Despre acest sit

Despre Mario Duma

Cercetari si studii

 

 

 

 „Cercetarea, industria, economia României şi conexiunile lor. Diagnoze, politici, solutii, noi abordari.
1965 - 2004"

 

Cuprinsul cartii si acces la alte articole
 

83 Privatizarea PETROM – sub semnul unei mari dileme (2003)

      

Ajunsă la ora unor scadenţe severe, privatizarea PETROM, despre care se discută şi se scrie atât de mult în aceste zile, prezintă unele aspecte dificile,  care fie nu au fost încă suficient aprofundate, fie nu au fost încă suficient prezentate opiniei publice.

Trebuie reamintit faptul că, în sine, PETROM este o structură etatistă şi monopolistă, aşa cum a fost statuată prin Ordonanţa de Urgenţă (tot o urgenţă!) a guvernului nr. 49/1997, aprobată prin Legea nr. 70/1998. O structură etatistă, pentru că reprezintă, de fapt, un minister, sau cel mult o „centrală industrială” a industriei petroliere – proprietate de stat, incluzând toate capacităţile de profil proprietate a statului în unele subramuri (de exemplu extracţia ţiţeiului, transportul ţiţeiului şi al produselor petroliere prin conducte, depozitarea, distribuţia); în alte subramuri incluzând principalele capacităţi, chiar dacă unele au rămas în afara PETROM (de exemplu – rafinăriile, capacităţile de procesare a ţiţeiului şi a gazelor naturale). O structură etatistă, de asemenea, pentru că cele peste 60 de unităţi componente nu sunt întreprinderi, societăţi comerciale, ci au statutul modest de filiale.

Din motivele arătate, PETROM este, de asemenea, o structură monopolistă, ocupând, în principalele subramuri componente, o poziţie de exclusivitate, sau, în câteva subramuri, poziţii pregnant dominante pe piaţa internă. Contestările, obiecţiile care au fost exprimate la data înfiinţării PETROM în legătură cu încălcarea principiilor şi legislaţiei protejării concurenţei, au fost stinse – atunci – cu argumentul că este o structură de stat, care oricum ocupă o poziţie dominantă pe piaţa internă.

Ar fi fost de aşteptat ca primul pas în privatizarea PETROM să fi fost  o restructurare adecvată a acestuia, pentru a-l face mai atractiv pentru privatizare, pe de o parte, pentru a preveni un monopol privat asupra economiei româneşti, prin monopolul asupra unei ramuri industriale strategice de maximă importanţă.

A prevalat, se vede, lozinca, ieftină şi prăfuită: „întâi privatizare, apoi restructurare”, bazată pe argumentul pueril că noul proprietar privat va şti mai bine decât statul cum să facă restructurarea. Or, restructurarea poate schimba în mod esenţial înseşi condiţiile pentru privatizare, în sensuri diferite. Aici, în cazul PETROM, interesele viitorului şi ale actualului proprietar pot fi în divergenţă profundă, iar scoaterea PETROM la privatizare cu structura sa etatistă şi monopolistă actuală poate induce influenţe dezavantajoase pentru România, pe termen lung.

Ce restructurare ne-am fi aşteptat – şi considerăm imperios necesar – să sufere PETROM întru pregătirea privatizării ? Simplu: în fiecare subramură (extracţie, rafinare etc.) ar fi fost util să fie create câteva întreprinderi, independente între ele, pe cât posibil – concurente între ele, nu delimitate prin monopoluri naturale, inclusiv teritoriale. Dar chiar şi o delimitare după un criteriu teritorial ar fi preferabilă absenţei oricărei divizări şi delimitări, pentru că, oricum, întreprinderi cu proprietari diferiţi, fie şi din judeţe diferite, tot exercită o anumită presiune concurenţială reciprocă, directă sau indirectă (de exemplu, privind preţurile de livrare ale diferitelor produse petroliere, calitatea acestora, condiţiile de livrare, anumite condiţii sociale create etc.).  Iar când până şi monopolul natural nu poate fi evitat (de exemplu – conducte), să fie pregătite clauze severe, de introdus în contractul de privatizare, privind prohibirea unor comportamente de concurenţă neloială sau de abuz de poziţie dominantă, acceptarea de către investitorul cumpărător a controlului unei autorităţi naţionale privind preţurile ş.a.

Ce avantaje ar prezenta o astfel de restructurare prealabilă privatizării? În primul rând, prevenirea, în acest stadiu, a menţinerii  monopolurilor pe piaţa românească a petrolului şi a produselor petroliere, cu toate consecinţele ce decurg, inclusiv pentru industria de utilaj petrolier – de la consecinţele economice la cele politice (să nu uităm de experienţa ROMTELECOM, nu numai prin comportamentul vădit monopolist, nu numai prin concurenţa neloială făcută întreprinderilor româneşti de echipamente de telecomunicaţii în favoarea celor similare din Grecia, dar şi poziţia ostilă a Greciei faţă de România în cursul unora dintre crizele politice internaţionale recente). De asemenea, tot mai multe decizii cu impact major, economic (implementarea generalizată sau nu a unor anumite noutăţi tehnologice, modificând condiţiile de competitivitate internaţională a României), social (închideri de întreprinderi), ecologic (inclusiv ritmul de epuizare a resurselor minerale) şi politic, s-ar lua de facto nu în parlamentul sau in guvernul României, nici măcar în organisme internaţionale la care ţara noastră este afiliată de bună voie – nevoie, ci în cabinetele directoriale ale întreprinderilor cumpărătoare, de care am depinde în mod excesiv, prin poziţia lor dominantă.

Mai departe, privind avantajele restructurării prealabile privatizării: Afluxul unui număr mai mare de investitori. Dar, mai ales: punerea unui număr mai mare de investitori în poziţia de a se considera şi a se comporta ca investitori strategici (în comparaţie cu soluţia actuală, când cei mai mulţi dintre investitori, la un acelaşi volum  al capitalului investit, s-ar vedea puşi în poziţia de investitori profund minoritari, fiind diluaţi în capitalul social total al PETROM). Securitate economică sporită pentru România, independenţă sporită faţă de eventualele crize domestice ale unor mari investitori  (a se vedea exemplul DAEWOO).

Care sunt, totuşi, şi dezavantajele unei restructurări prealabile privatizării? În primul rând – factorul timp, presiunea organismelor internaţionale şi a imperativelor interne ale reformei economice. S-ar putea evita, însă, o restructurare efectivă prealabilă, ea proiectându-se, negociindu-se cu cumpărătorii şi efectuându-se prin contractele de privatizare (care s-ar referi nu la procente abstracte din capitalul total al PETROM, ci la procente nominalizate din acest capital, care ar reprezenta anumite obiective tehnologice, uzine, judeţe, filiale etc.)

 În al doilea rând, este posibil ca interesul pentru PETROM în ansamblul său, eventual manifestat de investitori de profil de cea mai înaltă potenţă tehnologică şi economic-financiară pe plan mondial, să scadă în faţa unei oferte de privatizare numai pentru părţi componente ale PETROM, astfel încât să rămânem cu investitori de rang inferior (cum sunt, de fapt, mulţi şi din actuala listă de investitori).

În fine, poziţia unor unităţi de cercetare din componenţa actuală a PETROM ar putea fi mai defavorabilă decât în condiţiile unui investitor strategic unic pentru întregul PETROM, dar există şi posibilităţi contrare (dacă eventualul investitor unic, având o  bază proprie de cercetare puternică, nu ar fi interesat de cea din PETROM; dacă tocmai investitori de gradul doi ar fi interesaţi să profite de ocazie pentru a realiza un salt al potenţei tehnologice proprii). În cazul ROMTELECOM, cercetarea româneasca nu a fost avantajată de vinderea în bloc a companiei, chiar dimpotrivă.

            Problema este de analizat – şi sunt de negociat şi de adoptat decizii cu consecinţe excepţionale asupra acestei naţiuni.

 

 

 

©Mario Duma. Toate drepturile rezervate.
Copyright 2003 Ecaffianted.com Site powered by mxs.ca