|
Probleme economice,
nr. 6, iunie1970, pp. 13-28
În activitatea de
ansamblu a oricărei întreprinderi industriale există o
cointeresare materială în realizarea sarcinilor de plan,
inclusiv în realizarea indicatorilor economici principali:
producţie-marfă, rentabilitate, preţ de cost. Această
cointeresare este indisolubil legată de cointeresarea
materială şi morală individuală, directă şi indirectă, a
salariaţilor.
După cum se ştie,
în prezent progresul tehnic şi calitatea produselor sunt în
măsură mult prea mică angrenate în această cointeresare;
dimpotrivă, există factori (asupra unora dintre aceştia se va
insista şi în cele ce urmează), care generează anumite
elemente de contradicţie între interesele promovării
progresului tehnic şi ale ridicării calităţii producţiei, pe
de o parte, şi direcţia în care acţionează cointeresarea
materială amintită.
Progresul tehnic
este un fenomen de o deosebită profunzime şi complexitate,
care nu poate fi limitat nici la o condiţionare a realizării
formale a unor poziţii de plan tehnic, nici la beneficiile
contabilizate ca urmare a anumitor cercetări, nici la alte
aspecte izolate sau ocazionale.
Cointeresarea
materială pentru introducerea tehnicii noi şi ridicarea
calităţii producţiei, pentru a fi eficientă, trebuie să fie
indisolubil legată de cointeresarea materială pentru
realizarea planului, să facă parte integrantă din aceasta.
După cum se va
arăta în cele ce urmează, studierea mai riguroasă a aspectelor
valorice ale progresului tehnic şi calităţii produselor şi
reflectarea acestora în sistemul de preţuri sunt de natură să
contribuie la realizarea unei atari cointeresări materiale.
În condiţiile
actuale*
ale economiei noastre, preţurile de vânzare a mijloacelor de
producţie - în particular, preţurile produselor industriei
constructoare de maşini - îşi exercită pe mai multe căi un
profund rol de pârghie economică asupra activităţii tehnice a
industriei, influenţând ritmul progresului tehnic, direcţiile
în care acesta se desfăşoară. Preţurile îşi exercită această
influenţă întotdeauna; dacă ele constituie o justă măsură a
valorii, atunci influenţa este pozitivă; dacă în constituirea
preţurilor cerinţele legii valorii nu sunt respectate, dacă
funcţia preţurilor de măsură a valorii este încălcată,
deformată, atunci influenţa preţurilor ca pârghie se exercită
într-un mod dăunător pentru societate
După cum se ştie,
în economia noastră, orice acţiune importantă de investiţii
sau de asimilare de produse noi are la bază un studiu
tehnico-economic, în cadrul căruia sunt examinate comparativ
variante, inclusiv varianta de realizare sau nerealizare a
unei anumite acţiuni (problema oportunităţii) şi diferitele
variante posibile de realizare (problema optimizării).
Desigur, cele două probleme nu se rezolvă în mod izolat,
deoarece decizia asupra oportunităţii se adoptă în baza
variantei optime, recomandate spre aplicare.
Abstracţie făcând
de eventualele considerente extra-economice, problema
oportunităţii se soluţionează în cadrul studiilor
tehnico-economice pe baza calculelor de eficienţă, care
compară cheltuielile necesare cu rezultatele scontate, după
unul sau mai mulţi din indicatorii uzuali. Costul investiţiei
este în mod substanţial influenţat de preţurile utilajelor
folosite.
În condiţiile în
care calculul de eficienţă dă rezultate destul de favorabile,
eventualele încălcări ale legii valorii nu schimbă soluţia
problemei oportunităţii. Atunci însă când problema
oportunităţii economice nu are un răspuns evident, eficienţa
economică fiind în zona critică - şi aceasta este situaţia
multor investiţii care se fac - nivelul preţurilor mijloacelor
de producţie utilizate poate schimba răspunsul la problema
oportunităţii în opusul său. Dar a nu face o investiţie care
ar fi putut fi rentabilă reprezintă pentru economia naţională
o pierdere, tot aşa după cum reprezintă o pierdere a face o
investiţie nerentabilă.
În problema
optimizării, preţurile diferitelor materiale, piese,
subansamble şi produse componente pot fi determinante în
analiza economică prin care se compară variantele.
Or, s-a constatat
în practică adesea următoarea stare de lucruri: pentru piese
şi produse care corespund unor soluţii "clasice", învechite,
preţurile, care au suferit o serie de reaşezări, sunt mai
aproape de valoare, în timp ce pentru produse de tehnică nouă,
moderne, există preţuri foarte ridicate. În mod evident, prin
aceasta, decizia de optimizare este influenţată în favoarea
soluţiilor tehnice învechite.
Desigur, decizii de
optimizare nu se adoptă numai în cadrul studiului
tehnico-economic, ci, în mod similar, pe tot parcursul
elaborării unor noi produse sau instalaţii tehnologice, în
fazele de cercetare şi proiectare în care se efectuează
detalierea şi dezvoltarea soluţiilor tehnice. Prin aceasta,
preţurile materialelor, pieselor, semifabricatelor componente
exercită o influenţă profundă asupra soluţiilor tehnice
rezultate şi, implicit, asupra economicităţii finale reale a
produselor sau investiţiilor rezultate.
a) Uzura morală în
fabricaţie. Pe măsură ce un produs se învecheşte în
fabricaţie, preţul de cost scade; consumurile de materiale
devin mai raţionale, muncitorii "învaţă" produsul şi
productivitatea muncii creşte, efortul organizatoric scade,
regiile scad etc. De aceea, cu cât un produs se învecheşte mai
mult în fabricaţie fără perfecţionări calitative, în
condiţiile fixităţii actuale a preţurilor de vânzare, cu atât
cresc mai mult rentabilitatea şi volumul producţiei, scade
preţul de cost, adică se ameliorează toţi indicatorii
economici în realizarea cărora colectivul întreprinderii este
cointeresat material şi pentru care este apreciat moral.
Deschidem o
paranteză, amintind că noţiunea de uzură morală a unui produs
are două aspecte: uzura morală în fabricaţie şi uzura morală
în exploatare. Uzura morală în fabricaţie intervine mai curând
decât uzura morală în exploatare: ultimul exemplar fabricat
înainte de sistarea producţiei pe considerente de uzură morală
trebuie încă să-şi realizeze întreaga viaţă prevăzută în
exploatare înainte de a atinge uzura morală în exploatare.
Ritmul uzurii morale în fabricaţie este determinat în mare de
aceiaşi factori ca şi ritmul uzurii morale în exploatare şi
anume, în principal, de ritmul progresului tehnic în domeniul
respectiv de specialitate. Totuşi, trebuie observat că uzura
morală în fabricaţie este un fenomen mai acut decât uzura
morală în exploatare. Într-adevăr, în timp ce un produs dat,
instalat în exploatare şi încă neamortizat, suferă de uzură
morală în principal în măsura în care au apărut alte produse
care îndeplinesc aceeaşi funcţie la performanţe superioare,
adică având o valoare de întrebuinţare superioară, uzura
morală în fabricaţie a produsului respectiv este provocată de
efectul însumat atât al valorilor de întrebuinţare superioare
ale noilor produse apărute, cât şi al reducerilor de valoare
ale produselor similare apărute (aceasta din urmă influenţează
într-o anumită măsură şi asupra uzurii morale în exploatare,
însă numai ca factor secundar, subsidiar).
În al doilea rând,
din delimitarea dată noţiunii de uzură morală în fabricaţie,
rezultă faptul că momentul apariţiei uzurii morale în
fabricaţie intervine cu mult înaintea momentului uzurii morale
în exploatare, deci ritmul uzurii morale în fabricaţie este
mai rapid decât ritmul uzurii morale în exploatare.
În fine, prin
însăşi experienţa sa, un produs aflat în exploatare prezintă
un element de conservatorism, în timp ce în producţie, prin
caracterul său şi prin posibilităţile beneficiarilor de a
alege între diferite tipuri de produse noi care apar mereu pe
piaţă, uzura morală în fabricaţie reprezintă un fenomen acut.
În capitalism,
uzura morală în fabricaţie se exercită şi se manifestă prin
intermediul concurenţei. Concurenţa acţionează prin mecanismul
cererii şi ofertei; la produsele învechite oferta ajunge să
depăşească cererea, din această cauză preţurile scad şi
beneficiile producătorului scad până ajung sub nivelul
admisibil. În socialism nu avem în prezent un factor economic
intrinsec, care să reflecte în mod obiectiv uzura morală în
fabricaţie, aşa cum amortizările reflectă într-o anumită
măsură uzura morală (şi fizică) în exploatare. Dimpotrivă, se
constată, din cele arătate mai înainte, că uzura morală în
fabricaţie este stimulată material, că există pârghii
economice puternice care acţionează în direcţia menţinerii şi
adâncirii uzurii morale în fabricaţie (v. fig. 2.a).
Pentru a desfiinţa
conservatorismul promovat de actuala cointeresare materială şi
pentru a stimula colectivele unităţilor economice în direcţia
înnoirii produselor şi a ridicării permanente a performanţelor
lor, este necesar ca fenomenul de uzură morală în fabricaţie
să găsească o reflectare economică şi anume o reflectare care
să se exercite asupra indicatorilor economici de bază
amintiţi. Acest lucru se poate realiza prin scăderea continuă
a preţurilor de vânzare într-un ritm care, după o perioadă de
timp, să devină mai rapid decât reducerea normală a preţului
de cost pe parcursul fabricaţiei. Una din căile de realizare a
acestui deziderat poate consta în reducerea preţurilor de
vânzare ale tuturor mijloacelor de producţie în mod automat,
de exemplu la fiecare 1 ianuarie, cu o cotă fixă, rigidă,
stabilită prin lege, distinct pentru diferite tipuri de
sortimente, similar cu stabilirea rigidă a cotelor de
amortizare. Nivelul acestor cote ar urma să fie fixat în
funcţie de ritmul uzurii morale pentru profilul respectiv de
fabricaţie, astfel încât, ţinând seama şi de scăderea normală
a preţului de cost pe parcursul fabricaţiei, la capătul
perioadei planificate de uzură morală fabricaţia produselor să
devină nerentabilă, întreprinderile fiind obligate prin
aceasta să-şi pregătească din timp asimilarea unor produse
noi, mai moderne. În urma studiului permanent al conjuncturii
şi al tendinţelor progresului tehnic, în nivelul acestor cote
ar fi posibil să se introducă centralizat şi eventuale
corective, în limitele unei anumite maleabilităţi. Fenomenul
care ar urma să se producă este reprezentat schematic în fig.
2.b.
Fig. 2
În aceste condiţii,
rutina, lipsa luării în considerare a progresului tehnic ar
conduce inexorabil la înrăutăţirea progresivă a indicatorilor
economici principali - în primul rând, la reducerea rapidă a
rentabilităţii şi, în al doilea rând, la reducerea volumului
valoric al producţiei. Menţinerea şi creşterea rentabilităţii
ar fi condiţionate de modernizarea continuă a producţiei.
Asimilarea de produse noi ar fi intrinsec recompensată.
Perspectiva tehnică ar deveni preocuparea principală a
colectivului oricărei întreprinderi constructoare de maşini.
Se poate naşte
temerea că beneficiile întreprinderilor şi veniturilor
statului în ansamblu s-ar reduce, ca urmare a reducerilor
anuale de preţuri. În realitate, în condiţiile stabilirii
judicioase a cotelor de reducere şi a nivelelor de beneficii
la produsele noi, aceleaşi venituri medii ar putea fi
realizate prin echilibrul dinamic dintre beneficiile în
scădere la produsele vechi şi beneficiile mari la produsele
noi, echilibru care ar reprezenta reflectarea economică a
ritmului planificat de asimilare de produse noi.
b) Calitatea
produselor. Este oportun să se distingă, în problema
calităţii, două aspecte: aspectul nivelului general de
performanţe al soluţiei tehnice care caracterizează produsul
şi aspectul calităţii execuţiei, al respectării pe parcursul
fabricaţiei a prescripţiilor constructive şi tehnologice, al
finisajului etc.
În prezent, la
elaborarea şi asimilarea unui produs nou, în nivelul de
rentabilitate din întreprinderea producătoare nu se reflectă -
sau se reflectă foarte indirect - nivelul performanţelor
realizate, de exemplu, faptul că un motor ar consuma de două
ori mai multă sau de două ori mai puţină benzină pe suta de
kilometri. Acest lucru se datorează şi faptului că în calculul
preţurilor de vânzare se introduce o cotă de beneficiu fixă,
medie planificată pe grupa de sortimente, întreprinderea sau
subramura respectivă. O perfecţionare calitativă, făcută pe
parcursul fabricaţiei, consacrată ridicării indicilor
tehnico-economici de exploatare la beneficiar, adesea
înrăutăţeşte indicatorii la producător, pe de o parte,
necesitând de regulă mărirea consumului de manoperă sau şi de
materiale, iar, pe de altă parte, reclamând un mare efort
organizatoric (cercetare-proiectare, modificări în
documentaţii, modificarea relaţiilor de cooperare internă şi
interuzinală, însuşirea la diferite niveluri a variantei
modificate, efectuarea de încercări asupra acesteia etc.,
toate acestea asociate cu riscul nereuşitei tehnice sau
economice); nu rareori este periclitată însăşi realizarea
planului. Dimpotrivă, o modificare care, de exemplu, reduce
direct consumul specific de metal sau elimină unele operaţii
de finisare, necesitând un efort organizatoric mult mai redus,
se reflectă favorabil în raportările de plan ale
întreprinderii producătoare (cât timp trece neobservată şi nu
anulează omologarea produsului), chiar dacă produce pagube
înmiite în economia naţională.
Întreprinderile
sunt deci în prezent cointeresate material numai în
perfecţionări tehnologice care reduc preţul de cost, fără să
existe limitări economice care să împiedice eventuale
influenţe negative ale "perfecţionărilor tehnologice" asupra
calităţii produselor.
Preţurile sunt
fixate în funcţie de valoarea produsului, dar societăţii nu îi
este indiferentă valoarea de întrebuinţare. Adesea valoarea de
întrebuinţare poate fi exprimată cantitativ riguros. De
exemplu, între două prese automate, una cu 100 de lovituri pe
minut şi alta cu 150 de lovituri pe minut, se poate considera
cu aproximaţie că cea de a doua are o valoare de întrebuinţare
cu 50% mai mare decât prima, la rest de date tehnice egale.
Acest lucru nu înseamnă că s-ar putea pune problema ca cea de
a doua presă să aibă un preţ cu 50% mai mare decât prima, în
cazul în care timpul necesar pentru confecţionarea lor ar fi
identic; dar este cert că cea de a doua presă ar avea o cerere
mai mare şi că preţul ei ar trebui să fie deasupra valorii,
iar la prima presă preţul ar trebui să fie sub valoare pentru
ca producătorul să fie stimulat s-o scoată din fabricaţie.
Pornind de la acest
exemplu elementar şi având în vedere prevederile legii privind
asigurarea şi controlul calităţii produselor, nivelul
beneficiului iniţial prevăzut în calculul preţurilor de
vânzare pentru produse noi ar trebui să fie în funcţie de
nivelul de performanţe asigurat (şi de importanţa produsului
în economie), putând fi determinat, de exemplu, cu ajutorul
unor indici bazaţi pe calificative speciale obţinute la
avizarea proiectului - care să caracterizeze nivelul
performanţelor nominale - şi la omologarea produsului - care
să caracterizeze măsura în care performanţele reale corespund
celor nominale. În orice caz, în condiţii de competitivitate
este necesar ca preţul unor produse similare pe piaţa externă
să constituie un reper de importanţă principială, indicând
ordinul de mărime al consumului social de muncă realizat
pentru un nivel dat de performanţe.
Perfecţionările
calitative efectuate pe parcursul fabricaţiei ar trebui să dea
dreptul la o mărire limitată de preţ (cu acceptarea
beneficiarului), în funcţie şi de efectul economic realizat.
Dimpotrivă, pentru constatarea la recepţie a unor scăderi
calitative - în măsura în care nu sunt de natură să provoace
respingerea - ar fi necesar să se poată efectua reduceri ale
preţului (aşa cum se practică în prezent la unele bunuri de
consum) sau penalizări.
Regimul preconizat
ar avea două rezultate:
mobilizarea colectivelor pentru obţinerea unor performanţe
crescute la asimilarea produselor şi a unei calităţi ridicate
pe parcursul întregii fabricaţii;
atingerea pragului de nerentabilitate a fabricaţiei (ca urmare
a reducerilor anuale de preţuri) pentru produsele de calitate
superioară - mai târziu, iar pentru produsele de calitate
inferioară - mai curând.
c) Nivelul de
complexitate tehnică a produselor. În documentele de partid
din ultimii ani s-a subliniat în mai multe rânduri, ca o
carenţă a industriei noastre, faptul că fabricăm în prea mare
măsură produse brute, cu grad de finisare scăzut, de
complexitate tehnică insuficientă.
Trebuie arătat că
şi în această direcţie un sistem de preţuri care nu constituie
o corectă măsură a valorii constituie o pârghie care
contribuie în mod negativ la fenomenul specificat; în prezent,
întreprinderile sunt cointeresate material să fabrice produse
simple şi nu produse complexe.
După cum se ştie,
în calculaţiile de preţ se introduce o cotă de beneficiu
medie, fixă pe întreprinderea sau subramura respectivă, cotă
care se aplică la totalul preţului de cost uzinal. Nu se ia în
considerare durata ciclului tehnologic al produsului respectiv
şi, implicit, durata de rotaţie a fondurilor. Or, prin aceasta
se ignorează adevărul subliniat încă de Marx şi Engels (vezi
"Capitalul", vol. III, cap. 4, redactat de Engels după
notiţele lui Marx) conform căruia, la rest de condiţii egale,
rata venitului este invers proporţională cu durata de rotaţie.
Or, durata de rotaţie este, în general, proporţională cu
complexitatea tehnică a produsului.
Este evidentă în
aceste condiţii tendinţa întreprinderilor de a produce în
special elemente şi subansamble şi de a evita să angajeze
realizarea de produse complexe, cu ciclu tehnologic de durată
mare, cu atât mai mult cu cât şi condiţiile de fabricaţie sunt
mai dificile pentru produsele de mare complexitate, la care
seriile de fabricaţie sunt mai mici, efortul în producţie şi
organizatoric necesar este mai mare etc.
În aceeaşi sens
acţionează şi următoarea practică, existentă în constituirea
preţurilor produselor complexe: semifabricatele proprii se
includ în preţul produsului complex cu preţul lor, fără nici
un fel de cote de regie sau beneficii, care se consideră că au
fost incluse în însuşi preţul semifabricatelor respective. În
realitate, un semifabricat, produs de uzină şi vândut ca
atare, permite uzinei să investească valoarea semifabricatului
respectiv în fabricarea unor noi produse şi să obţină prin
aceasta noi venituri. Dimpotrivă, montarea semifabricatului
respectiv într-un ansamblu complex imobilizează fondurile
aferente până la data livrării produsului de mare
complexitate. Întreprinderea pierde astfel posibilitatea de a
fructifica fonduri importante pentru a obţine noi beneficii,
deci întreprinderea pierde păstrând produsul simplu şi
montându-l într-un produs complex. Cu alte cuvinte, şi ţinând
seama de cele arătate mai înainte, prin montarea
semifabricatelor în produse complexe scade viteza de rotaţie a
fondurilor investite în producerea semifabricatelor
respective, ceea ce provoacă reducerea veniturilor
întreprinderii.
În alt treilea
rând, la produse simple sau produse complexe, la serii mari,
serii mici, unicate sau prototipuri diferă ponderea manoperei
directe şi indirecte, diferă ponderea regiilor de fabricaţie
şi a regiei generale. Aplicând cote de regie de fabricaţie
medii, independente de complexitatea produsului, pentru toate
operaţiile care se efectuează într-o secţie dată, şi cote de
regie generală unice pe întreprindere, apare o nouă sursă
care, în unele împrejurări, deformează preţul în favoarea, iar
în alte ori în defavoarea produselor de complexitate mare.
În practica
industrială fenomenele arătate sunt parţial atenuate de alte
două fenomene, care acţionează în sens contrar. În primul
rând, pentru operaţiile de uzinare propriu-zisă, de
confecţionare şi prelucrare mecanică de piese, sunt în vigoare
norme de tip republicane şi este posibilă o determinare
analitică mai riguroasă a consumului de manoperă necesar; în
schimb operaţiunile de montaj şi reglaj se pretează mai puţin
la o normare analitică, permiţând întreprinderilor să-şi
asigure rezerve importante în calculul preţului de cost prin
prevederea unor consumuri de manoperă mărite şi, de aici,
beneficii suplimentare prin obţinerea unor preţuri de vânzare
care depăşesc cu mult valoarea reală. În al doilea rând,
utilizarea de materiale şi semifabricate cumpărate scumpe,
montarea de piese şi subansamble cumpărate este cu deosebire
avantajoasă, conducând la realizarea fără efort propriu a unor
indici ridicaţi de productivitate a muncii şi asigurând, în
cadru metodicii actuale, aplicarea cumulată de cote de regie
şi beneficiu, ceea ce depărtează de asemenea preţul de valoare
în direcţia depăşirii ei. Evident, şi în cazul fenomenelor
corectoare este vorba tot despre fenomene dăunătoare,
deformante.
Desigur,
reorganizarea metodicii de calculare a beneficiului pe produs
în funcţie de durata de rotaţie a fondurilor necesare pentru
realizarea produsului, nu ar trebui să conducă la o creştere
în ansamblu a preţurilor, ci mărirea de venituri pe care ar
trebui să o obţină întreprinderile la produsele de
complexitate mare ar trebui să fie compensată de reducerea
substanţială a actualelor beneficii la produse de mică
complexitate, astfel încât, printr-o redistribuire, să se
asigure cointeresarea materială necesară pentru realizarea
produselor de complexitate mare şi reducerea actualei
cointeresări excesive în realizarea de piese simple şi
semifabricate.
Realizarea sau
experimentarea în exploatare a unui prototip este astăzi
adesea o operă filantropică. Întreprinderea în care se
realizează prototipul sau se efectuează experimentarea riscă,
cheltuieşte, îşi distrage personal calificat de la sarcinile
de plan. În devizele pentru astfel de lucrări nu se reflectă
faptul că cheltuielile reale de regie de fabricaţie sunt
adesea procentual mult mai mari decât cele medii pe secţie.
Uneori utilaje esenţiale pentru procesul normal de producţie
trebuie sustrase temporar de la sarcinile curente. Adesea
pierd direct şi muncitorii care participă la experimentare,
dacă în mod normal lucrează normat, iar pe parcursul
experimentării fie se realizează temporar o productivitate mai
scăzută, fie noua metodă implică plata în regie etc. Trebuie
subliniat că experimentarea poate conduce şi la concluzii
negative, astfel încât nu există certitudinea recuperării
pierderilor personale prin eventuale cote de premiere
constituite din beneficiile realizate în urma aplicării
cercetării, inovaţiei etc. Chiar dacă astfel de beneficii se
constituie, între momentul constituirii şi momentul
experimentării poate exista un interval de câţiva ani,
locurile pot fi diferite, nu există evidenţe ale pierderilor
personale etc.
De aici rezultă
necesitatea ca, pentru experimentări, realizări de prototipuri
etc., să se constituie fonduri, prevăzute ca atare în devizele
respective, din care să se poată acoperi, pe de o parte,
daunele imediate provocate producţiei, iar pe de altă parte să
se poată recompensa direct, sub forma unor indemnizaţii,
eforturile suplimentare depuse şi compensa direct eventualele
pierderi suportate de către persoanele implicate.
Primul lot de
fabricaţie a unui nou produs este întotdeauna realizat cu un
consum de muncă substanţial mai mare decât restul fabricaţiei.
Cu alte cuvinte, scăderea de consum de muncă este foarte
pronunţată imediat după etapa iniţială a fabricaţiei unui nou
produs. Se constată următoarele fenomene:
dacă preţurile sunt fixate la nivelul ridicat,
corespunzător începutului fabricaţiei, mult timp este frânată
nejustificat utilizarea noilor produse, după cum s-a arătat în
prima parte a articolului de faţă;
dacă preţurile sunt fixate la nivelul, mai scăzut,
corespunzător fabricaţiei însuşite, primele loturi sunt
fabricate în pierdere, ceea ce determină întreprinderile să
amâne la nesfârşit realizarea acestor prime loturi.
Ar rezulta ca
oportună stabilirea preţurilor pentru produsele noi în două
etape: pentru primele 5-10% din cantitatea totală estimată şi
apoi pentru restul cantităţii.
Totuşi, este de
temut că o stabilire a unor preţuri iniţial ridicate, cu
perspectiva imediată a scăderii lor, nu va încuraja comenzile.
Pe de altă parte, cantitatea de muncă mărită depusă de
producător la primul sau primele loturi are caracter de consum
individual de muncă ce depăşeşte cantitatea de muncă
socialmente necesară şi nu poate justifica obţinerea unui preţ
ridicat.
Aceste considerente
conduc la concluzia introducerii unui sistem de creditare a
întreprinderilor pentru acoperirea cheltuielilor suplimentare
provenite din începutul fabricaţiei noilor produse, creditele
urmând să fie acoperite din beneficiile obţinute din vânzarea
produselor respective după însuşirea lor curentă.
Se poate obiecta că
întreprinderile, simultan cu însuşirea unor noi produse, au
în fabricaţie curentă alte produse, din beneficiile cărora ar
putea suporta cheltuielile în discuţie. Totuşi, în asemenea
condiţiuni, începutul fabricaţiei unui nou produs ar avea
caracterul de grevare a beneficiilor fabricaţiei curente şi,
deci, de frânare a lansării, ceea ce este, evident, de evitat.
Acoperirea cheltuielilor din alte beneficii ar trebui să
rămână numai ca o rezervă pentru cazul în care în termenele
stabilite pentru rambursarea creditului nu se obţin comenzi
suficiente pentru constituirea beneficiilor necesare.
O altă soluţionare
a aceleaşi probleme poate consta în acoperirea diferenţelor de
preţ la primele loturi de fabricaţie din fondul de tehnică
nouă.
În prezent, pentru
mijloacele de producţie fabricate în serie, preţurile se
calculează de către întreprinderile producătoare, calculaţiile
de preţ se examinează la nivelul unor compartimente economice
din ministerul tutelar şi se aprobă de către conducerea
acestui minister. Procedura arătată prezintă importante vicii,
cel puţin cu caracter metodologic.
În primul rând, se
constată că atât societatea, cât şi beneficiarii concreţi ai
utilajelor sunt adesea excluşi de la stabilirea preţurilor de
vânzare, aceasta fiind, pentru produsele de serie, exclusiv de
competenţa producătorului şi a forului său tutelar.
În al doilea rând,
metoda de întocmire a preţurilor ia în considerare nu timpul
socialmente necesar, ci timpul individual, deoarece
calculaţiile de preţ care se întocmesc fotografiază
consumurile de muncă vie şi materializată prevăzute în uzină
în forma lor cea mai acoperitoare, iar organele economice care
verifică aceste calculaţii efectuează o verificare care se
limitează numai la tarife, cote etc., considerând consumurile
specifice ca fiind date. Or, chiar în condiţiile în care în
economia noastră naţională o singură întreprindere fabrică un
anumit produs, noţiunea de timp de muncă socialmente necesar
nu poate să nu implice introducerea în calculele de preţ a
consumurilor celor mai raţionale, eliminarea erorilor de
concepţie constructivă sau tehnologică etc. Înaltul gir dat
prin legislaţia în vigoare de către conducerea ministerului,
care aprobă calculaţiile de preţ, nu s-a dovedit însă eficient
pentru realizarea acestui deziderat.
Este de neînţeles
deosebirea principială existentă în problema cheltuielilor de
investiţii şi în problema preţurilor pentru produsele noi.
Într-adevăr, pentru o investiţie devizul de proiect, supus
avizării consiliului tehnico-ştiinţific, este definitiv,
valoarea de deviz este consemnată în procesul-verbal de
avizare (pentru obiectivele de mare importanţă - în H.C.M.) şi
nu poate fi depăşită fără aprobare din partea organului care a
avizat proiectul, la acelaşi nivel. În ceea ce priveşte
produsele noi valorile de deviz cuprinse în proiecte au un rol
pur estimativ şi, odată cu avizarea proiectului, misiunea lor
se încheie. După efectuarea procesului de asimilare
industrială, se întocmesc calculaţii de preţ care nu pornesc
de la cele prevăzute în proiecte şi nici un for din filiera
care verifică şi aprobă preţurile nu este obligat să ţină
seama de devizele din proiecte. Adesea, acestea nici nu sunt
explicit însuşite prin avizele proiectelor.
Obligativitatea
respectării devizelor incluse în proiecte, după avizarea
acestora, ar avea nu numai rolul unei verificări tehnice a
consumurilor prevăzute în calculaţii, ar fi nu numai un mijloc
de întărire a competenţei tehnice în fixarea preţurilor sau un
mijloc de evitare a unor abuzuri. Preţul este un element
esenţial în însăşi alegerea soluţiei tehnice. Dacă el este
corect determinat, el poate indica o eroare tehnică de
ansamblu sau de detaliu, asupra căreia trebuie luate măsuri.
În alegerea dintre variantele tehnice care se examinează în
proiect, un considerent esenţial îl constituie preţul
produsului respectiv. Dacă pe parcursul elaborării proiectului
se adoptă o variantă estimând că ea va conduce la un anumit
preţ, iar după asimilare preţul este cu totul altul, înseamnă
fie că premisele de proiectare au fost greşite, fie că
efectele scontate prin proiect nu vor fi obţinute.
Este interesant de
menţionat următorul exemplu. Pentru elaborarea unui sistem
automat de identificare a trenurilor în S.U.A., firmelor
furnizoare li s-a lăsat libertatea alegerii soluţiei tehnice,
dar li s-a pus o condiţie esenţială: dispozitivul montat pe
fiecare vagon să nu coste mai mult de 5 dolari, iar
dispozitivul fix de supraveghere montat pe cale să nu
depăşească 5000 dolari.
Şi în activitatea
desfăşurată în condiţiile economiei socialiste există limite
impuse preţurilor utilajelor care se proiectează. Totuşi,
soluţiile tehnice sunt în mâna cercetătorilor şi
proiectanţilor, iar preţurile sunt în mâna serviciilor de
preţuri din ministerul tutelar. Autorul acestor rânduri a avut
prilejul nu odată să constate discrepanţe grave rezultate din
metodologia în vigoare, discrepanţe care au mers uneori până
la blocarea fabricării unor produse din cauza preţurilor
prohibitive fixate după asimilarea în fabricaţie.
Din cele arătate
rezultă necesitatea ca problema preţurilor de vânzare să fie
de competenţa unui organ independent de producător, care să nu
fie cointeresat în nici un fel în realizarea planului de
beneficii şi a planului valoric al întreprinderii respective,
iar avizarea documentaţiei de preţ să constituie un element
esenţial al avizării proiectului pentru noul produs, tot aşa
cum este în prezent obligatorie valoarea de investiţie în
avizul referitor la proiectul de investiţii.
*
Procesul unitar de
introducere a tehnicii şi de ridicare a calităţii produselor
are consecinţe profunde şi multilaterale asupra întregii
activităţi economice. Este necesar deci ca acest proces să-şi
găsească o reflectare nemijlocită în indicatorii economici de
bază ai unităţilor productive, ca între sarcinile referitoare
la tehnica nouă şi calitate şi sarcinile de plan referitoare
la ansamblul activităţii fiecărei întreprinderi să existe o
întrepătrundere insolubilă şi o concordanţă deplină, ca
interesele economiei naţionale în realizarea progresului
tehnic şi calităţii produselor să fie exprimate explicit şi
implicit prin pârghiile economice principale care acţionează
asupra întreprinderilor şi să fie cuprinse intrinsec în
cointeresarea materială a colectivelor întreprinderilor.
|
