|
Curentul, 29.1.1998
Indicatorul valorii
adăugate a revenit, zilele acestea, în actualitate şi în
atenţia generală, ca urmare a adoptării Ordonanţei Guvernului
privind majorarea taxei pe valoarea adăugată de la 18% la 22%.
A fost invocată o anumită preferinţă pentru impozitele zise
indirecte, din categoria cărora face parte şi TVA, în raport
cu impozitele directe, cum sunt impozitul pe profit, impozitul
pe salarii. Nu s-ar putea spune că au fost făcute publice
argumentele pentru această preferinţă, pentru politica de a
creşte impozitele indirecte în schimbul anumitor reduceri la
nivelul impozitelor directe; lucrurile au fost prezentate ca
şi cum ar fi fost de la sine înţelese, cunoscute de toată
lumea şi unanim acceptate (chiar dacă nu era aşa).
Fără îndoială, una
dintre cele mai mari piedici în calea promovării unei politici
fiscale raţionale şi în calea constituirii veniturilor
bugetului de stat o reprezintă evaziunea fiscală. Ea îmbracă
multe forme, de la evaziunea directă, explicită, sfidătoare –
pur şi simplu neplata sumelor ştiute ca fiind datorate
bugetului de stat (şi bugetului asigurărilor sociale), domeniu
în care excelează unele mari şi prestigioase regii autonome şi
societăţi comerciale cu capital majoritar de stat; la
contrabandă, comerţul la negru, tranzacţiile făcute în afara
evidenţelor contabile; munca la negru, pentru a se evita plata
impozitului pe salariu şi a contribuţiilor legate de salarii;
în fine, evaziunea mascată, de exemplu diminuarea profitului
prin cheltuieli fictive sau nejustificate, pentru reducerea
sau eludarea impozitului pe profit.
Din acest punct de
vedere, Taxa pe Valoarea Adăugată este destul de convenabilă
pentru stat, pentru colectarea veniturilor statului: ea se
constituie cumpărătură cu cumpărătură, vânzare cu vânzare,
prestaţie cu prestaţie, fiind greu să fie eludată sau amânată.
Eventuale falsificări, prin deduceri excesive în raport cu
cele la care are dreptul contribuabilul, sunt uşor de depistat
la orice control fiscal de rutină, fără prea multe probleme de
interpretare. În rest, însă, din păcate, nici TVA nu este
imună la contrabandă, la evaziunea prin tranzacţii efectuate
la negru, în afara evidenţelor contabile.
Este de înţeles,
deci, şi, în interesul asigurării veniturilor statului, este
de sprijinit soluţia de majorare a unui impozit ce se
încasează cu un grad oarecum mai mare de certitudine,
echilibrându-se politica fiscală prin micşorarea altor
impozite, la care colectarea este mai dificilă şi evaziunea -
mai uşoară. Probabil, însă, că au fost subevaluate
posibilităţile de eludare a plăţii TVA prin tranzacţiile la
negru. De asemenea, este discutabil dacă, de exemplu,
acceptarea amortizării accelerate va aduce contribuabililor
miliardele de lei avantaje (compensând astfel efectul
creşterii TVA), după spusele oficialităţilor problemei, câtă
vreme, pentru a amortiza în regimul accelerat, întâi, trebuie
să ai utilajele noi la care să începi să aplici un astfel de
regim de amortizare (care se poate utiliza numai în primul an
de funcţionare) şi, în al doilea rând, trebuie să ai rezervele
de profitabilitate care să-ţi permită o astfel de amortizare.
În acelaşi timp, nu
putem să nu ne punem problema consecinţelor economice ale
acestei soluţii. Introducerea, eliminarea sau modificarea
oricărui impozit constituie un stimulent economic, care inhibă
ceva şi stimulează altceva, care deplasează nişte puncte de
echilibru în autoreglarea sistemului economic. Orice este
grevat, prin impozitare, de o cheltuială suplimentară, tinde
să se restrângă; orice este încurajat, prin reducerea sau
evitarea impozitării, tinde să crească, să se extindă, să se
consolideze. De aceea se tot insistă, de exemplu, pentru
reducerea sau scutirea de impozit pentru exporturi sau pentru
profitul reinvestit: pentru a încuraja exporturile, respectiv,
reinvestirea profitului.
Ce încurajează sau
ce inhibă creşterea TVA? Ce influenţe induce în economie? Sunt
aceste influenţe benefice, sau dimpotrivă?
A adăuga valoare
constituie raţiunea de a exista a oricărui proces din
economie, fie el productiv, comercial, sau de servicii.
Valoarea adăugată este diferenţa de preţ între ceea ce vând şi
ceea ce am cumpărat. Adaugă valoare: profitul (capacitatea de
a crea profit) şi, în sistemul nostru contabil, manopera şi
amortizarea. Într-adevăr, cu cât realizăm prelucrări mai
complexe asupra materiei prime, prin manoperă şi prin
utilizarea (şi amortizarea) unor instalaţii tehnologice
avansate, cu atât creştem valoarea. Treptat, ne vom da seama
că un mare producător potenţial de valoare adăugată mai este
şi proprietatea intelectuală, creativitatea. Într-adevăr, o
soluţie tehnologică ingenioasă, deţinută în regimul de monopol
asupra soluţiei respective pe care îl asigură brevetul de
invenţie, ne ajută să vindem mai scump şi mai mult şi, deci,
să creştem substanţial valoarea adăugată.
Contrariul
proceselor cu valoare adăugată ridicată îl reprezintă
procesele mari consumatoare de materii prime şi energie. În
costurile produselor livrate, ponderea principală o au
cheltuielile cu materiile prime şi resursele energetice
consumate. Deşi echipamentele şi instalaţiile tehnologice
respective sunt “grele” şi costisitoare, de regulă,
cantităţile mari de produse ce se procesează fac ca şi
ponderea amortizării pe unitatea de produs să nu fie foarte
mare.
Dacă raportăm
valoarea adăugată la valoarea producţiei, pe baza datelor
statistice oficiale ale României pentru anul 1994 (ultimele
date publicate), constatăm că acest indice este, de exemplu,
de 35,5% pentru total industrie, din care 53,7% pentru
confecţii din textile, blănuri şi piele (dar aici este mult
lohn!), 41,4% pentru pielărie şi încălţăminte (idem), 51%
pentru prelucrarea lemnului, 44,3% pentru producţia de
echipamente şi aparate de radio, televiziune şi comunicaţii,
40% pentru prelucrarea cauciucului şi a maselor plastice. La
cealaltă extremă, 23,4% pentru metalurgie, 25,8% pentru
prelucrarea ţiţeiului şi cocsificarea cărbunelui, 28% pentru
chimie şi fibre sintetice şi artificiale, 32,1% pentru
celuloză, hârtie şi carton. Ar creşte, de exemplu, valoarea
adăugată a metalurgiei dacă s-ar realiza, în ponderi mai mari,
aliaje speciale, laminate de profiluri speciale.
Problema se referă
nu numai la industrie. În agricultură, ponderea valorii
adăugate a fost, în acelaşi an 1994, 55%; în construcţii -
47,3%; în transporturi - 59,5%, poştă şi telecomunicaţii -
80,4%, în activităţi financiar-bancare şi de asigurări -
90,3%!
Iar suma valorilor
adăugate create în economie (cu neesenţiale corecţii)
constituie vestitul P.I.B. - produsul intern brut.
O atenţie deosebită
se impune a se acorda problemei ponderii valorii adăugate în
contextul în care suntem în deficit de resurse financiare,
blocaj financiar, lipsă de capital, inclusiv de mijloace
circulante. Fiecare milion de lei alocat şi imobilizat într-o
producţie cu valoare adăugată redusă este luat de la gura
producţiilor cu valoare adăugată ridicată, ceea ce constituie
o limitare a dezvoltării economice.
Reciproca: dacă TVA
este mai ridicată şi celelalte impozite sunt mai scăzute, este
mai profitabil, la rest de condiţii date, ca resursele
financiare să fie investite în activităţi cu valoare adăugată
scăzută şi nu în activităţi cu valoare adăugată ridicată - şi
acest lucru se poate demonstra prin orice exemplu de calcul
contabil aritmetic.
Aşadar, creşterea
indicelui de TVA de la 18 la 22%, pe lângă promisiunea unei
anumite creşteri a gradului de colectare a impozitelor, mai
conţine şi ameninţarea ranforsării economice a producţiilor
energointensive şi mari consumatoare de materii prime,
ameninţarea unor piedici financiare suplimentare în calea
producţiilor şi altor activităţi cu valoare adăugată ridicată.
Desigur, nu asta
s-a dorit.
|
