|
Azi, 05.07.1990
………………………………………………………………………
Nu se mai pune
problema dacă vom trece de la economia planificată centralizat
la economia de piaţă, pentru că această trecere nu este nici
vreo concesie făcută cuiva, nu este nici vreun capriciu al
modei, ci este mersul normal al istoriei, este calea necesară,
obligatorie pentru a ieşi din închistarea economică în care
ne-a blocat centralismul birocratic...
Nu se mai pune
problema când vom trece la economia de piaţă, pentru că este
concludentă experienţa haosului la care au condus tărăgănările
şi jumătăţile sau sferturile de măsuri de la unii dintre
vecini, iar programul guvernamental, agreat de toate forţele
politice ale ţării, a exprimat fermitatea cu care se
intenţionează să se acţioneze, imediat şi fără echivoc, în
direcţia descentralizării, a democraţiei economice, a
economiei de piaţă.
Marea problemă care
urmează este: cum va fi realizată trecerea la economia de
piaţă; acel cum la care trebuie să dea răspuns programul
operaţional de acţiune, anunţat spre a fi întocmit în decurs
de o lună. Pentru că, în cadrul jaloanelor stabilite, în
limitele plajei de soluţii cunoscute de specialişti şi, de
altfel, ajunse în sfera de informare a opiniei publice, pe
lângă o serie de detalii economice, juridice, procedurale,
organizatorice, care îşi aşteaptă clarificarea (şi care pot
conduce la reuşită sau la eşec, dar nu despre aceasta este
vorba acum), mai există marea şi fundamentala problemă a
implicaţiilor sociale ale procesului de tranziţie la economia
de piaţă (a costurilor sociale, cum li se spune cu un termen
pe care nu îl agreez, pentru că îmi pare că reduce la un
parametru pur tehnic ceva ce poate afecta profund, sub
diferite aspecte, nu numai mii şi milioane de fiinţe umane, ci
şi posibil, întreaga evoluţie politică a acestei ţări).
Problema este
cunoscută şi preocupă guvernul, factorii responsabili de
resort, specialiştii. Umbre de îngrijorare trec şi asupra
cercurilor largi ale populaţiei. Este vorba despre perspectiva
inflaţiei şi a şomajului.
Scopul rândurilor
de faţă nu este de a face o analiză a acestor două fenomene în
sine, sau de a da garanţii că ele sunt evitabile şi nici că
sunt, dimpotrivă, inevitabile.
În orice caz, cred,
cu prea mare seninătate se vorbeşte despre indexare (creşterea
salariilor şi a pensiilor în ritm - index - cu creşterea
preţurilor), ca şi cum, cu indexare, nu ne mai doare inflaţia.
Cu cât indexarea este mai fidelă, cu atât anihilează efectul
de autoreglare economică a inflaţiei, şi, deci, cu atât se
intensifică inflaţia însăşi.
Cred, cu prea
puţină îngrijorare se vorbeşte despre ajutorul de şomaj: s-ar
crede, cu ajutor de şomaj, şomajul - ca şi cum n-ar fi.
Ajutorul de şomaj, dacă este substanţial, este un fel de a ne
fura căciula - sunt plătiţi tot atâţia, dar produc mai
puţini; dacă nu este substanţial, afectează nivelul de trai.
Inflaţia şi şomajul
sunt mecanisme fireşti de autoreglare a unei economii bolnave,
aşa cum febra şi transpiraţia ajuta unui organism să lupte cu
boala. Inflaţia echilibrează cererea cu oferta prin reducerea
puterii de cumpărare; până la inflaţie şi la indexare, orice
alte căi de a creşte oferta de mărfuri sau de a absorbi
într-altfel masa băneasca excedentară sunt binevenite. Cu
toate eforturile depuse în ultimele luni, să admitem că mai
sunt încă de explorat şi alte posibilităţi. La rândul său
şomajul autoreglează piaţa muncii, eliminând forţa de munca
excedentară faţă de condiţiile de eficienţă şi - legat de
inflaţie - limitând puterea de cumpărare a unei părţi a
populaţiei. Deci, orice pas în direcţia creşterii eficienţei
muncii constituie o prevenire sau o atenuare a şomajului.
De altfel, fiecare
salariat care mai lasă să treacă o zi, fără să fi realizat
ceva util pe măsura salariului pe care îl primeşte, afectează
câte puţin întreaga economie şi, de fapt, se înscrie singur
cât mai în fruntea listei viitorilor şomeri care vor fi
rejectaţi de colegi în momentul în care mecanismele de piaţă
vor obliga întreprinderea să-şi pună în balanţă forţa de muncă
de care dispune cu rezultatele productive obţinute. Fiecare
salariat şi fiecare sindicat care revendică spor de salarii
fără acoperire în spor de producţie vandabilă, realizată în
mod eficient, ne împinge pe toţi în inflaţie; la fel - fiecare
întrerupere a producţiei, generatoarele de costuri
suplimentare, oricât de importante ar fi motivele care au
condus la întreruperea producţiei.
Atât inflaţia, cât
şi şomajul, fiind boli de sistem, izvorâte din dezechilibre de
ansamblu ale economiei, nu pot fi prevenite, atenuate,
limitate, decât prin efortul întregii economii şi societăţi şi
prin acţiuni riguros coordonate la nivelul de ansamblu al
economiei şi societăţii. În particular aceasta înseamnă că nu
fiecare minister, sau departament, sau altă instituţie în
parte poate rezolva separat problemele, dar, totodată, că nu
fiecare poate adopta măsuri separate (nu-i nimic - va fi
indexare; nu-i nimic - va fi ajutor de şomaj) fără o cooperare
şi corelare interdepartamentală care să asigure minimalizarea
influenţelor defavorabile, generatoare de inflaţie şi şomaj.
Aşadar, … în faţa
României stă întrebarea: cu ce sacrificii sociale se va
realiza trecerea la economia de piaţă? cât de abili şi de
înţelepţi ne vom dovedi?
P.S. Aceste rânduri erau scrise când am aflat că, la Congresul
Confederaţiei Naţionale a Sindicatelor Libere, s-a discutat un
protest contra moratoriului faţă de revendicări salariale.
Moratoriul, care ar fi trebuit de mult să fie iniţiat de către
sindicate însele, constituie o condiţie la limită în pragul
prăpastiei inflaţiei, către care şirul de greve din ultimele
luni ne-a împins cu tenacitate (desigur, mai sunt şi alţi
factori de influenţă, dar şi acesta este unul important). Oare
sindicatele noastre sunt libere de răspundere faţă de poporul
român?*
|
