|
Curentul, 3.6.1998
Întrebările din
titlul acestor rânduri nu sunt banale, nu au răspunsuri
evidente, deoarece, în perioada post-1989, fie ca adversitate
faţă de industrializarea forţată, distorsionată structural şi
funcţional, cu importante zone şi probleme generale de
ineficienţă, din anii de până în 1989, fie ca expresie a unor
tendinţe doctrinare împinse la limită, au fost afirmate,
într-o formă sau alta, chiar de la niveluri ale Puterii din
diferite perioade, teze de genul:
– industria
românească este un morman de fiare vechi;
– România poate
prospera numai cu turismul şi agricultura, eventual – şi cu
serviciile;
– singura şansă
industrială şi prioritate economică a României este
informatica.
Nu de mult, în
spatele ecranelor de TV, un grup de distinşi intelectuali
postula, la unison, fără să clipească din ochi, că destinul şi
salvarea României constă în agricultură şi servicii (şi,
concesiv, – şi industria mobilei).
De aceea,
iniţiativa ziarului “Curentul” de a readuce în atenţie
problemele industriei, ale marii industrii, este nu numai
curajoasă, ci şi benefică şi necesară.
Argumente în baza
cărora România are nevoie de o bună şi temeinică industrie, şi
încă de o industrie diversificată, sunt mai multe:
1. Chiar ţări cu
agricultură, servicii şi turism foarte dezvoltate (Olanda,
Elveţia, Danemarca, de exemplu) nu fac abstracţie de industrie
şi reprezintă vârfuri ale industriei mondiale într-o serie de
domenii (electronică, mecanică fină, industrie farmaceutică
etc.).
Ponderea industriei
în crearea PIB al acestor ţări se menţine la cote importante
(în 1994, industrie exclusiv construcţii, 30,5% din PIB în
Austria, 31,4 în Belgia - 1992 inclusiv construcţii, 34,8% în
Republica Cehă, 19,3% în Danemarca, 21,9% în Franţa, 34,0% în
Germania (numai fosta RFG), 26,3% în Elveţia - 1992, fără
industria extractivă, 27,3% în Grecia - 1992, valoarea
adăugată brută, inclusiv construcţii, 26,5% în Italia, 22,3%
în Olanda, 32,2% în Polonia, 29,8% în Singapore - 1992, 23,0
în Spania, 25,5% în Ungaria - valoarea adăugată brută, faţă de
34,6% în România - 1995, date provizorii).
Şi nu trebuie uitat că republicile Cehă şi Slovacă s-au
separat pornind, între altele, tocmai de la gradul insuficient
de industrializare a Slovaciei în raport cu Cehia, iar în
Italia, Nordul industrial se consideră tras înapoi de Sudul
prea puţin industrializat. Puterea financiară a Japoniei sau a
Coreei de Sud, lipsite de resurse naturale, s-a clădit prin
industrie, chiar printr-o industrializare forţată (fie şi
dacă, în aceste zile, se constată fenomene de criză
financiară). Chiar şi Hong Kong-ul, prin excelenţă “paradis
fiscal” şi, prin aceasta, centru comercial şi financiar, nu
s-a lipsit de o puternică industrie proprie, inclusiv (sau
chiar: în principal) în ramuri de vârf, ca electronica. Din
rândurile republicilor fostei Iugoslavii, mica Slovenie şi-a
câştigat binecunoscuta poziţie favorizată pentru admiterea în
structurile europene, între altele, prin industrie.
2. Ca ţară a
turismului, totuşi, România nu are nici piramidele Egiptului,
nici polderele sau lalelele Olandei, nici vestigiile antice
ale Greciei şi Italiei, nici vestigiile medievale sau baroce
ale Germaniei, Austriei, Franţei sau Sankt Petersburgului sau
cele maure ale Spaniei, nici berea Germaniei sau a Austriei,
nici Alpii Elveţiei sau Hymalaia Nepalului, nici miile de
kilometri de plajă oferite de coasta sinuoasă şi insuliţele
Greciei, Croaţiei sau Viet-Nam-ului sau exotismul Hawaii-ului,
nici luxul Balearelor, Azorelor, Canarelor sau Bermudelor, iar
amenajarea intensivă a turismului montan şi rural în
România, reabilitarea litoralului românesc şi amenajarea
turistică a Deltei sunt imperios necesare, dar pot dura şi pot
fi condiţionate de mutaţii importante în conştiinţa publică
românească. Chiar realizate, ele nu ţin loc de industrie.
3. Poziţia
comercială a României, gâtuită de Bosfor, oricât de favorabilă
ar fi, nu este cea a Amsterdamului Mării Nordului, a
Malayesiei strâmtorii Malacca, a Atenei centrului Mediteranei
sau a Gibraltarului de la ieşirea acesteia; drumul est-vest al
Europei trece nu numai prin România, ci şi prin Ucraina –
Polonia, sau prin Bulgaria – Serbia – Croaţia – Ungaria /
Austria. Pentru mărfurile brute de mare tonaj, sunt meritorii
eforturile Puterii de a valorifica drumul Caspica - Europa
prin Canalul Dunărea – Marea Neagră. Pentru mărfurile
industriale înalt prelucrate, noua eră a comerţului
electronic, în care oricine va comanda orice de oriunde, prin
INTERNET, face caducă însăşi noţiunea de poziţie
geostrategică, cel puţin în comerţ.
4. Agricultura
României, cu restructurările profunde pe care le-a suferit,
datorită grandomaniei din epoca economiei centraliste şi în
sensul opus, datorită fărâmiţării anarhice, în perioada
post-1989, nu (mai) este în măsură să ofere, ea singură,
locuri de muncă şi, mai ales, hrană la 22 milioane de
locuitori, iar reconstruirea agriculturii româneşti pe baze
tehnologice şi structurale avansate va fi, de asemenea, un
proces de foarte lungă durată, care încă nu dă semne de a
începe; dimpotrivă, deocamdată mai continuă fărâmiţarea şi
distrugerile. Realizarea unei agriculturi româneşti productive
eficiente constituie o mare prioritate naţională, dar care
nici ea nu se contrapune industriei. Oricum, mai curând (în
timp) se poate valorifica industria de care (încă) mai
dispunem, în timp ce re-restructurarea şi eficientizarea
agriculturii, care justifică toate eforturile, va necesita mai
mult timp.
5. O economie a
serviciilor şi a informaţiilor nu se clădeşte în orice
condiţii, ci numai pe o bază a producţiei materiale, în
completarea acesteia şi revoluţionând-o pe aceasta; ea nu
ţine loc de producţie materială. O populaţie de 22
milioane guri trebuie hrănită; o populaţie cu 22 milioane de
corpuri trebuie îmbrăcată şi încălţată şi trebuie să aibă
acoperişuri deasupra capetelor; pentru aceasta, sau îşi
produce acasă principalele bunuri de consum şi de
construcţie, sau are ce exporta suficient pentru a-şi cumpăra
bunurile de consum şi de construcţie de care are nevoie.
Populaţia nu se hrăneşte, nu se îmbracă, nu se încalţă şi nu
se adăposteşte nici cu informaţie, nici, de exemplu, cu
servicii bancare avansate sau cu telefonie mobilă, oricât de
necesare şi utile ar fi acestea într-o economie modernă.
Faţă de cele
arătate, ce ne rămâne în lumea şi în capacitatea
concurenţială:
– pe care o pune
drept condiţie formală primordială de admitere a României
Uniunea Europeană,
– pentru care am
acceptat orice aşteptând obţinerea Clauzei,
– pentru a penetra
din nou pe pieţele asiatice,
– pentru a nu
deveni lada de reziduuri comerciale şi piaţa pasivă de
desfacere a CEFTA şi UE, a lumii?
Industria.
Ce rămâne pentru a
echilibra balanţa comercială, pentru a avea pe ce valută
importa ceea ce nu ajunge, pentru a opri presiunile de
devalorizare a leului, pentru a moderniza economia?
Industria.
Nu toată industria
moştenită. Nu toată industria actuală. Nu aceeaşi industrie cu
cea actuală.
Pe de o parte, o
industrie acoperind necesităţile cantitative largi (inclusiv
sub aspect calitativ) ale ţării – alimentaţie, industrie
uşoară, construcţii, infrastructuri, informatică.
Pe de altă parte,
un număr selectiv de priorităţi tehnologice în domenii
avansate, selectate:
– în baza unor
strategii industriale (macroeconomice şi microeconomice),
– în baza unor
iniţiative,
– în baza unor
şanse, a unor reuşite, care să asigure exporturile de valoare
adăugată ridicată necesare pentru avansarea României în
ierarhia mondială, inclusiv sub aspectul nivelului de trai
(şi, la nivelul microeconomic, nu trebuie neglijată nici una
dintre componentele enumerate: strategii, iniţiative, şanse).
Desigur, există
dilema (şi puncte de vedere controversate, opuse): o industrie
diversificată numai în ramuri / subramuri accesibile
tehnologic, sau o industrie diversificată şi în ramuri /
subramuri de vârf sub aspect tehnologic?
Se impune, se pare,
a doua variantă, în baza aserţiunii / premisei /
ipotezei de lucru / axiomei că o cantonare de perspectivă
numai în ramuri / subramuri astăzi accesibile tehnologic ar
condamna industria României şi România însăşi la o perpetuă
rămânere în urmă şi dependenţă economică. Dar strategiile
industriale necesită o discuţie aparte.
|
