„Cercetarea, industria, economia României şi conexiunile lor. Diagnoze, politici, solutii, noi abordari.
1965 - 2004"

5  Relaţia ştiinţă – economie (1979)

Era Socialistă[1]*, 20.2.1979

1. Preliminarii

Conceptul de «nouă calitate» are un caracter complex, îmbrăţişând aspecte tehnice, economice, social-politice, umane, ecologice. Sub raport economic, conceptul se referă la creşterea eficienţei întregii activităţi din economie - privind productivitatea muncii sociale, gradul de valorificare a bogăţiilor naturale, rezultatele practice obţinute prin efortul uman, material şi financiar investit în economie.

În obţinerea unei înalte calităţi economice, ştiinţa şi tehnologia au, desigur, un rol esenţial.

Într-adevăr, calitatea economică reprezintă, înainte de toate, o reflectare a calităţii tehnice. Eficienţa economică obţinută de o întreprindere depinde de calitatea materiilor prime (de puritatea compoziţiei, uniformitatea caracteristicilor tehnice, precizia dimensiunilor ş.a.m.d.), de calitatea pieselor şi a subansamblelor, ca şi de calitatea mijloacelor de producţie cu care este dotată (de productivitatea lor, siguranţa lor în funcţionare, consumurile specifice de materiale, combustibil şi de manoperă pe care le necesită în procesul de utilizare). În cadrul acestor intercorelări, fiecare întreprindere condiţionează, prin calitatea produselor sale, eficienţa economică a tuturor celorlalte întreprinderi beneficiare ale produselor sale şi deci a tuturor proceselor de producţie şi de utilizare situate în aval în raport cu propriul proces tehnologic.

În al doilea rând, calitatea economică rezultă şi din recurgerea la metode ştiinţifice radical noi, în scopul elaborării deciziilor optime, ţinând seama de un număr sporit de parametri tehnici şi economici ai proceselor productive, de complexitatea sporită a interacţiunilor şi influenţelor prezente în desfăşurarea lor. Căci o decizie care să reducă în mod optim cheltuielile de ansamblu ale unui proces de producţie necesită un mare volum de muncă de organizare şi conducere, inclusiv muncă ştiinţifică în sprijinul conducerii (analize tehnice, economice, sociale, ecologice, modelare matematică, culegere de date, prelucrare pe calculator, interpretări ş.a.m.d.). Desigur însă, nu există nimic comun între o astfel de amplificare a muncii ştiinţifice de conducere şi o creştere pur cantitativă a numărului de persoane, de forme birocratice sau foruri interpuse în procesul de conducere.

În al treilea rând, accentuarea laturilor calitative în economie constituie o problemă de concepţie, de optimizare şi de fundamentare ştiinţifică, dat fiind că fiecare fenomen, fiecare realizare tehnică şi economică exercită influenţe variate, uneori chiar contradictorii, în diferitele subsfere ale economiei. Creşterea eficienţei care se obţine în realitate este cea rezultată şi sesizată ca atare la nivelul economiei în ansamblu. De exemplu, reducerea substanţială a consumului specific de energie şi combustibil în exploatarea unor utilaje de forţă se obţine pe seama unor perfecţionări, a unor eforturi şi costuri suplimentare - cel puţin de concepţie - la producătorii şi la utilizatorii utilajelor. După cum anumite simplificări posibile în realizarea utilajelor - simplificări care să conducă la ameliorarea indicatorilor economici calitativi la producători - pot fi în detrimentul unor indicatori la utilizatori, ca o consecinţă a creşterii consumurilor specifice în procesul de utilizare, a reducerii durabilităţii şi siguranţei în exploatare. De asemenea, apărarea mediului înconjurător nu poate să nu necesite dispozitive sau instalaţii suplimentare de protejare sau alte modificări constructive şi tehnologice la întreprinderile sau utilajele poluante.

Există numeroase soluţii tehnice noi care produc efecte favorabile în procesul de fabricaţie, ca şi în cel de utilizare - şi aceasta este o tendinţă principală a progresului tehnic. Circuitele integrate au condus la ieftinirea calculatoarelor, dar şi la considerabile avantaje în utilizarea lor. Foliile de polietilenă sunt nu numai cu mult mai ieftine decât orice folii care se produceau înaintea erei maselor plastice, dar oferă utilizatorilor şi facilităţi nevisate înainte. Totuşi, orice soluţie tehnică, orice acţiune de reducere a cheltuielilor se cere analizată prin prisma creşterii productivităţii muncii sociale, ca rezultantă a efectelor din ansamblul proceselor care sunt influenţate, pozitiv sau negativ, de soluţia tehnică în cauză.

De câte ori se procedează aşa, se constată că principala cale pentru creşterea reală a eficienţei este progresul tehnic strâns corelat cu fundamentarea ştiinţifică. Dacă nu se procedează aşa, se ajunge nu rareori să se constate că aşa-zise economii locale, imediate, au provocat daune în alte locuri, iar pe plan economic general nu s-a regăsit, în venitul naţional, ceea ce părea eficient dincoace de poarta întreprinderii.

În numeroase studii şi articole publicate în ultimul timp se subliniază necesitatea de a se stabili legături nemijlocite între ştiinţă şi producţie, iar pe de altă parte de a se obţine o eficienţă ridicată prin asigurarea unor economii cât mai mari în cadrul proceselor de producţie. După opinia mea, aceste două aspecte, aparent distincte, sunt de fapt strâns corelate. Prin perfecţionarea continuă a mecanismului economico-financiar se poate şi este necesar să se ajungă nu numai la reflectarea contribuţiei fiecărei întreprinderi la sporirea venitului naţional, ci şi la stimularea rezultatelor financiare şi a beneficiilor pe care le realizează ea în contextul general, de ansamblu al producţiei - potrivit cu caracterul socialist al economiei noastre unitare planificate. Pentru aceasta se cer a fi găsite şi introduse în practică pârghii prin care activitatea şi rezultatele oricărei întreprinderi să poată fi apreciate şi, la nevoie, corectate în funcţie de creşterile sau reducerile de eficienţă determinate de producţia ei la alte unităţi (ca urmare a nivelului tehnic şi a calităţii produselor, a operativităţii livrărilor ş.a.m.d.). În acest fel producţia va fi stimulată să apeleze mai intens la rezultatele ştiinţei şi tehnologiei, manifestând preocupări mai susţinute pentru aplicarea rapidă a soluţiilor noi, a invenţiilor aducătoare de eficienţă nu numai în propriile procese de fabricaţie, ci şi la utilizarea produselor ce prezintă noi valori de întrebuinţare şi caracteristici tehnico-economice superioare - obţinându-se o nouă calitate în economie, prin orientarea activităţii fiecărei întreprinderi spre o contribuţie maximă, optimizată ştiinţific, la sporirea venitului naţional.

Sunt oare mult prea complicate sau prea greu de găsit asemenea pârghii? După părerea mea, nu. Iată un exemplu referitor la posibilitatea îmbunătăţirii sistemului contractual în cercetarea ştiinţifică. În prezent, pentru asimilarea unui produs nou, contractul de cercetare se încheie, de regulă, fie cu viitorul producător, fie cu viitorul utilizator al produselor în cauză. Fiecare dintre aceştia - în calitate de beneficiar al contractului - poate imprima cercetării (deci şi caracteristicilor tehnico-economice ale soluţiei elaborate) tendinţe unilaterale: producătorul va cere, înainte de toate, performanţe la limita acceptabilă, minim de efort de asimilare, maxim de rentabilitate în fabricaţie; iar utilizatorul - maxim de performanţe în utilizare, preţ de livrare cât mai scăzut. În consecinţă, numai un contract tripartit (explicit sau implicit) având ca beneficiari şi colaboratori pe viitorul producător, ca şi pe reprezentantul viitorului utilizator, ar putea asigura elaborarea unei soluţii tehnice optime sub raport economic de ansamblu. [2]*

Unele pârghii de genul celor menţionate sunt prevăzute de legile în vigoare, dar aplicarea lor este uneori ocolită în practică. Bunăoară, în Legea nr. 19/1971 cu privire la regimul preţurilor şi tarifelor (articolul 17, paragraful a, alineatul 3) se prevede că "rentabilitatea produselor învechite va fi redusă, astfel încât unităţile producătoare să fie cointeresate să le înlocuiască cu altele moderne şi cu eficienţă sporită"[3]*. Desigur, reducerea rentabilităţii produselor învechite reprezintă în mod nemijlocit, local şi imediat, o diminuare a beneficiilor prelevate la buget. Dar cât ar câştiga economia în general (inclusiv întreprinderile producătoare în cauză) dacă în locul produselor cu parametri învechiţi s-ar realiza în ritm accelerat produse moderne şi cu eficienţă sporită!

2. Ştiinţa amplifică potenţialul productiv

Ştiinţa a devenit o forţă nemijlocită a producţiei[4]*, în sensul participării ei cu un rol esenţial la determinarea directă a conţinutului şi a rezultatelor proceselor productive - şi aceasta atât prin atribuţia sa de inovare, ca şi prin cea de optimizare, atât prin soluţii cât şi prin decizii. Ştiinţa nu creează nemijlocit valori de întrebuinţare, în sensul că nu este niciodată situată pe poziţia finală, de ieşire din ciclul tehnologic, adică acolo unde apar concret şi "nemijlocit" rezultatele fizice ale producţiei. Dimpotrivă, după activitatea de cercetare ştiinţifică urmează întotdeauna alte activităţi şi faze tehnologice care materializează şi finalizează integral ceea ce a creat ştiinţa. Rezultă că efectele practice, concrete ale ştiinţei nu-i aparţin niciodată numai ei, dar întotdeauna ele sunt incluse indisolubil în rezultatele activităţii productive, pe care ştiinţa o potenţează.

Progresul civilizaţiei prin ştiinţă provine, în principal, din capacitatea acesteia de a genera noi valori de întrebuinţare, de a crea soluţii tehnice care să asigure fie o nouă satisfacere a unor necesităţi cunoscute, fie satisfacerea unor noi necesităţi - fără a neglija câtuşi de puţin aportul ei la creşterea productivităţii muncii vii şi la reducerea cheltuielilor materiale în procesele de producţie în care se realizează noile valori de întrebuinţare.

Pe de altă parte, eficienţa care se obţine cu ajutorul ştiinţei este legată de evoluţia şi propagarea în timp a unor acumulări cantitative ce conduc la noua calitate economică. Este ştiut că orice noutate tehnică aplicată în producţie presupune o perioadă de eforturi şi cheltuieli iniţiale, perioadă în care bilanţul financiar este negativ. Urmează - în caz de reuşită - o creştere rapidă, explozivă a efectelor economice, până la un vârf sau la un palier cu o anumită durată, după care are loc un proces treptat, mai mult sau mai puţin îndelungat, de uzură morală (uneori şi fizică), de declin al eficienţei realizate.

În cazul unor progrese majore în ştiinţă şi tehnologie, alura variaţiei se modifică: soluţiile obţinute nu sunt înlocuite cu altele, ci, dimpotrivă, servesc ca suport pentru noi rezultate. Efectele obţinute se propagă şi se înmulţesc în avalanşă, într-o veritabilă reacţie în lanţ. Exemplul cel mai spectaculos, în acest sens, din cel de-al treilea pătrar al secolului nostru l-a constituit tehnica dispozitivelor semiconductoare, care a evoluat de la modestul tranzistor de laborator al anului 1948 până la calculatoarele electronice cu circuite integrate pe scară largă, la radioreceptoarele portabile şi la comunicaţiile prin sateliţi, cu tot ce au revoluţionat acestea în lumea ştiinţei, tehnologiei, culturii, în viaţa materială şi spirituală a generaţiei noastre - proces care continuă şi se adânceşte ireversibil.

Desigur, nu orice rezultat ştiinţific sau tehnologic se poate compara cu tranzistoarele, cu laserul, cu fisiunea sau fuziunea nucleară, cu motorul cu reacţie sau cu teoria legăturii inverse - baza automaticii şi a ciberneticii. Dar printre foarte numeroasele rezultate ştiinţifice - pe lângă cele care, inevitabil, se pierd pentru posteritate - există realizări care, direct sau indirect, explicit sau implicit, decurg una din cealaltă, se clădesc una pe suportul celeilalte sau, mai adesea, pe suportul celorlalte. Are loc procesul reproducţiei ştiinţifice, vital pentru ştiinţă - şi pentru progresul omenirii -, proces în care o parte din rezultatele ştiinţei, pe lângă efectele directe pe care le dau practicii, reintră în ciclul tehnologic al ştiinţei înseşi, în dezvoltarea sa exponenţială. Mai mult, aşa cum în industrie se fabrică mijloace de producţie exclusiv cu scopul reproducţiei, al dezvoltării industriei în sine, tot astfel în ştiinţă există - şi trebuie să existe - progrese destinate exclusiv reproducţiei ştiinţifice. Am în vedere lărgirea continuă a sferei cunoaşterii, ca şi elaborarea unor noi teorii şi modele, a unor metode şi instrumente noi de măsurare, de încercare sau de calcul, dezvoltarea experienţei specialiştilor formaţi, sporirea bazei materiale a cercetării, realizate prin autoutilare. În consecinţă, prin sistemul contractelor de cercetare sau prin alte modalităţi ar fi necesar să se asigure surse de finanţare corespunzătoare în vederea realizării - în proporţii judicios stabilite - şi a reproducţiei ştiinţifice.

3. Incidenţa mecanismului economico-financiar

Mecanismul economico-financiar percepe aportul ştiinţei la dezvoltarea economico-socială prin efectele ce se obţin. În condiţiile actuale, ştiinţa reprezintă un factor esenţial de creştere a eficienţei muncii sociale, iar eficienţa este un criteriu-cheie de comparare, de comensurare economică a diferitelor activităţi ce participă la diviziunea socială a muncii. Admiţând drept corectă măsurarea contribuţiei ştiinţei prin efecte, cred că nu este câtuşi de puţin lipsit de interes a examina dacă structura efectelor ei, măsurate în prezent, este într-adevăr concludentă, adecvată cerinţelor şi completă, adică dacă ceea ce se măsoară caracterizează fidel şi coerent efectele ştiinţei pe plan economic şi social. (Mă limitez la efecte; problema eforturilor, care, alături de efecte, definesc eficienţa, este mai simplă).

Aici apare însă un punct nevralgic: informaţiile prin care mecanismul economico-financiar percepe actualmente rezultatele (efectele) ştiinţei provin din structuri informaţionale destinate observării altor activităţi, şi anume a activităţilor de tip producţie industrială. Aceste informaţii sunt în fond (tipologic) diferite de cele necesare pentru a caracteriza contribuţia reală, specifică a ştiinţei. Într-o atare situaţie, efectele ştiinţei, fiind încorporate în rezultatele activităţii productive, pot fi cel mult decelate în ansamblul acestor rezultate - mai greu sau mai uşor, mai mult sau mai puţin convenţional şi nu întotdeauna.

Pe de altă parte, potrivit rolului său primordial, acela de a genera noi valori de întrebuinţare, ştiinţa diseminează efecte în întreaga economie şi societate. Dar mecanismul economico-financiar nu realizează - şi nici nu poate principial realiza - reportarea şi raportarea fiecărui rezultat economic la fiecare sămânţă de ştiinţă din care el a germinat, sub sancţiunea unei infinite amplificări a fluxurilor informaţionale. Astfel, o cercetare tehnico-ştiinţifică cu efect economic foarte concret şi măsurabil la utilizatorii noilor produse - de exemplu, economia de combustibil sau de energie la folosirea unui nou tip de motor - nu ar putea fi contabilizată nici dacă aceste motoare s-ar găsi înglobate în mijloace de producţie aflate la diferite întreprinderi, dar cu atât mai puţin dacă ar fi incluse în bunuri de consum aflate la populaţie (automobile, frigidere ş.a.). În primul caz datorită volumului uriaş de evidenţe din care ar trebui extrase şi însumate eventualele raportări, iar în al doilea din cauza inexistenţei evidenţelor primare aferente.

De aceea, socotesc că s-ar obţine o imagine deformată a eficienţei economice a cercetării ştiinţifice şi tehnice dacă s-ar tinde să se ia în considerare numai efectele ei directe şi imediate, postcalculate contabil în cadrul primului proces de producţie în care a avut loc aplicarea rezultatelor. Dimpotrivă, cred că este necesar ca întotdeauna, în toate componentele mecanismului economico-financiar, să fie cuantificate toate efectele directe şi indirecte, cantitative şi calitative, imediate şi viitoare ale activităţii de cercetare. Dar pentru aceasta este nevoie de elaborarea unor noi instrumente de calcul specifice, de găsirea soluţiilor de detaliu care să permită a reflecta efectele ştiinţei şi tehnologiei cât mai fidel în indicatorii de plan ai întreprinderilor şi institutelor, în rezultatele lor financiare, în retribuirea după cantitatea şi calitatea muncii. Numai în asemenea condiţii producţia, ca şi cercetarea tehnico-ştiinţifică se vor putea orienta cu eficienţă sporită spre obiectivele determinante ale dezvoltării economico-sociale, ale calităţii în economie.

Mai mult, cred că ar fi necesar ca activitatea ştiinţifică şi tehnologică, sporind potenţialul producţiei, să fie reflectată în indicatorii acesteia din urmă sub forma unui "coeficient de multiplicare" (asemenea indicatori multiplicativi ai eficienţei ştiinţei, uzuali în funcţiile de producţie macroeconomice, nu sunt folosiţi - şi nici nu sunt cunoscuţi - în contabilitatea întreprinderilor). În general, acţiunea factorilor calitativi din economie, procesele de inovare şi de optimizare - pentru a nu mai vorbi despre dezvoltarea cunoaşterii - se desfăşoară după legi cărora le corespund modele matematice bazate pe funcţii de mare complexitate. Dimpotrivă, postcalculul contabil este esenţialmente structurat pe adunare şi scădere: intrări, ieşiri (înmulţirile şi împărţirile care se fac aici au un rol de artificiu pentru cheile de repartizare a unor cheltuieli comune, dar nu modifică esenţa metodei). Apare evidentă, aşadar, inadecvarea încadrării procustiene a proceselor multiplicative, exponenţiale, cu legătură inversă, combinatorii, probabilistice, iterative ş.a.m.d. numai în primele două operaţii ale aritmeticii elementare.

În consecinţă, paralel cu căutările actuale, de mare utilitate, în scopul perfecţionării metodelor de planificare şi de urmărire a cercetării tehnico-ştiinţifice în funcţie de efectele economice postcalculate, cred că ar fi de un real interes iniţierea şi dezvoltarea în perspectivă a unor preocupări şi investigaţii pentru conceperea în acest sens a unui sistem specific de criterii principial noi - pornind de la ponderea economică a ramurilor, ritmul de progres tehnic în profilul ramurii, nivelul calitativ economic comparativ cu cel mondial şi cu cel potenţial, profunzimea, aria şi consecinţele modificărilor şi ale dezvoltărilor necesare şi realizate, apartenenţa la obiective strategice prioritare ş.a.m.d. (inclusiv elaborarea instrumentelor juridice, economico-financiare şi informaţional-decizionale aferente). Dacă metodele actuale ar putea fi considerate ca fiind bazate pe determinarea analitică a eficienţei economice a ştiinţei, orientarea preconizată s-ar referi la elucidarea ansamblului de consecinţe social-economice ale cercetării ştiinţifice, la determinarea impactului[5]* social-economic organic al ştiinţei şi tehnologiei.

4. Corelări necesare

Am menţionat că rezultatele majore ale cercetării ştiinţifice se obţin, se acumulează, se propagă şi, adesea, se amplifică în timp. Cum se îmbină oare această proprietate caracteristică a procesului producţiei şi reproducţiei ştiinţifice cu ceea ce se numeşte, în mecanismul economico-financiar, "an de plan", "an financiar"? Desigur că prin planificare, aplicând în viaţă politica partidului de dezvoltare continuă a economiei prin introducerea noilor realizări tehnice, creşterea progresivă a indicatorilor economici calitativi. În acest sens, cred că orientarea spre o nouă calitate în economie impune reflectarea cât mai fidelă, în metodologia de planificare şi în cea financiară, a unor cerinţe şi activităţi legate de înnoirea producţiei, de elaborarea şi de introducerea în practică a noilor soluţii tehnice, de propagarea efectelor acestora.

Într-adevăr, eforturile umane, materiale, financiare, chiar şi alocările de capacităţi de producţie pentru pregătirea şi experimentarea noilor soluţii tehnice care urmează a fi aplicate în anii următori, pot să influenţeze uneori negativ îndeplinirea unor indicatori ai planului curent, rezultatele financiare curente - ca şi cum ar fi vorba de o activitate necorespunzătoare. Explicitarea distinctă a cheltuielilor făcute pentru cercetare şi pentru introducerea tehnicii noi în bugetul de venituri şi cheltuieli al întreprinderilor nu rezolvă complet problema. De aceea socotesc că este necesar ca în calculul tuturor indicatorilor de plan să se reflecte participarea întregului proces productiv la propria sa înnoire, prin luarea în considerare - în planificare - a influenţelor şi resurselor aferente cercetării şi aplicării noilor soluţii tehnice.

În acelaşi timp se constată unele disjuncţii de altă natură. Regularizarea unor rezultate financiare în cadrul întreprinderii se poate face în prezent între trimestrele unui an. Dar caracterul multianual al progresului tehnic, al perfecţionării calităţii economice impune un plus de continuitate şi de manevrabilitate - dincolo de limitele anuale - a rezultatelor financiare, a fondurilor constituite la dispoziţia întreprinderilor, a acumulărilor de realizări care converg spre îndeplinirea indicatorilor de plan. Cred că şi stimulentele materiale prevăzute de lege ar trebui să fie întotdeauna foarte atent împărţite între recompensarea eforturilor depuse pentru obţinerea rezultatelor raportate în anul de plan curent şi recompensarea celor destinate pregătirii înnoirii producţiei, creşterii calităţii economice în etapele următoare.

Este de subliniat, totodată, un aspect, după părerea mea, esenţial, şi anume că numai în condiţiile în care principiile autogestiunii şi ale autoconducerii vor fi aplicate cu consecvenţă, în condiţiile în care propunerile de plan ale întreprinderilor vor respecta corelaţiile interne, tehnice şi economice, proprii proceselor lor tehnologice şi după ce se întorc aprobate de la forurile ierarhic superioare, numai în aceste condiţii întreprinderile se vor putea ocupa cu eficienţa scontată şi cu continuitatea necesară de optimizarea producţiei şi de introducerea progresului tehnic.

Corelarea strânsă a funcţionării mecanismului economico-financiar cu promovarea progresului tehnico-ştiinţific şi cu accentuarea laturilor calitative în economie ridică, aşadar, probleme de maximă actualitate pentru ansamblul dezvoltării economico-sociale.

Aspectele discutate şi observaţiile prezentate în cuprinsul acestui articol au tocmai în vedere orientarea din ce în ce mai fermă a activităţii întreprinderilor spre o calitate economică ridicată, realizată cu ajutorul ştiinţei şi tehnologiei, ca şi orientarea cercetării tehnico-ştiinţifice spre problemele majore ale creşterii calităţii economice. Numai adâncirea cooperării pe acest plan dintre ştiinţă şi producţie poate asigura un ritm tot mai înalt de creştere a eficienţei activităţii economice şi sociale.