultate, şi cu instituţii private, ce oferă servicii mai sofisticate şi de nivel calitativ superior, scumpe.   

[3]* O astfel de orientare rapidă spre instrumente economice, în fapt – provizorii, vizând numai obiectivul unei activităţi economice normale a unor unităţi încă proprietate de stat în perioada de tranziţie spre o economie de piaţă reală, bazată pe proprietatea treptat preponderent privată, a fost percepută, din păcate, la nivelul factorilor care concepeau, în 1990, strategia tranziţiei, ca o orientare spre o reformă super-şoc şi, deci, inacceptabilă – în mod justificat, dacă ar fi fost aşa.

 

 

©Mario Duma. Toate drepturile rezervate.
Copyright 2003 Ecaffianted.com Site powered by mxs.ca