Despre acest sit

Despre Mario Duma

Cercetari si studii

 

 

 

 „Cercetarea, industria, economia României şi conexiunile lor. Diagnoze, politici, solutii, noi abordari.
1965 - 2004"

 

Cuprinsul cartii si acces la alte articole


 

43 În loc de strategii de dezvoltare – lichidări de întreprinderi! (1998)

 

Interviu acordat D-nei Mihaela ROMÂN, Economistul, 16.3.1998

                                               

- Admiteţi că planul de reformă al FMI - negociat cu Bucureştiul - nu corespunde cu evoluţia economiei României în 1997? Se pare că se conturează două opţiuni: una, aparţinând FMI, privind stabilitatea monetară, şi alta, care aparţine responsabililor economici din ţară, care se pronunţă pentru demararea dezvoltării economice.

– Trebuie să remarc, în prealabil, că, în ultimul an, s-a produs o anomalie economică de un tip nou: ruptura între inflaţie şi cursul de schimb al leului. În timp ce prima a continuat şi “prosperă”, cursul de schimb este relativ stabil de aproape un an, cu fluctuaţii neesenţiale. S-a ajuns la o destructurare a sistemului de preţuri, prin faptul că preţurile, în general, cresc, salariile nominale cresc (chiar dacă cele reale scad), preţul creditului în lei (dobânda) este insuportabil de mare, dar un singur preţ face excepţie, cel al valutei, care nu creşte. Nu sunt un partizan al devalorizării leului, pentru că are consecinţe grave asupra întreprinderilor, ca şi asupra stabilităţii economice în ansamblu. Dar şi aparenta stabilitate a cursului, în contextul menţionat, a contribuit la blocajul economic generalizat, în care este tot mai avantajos importul în defavoarea produselor româneşti, este penalizat exportul şi, oricum, au fost blocate procesele investiţionale, cele industriale şi agricole - aparent numai prin scumpirea prohibitivă a creditului, dar şi prin răsturnarea corelaţiilor între unele preţuri interne şi cele din comerţul exterior. Este una dintre consecinţele politicii de concentrare unilaterală asupra macrostabilizării, fără o strategie şi fără măsuri reale, concrete, de microstabilizare; aş spune, chiar - pe seama microstabilizării. 

Cât priveşte preocupările factorilor responsabili pentru demararea dezvoltării economice, cunosc declaraţii în acest sens, am luat act de unele măsuri guvernamentale recente care ţin mai curând de comportamentul economiei centralizate - şi de genul cum şi FPS-ul mai făcuse sub precedenta guvernare (injecţii financiare localizate la anumite întreprinderi), dar continui să cred că redresarea economiei României trebuie să provină nu din câteva cazuri “model”, salvate şi împinse înainte cu respiraţie artificială, ci din măsuri de sistem de piaţă la nivelul ansamblului economiei, care, în primul rând, să asigure cadrul şi condiţii minime de supravieţuire şi de funcţionare a societăţilor comerciale şi, în continuare, să stimuleze în mod concurenţial competitivitatea, menţinerea / penetrarea pe piaţa internă şi pe cea externă, să favorizeze producţia şi exportul de valoare adăugată ridicată (inclusiv serviciile cu această caracteristică). De asemenea, se aud tot mai intens voci, inclusiv de pe unele bănci ministeriale - şi consider că au dreptate - privind necesitatea unor strategii economice consistente - industriale, agricole, privind turismul etc., care lipsesc, adică prea multe dintre lucrările care s-au făcut, în aceşti ani, sub titlul de “strategii” nu au constituit strategii, au fost utopice, bazate pe premise iluzorii, nu au răspuns problemelor specifice cu care se confruntă economia României.

Restructurarea? Regret că ea este, în continuare, văzută doar ca lichidare sau amputare, disponibilizare, sau cel mult ca pură reorganizare (în special - scindări). Cred că avem nevoie de o restructurare activă, prin care să avansăm, să eficientizăm anumite procese şi producţii, anumite produse şi servicii, să le facem competitive şi profitabile şi, simultan şi în schimb, să le închidem pe cele cu pierderi. Cât timp discutăm numai şi numai despre lichidarea proceselor cu pierderi şi nu punem în faţă o strategie de ofensivă economică, de câştigare de poziţii tehnologice şi economice competitive, discutăm despre lichidarea economiei României.

Deliberată sau spontană, declarată sau implicită, elaborată în cabinete oculte sau rezultată ca sumă a intereselor de piaţă concurenţială ale multitudinii de firme naţionale şi internaţionale, se manifestă o strategie a restului lumii faţă de noi, care nu poate fi decât cea de a ne elimina din poziţia de concurenţi, de a ne face neperformanţi, de a ne transforma în piaţă de desfacere pentru alţii, precum şi în sediu de procese şi deşeuri poluante. Or, avem nevoie de o strategie proprie, la fel de puternică şi eficace, asigurând concentrarea tuturor voinţelor şi a tuturor resurselor naţionale, pentru a evita să ajungem şi să apoi rămânem în clasa ţărilor cu statut de paria în economia mondială. 

- Consideraţi că anumite industrii au fost desfiinţate voit?

- Dacă ar exista o politică deliberată, mondială sau internă, de distrugere a economiei româneşti, nu s-ar proceda altfel şi nu s-ar ajunge la alte rezultate.

Desigur, nu aş acuza rele intenţii. Dar avem de a face cu mult amatorism în conducerea economiei. Cu prea multă uşurinţă şi suficienţă s-au vehiculat, cu titlul de adevăruri absolute, sintagme de genul: “întâi privatizare, apoi restructurare”, “piaţa alege” etc.

- Nu “alege piaţa”?

– Ba da, dar o piaţă în care, întâi, să existe instrumente de piaţă (impozite şi taxe, sisteme de credit, penalizări şi facilităţi etc.) proiectate şi calculate astfel încât să stimuleze şi să modeleze piaţa în concordanţă cu interesele naţionale şi ale expansiunii economiei proprii; în al doilea rând, în care să existe un anumit echilibru între cererea solvabilă şi ofertă; în al treilea rând, o piaţă în care, în condiţiile liberalizării extreme a comerţului exterior, economia naţională să nu fie disproporţionat de rămasă în urmă şi de “destructurată”, dacă îmi este permis să utilizez din nou acest termen; în al patrulea rând, în care acţiunea monopolurilor interne să fie contracarată; în al cincilea rând, în care statul să deţină suficiente mijloace de combatere a infracţionalităţii  economice, a economiei subterane; în al şaselea rând (sau - în primul?) în care să existe o politică naţională de salvare şi expansiune economică, prin încurajarea focalizării resurselor economice, umane şi ştiinţifice-tehnologice în interesul economic naţional pe termen scurt şi pe termen mediu (pentru că, altminteri, până la termenul lung nu mai ajungem) - şi mai sunt şi alte condiţii pentru ca să “aleagă piaţa”. Toate aceste condiţii nu au existat şi, în mare măsură, încă nu au fost create.

- Dar privatizarea?

Privatizarea constituie, desigur, o necesitate (fără a fi un panaceu), dar şi aici, ca şi în problema “piaţa alege”, rezultatul depinde foarte mult de felul cum este concepută şi guvernată privatizarea. Este uşor să vindem “cu orice preţ”, “la orice preţ”, “vindeţi, băieţi, numai vindeţi!“. Din păcate, de la începuturile privatizării şi acum în continuare, este stimulată economic degradarea în vederea privatizării, privatizarea prin depreciere. Chiar şi clasa managerială, aşa cum a fost ea formată şi guvernată prin legea contractului de management şi prin stilul FPS (vechi şi nou), a avut prea multe interese contradictorii, prea puţine răspunderi şi posibilităţi de acţiune pentru eficientizare şi progres economic al întreprinderii încredinţate, până la privatizare şi în pregătirea privatizării. De exemplu, prevederile legale privind dreptul fiecărei părţi de a desface contractul de management cu un preaviz de 30 de zile (şi câte destituiri nu s-au făcut peste noapte!) nu erau de natură să stimuleze interesul şi responsabilitatea pentru eforturi actuale cu scopul unor efecte de perspectivă, cum sunt cele ce se obţin prin restructurare, cercetare-dezvoltare şi transfer de tehnologie, ecologizare, creşterea calităţii resurselor umane etc. Chiar şi atragerea de investitori presupune, în prealabil, clădirea credibilităţii financiare proprii, care este, de asemenea, o operaţiune de durată. Managerii care au continuat să construiască viitorul întreprinderilor lor au făcut-o în condiţii deosebit de grele şi merită recunoştinţa generală.

Aşadar, pe întregul parcurs istoric al procesului de privatizare din România post-1989, privatizarea a acţionat şi încă acţionează (până la înfăptuirea ei) ca un stimulent al involuţiei economiei, sub acoperirea politică a viitorului de aur post-privatizare. În fond, suntem, şi aici, la problema armonizării intereselor pe termen lung cu cele pe termen scurt şi mediu (făcând abstracţie de infracţionalitatea economică): dacă interesul pe termen lung este să avem o economie privatizată (şi atunci - să vedem în ce structură de capital naţional şi străin, cel puţin pe anumite ramuri şi domenii), ar fi fost de dorit o politică de privatizare care să menţină, să reabiliteze şi să dezvolte potenţialul economic al ţării pe termen scurt şi mediu, până la privatizare şi în tot decursul acesteia.

- Mai este posibilă o astfel de politică?

– Japonia după Hiroshima şi Nagasaki a stat mai rău. Depinde ce pierderi avem, dar, după aceea, este o problemă de voinţă politică şi de înţelepciune naţională pentru a asigura o redresare şi expansiune economică. Nu agreez lozinca: “la muncă!”, care, aidoma timpurilor trecute, aruncă toată răspunderea morală pentru situaţia actuală în cârca populaţiei. Pentru a ajunge la muncă profitabilă ne trebuie, mai întâi, strategii realiste şi instrumente macroeconomice concordante cu funcţionalitatea microeconomiei.

Desigur, este mai bine mai târziu dec­ât prea târziu.

 

 

 

©Mario Duma. Toate drepturile rezervate.
Copyright 2003 Ecaffianted.com Site powered by mxs.ca