Ajunsă la ora unor
scadenţe severe, privatizarea PETROM, despre care se discută
şi se scrie atât de mult în aceste zile, prezintă unele
aspecte dificile, care fie nu au fost încă suficient
aprofundate, fie nu au fost încă suficient prezentate opiniei
publice.
Trebuie reamintit
faptul că, în sine, PETROM este o structură etatistă şi
monopolistă, aşa cum a fost statuată prin Ordonanţa de Urgenţă
(tot o urgenţă!) a guvernului nr. 49/1997, aprobată prin Legea
nr. 70/1998. O structură etatistă, pentru că reprezintă, de
fapt, un minister, sau cel mult o „centrală industrială” a
industriei petroliere – proprietate de stat, incluzând toate
capacităţile de profil proprietate a statului în unele
subramuri (de exemplu extracţia ţiţeiului, transportul
ţiţeiului şi al produselor petroliere prin conducte,
depozitarea, distribuţia); în alte subramuri incluzând
principalele capacităţi, chiar dacă unele au rămas în afara
PETROM (de exemplu – rafinăriile, capacităţile de procesare a
ţiţeiului şi a gazelor naturale). O structură etatistă, de
asemenea, pentru că cele peste 60 de unităţi componente nu
sunt întreprinderi, societăţi comerciale, ci au statutul
modest de filiale.
Din motivele
arătate, PETROM este, de asemenea, o structură monopolistă,
ocupând, în principalele subramuri componente, o poziţie de
exclusivitate, sau, în câteva subramuri, poziţii pregnant
dominante pe piaţa internă. Contestările, obiecţiile care au
fost exprimate la data înfiinţării PETROM în legătură cu
încălcarea principiilor şi legislaţiei protejării concurenţei,
au fost stinse – atunci – cu argumentul că este o structură de
stat, care oricum ocupă o poziţie dominantă pe piaţa internă.
Ar fi fost de
aşteptat ca primul pas în privatizarea PETROM să fi fost o
restructurare adecvată a acestuia, pentru a-l face mai
atractiv pentru privatizare, pe de o parte, pentru a preveni
un monopol privat asupra economiei româneşti, prin monopolul
asupra unei ramuri industriale strategice de maximă
importanţă.
A prevalat, se
vede, lozinca, ieftină şi prăfuită: „întâi privatizare, apoi
restructurare”, bazată pe argumentul pueril că noul proprietar
privat va şti mai bine decât statul cum să facă
restructurarea. Or, restructurarea poate schimba în mod
esenţial înseşi condiţiile pentru privatizare, în sensuri
diferite. Aici, în cazul PETROM, interesele viitorului şi ale
actualului proprietar pot fi în divergenţă profundă, iar
scoaterea PETROM la privatizare cu structura sa etatistă şi
monopolistă actuală poate induce influenţe dezavantajoase
pentru România, pe termen lung.
Ce restructurare
ne-am fi aşteptat – şi considerăm imperios necesar – să sufere
PETROM întru pregătirea privatizării ? Simplu: în fiecare
subramură (extracţie, rafinare etc.) ar fi fost util să fie
create câteva întreprinderi, independente între ele, pe cât
posibil – concurente între ele, nu delimitate prin monopoluri
naturale, inclusiv teritoriale. Dar chiar şi o delimitare după
un criteriu teritorial ar fi preferabilă absenţei oricărei
divizări şi delimitări, pentru că, oricum, întreprinderi cu
proprietari diferiţi, fie şi din judeţe diferite, tot exercită
o anumită presiune concurenţială reciprocă, directă sau
indirectă (de exemplu, privind preţurile de livrare ale
diferitelor produse petroliere, calitatea acestora, condiţiile
de livrare, anumite condiţii sociale create etc.). Iar când
până şi monopolul natural nu poate fi evitat (de exemplu –
conducte), să fie pregătite clauze severe, de introdus în
contractul de privatizare, privind prohibirea unor
comportamente de concurenţă neloială sau de abuz de poziţie
dominantă, acceptarea de către investitorul cumpărător a
controlului unei autorităţi naţionale privind preţurile ş.a.
Ce avantaje ar
prezenta o astfel de restructurare prealabilă privatizării? În
primul rând, prevenirea, în acest stadiu, a menţinerii
monopolurilor pe piaţa românească a petrolului şi a produselor
petroliere, cu toate consecinţele ce decurg, inclusiv pentru
industria de utilaj petrolier – de la consecinţele economice
la cele politice (să nu uităm de experienţa ROMTELECOM, nu
numai prin comportamentul vădit monopolist, nu numai prin
concurenţa neloială făcută întreprinderilor româneşti de
echipamente de telecomunicaţii în favoarea celor similare din
Grecia, dar şi poziţia ostilă a Greciei faţă de România în
cursul unora dintre crizele politice internaţionale recente).
De asemenea, tot mai multe decizii cu impact major, economic
(implementarea generalizată sau nu a unor anumite noutăţi
tehnologice, modificând condiţiile de competitivitate
internaţională a României), social (închideri de
întreprinderi), ecologic (inclusiv ritmul de epuizare a
resurselor minerale) şi politic, s-ar lua de facto nu în
parlamentul sau in guvernul României, nici măcar în organisme
internaţionale la care ţara noastră este afiliată de bună voie
– nevoie, ci în cabinetele directoriale ale întreprinderilor
cumpărătoare, de care am depinde în mod excesiv, prin poziţia
lor dominantă.
Mai departe,
privind avantajele restructurării prealabile privatizării:
Afluxul unui număr mai mare de investitori. Dar, mai ales:
punerea unui număr mai mare de investitori în poziţia de a se
considera şi a se comporta ca investitori strategici (în
comparaţie cu soluţia actuală, când cei mai mulţi dintre
investitori, la un acelaşi volum al capitalului investit,
s-ar vedea puşi în poziţia de investitori profund minoritari,
fiind diluaţi în capitalul social total al PETROM). Securitate
economică sporită pentru România, independenţă sporită faţă de
eventualele crize domestice ale unor mari investitori (a se
vedea exemplul DAEWOO).
Care sunt, totuşi,
şi dezavantajele unei restructurări prealabile privatizării?
În primul rând – factorul timp, presiunea organismelor
internaţionale şi a imperativelor interne ale reformei
economice. S-ar putea evita, însă, o restructurare efectivă
prealabilă, ea proiectându-se, negociindu-se cu cumpărătorii
şi efectuându-se prin contractele de privatizare (care s-ar
referi nu la procente abstracte din capitalul total al PETROM,
ci la procente nominalizate din acest capital, care ar
reprezenta anumite obiective tehnologice, uzine, judeţe,
filiale etc.)
În al doilea rând,
este posibil ca interesul pentru PETROM în ansamblul său,
eventual manifestat de investitori de profil de cea mai înaltă
potenţă tehnologică şi economic-financiară pe plan mondial, să
scadă în faţa unei oferte de privatizare numai pentru părţi
componente ale PETROM, astfel încât să rămânem cu investitori
de rang inferior (cum sunt, de fapt, mulţi şi din actuala
listă de investitori).
În fine, poziţia
unor unităţi de cercetare din componenţa actuală a PETROM ar
putea fi mai defavorabilă decât în condiţiile unui investitor
strategic unic pentru întregul PETROM, dar există şi
posibilităţi contrare (dacă eventualul investitor unic, având
o bază proprie de cercetare puternică, nu ar fi interesat de
cea din PETROM; dacă tocmai investitori de gradul doi ar fi
interesaţi să profite de ocazie pentru a realiza un salt al
potenţei tehnologice proprii). În cazul ROMTELECOM, cercetarea
româneasca nu a fost avantajată de vinderea în bloc a
companiei, chiar dimpotrivă.
Problema este de analizat – şi sunt de negociat şi de adoptat
decizii cu consecinţe excepţionale asupra acestei naţiuni.
|