Dinamica structurii economiei României

în perioada preaderării la UE.

Evaluări ale costurilor şi beneficiilor

procesului de preaderare şi integrare

Criterii pentru stabilirea priorităţilor

privind structurile sectoriale

în strategiile dezvoltării economice în România

autor Prof. dr. Constantin Ciupagea

CUPRINS

1. Introducere........................................................................................................

1.1. Este nevoie de strategii economice naţionale?..............................................................................

1.2. Strategia naţională de dezvoltare economică a României.......................................................

2. Analiza comparativă a strategiilor de acoperire naţională privind dezvoltarea economică..................................................................................

2.1. Elementele unei strategii...........................................................................................................................

2.2. O evaluare a unor strategii elaborate în România......................................................................

3. Principalele sisteme de criterii de prioritizare a structurilor sectoriale, avansate recent în România.......................................................................

4. Sinteză...................................................................................................................

Bibliografie...........................................................................................................

© SCIENTCONSULT, aprilie 2000

1. Introducere

Momentul actual este deosebit de propice dezbaterilor privind strategii de dezvoltare economică în România. După zece ani de tranziţie, în urma căreia nivelul de trai al populaţiei a scăzut în mod considerabil, în pofida câştigurilor în planul democraţiei şi libertăţilor individuale, se poate pune întrebarea dacă declinul economic înregistrat este doar o urmare firească a unei schimbări de sistem politic, social şi economic sau este urmarea - în primul rând – a unor greşeli de guvernare a societăţii româneşti? Evident, calea de mijloc reprezintă soluţia, în majoritatea cazurilor, dar, dacă acceptăm eroarea managerială la nivel înalt, vom ajunge inevitabil să ne lovim de problematica strategiilor de dezvoltare pe termen mediu şi lung.

Au apărut numeroase strategii de dezvoltare în peisajul tranziţiei româneşti. Foarte multe au fost sectoriale, sectoarele de interes acoperind diferite dezagregări posibile ale sistemului socio-economic. Astfel, după criteriul de clasificare a sectoarelor, putem distinge:

Strategii de ramură economică: în industrie, în agricultură, în turism, în domeniul energetic etc.

Strategii de domeniu de dezvoltare societală: strategii de dezvoltare economică, de dezvoltare durabilă şi ecologice, de dezvoltare regională şi de amenajare teritorială, de diminuare a gradului de sărăcie, de dezvoltare a factorului uman etc.

Strategii de interfaţă a sistemului economic: strategii de comerţ exterior, strategii de relaţii externe, de conceptualizare a unor regiuni internaţionale (integrare europeană, de formare de uniuni vamale – CEFTA, de ex. -, integrare în bazinul Mării Negre etc.).

Două mari probleme au împiedicat, pentru multă vreme, impunerea acestor strategii în atenţia pe termen lung a societăţii româneşti: lipsa lor de recunoaştere internă şi internaţională, pe de o parte, şi nivelul redus de abordare sistemică, care să permită încadrarea lor în categoria de definiţie a unei strategii naţionale, pe de altă parte. Faptul că nici-un guvern nu şi-a asumat cu adevărat (acest lucru presupune responsabilizarea partidelor politice ce sprijină guvernul respectiv şi implementarea măsurilor propuse în program) vreo strategie până în anul 2000, chiar dacă le-a comandat sau le-a sprijinit definitivarea, a redus capacitatea acestor planuri de a se impune în mass-media internă (implicit, şi în cea externă). O abordare unidirecţională sau partizană este, de asemenea, o cauză a disipării interesului general pentru o strategie: atâta vreme cât nu se va adresa întregului sistem socio-economic, strategia va avea numeroşi opozanţi, proveniţi din două zone distincte (cei care nu sunt interesaţi de domeniul referit direct, precum şi cei care găsesc uşor contra-argumente în externalităţile netratate prin abordarea unilaterală).

1.1. Este nevoie de strategii economice naţionale?

La prima vedere, ar putea părea o întrebare inutilă. Numărul mare de strategii elaborate ar fi un răspuns implicit în favoarea răspunsului afirmativ. Totuşi, esenţa finală a oricărei strategii este aceea că ea oferă un set de linii directoare de politică economico-socială, recomandat a fi urmărit şi pus în aplicare pe termen scurt, mediu sau/şi lung. În orice demers asupra modului în care teoria economică poate constitui un ghid în construcţia politicilor structurale de dezvoltare, este bine ca - încă de la început – să ne punem problema dacă asemenea politici sunt utile cu adevărat sau nu. Nu este o sugestie iraţională! Există două şcoli de gândire distincte asupra necesităţii politicilor economice grupate în strategii de dezvoltare economică a naţiunilor (Bradley & Ciupagea, 1999), care se bazează pe orientări contrare. În cadrul procesului de formare a noii arhitecturi europene, rezultatul alegerii între aceste două abordări distincte poate avea implicaţii profunde în extinderea Uniunii către Est, în dinamizarea fenomenului de egalizare a nivelurilor de trai între naţiuni, în creşterea ritmului global de dezvoltare economică, culturală şi social-politică, în impunerea mai rapidă a globalizării prin construcţia interfeţelor şi prin dinamizarea fluxurilor de factori sau mărfuri. Cele două curente de opinie (teorii economico-filozofice) sunt:

Teoria neo-clasică a liberalismului cvasi-total. Teoriile neo-clasice consideră că singurul lucru, care ar trebui asigurat pentru a promova convergenţa reală între regiuni din orice stat sau între grupări de state, este a pune în practică politici care vor facilita libera circulaţie a bunurilor, capitalului mobil, factorilor de producţie. În acest sens, toate barierele comerciale ar trebui eliminate (după modelul iniţiativei Pieţei Comune, în cadrul tratatului de la Roma), barierele netarifare alături de cele tarifare (modelul Pieţei Unice, din perioada 1986-1992). În final, toate restricţiile asupra transferurilor de capital financiar, precum şi asupra migraţiei factorului uman, ar trebui să fie ridicate. În aceste condiţii, ar trebui ca preţul (şi venitul ce revine) factorilor de producţie să se egalizeze între toate regiunile (salariile şi profiturile nete din utilizarea capitalului). Deci, dacă pieţele sunt toate competitive, toate eventualele discrepanţe inter-regionale ar dispărea, făcând inutilă aplicarea politicilor de ajustare structurală, de natură sectorială. Oricât de extremă poate părea această abordare, ea a servit ca un criteriu de verificare în dezvoltarea politicilor regionale, fiind puternic susţinută de organismele internaţionale (interesate într-o globalizare rapidă).

Teoriile spaţiale ale diferenţelor regionale. Una dintre cele mai interesante consecinţe ale cercetărilor recente în sfera proceselor economice spaţiale este de a demonstra că majoritatea condiţiilor impuse prin teoria neo-clasică în vederea atingerii convergenţei inter-regionale nu se respectă în practica de zi cu zi. Noile teorii atrag atenţia asupra unor factori cauzali esenţiali ce pot împiedica egalizarea în condiţii de liberalizare bruscă sau necontrolată:

· nivelul iniţial de dezvoltare a infrastructurii fizice a regiunilor (reţele de transport, de alimentare cu apă, electricitate, reţele de telecomunicaţii, reţele informaţionale);

· gradul local de dezvoltare / educaţie a capitalului (resursei) uman(e);

· dezavantaje structurale comparative inter-regionale.

Aceste noi rezultate demonstrează că există cazuri în care anumite regiuni defavorizate la start ar putea să nu conveargă vreodată la nivelul mediu superior ţintit. Ele sugerează faptul că eliminarea barierelor comerciale şi înlesnirea circulaţiei factorilor pot conduce - în anumite situaţii – la deteriorarea poziţiei relative a regiunii defavorizate (Fujita, Krugman & Venables, 1999).

Adevărul trebuie căutat la mijloc, abordările practice trebuind să apeleze la elemente aparţinând ambelor teorii. O impunere partizană şi unilaterală a unor măsuri protecţioniste poate fi oricând generatoare de înrăutăţirea standardelor de trai (a bunăstării economice). Prin opoziţie, o credinţă oarbă în forţele pieţei concurenţiale sau în liberalism este neadecvată şi nerealistă (Rodrik, 1999). Menţinerea unei balanţe între politica pieţei libere şi politica protecţionismului pare a fi calea spre succes, cu condiţia existenţei unui feedback permanent. Evoluţia politicilor structurale ale Uniunii Europene poate fi considerată un bun exemplu în acest sens.

Concluzia este că - în cazul fiecărei naţiuni, regiuni sau comunităţi locale – dezvoltarea pe baza unei strategii unitare este benefică, deoarece concentrează obiectivele, canalizează eforturile şi cumulează energiile în mod eficient. Cunoscând punctul de plecare comparativ cu modelul de convergenţă ales, pot fi analizate direcţiile posibile de dezvoltare. Impunând anumite obiective prioritare, pot fi alese mai simplu metodele şi măsurile de realizare a unor etape în dezvoltarea sistemului socio-economic. Nu în ultimul rând, evaluarea devine consistentă atunci când indicatorii ce trebuie monitorizaţi sunt pre-stabiliţi în raport cu nişte criterii prioritare.

1.2. Strategia naţională de dezvoltare economică a României

Economia României s-a confruntat cu două perioade majore de declin în perioada de tranziţie de după 1990. Prezenţa celei de-a doua perioade de recesiune, precum şi profunzimea “căderii”, au condus la necesitatea de a găsi şi explica unele cauze în interiorul ţării, deoarece fenomenul a devenit singular în peisajul tranziţiei est-europene. Bulgaria şi Cehia au prezentat şi ele tendinţe de reluare a declinului, dar au fost capabile să le stopeze după o perioadă de timp relativ scurtă, iar dimensiunea eşecului nu a atins valorile înregistrate în economia României. Toate acestea conduc, în mod inerent, la ideea că au existat erori de guvernare sau de abordare a procesului politico-social de reforme ale tranziţiei. Pe acest fundal, putem enunţa că una dintre cauzele principale ale acestor erori a fost lipsa unei strategii de dezvoltare economică pe termen mediu sau lung, asumate de guvernările anterioare.

Se pot oferi multe explicaţii acestei omisiuni “voite”. Principala frază care este utilizată, cu precădere de reprezentanţi ai partidelor politice, este aceea a unicităţii sau specificităţii României, argument care scuză inerţia şi întârzierile în procesul de decizie politică, pe motivul dificultăţii actului de “inovare” în domeniul strategic şi al complexităţii procesului de analiză / diagnostic în determinarea peisajului iniţial. Aici, ne-am permite o scurtă digresiune, de natură comparativă, destinată a arăta similitudinile (şi diferenţele) între procesul de tranziţie şi pre-aderare la Uniunea Europeană a fostelor state comuniste din estul Europei şi procesul de “coeziune”, urmat de statele mai “sărace” ale Uniunii Europene după integrarea acestora (Grecia, Portugalia, Irlanda şi Spania).

În prima etapă a tranziţiei, ţările Europei de Est au fost afectate de un proces de dezorganizare inerent renunţării la planificarea centralizată bazată pe proprietatea extinsă a statului asupra valorilor naţionale. Acest fenomen a stat la baza unei adânciri a distorsiunilor existente la nivelul structurii economice sau instituţionale. Impactul iniţial, generalizat în toate statele aflate în tranziţie, a fost acela al unei curbe de forma literei “U” pe care a prezentat-o nivelul produsului socio-economic (Blanchard, 1997). Odată cu stabilizarea macroeconomică graduală şi cu impunerea unui număr din ce în ce mai mare de mecanisme ale economiei de piaţă, diferenţierile în raport cu statele Uniunii Europene au început să se estompeze. Etapele viitoare ale tranziţiei şi ale procesului de pre-aderare vor semăna din ce în ce mai mult cu etapele pe care statele “coeziunii” din UE le-au urmat în ultimii douăzeci de ani. Aceste state (în mod special, Irlanda, Portugalia şi Grecia) au avut economii în care ajustările structurale erau mult întârziate în raport cu ţările dezvoltate ce formau nucleul Uniunii Europene. Termenul de “coeziune” defineşte procesul de convergenţă graduală, de “prindere din urmă”, în care aceste state mai slab dezvoltate s-au lansat în ultimele două decenii. Forţele primare care au determinat coeziunea sunt:

· integrarea comercială progresivă în Uniunea Europeană;

· fluxurile masive de investiţii străine directe către aceste ţări;

· transferurile tehnologice către ramurile noi dezvoltate în aceste state;

· programele de sprijinire a economiilor lor de către Uniunea Europeană, prin investiţii adresate direcţionat în scopul dezvoltării infrastructurii şi resursei umane.

Dacă dorim să pătrundem în sfera planificării economice de tip strategic, este util să facem o diferenţiere a procesului de tranziţie în două etape:

Faza 1 – caracterizată de construcţia sistemului instituţional specific economiei de piaţă, realocărilor inter-sectoriale şi inter-agenţI economici, precum şi restructurării intra-sectoriale.

Faza 2 – caracterizată de funcţionarea procesului de coeziune pe fundalul unui sistem instituţional deja stabil.

În perioada în care statele Central sau Est Europene (CEE) erau încă angajate în faza iniţială a tranziţiei, era puţin probabil ca speculaţiile sau obiectivele legate de faza a doua să apară în centrul atenţiei. Dar, în viaţa reală, nu putem vorbi despre o linie clară de demarcare între cele două faze, iar evoluţia recentă a României demonstrează acest lucru cu prisosinţă: înainte de definitivarea procesului de tranziţie, pe fundalul unui declin dintre cele mai severe înregistrate de vreun stat european în ultimii ani, în lipsa stabilizării macroeconomice, momentul Helsinki a adus integrarea europeană şi măsurile de aliniere în centrul atenţiei politicienilor noştri şi în dezbaterile de zi cu zi legate de dezvoltarea economică globală a ţării. În viaţa reală, modificările sistemului instituţional sau variaţiile dramatice ale peisajului economic, fenomene atât de necesare părăsirii mentalităţii conducerii centralizate de tip comunist, au ajuns să se împletească strâns, să se inter-condiţioneze, cu secvenţele procesului de convergenţă (coeziune).

Diferenţa cea mai importantă între statele CEE şi cele de coeziune constă în lipsa fazei 1 în cazul celui de-al doilea grup enunţat de state. Dar, în etapa de maturizare a procesului de tranziţie, când stabilitatea macroeconomică parţială va fi atinsă, iar instituţiile noi vor începe să funcţioneze după expectaţii, putem previziona că multe sub-etape ale fazei 2 vor fi comune proceselor de coeziune pe care le-au urmat sau le vor urma unele sau altele dintre aceste state. Cercetările efectuate pe baza modelelor cantitative macroeconomice în unele state de coeziune şi de tranziţie (Irlanda, Spania, Portugalia, Portugalia, România, Slovenia, Republica Cehă) au condus la rezultatul că este posibil să prefigurăm constrângerile şi oportunităţile viitoare pentru statele din CEE, urmând exemplele oferite de statele de coeziune în perioada dezvoltării lor convergente către UE. Între nivelul mediu al statelor mai avansate din grupul CEE şi nivelul de start al economiilor de coeziune după integrarea lor în UE nu există mari discrepanţe. Condiţia necesară este ca aceste state să se dezvolte într-un ritm superior Uniunii Europene pe o perioadă de timp suficient de lungă. Construcţia politicilor economico-sociale care vor permite o creştere durabilă se bazează pe existenţa unor strategii de dezvoltare economică pe termen mediu şi lung.

În centrul renaşterii socio-economice a statelor candidate vor sta strategiile sectoriale de ajustare. Pentru a le defini, decidenţii vor avea la dispoziţie o mulţime de opţiuni, care vor presupune flexibilitatea necesară de a dezvolta propriul “stil” de capitalism. Indiferent de alegerea finală făcută, calea ce va fi urmată de fiecare stat se va încadra între limitele impuse de două direcţii distincte de dezvoltare economică, socială şi politică.

Prima direcţie este desenată de modelul “sud-coreean” al statului corporatist (Brain, 1998). În acest model, politicile sunt direcţionate către anumite segmente ale industriei naţionale (indigene), având ca obiectiv atingerea de către aceste sectoare de activitate a unui nivel de eficienţă înalt, competitiv pe plan extern, şi a unei cote mari de piaţă externă pentru produsele naţionale. Succesul acestui model este direct corelat cu capacitatea antreprenorilor interni de a sări peste barierele impuse pe piaţa mondială de dominaţia companiilor multinaţionale. Acest fapt presupune dezvoltarea unor produse cu grad mare de inovaţie şi cu elasticitate de cerere foarte mare.

Cea de-a doua direcţie este caracteristică modelului irlandez de convergenţă. În acest caz, accelerarea ritmului de creştere economică este asigurată de încurajarea investiţiilor străine directe orientate către export. Succesul acestui model depinde de capacitatea decidenţilor politici de a crea un mediu de afaceri prietenos şi productiv. Atractivitatea, spre deosebire de agresivitatea primului model, va forţa creşterea, prin asigurarea resurselor financiare necesare îmbunătăţirii calitative a infrastructurii economice şi a potenţialului uman. Este adevărat că, în acest ultim caz, poziţia în raport cu o economie cu putere foarte mare, cum ar fi Uniunea Europeană, este decisivă.

· întreagă gamă de politici economice este asociată fiecărui dintre modelele de dezvoltare accelerată prezentate mai sus. Ele sunt circumscrise domeniilor macroeconomic, microeconomic-structural, pieţei forţei de muncă, infrastructurilor sau formării şi educării resursei umane. Elaborarea unui astfel de set de politici economice nu poate fi făcută decât pe baza construcţiei unei strategii de dezvoltare globală!

În procesul de elaborare a oricărei strategii, prima etapă va fi definirea clară a obiectivelor, ceea ce presupune stabilirea unor criterii de selecţie a priorităţilor. Stabilirea priorităţilor va fi făcută pe baza unei cunoaşteri a situaţiei reale a dezvoltării naţiunii respective şi a alegerii unei căi posibile de urmat în gama de direcţii posibile situată între modelul corporatist şi cel liberal. Mixarea celor două modele într-o combinaţie specific naţională este obligatorie, deoarece există dezavantaje clare ce pot fi evdienţiate în cazul alegerii uneia dintre cele două modele extreme de dezvoltare. Astfel, modelul corporatist poate degenera în ineficienţă, datorită dificultăţii de a te impune pe o piaţă mondială deja globalizată pe majoritatea segmentelor sale, aflată sub controlul marilor monopoluri / oligopoluri de sorginte multinaţională. Costurile naţionale trebuie menţinute la nivel foarte scăzut pentru a asigura competitivitatea, ceea ce nu este uşor realizabil, fără a afecta capacitatea de creştere accelerată a nivelului de trai. Modelul liberal are costurile sale sociale asociate cu şomaj masiv în primii ani de ajustare şi cu reacţia extrem de agresivă a lobby-ului intern care se opune acaparării activelor naţionale de către corporaţii străine.

Arta de a concepe o strategie naţională constă, de fapt, în priceperea de construi o combinaţie fericită şi eficientă între diferite modele de dezvoltare, care să impună un sistem de măsuri de politică economico-socială care să poată conduce la realizarea obiectivelor naţionale, la satisfacerea criteriilor prioritare pre-stabilite. Drept urmare, după acceptarea României de către Uniunea Europeană ca partener de negociere, construcţia unei astfel de strategii naţionale a apărut ca o necesitate înţeleasă de către toţi factorii politici decidenţi. Ea urma să suprapună definitivarea reformelor tranziţiei peste procesul de convergenţă dorit pentru viitor.

2. Analiza comparativă a strategiilor de acoperire naţională privind dezvoltarea economică

Momentele apariţiilor strategiilor naţionale de dezvoltare a economiei României pot fi corelate cu momente de efervescenţă a dezbaterilor politice în jurul unui mare obiectiv de interes naţional. Astfel, prima schiţă de strategie naţională - elaborată de I.N.C.E. (Institutul Naţional de Cercetări Economice) în 1990 – a apărut în contextul necesităţii definirii unui program de tranziţie. Strategia de la Snagov din 1995 a fost legată de momentul depunerii candidaturii României pentru asociere cu Uniunea Europeană şi a marcat opţiunea noastră clară pentru integrare. Strategia de dezvoltare durabilă şi, recent, Strategia de dezvoltare economică pe termen mediu au fost lansate în contextul necesar al începerii negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană. Poate nu întâmplător, aceste momente sunt apropiate în timp şi de anii electorali, purtători în sine ai unor direcţii de dezvoltare pe termen mai îndelungat. Vom încerca o trecere în revistă a unor strategii elaborate în România deceniului trecut, pentru a avea o imagine de ansamblu a cristalizării procesului de construcţie a programelor sistemice de dezvoltare globală.

2.1. Elementele unei strategii

Pentru o ţară ale cărei obiective pe termen lung includ apartenenţa la Uniunea Europeană şi dezvoltarea durabilă în ritm accelerat situat peste media europeană, există două motivaţii permanente ce stau la baza elaborării strategiilor. Naţiunea respectivă ar putea adopta politici care să accelereze pur şi simplu procesul de aliniere la standardele UE, ca prioritate absolută. Alternativ, naţiunea ar putea să urmărească promovarea în sine a creşterii economice, cu amendamentul permanent pe care l-ar aduce grija de a nu se abate mult de la standardele integraţioniste.

Ce trebuie să conţină o strategie economică naţională? Ar trebui să includă un set de politici consistente şi coerente în sfera economicului şi socialului, care să ţină seama de resursele existente şi de interdependenţele întregului sistem. Mai formalizat, un plan naţional ar trebui să conţină următoarele patru aspecte majore:

a. Trebuie să aibă bine definite obiectivele socio-economice principale. Probabilitatea de succes în punerea în aplicare a strategiei depinde de stabilirea unui set concret de indicatori ce pot fi monitorizaţi, care să corespundă fiecărui obiectiv în parte. În definirea obiectivului prioritar, trebuie să ţinem seama de următoarea diferenţiere:

Dacă avem de a face cu o economie stabilă, dezvoltată, strategiile economice se pot axa pe un domeniu anume care este urmărit pe termen mediu cu prioritate. Acest lucru este posibil, deoarece naţiunea deţine resurse suficiente pentru a le orienta către domenii “înguste” dezirabile.

Dacă economia este slab structurată, iar nivelul de trai este scăzut (relativ la macroregiunea învecinată - caz România vs. UE), atunci obiectivul prioritar este, aproape întotdeauna, creşterea nivelului de trai al naţiunii. Dacă redistribuirea veniturilor va fi un proces bine orientat către eliminarea treptată a distorsiunilor, atunci oricare alte obiective social-economice tind să se alinieze la obiectivul central al creşterii produsului naţional (de exemplu, îmbunătăţirea condiţiilor sociale în domeniile educaţiei, cercetării şi asigurării sănătăţii populaţiei, protejarea mai eficientă a mediului etc.).

b. Trebuie să fie identificate constrângerile existente, făra echivoc. Pentru toate ţările foste comuniste, actuale candidate la integrarea europeană, constrângerile par a fi prea multe. Structura instituţională este o astfel de constrângere general prezentă. În cazul României, există şi dezavantaje specifice: localizarea ţării în ceea ce poate fi numit un mediu geografic / economic ostil (apropiat de zone cu potenţial ridicat de conflict şi cu nivel economic foarte scăzut); o structură economică iniţială perversă, cu o pondere prea ridicată a unui sector cu productivitate mică, agricultura (atât din punct de vedere al valorii adăugate produse, cât şi al forţei de muncă ocupate), un nivel tehnologic extrem de scăzut datorită unei perioade prea lungi de dezinvestiţie, o populaţie fără cultură managerială specifică economiei de piaţă. Fiecare constrângere evidenţiată are nevoie de specificarea unor măsuri de politică economică care o pot remedia sau diminua în amplitudine.

c. Trebuie să fie descrise instrumentele şi măsurile de politică economică adecvate aducerii la îndeplinire a obiectivelor strategiei. Aceste măsuri vor fi în concordanţă cu constrângerile evidenţiate, astfel încât să fie realizabile (beneficiile trebuie să depăşească costurile, pe termen mediu şi lung; dacă pe termen scurt acest lucru nu este posibil, atunci trebuie nominalizate resursele necesare acoperirii deficitului generat). Instrumentele de politică economică trebuie să atingă următoarele domenii ale acţiunii social-economice:

Creşterea investiţiilor, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ.

Facilităţi (de multe ori cvasi-fiscale) acordate sectorului privat, destinate creşterii competitivităşii şi atractivităţii.

Stabilizarea în plan monetar, şi restructurarea sectorului bancar.

Mecanisme de corelare economică a salariilor, prin utilizarea dialogului social.

Protecţia socială orientată în sensul reducerii distorsiunilor, generatoare de tensiuni potenţiale.

Definirea clară a drepturilor de proprietate, astfel încât să existe baza unor motivaţii economice pentru activitatea mediului de afaceri.

d. Trebuie să fie însoţită de instrumente şi de metodologia de monitorizare şi evaluare permanentă a performanţelor (criterii). Evaluarea oricărei strategii naţionale este cerută în trei etape distincte:

Prima etapă este aceea a estimării probabilităţii de atingere a ţintelor dorite cu ajutorul politicilor propuse, ţinând seama de constrângerile evidenţiate.

A doua etapă este compusă din secvenţe intermediare de monitorizare, care stabilesc progresul realizat în atingerea ţintelor pre-stabilite şi, prin feedback, oferă sugestii de corectare din mers a setului de politici.

A treia etapă este analiza-diagnostic ex-post, care va evalua gradul de îndeplinire şi va oferi premisele conceperii unei strategii viitoare.

Pentru o strategie naţională, care atacă problemele naţiunii în ansamblul lor economic, politic, social, cultural etc., este strict necesar a avea o abordare de sistem unitar. Liniile directoare în construcţia setului de indicatori necesari monitorizării / evaluării vor fi influenţate de ceea ce se consideră a fi principalul mecanism de creştere (care poate fi creşterea competitivităţii, deschiderea economică, orientarea către export, creşterea productivităţii, specializarea tehnologică prin inovare etc.). Cel mai utilizat mod de a face evaluarea, în toate trei etapele, este de a construi un model cantitativ economic, care să descrie felul în care mecanismele respective de creştere operează sistemic în cadrul “holistic” al economiei, ţinând seama de efectele directe, dar şi de feedback-uri. Monitorizarea şi evaluarea presupune existenţa indicatorilor de control sau analiză, iar utilizarea modelelor economice este de dorit pentru a asigura un cadru semi-obiectiv de evaluare şi de testare a propunerilor de politici economico-sociale.

2.2. O evaluare a unor strategii elaborate în România

Care sunt strategiile la care se pot face referiri în peisajul economiei româneşti de tranziţie?

· Strategii naţionale de dezvoltare economică

-- Schiţa INCE privind tranziţia 1990

-- Strategia “de la Snagov” 1995

-- Strategia guvernamentală de dezvoltare durabilă 1999 (“Strategia verde”)

· Strategii specifice (sectoriale sau de domeniu)

-- Strategia naţională de prevenire şi combatere a sărăciei 1998

-- Strategiile de politici industriale 1996, 1998, 2000

-- Analiza de competitivitate 1997-78

-- Strategia de politici comerciale 1997-78

-- Strategia privind politici în industria prelucrătoare a României 1999-2000

-- Strategia de comerţ exterior a României, 1999

-- Strategii de ramură, 2000 (în majoritate, elaborate la Ministerul Industriei şi Comerţului sau la Camera de Comerţ şi Industrie a României)

· Strategii naţionale de dezvoltare economică asumate de guvern

-- Programul economic guvernamental pentru anul 2000 (pe termen scurt)

-- Strategia economică pe termen mediu şi lung

Vom face o trecere în revistă a unora dintre aceste strategii, prezentând anumite caracteristici care le particularizează şi anumite elemente comune.

2.2.1. Schiţa strategiei de tranziţie la economia de piaţă (INCE-1990) şi Strategia privind aderarea României la Uniunea Europeană (de la Snagov-1995)

Aceste două lucrări strategice au, ca primă caracteristică, o fundamentare ştiinţifică superioară tuturor celorlalte abordări elaborate înainte de anul 2000. Schiţa tranziţiei a fost realizată, în 1990, în institutele de cercetare economică ale Academiei Române (I.N.C.E.) şi a reprezentat, la acea vreme, o viziune îndrăzneaţă asupra priorităţilor şi cerinţelor procesului de tranziţie către economia de piaţă. Schiţa prezintă imaginea lăsată moştenire de sistemul centralist de tip autarhic, evidenţiind majoritatea constrângerilor generate de structura rigidă a sistemului socio-economic românesc, la momentul 1990. Cea mai impresionantă reuşită a acestei schiţe este impunerea unui plan de măsuri şi politici economice şi sociale pentru anii următori, prin care se urmărea realizarea tranziţiei, în condiţii care să nu afecteze grav nivelul de trai, dar care să impună, relativ repede, noile mecanisme instituţionale. Planul avea termene precis stabilite, care dacă s-ar fi respectat (deci, dacă schiţa ar fi fost asumată de guvernele care au urmat), ar fi avut şansa să ofere României o economie reformată şi stabilă, încă la momentul anilor 1995-1996. Fiind o lucrare de factură academică, bazată pe literatura de specialitate internaţională, schiţa atrăgea atenţia asupra pericolelor tranziţiei, asupra necesităţii de a urma anumite etape în liberalizarea sistemului social-economic, acordând – din primul moment – rolul fundamental clarificării drepturilor de proprietate în România. Schiţa nu a prezentat un set de indicatori de evaluare / diagnostic definit cu precizie, iar monitorizarea procesului a fost evitată, în ideea academismului lucrării, care nu dorea să se erijeze într-un cod de decizie politică. Prin lipsa impactului asupra decidenţilor politici, schiţa a eşuat în misiunea sa de a se impune drept o strategie naţională asumată.

Strategia de la Snagov (1995) a reprezentat o lucrare de o factură mai aparte. Ea nu s-a dorit a fi o strategie de dezvoltare economică, în primul rând, ci o strategie de pre-aderare, care să urmeze Acordului de Asociere a ţării noastre cu Uniunea Europeană şi să propună direcţiile şi obiectivele de urmat în cadrul procesului de aliniere la standardele UE. Strategia de la Snagov a fost prioritar un document erudit, vast, având în spate mii de pagini rezultate din cercetările efectuate de aproape toţi specialiştii români în domeniu, Aşa cum a fost denumită de coordonatorul întregului proiect (Postolache, 1995), strategia de la Snagov este un proiect deschis, care nu a fost finalizat niciodată, lăsând căi de urmat viitoarelor strategii, un document care nu încerca să impună un anumit set de măsuri pentru veşnicie, ci propunea ca revizia setului de politici economice să se facă periodic, pe baza noilor analize şi a monitorizării. Încercând să trateze exhaustiv toate problemele legate de viitoarea integrare a României în Uniunea Europeană, această strategie a lăsat în urmă necesitatea impunerii câtorva obiective, puţine şi precise, care să poată fi transformate în programe de guvernare secvenţiale. Deşi a avut un obiectiv clar conturat, anume pregătirea procesului de aliniere la standardele UE, strategia din 1995, chiar dacă a întrunit semnăturile tuturor şefilor de partide politice importante, nu a putut impune prioritar, pe termen scurt şi mediu, anumite ţinte care ar fi putut fi atinse pe parcursul tranziţiei româneşti. În plus, nu a propus un instrument clar de evaluare a etapelor procesului de restructurare economică, socială şi instituţională a României. Prin prezentarea cuprinsului acestui document, poate fi observată această tendinţă de acoperire globală a problematicii, fără însă a încerca sinteza într-un document economic precis şi concis, care să poată fi utilizat drept ghid de conduită guvernamentală pe termen mediu.

Conţinutul tematic al studiilor pregătitoare a fost următorul (Postolache, 1999):

Probleme de ansamblu: Stadiul şi perspectivele economiei naţionale în contextul procesului de aderare la Uniunea Europeană. Acest capitol cuprindea atât o evaluare a stării economiei naţionale în context european, cât şi analiza unor opţiuni strategice ale viitorului, recomandate de dezvoltarea globală a economiei mondiale (informatizarea societăţii, globalizarea, necesitatea infrastructurilor compatibile etc.).

Prezentarea Acordului European de asociere.

Procesul de accelerare a reformei (tranziţiei). În cadrul acestui capitol erau subcapitole esenţiale ale unei strategii, cum ar fi: previziuni pe termen mediu, opţiuni strategice de dezvoltare pe termen mediu-lung, setul de indicatori privind diagnosticul economiei naţionale, starea economiei mondiale).

Mutaţiile din economia mondială privite ca sfidări la adresa economiei naţionale.

Dinamica procesului de privatizare şi evaluarea avuţiei naşionale.

Studii aprofundate pe fiecare capitol al Acquis-ului Communautaire. Sunt luate în dezbatere politicile macroeconomice, politicile sectoriale, politicile regionale şi de amenajare teritorială, infrastructurile, politica energetică, politicile sociale, educaţionale, culturale, de asigurare a sănătăţii, politicile de mediu, de cercetare-dezvoltare, comerciale etc.

Studii specifice economiei României: ortodoxia şi integrarea europeană, dezvoltarea zonelor montane.

Programul de armonizare legislativă. Realizat pe 23 de subcapitole, acest program atacă toate direcţiile de negociere a acordurilor cu uniunea Europeană, începând cu implementarea graduală a libertăţilor de mişcare a bunurilor şi factorilor de producţie.

Care sunt concluziile centralizatoare asupra conţinutului şi importanţei acestor două strategii prezentate anterior?

Sunt strategii cuprinzătoare din punct de vedere al elementelor componente necesare.

– Au avut obiective multiple bine definite, dar le-a lipsit obiectivul prioritar clar (tranziţia către economia concurenţială nu poate fi un obiectiv în sine, iar integrarea în UE este dezirabilă, ordonatoare, dar nu reprezintă un proces implicit necesar pentru a asigura creşterea economică).

– Au prezentat un set supradimensionat de constrângeri şi de instrumente de analiză-monitorizare, nepermiţând formularea clară a politicilor economice unitare necesare eliminării acestor insuficienţe.

– Nu a existat o viziune sistemică referitoare la dezvoltarea pe termen mediu, strategiile fiind mulţimi neordonate de măsuri de politică economică şi de analize pe domenii socio-economice. În primul caz, al schiţei, se puneau bazele unui mecanism de funcţionare, nu ale unui plan de politici economice destinate dezvoltării durabile. În cazul Strategiei de la Snagov, textul se referă la capitolele de Acquis Communautaire, la punerea în aplicare a unor politici de aliniere la standardele Uniunii Europene, fără a se insista pe concentrarea obiectivelor dezvoltării sau pe impunerea unor priorităţi ale procesului de creştere.

2.2.2. Strategia guvernamentală de dezvoltare durabilă - 1999

Strategia de dezvoltare durabilă, promovată în anul 1999 sub guvernarea Radu Vasile, a fost prima strategie naţională asumată (numai formal) de un guvern, în perioada tranziţiei. Ea a fost concepută în linii mari ca o strategie de dezvoltare economică globală, prezentând elementele componente tradiţionale: evaluare, constrângeri, indicatori, obiective, priorităţI, scenarii, metode de monitorizare. Multe din aceste capitole nu sunt tratate cu suficientă adâncime, iar între capitolele acestei strategii lipseşte consistenţa – de multe ori -, implicând lipsa viziunii sistemice asupra societăţii româneşti, în pofida existenţei viziunii sistemice asupra problematicii sistemului socio-economic. Ea este centrată pe protecţia mediului înconjurător ca obiectiv de fundal, propunând conceptul de dezvoltare durabilă pentru a sta la baza evoluţiei României pe termen lung.

Obiectivele Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă (Dezvoltarea durabilă înseamnă îmbunătăţirea progresivă şi menţinerea bunăstării populaţiei în corelare cu cerinţele folosirii raţionale a resurselor naturale şi ale conservării ecosistemelor) sunt:

Obiectivul fundamental:

· Creşterea bunăstării şi prosperităţii individuale şi a ansamblului social la nivel naţional, urmărind o dezvoltare economică în limitele de suportabilitate ale Capitalului Natural, într-un mod care să garanteze şi calitatea vieţii generaţiilor viitoare.

Obiectivele principale:

· Asigurarea stării de sănătate a populaţiei. Asigurarea complementarităţii şi corelării între toate sectoarele economice şi sociale, în scopul dezvoltării umane durabile.

· Stabilirea sectoarelor şi direcţiilor cu potenţial competitiv ca priorităţi ale dezvoltării durabile, în contextul tendinţelor majore pe plan mondial şi în conformitate cu obligaţiile internaţionale asumate de România.

· Redimensionarea şi remodelarea structurii economico-sociale, şi transformarea ei într-un sistem durabil. Asigurarea unei creşteri continue şi stabile a nivelului de trai şi în concordanţă cu criteriile de integrare în UE.

· Stoparea procesului de deteriorare a Capitalului Natural şi iniţierea refacerii acestuia.

· Dezvoltarea unui sistem legislativ şi instituţional coerent, compatibil cu cel al ţărilor din UE şi consolidarea democraţiei prin stimularea participării civice.

· Formarea resursei umane la nivelul exigenţelor ştiinţifice, tehnologice şi informaţionale, pe plan internaţional, din toate sectoarele economice şi sociale.

· Monitorizarea şi evaluarea permanentă a performanţelor economice, sociale şi de protecţie a mediului, printr-un sistem de indicatori cantitativi şi calitativi determinabili.

Strategia “verde” (cum a fost denumită) impune anumite priorităţi, dar acestea reprezintă, în realitate, sectoare de interes global ale sistemului socio-economic, cum ar fi:

- sănătatea populaţiei;

- educaţia;

- creşterea economică;

- conservarea resurselor energetice (singura prioritate clar definită);

Sunt prezentate patru scenarii de dezvoltare în cadrul acestei strategii, dar credibilitatea lor este relativ incertă, deoarece nici-un model cantitativ nu stă la baza scenariilor, iar cifrele estimate dau impresia inconsistenţei macroeconomice. Singurul scenariu care are şanse de realizare este cel de dezvoltare susţinută (scenariul B), deoarece celelalte scenarii sunt fie idealiste (dezvoltarea rapidă accelerată, sceanriul A, care prevede ritmuri anuale medii de creştere de peste 8%), fie prea pesimiste sau indezirabile (scenariile C, D), neconducând la creştere reală. Problema esenţială în dezbaterea acestor scenarii, este că nu sunt prezentate date suficiente în strategie, pentru a putea verifica probabilitatea de realizare a acestor scanarii (Bradley & Ciupagea, 1999).

Concluziile privind strategia de dezvoltare durabilă din 1999, referitoare la caracteristicile sale prin comparaţie cu alte abordări strategice, sunt:

- Este o colecţie de obiective prioritare, având viziune de sistem, dar fără viziune unitară.

- Este centrată pe obiectivul prioritar de conservare a resurselor neregenerabile.

- Integrarea în UE este obiectiv secundar, prioritatea fiind trecută către domeniul asigurării dezvoltării durabile.

- Nu sunt clar definite politicile economice ce pot diminua sau elimina constrângerile multiple.

- Nu se prezintă un set clar de indicatori de monitorizare.

- Analizele sectoriale de bază nu sunt elaborate, iar recomandările sunt eterogene.

- Scenariile propuse nu par realiste şi nu sunt însoţite de seturile corespunzătoare de politici economice.

- Oferă câteva posibile priorităţi sectoriale care pot fi luate în considerare pentru abordări specifice, dezagregate după ramurile economiei.

- Nu enunţă criteriile ce stau la baza deciziei asupra priorităţilor.

2.2.3. Evaluarea altor strategii sau analize sectoriale (parţiale)

În prezentarea celorlalte strategii elaborate în România, în perioada 1990-1999 inclusiv, alese în această analiză comparativă, vom pleca prin a sintetiza câteva concluzii:

· Nu sunt strategii economice complete la nivelul întregului sistem socio-economic naţional.

– Definesc un obiectiv de ramură sau de domeniu social specific şi construiesc un plan de politici economice menit să-l atingă (exemple: sărăcia, exporturile, industria, competitivitatea etc.)

– Lipseşte abordarea sistemică şi unitară a conducerii întregii societăţi, pentru a corecta dezechilibrele inerente generate de distorsiunile pieţelor libere.

– Definesc multiple priorităţi, pe baza criteriului de selecţie a priorităţii în raport cu obiectivul stabilit. De multe ori, criteriul de stabilire a priorităţii este subiectiv în raport cu grupul de interese existent în jurul problematicii referitoare la obiectivul strategiei parţiale.

· Sunt foarte utile în construcţia analizelor sectoriale necesare strategiilor naţionale, în definirea constrângerilor sau în formularea politicilor economice de corecţie.

De cele mai multe ori, datorită domeniului îngust abordat în strategiile de ramură sau sector, obiectivele sunt prea specifice şi sunt necorelate (din punctul de vedere al posibilităţilor de realizare – resurse financiare, sau resurse umane) cu celelalte sectoare ale economiei naţionale, sau cu constrângerile globale care afectează ansamblul economic. Cu toate acestea, strategiile de ramură caută să se dezvolte ţinând seama de priorităţile enunţate în plan naţional. Analizele şi prognozele care se fac - în ultimii ani – referitor la diferite aspecte ale sistemului social-economic românesc, ţin cont de marile obiective ale dezvoltării economice şi de prioritatea integrării europene. O sinteză a unor recomandări cuprinse în aceste strategii sectoriale este prezentată în continuare (Ciupagea, 1999 – lucrare în cadrul proiectului ESEN al Academiei Române)).

Tranziţia este un fenomen care s-a discutat preponderent în sfera macroeconomicului, dar care-şi are rădăcinile adânci la nivel microeconomic, în mentalităţile oamenilor care compun generaţiile de tranziţie. Nu putem să avem pretenţia de a vedea funcţionând perfect instituţii specifice statelor democratice cu economii concurenţiale, în care alocarea resurselor este mai puţin distorsionată decât în socialism, într-un sistem economico-social în care nu există încă generaţii educate în spiritul economiei de piaţă care să se afle la conducerea societăţii (fie ea oglindită în nucleul familial, în firme sau în administraţii publice).

Majoritatea statelor lumii oferă, în acest moment, imaginea unor sisteme socio-economice care încearcă să conveargă către un model de dezvoltare global. România a exprimat voinţa sa politică de a merge în acelaşi sens cu celelalte state (cel puţin cu cele europene), ceea ce aduce în dezbatere problema vitezei de convergenţă. Pentru a accelera procesul, două condiţii se cer a fi îndeplinite:

Obiectivul (modelul economico-social) trebuie să fie bine precizat, precum şi căile de atingere/realizare a acestui obiectiv.

Trebuie analizate în permanenţă erorile de traiectorie ale realităţii faţă de criteriile impuse de obiectivul ales, pentru a putea face corecţiile necesare prin politici (economico-sociale). Obiectivul nu este fix, ci reprezintă o ţintă mobilă (economia mondială este un organism viu, dinamic, nu o entitate statică).

În cazul particular al economiei României, obiectivul ar fi compus, pe termen mediu-lung, din următoarele sub-obiective:

¨ Integrarea în cadrul structurilor Uniunii Europene.

¨ Atingerea unui nivel general economic care să asigure competitivitatea României în context internaţional, în mod absolut şi nu relativ.

Pentru a se putea ajunge la aceste ţinte mobile, trebuie asigurată convergenţa proceselor de dezvoltare economică, instituţională şi socială. Acest lucru nu va fi posibil dacă elementul uman implicat nu va avea mentalitatea necesară realizării acestei convergenţe. Nu este vorba despre nivelul de educaţie general, ci de anumite componente educaţionale legate de aspectele integraţioniste, globalizatoare. Românii trebuie să înceapă să gândească universal, să se compare nu cu vecinii lor imediaţi (după cum au fost obişnuiţi de secole să privească doar în ograda vecinului), ci cu întreg restul omenirii, să înţeleagă că spaţiul lor nou de acţiune este întreaga planetă, nu doar teritoriul naţional. Aceasta este cheia reuşitei universale a oricărei naţiuni!

Strategiile de politici industriale, ca şi cele de politici comerciale, sunt implicit obligate să ţină seama de obiectivele dezvoltării economice globale. Din acest punct de vedere, strategiile în cauză sunt reprezentative, ele aducând în dezbatere probleme fierbinţi care vor trebui să fie abordate şi tratate în orice strategie naţională: protecţionismul (Duma & Ciupagea, 1997-98), promovarea exporturilor (Mereuţă, 2000), ajustarea structurală a industriei (strategiile de politici industriale, 1996, 1998, 2000).

Câteva concluzii care se pot substitui în recomandări de orientare sau prioritizare a dezvoltării economice în România sunt oferite în continuare, ca extrase dintr-una dintre aceste strategii (Mereuţă, 2000; Ciupagea, 1999):

<România are nevoie de o strategie economică unitară şi clar orientată, care să includă dechiderea continuă a economiei sale. Este foarte adevărat că, prin dimensiunile sale – destul de mari pentru standardele europene -, România poate face faţă unei crize economice pe o perioadă mai lungă de timp prin comparaţie cu unii dintre vecinii săi (un exemplu concludent în acest sens este oferit de maniera în care a fost ocolită instalarea crizei financiare în 1999, criză pre-anunţată şi supra-expectată de mediile financiare internaţionale). Dar să nu ne facem iluzii că, fără un flux masiv de resurse financiare externe, care acum lipsesc acut în România, am putea vedea pe termen scurt sau mediu vreun semn de redresare economică sau de convergenţă către standardele Uniunii Europene. O asemenea strategie, bazată pe promovarea anumitor exporturi, pe construcţia unui mediu de afaceri şi macroeconomic atractiv, şi pe atragerea investitorilor străini (cu capitalul aferent şi cu know-how-ul care îl acompaniază), poate fi un succes doar dacă se referă, concomitent, la toate segmentele sistemului social-economic: economia în sine, cadrul instituţional, mentalitatea administraţiei publice, legislaţia, învăţământul, cercetarea, sistemul de asigurare a sănătăţii, sistemul politic. Vom enunţa câteva sugestii (recomandări) care ar putea ajuta la formularea unor politici industriale menite să conducă la realizarea unui potenţial scenariu competitiv în economia românească:

· Dezvoltarea viitoare a industriei româneşti nu poate fi concepută în afara stimulării investiţiei străine directe, care să fie atrasă către România pentru oportunităţile de export pe care le-ar avea sau de piaţă internă puternică, şi nu pentru a beneficia de avantajul comparativ al unor resurse ieftine (de muncă sau de materii prime).

· Trebuie eliminate raţionamentele pe bază de mituri. Cele mai nocive mituri la această oră sunt: “unicitatea şi specificitatea economiei României”, “alegerea modelului coreean sau irlandez” (adică a celor două extreme ale modalităţilor de dezvoltare accelerată pe care istoria recentă economică a lumii ni le oferă, modelul autarhic agresiv şi modelul atractiv complet deschis). Adevărul pentru România stă la mijloc, ca de obicei: nu suntem nici atât de unici încât să nu putem învăţa din exemplele istoriei economice, dar nici nu trebuie să copiem un anumit model cu rigurozitate. Succesul poate fi atins în condiţii de flexibilitate administrativă, managerială optimizată, atunci când se formează un mediu economic şi instituţional capabil să reacţioneze rapid, dacă nu imediat, la perturbaţii negative sau la alte şocuri neaşteptate, şi să implementeze decizii proprii înainte ca terţii să aibă timp să contracareze în mod eficient. Nu există prea multă libertate de mişcare pentru statele aspirante la integrarea în Uniunea Europeană. Cerinţele şi criteriile ce trebuie respectate sau îndeplinite sunt numeroase şi în permanentă schimbare; ele vor fi cu certitudine mai aspre decât au fost în cazul ultimelor trei state care s-au integrat în UE în 1993. O posibilitate de a promova interesul naţional într-un astfel de cadru restrictiv ar putea fi construcţia unui cadru de reglementări foarte dinamic, în care măsurile să poată fi decise şi puse în aplicare foarte rapid, în special atunci când depăşesc spaţiul permis de manevră, pe perioade scurte de timp care să nu oficializeze schimbările, dar să le facă efective în practică. Este adevărat că s-ar putea pierde credibilitate externă, dar s-ar câştiga credibilitate internă prin redresare economică, iar dacă obiectivele globale sunt respectate şi imuabile, atunci şi comentariile critice externe se vor estompa. Politica de deghizare a unor astfel de politici ar putea fi numită “discriminare pozitivă”, al cărei efect benefic dacă este rapid reuşeşte să neutralizeze gustul neplăcut al eventualei inechităţi.

· O astfel de politică flexibilă, destinată creşterii - în egală măsură - a atractivităţii şi agresivităţii industriei prelucrătoare româneşti pe piaţa internaţională, presupune construcţia, înainte de orice, a unui mediu de afaceri asemănător cu cel din statele dezvoltate ale lumii. Priorităţile politicilor economice ale României ar fi, în acest caz:\

· Politica de stabilizare macroeconomică: reducerea inflaţiei la valori sub 7%, indiferent de preţul plătit pe termen scurt.

· Crearea unui sistem financiar-bancar bazat pe diversitate de active şi instrumente, care să se alinieze la tendinţele actuale ale pieţelor financiare dezvoltate. Un asemenea program implică deschiderea rapidă a pieţei româneşti către privatizarea sectorului bancar şi de asigurări, cu menţinerea – pe termen cât mai lung posibil – a unor restricţii multiple şi dinamice asupra transferurilor de capital. Dacă barierele aplicate sunt temporare şi pe perioade scurte, foarte numeroase şi puţin semnificative luate fiecare separat, protestele investitorilor străini s-ar reduce consistent (celebra “bătălie cu morile de vânt”).

· Canalizarea tuturor resurselor financiare care vin către România către dezvoltarea infrastructurilor ce permit circulaţia bunurilor şi serviciilor (transporturi, comunicaţii, informatică, financiar-bancară) şi către sectoarele dezirabile (de tehnologie înaltă, de antrenare – mijloacele de transport, alimentară şi de băuturi, maşini şi echipamente, în această ordine), prin intermediul unor politici de discriminare de natură fiscală, în primul rând (politicile de venituri sau cele comerciale sunt mai puţin eficace). Ca şi în cazul anterior, trebuie flexibilitate. Să nu ne imaginăm că anunţând pompos că dorim să subvenţionăm indirect dezvoltarea unor sectoare nu vom avea parte de reacţii adverse foarte puternice, atât din plan intern (lobby-ul sectoarelor tradiţionale), cât şi extern (reprezentanţii organismelor internaţionale, ai Uniunii Europene, ai companiilor încă neprezente pe teritoriul României). Politicile de susţinere trebuie să fie tacite, să acopere o gamă cât mai largă şi diversificată de instrumente de distorsionare şi să fie favorabile oricărei acţiuni destinate dezvoltării rapide a unuia dintre sectoarele vizate. Mobilitatea acestor politici este cheia succesului lor, altfel ele se pot transforma în motive întemeiate de reacţie internaţională negativă şi în scăderea totală a credibilităţii. Există doi factori esenţiali ce trebuie urmăriţi în realizarea unui asemenea proces: atragerea partenerilor străini care sunt “captivi” deja în România (investitorii mari prezenţi pe piaţa românească) de partea decidenţilor politici români şi formarea rapidă a unui grup de potenţiali decidenţi de politici economice, care să fie educaţi în mediile politico-economice ale ţărilor care au implementat politici industriale de succes în ultimii ani. Nu există reţete de succes; există un singur obiectiv cert: educarea unor generaţii viitoare capabile să se confrunte cu cerinţele implicate de dezvoltarea prioritară a altor sectoare decât cele tradiţionale şi capabile să formuleze decizii rapide de adaptare a politicilor economice la dinamica economică care va caracteriza societatea românească în fiecare moment.

· Este foarte important ca toate acţiunile să fie concertate şi incluse într-o viziune sistemică. Managementul eficient la nivelul administraţiei centrale poate fi decisiv, chiar dacă economia îşi măreşte ponderea sectorului privat; de altfel, acesta este rolul unui guvern al epocii moderne: nu de a conduce economia, ci de a încerca să remedieze ineficienţele observate în funcţionarea ei liberă. Ministerele nu au voie să aibă politici adverse, ci numai interese distincte. Din momentul în care a apărut clar ideea că nu există dezvoltare în viitor prin menţinerea actualei structuri, toate obiectivele majore tale economiei trebuie orientate către sprijinirea prioritară a sectoarelor dezirabile, fără a incomoda în mod voit dezvoltarea celorlalte sectoare după posibilităţile acestora. Sectoarele dezirabile au fost deja menţionate, ca şi motivaţiile includerii lor în lista respectivă. Un ultim cuvânt trebuie spus în legătură cu industria alimentară şi de băuturi. Acesta este un sector tradiţional pentru România, este un sector strategic pentru că asigură autonomia societăţii la nivelul de subzistenţă, dar poate fi tranformat lesne într-un sector cu avantaj competitiv. Potenţialul agricol al României rămâne foarte mare, privit pe termen lung. Agricultura - în sine – trebuie să se dezvolte, dar ea are limitări de creştere impuse natural, şi nu poate fi motor al unei dezvoltări accelerate. Agricultura trebuie să rămână prioritate a decidenţilor politici doar în sensul asigurării unei infrastructuri propice dezvoltării ei viitoare, a extinderii unor reţele de achiziţie-concentrare-valorificare primară a unor produse agricole. În acest scop, politicile bancare şi fiscale trebuie – cel puţin în prima etapă - să faciliteze creditul agricol şi operaţiunile de concentrare naturală a capitalului agricol. Industria alimentară, în schimb, trebuie favorizată faţă de alte sectoare cu dinamică obişnuită la fel de redusă, iar în cadrul ei, trebuie dezvoltate acele subramuri-nişe, care vizează piaţa unui produs cu cerere puternic crescătoare pe plan mondial (produsele organice standardizate pot face obiectul unei preferinţe administrative, de exemplu). Un asemenea tip de politici, bazate pe flexibilitate intra-ramură, este de dorit şi în cazul celorlalte sectoare (de altfel, scenariul competitiv presupune, în cazul industriei chimice, o astfel de abordare la nivel sub-sectorial).

Încă odată, vom face referire la problema modelelor economice pe care ni le oferă istoria economică a secolelor XIX şi XX. Ar fi o mare greşeală să nu se ţină seama de exemplele pozitive de succes economic, fără a fi copiate identic, însă. Nici-unul dintre aceste modele nu se poate aplica teoretic, fără modificări, pe structura (unică) a economiei româneşti. Dar fiecare model ascunde anumite procese care pot fi utilizate într-un sistem pentru care obiectivele sunt clare, ca şi direcţiile de realizare a acestor obiective. Dacă modelul industriilor imature (infant industries) nu mai poate fi aplicat în lumea contemporană globalizată, ca model general pentru o economie naţională întreagă, acest lucru nu înseamnă că politicile care au caracterizat acest model de dezvoltare (Australia, Noua Zeelandă) într-o anumită perioadă istorică nu ar putea fi puse în aplicare pentru dezvoltarea prioritară a anumitor subsectoare care sunt imature pe plan mondial, dar pentru care prognozele indică o dezvoltare accelerată în viitor. Trebuie însă o viziune clară în determinarea acestor subsectoare, în zone unde globalizarea mondială nu s-a făcut simţită, cu marile companii care utilizează economii de scară sau cu un cadru reglementat unitar în standarde internaţionale. Acelaşi lucru este valabil şi pentru modelul corporatist sau cel social de piaţă (european). Flexibilitatea mediului economic românesc va fi aceea care va putea îmbina caracteristicile pozitive ale tuturor acestor modele (construind, de ce nu?, un model de dezvoltare “nou”), astfel încât să aducă economia noastră pe o traiectorie ascendentă durabilă.

Vom atrage atenţia încă odată asupra imposibilităţii atingerii imediate a unui ritm de creştere economică mare, pe o perioadă îndelungată. Orice scenariu am lua în calcul, el trebuie să se supună restricţiilor pe care le impune stadiul actual de dezvoltare al industriei româneşti şi al sectorului serviciilor. Ceea ce interesează este ieşirea cât mai rapidă din recesiune şi asigurarea, pe termen lung, a posibilităţii de creştere economică prin creşterea competitivităţii. Industria prelucrătoare a României trebuie deschisă treptat către exterior, integrarea ei în piaţa globalizată fiind de preferat a se face fără distorsiuni sau efecte negative. În consecinţă, cheia nu poate fi decât atragerea investitorilor străini, care să preia şi efortul de dezvoltare ulterioară (investiţii, exporturi, transfer tehnologic şi de know-how). Intern, politicile noastre trebuie să conveargă către aceleaşi obiective. Dacă ar fi să prelungim analiza pe termen lung, condiţia necesară prioritară ce trebuie asigurată - iar punerea ei în aplicare trebuie să înceapă acum, când este deja foarte târziu – este reforma sistemului educaţional şi de cerecetare în România, acompaniată de creşterea masivă a resurselor financiare destinate acestor sectoare de formare a resursei umane, indiferent de situaţia economică pe termen scurt. Cea mai bună politică industrială, cea mai bună politică economică - în general – este facilitarea creării unei populaţii capabile să conducă bine propria economie în care se dezvoltă! Din nefericire, rezultatele acestei politici, odată implementate, se vor vedea peste două generaţii.>

2.2.4. Strategia economică pe termen mediu a României - 2000

Nici-una dintre strategiile naţionale de dezvoltare economică, elaborate până la începutul anului 2000, nu s-a sprijinit pe vreun model cantitativ, care să stea la baza procedurilor de pre-evaluare, monitorizare sau diagnostic ex-post. Pentru prima oară, necesitatea utilizării modelelor a fost adusă în discuţie cu ocazia Conferinţei Clubului de la Roma, desfăşurată la Bucureşti, în Septembrie 1999 (Bradley & Ciupagea, 1999), iar utilizarea efectivă a unor modele matematico-economice în fundamentarea liniilor directoare ale unei strategii este legată de Strategia de Dezvoltare economică pe termen mediu, prezentată de România la Bruxelles, în martie 2000, în pregătirea începerii negocierilor dintre România şi UE, privind posibila integrare europeană a ţării noastre. Modelele folosite în documentarea consistenţei acestei strategii au fost: Modelul “Dobrescu” versiunea 1999, Modelul LINK-Dobrescu (implementat în cadrul reţelei ONU de modelare a economiei mondiale) şi Modelul Băncii Mondiale RMSM-X, adaptat pentru România.

Prima strategie care conţime toate sub-componentele expectate într-o abordare standard este strategia de dezvoltare economică pe termen mediu, finalizată ca sinteză în martie 2000 şi prezentată Comisiei Europene la Bruxelles, drept strategie economică de prefaţare a negocierilor dintre România şi Uniunea Europeană, în vederea integrării ţării noastre în structurile europene. Există obiective şi obiective derivate certe, există un program al Guvernului pentru anul 2000 ataşat strategiei şi compatibil cu liniile directoare ale acesteia, există o analiză a punctului de pornire şi a constrângerilor prezente în sistemul social-economic, există un set de indicatori de evaluare şi monitorizare, precum şi modele pe care se poate verifica consistenţa scenariilor propuse şi prognozelor rezultate. În acest moment, strategia se află într-o stare intermediară de realizare, etapa a doua urmând a fi finalizată la 15 mai 2000, prin prezentarea unui plan de măsuri adiacente obiectivelor şi de termene de realizare/implementare a acestor măsuri. Strategia a fost asumată de guvernul actual şi de către toate forţele politice din România, textul sintezei prezentate la mijlocul lunii martie reprezentând un text consensual, la care au aderat toate grupurile de opinie. Priorităţile definite sunt sprijinite de politici economice şi sociale credibile, iar reacţia externă a fost şi ea favorabilă, denumind strategia drept primul document care se conformează standardelor europene cuprinse în Acquis-ul Communautaire.

Nu vom insista pe prezentarea acestei strategii, deoarece ea este încă subiectul negocierilor între forţele social-economice şi politice din România. Strategia de dezvoltare economică a întreţinut interesul tuturor agenţilor economici, de la începutul acestui an, demonstrând maturizarea clasei politice româneşti, schimbarea globală de mentalitate a populaţiei şi agenţilor economici şi voinţa naţională de realizare a consensului în direcţia creşterii durabile (susţinute). În pofida intrării în miezul anului electoral, această strategia este unica cu şanse reale de a fi pusă în aplicare, în următorul interval de patru-cinci ani, care vor caracteriza drumul României către integrare în Uniunea Europeană.

3. Principalele sisteme de criterii de prioritizare a structurilor sectoriale, avansate recent în România

Priorităţile care apar în strategiile prezentate în capitolul 2 se referă la sfere de interes diferite în ansamblul sistemului social-economic, după cum urmează:

– Ramuri economice ce trebuie sprijinite (protejate, subvenţionate, facilitate din punct de vedere fiscal, creditate etc.). Cele mai des menţionate sunt: agricultura, industria alimentară, industria petrochimică, energetica, industriile de tehnologie înaltă, turismul.

– Diminuarea ponderii populaţiei sărace în totalul populaţiei

– Creşterea competitivităţii externe a României (anularea deficitului comercial, promovarea exporturilor, atragerea investiţiilor străine directe).

– Sectoarele economice care asigură, pe termen lung, resursele regenerabile ale naţiunii (resursa umană cu capacitatea sa inovativă, în prim plan). În strategia de dezvoltare durabilă, sunt enumerate: asigurarea sănătăţii, educaţia şi formarea profesională, cercetarea ştiinţifică, creşterea economică (cu remarca referitoare la faptul că cercetarea-dezvoltarea îşi are locul nu numai / nu atât în contextul educativ-social, ci / cât în contextul economic-productiv, determinând competitivitatea domeniilor la care se referă, în cadrul şi în folosul cărora fucnţionează.

Conform acestor priorităţi enunţate, criteriile de stabilire a priorităţilor ar fi:

– Noţiunea de “ramură strategică”.

– Noţiunea de ramură cu efect economic de antrenare pe verticală sau pe orizontală.

– Noţiunea de ramură cu rol de acoperire a principalelor necesităţi de consum intern, cu disponibilitţi pentru export

– Noţiunea de nişă competitivă destinată în principal exportului, pe baza propriilor iniţiative şi eforturi de cercetare-dezvoltare, investiţionale şi promoţionale

– Noţiunea de ramuri caracterizate de o cerere mondială aflată în expansiune.

– Alinierea la standardele Uniunii Europene (la cerinţele rezultate din Acquis Communautaire).

– Alinierea la acordurile internaţionale (în special, în cazul politicilor comerciale sau al celor ecologice).

– Asigurarea convergenţei nivelului de dezvoltare economică la nivelul statelor dezvoltate, prin ritmuri medii anuale de creştere situate mult deasupra mediei mondiale.

– Asigurarea şi dezvoltarea resurselor regenerabile ale naţiunii: forţa de muncă, capitalul fix, componente infrastructurale.

În definirea criteriilor de prioritizare, un rol important poate fi jucat şi de experienţa unor state care au reuşit în ultimii ani să conveargă către grupul ţărilor dezvoltate (tigrii asiatici, Irlanda). Nu pentru a le fi urmat exemplul printr-un simplu proces de copiere! Modelele de reuşită trebuie analizate şi – din ele – trebuie extrase acele acţiuni care pot fi adaptate în cazul economiei noastre, ca având aplicabilitate şi credibilitate.

Este util, în acest punct al sintezei, să facem referire la rolul politicilor guvernamentale în evidenţierea şi formarea surselor avantajelor competitive naţionale sau regionale (Porter, 1998). Metodologia lui Porter privind analiza de competitivitate abordează problematica naţională printr-o integrare sistematică a analizelor la nivel microeconomic (firme individuale sau sub-sectoare de ramură), În viitoarele strategii, decidenţii politici vor trebui să înceapă să gândească în termeni microeconomici, nu în cei ai marilor agregate macroeconomice. Pe cale de consecinţă, rolul guvernelor în managementul întregului economic este acela de a expanda “rombul lui Porter” în următoarele direcţii:

– Atingerea stabilităţii politice şi macroeconomice (condiţii care satisfac criteriile de pre-aderare, în acelaşi timp)

– Îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei input-urilor oferite mediului de afaceri, care să conducă la creşterea capacităţii economiei de a rezolva constrângerile la nivel microeconomic

– Stabilirea acelor reglementări sau motivaţii legate de zona microeconomicului care vor putea încuraja sporurile de productivitate

– Facilitarea dezvoltării concentrărilor industriale în sensul diminuării costului asociat factorilor de producţie

– Dezvoltarea şi punerea în aplicare a unor programe-plan pe termen lung, care să mobilizeze agenţii economici (agenţii guvernamentale, firme, instituţii, cetăţeni) către concentrările industriale, astfel încât să flexibilizeze mediul de afaceri intern.

Este bine să definim priorităţi?

Ce fel de priorităţi sunt de preferat în cadrul unei strategii economice naţionale?

Aceste două întrebări le putem pune în final, după parcurgerea analizelor şi sintezelor prezentate. O economie care ar funcţiona integral pe principiile pieţei libere, într-un mediu extern care şi el ar funcţiona pe aceleaşi principii, nu ar avea nevoie de priorităţi predefinite (la limită, nu ar avea nevoie nici măcar de strategii de dezvoltare). Acest caz nu există în realitate. Întreaga economie mondială este din ce în ce mai globalizată, dar mecanismele ei de funcţionare dovedesc existenţa concentrării, nu a pieţelor concurenţiale.

Prin contrast, o economie naţională care pleacă dintr-o poziţie nefavorabilă în raport cu celelalte, cu o infrastructură mai slab dezvoltată, cu un potenţial de resurse naturale îmbătrânite, cu resurse de capital fix învechite şi cu resurse umane fără educaţie managerială, necesită strategii de realocare şi regenerare a resurselor existente, de atragere a altora, care să-i permită intrarea pe un traseu de convergenţă.

Aproape fără excepţie, statele europene mici (iar România este unul dintre ele, prin actualul nivel de dezvoltare şi prin caracteristica sa de preluant de preţuri din sistemul pieţelor mondiale) şi-au făurit un drum situat între liberalism şi corporatism-etatism, evoluând către forme indirecte de control economic asupra pieţelor concurenţiale (Katzenstein, 1985), Ceea ce le diferenţiază de statele dezvoltate puternice (“mari”) este premisa eforturilor lor de planificare, şi anume necesitatea de a se adapta la forţele pieţelor internaţionale. Statele mici au descoperit treptat că acţiunile lor de planificare sectorială detaliată devin din ce în ce mai puţin eficace sau inaplicabile, datorită creşterii gradului de deschidere economică şi vulnerabilităţii economiilor lor naţionale. În acest caz, problema lor prioritară se mută implicit către selecţia instrumentelor strategice care sunt armonizate cu obiectivele lor sociale. Succesul unei politici guvernamentale depinde din ce în ce mai mult de capacitatea, de flexibilitatea administraţiei centrale în procesul de orientare al forţelor pieţei către producerea unor rezultate economice consistente cu obiectivele de bunăstare socială. Datorită pierderii treptate de autonomie economică, strategiile adoptate de statele mici trebuie să fie flexibile, dinamice (adaptabile rapid) şi incrementale (ajustări dese la perturbaţiile externe). Ele trebuie să facă faţă schimbărilor foarte repede, deoarece nu pot exporta costurile schimbării, dar nici nu le pot ocoli!

În raport cu ideile exprimate anterior, concluzia principală pe care o propunem spre dezbatere este că răspunsul la întrebarea dacă este bine sau necesar să încercăm să definim priorităţI este afirmativ!

Ce fel de priorităţi ar trebui să apară în strategiile economice naţionale?

1. Priorităţile trebuie să fie formulate pe baza unor criterii determinate de structura sistemului unitar economic, plecând de la setul compatibil de politici economice ce pot fi aplicate simultan conform constrângerilor analizate.

· Obiectivul central, prioritatea fundamentală, ar trebui să fie creşterea nivelului de trai, monitorizat pe baza indicatorului de dezvoltare umană.

· Elementele esenţiale în punerea în practică a oricărei strategii de dezvoltare vor fi politicile din domeniile care dezvoltă resursa prioritară şi centrală a oricărei naţiuni: populaţia (privită ca şi consumator, dar şi ofertant pe piaţa muncii). Aceste domenii sunt: educaţia (învăţământul, climatul socio-familial, cercetarea-inovaţia – cu rezerva că cercetarea trebuie plasată mai curând în contextul economic, al dezvoltării) şi asigurarea sănătăţii.

· Construcţia instituţională este prioritară, deoarece permite flexibilizarea structurilor sistemului socio-economic, în sensul atingerii mai rapide a obiectivelor urmărite.

2. Priorităţile sectoriale sunt utile în măsura în care oferă informaţii de corecţie a dezechilibrelor pieţelor, pentru a “discrimina pozitiv” sectoare aflate în impas sau cu handicap.

Un comentariu, ce constituie totodată o recomandare: ideea conturată în perioada elaborării strategiei de dezvoltare economică pe termen mediu, de a crea un organism (instituţie) care să fie responsabil de monitorizarea procesului de construcţie în viitor a strategiilor naţionale nu este foarte centralistă (sau neliberală). Ea vine dintr-o necesitate de adaptare permanentă a economiilor mici la sfidările impuse de o piaţă mondială în curs de globalizare.

Sisteme de criterii de prioritate utilizate - tabel sinoptic comparativ

Criteriu de prioritate	Strategii care le-au utilizat	Ramuri (sectoare) prioritare dpdv structural
Ramură strategică	1. Politici comerciale în industrie (SCIENTCONSULT-1997) 2. Politici industriale (CEMATT-1998) 3. Strategia de dezvoltare durabilă 1999	1. Sectorul energetic Industria alimentară Industria metalurgică 2. Industria alimentară+ agricultură Industria energetică 3. Educaţie şi cercetare Asigurarea sănătăţii Industrii de înaltă tehnologie
Ramură cu contribuţie la export	4. Politici comerciale în industrie (SCIENTCONSULT- 1997) 5. Strategia de comerţ exterior 2000	1. Industria metalurgică Industria confecţiilor textile Industria de prelucrarea lemnului Industria de mobilier 2. Industria metalurgică Industria confecţiilor textile Industria pielărie-încălţăminte
Ramură cu valoare adăugată ridicată	1. Analiza diagnostic a industriei prelucrătoare (CEMATT – 2000) 2. Strategia de la Snagov - 1995	1. Industrii de înaltă tehnologie (echipamente de telecomunicaţii, instrumente de precizie-optică, electronică, edituri-tipografice) 2. Informatică Industria de echipamente electronice, de telecomunicaţii, de instrumente, etc.
Ramură cu efect de antrenare	3. Analiza diagnostic a industriei prelucrătoare (CEMATT – 2000)	1. Industria de mijloace de transport (rutier şi nerutier) Industria de maşini şi echipamente
Ramură cu cerere mondială aflată în expansiune	4. Politici industriale (CEMATT – 1998) 5. Analiza diagnostic a industriei prelucrătoare (CEMATT – 2000)	1. Industria de echipamente de telecomunicaţii Industria de tehnică de calcul Industria de medicamente Subramuri cu cerere mare 2. Industria de echipamente de telecomunicaţii Industria de tehnică de calcul Produse agricole organice Servicii financiare (instrumente derivate) Servicii turistice ecologice
Ramură care se aliniază la standarde internaţionale (ecologice, Acquis)	6. Strategia de dezvoltare durabilă - 1999 7. Strategia de la Snagov - 1995	1. Turism ecologic 2. Ramuri care asigură complementaritate cu Uniunea Europeană
Ramură care utilizează resurse regenerabile	8. Strategia de dezvoltare durabilă - 1999	3. Cercetare ştiinţifică Educaţie-formare profesională Turism Servicii nepoluante

În documentele: “Poziţia Camerelor de Comerţ şi Industrie din România privind probleme actuale ale economiei româneşti” (C.C.I.R.B., 1998) şi “Apel la acţiune” (C.C.I.R.B., 1999), se avansează următorul mix de criterii, care nu a fost încă reflectat în strategii elaborate:

n ramuri pentru acoperirea necesităţilor de masă pentru populaţia României şi eventuale surse de export: alimentaţia (agricultura şi industria alimentară), industria de textile şi încălţăminte, industria construcţiilor şi cea a materialelor de construcţii, industria medicamentelor, detergenţilor şi cosmeticelor, industria mobilei, infrastructurile - transporturi, telecomunicaţii, informatică, serviciile de bază (incluzând şi energia) şi turismul;

n industriile de mijloace şi materiale pentru procesele din prima categorie, pe bază de selectivitate strategică (concentrând resurse pentru atingerea unui nivel corespunzător de competitivitate)

n produse şi servicii destinate în principal exportului (idem)

Se subliniază şi se exemplifică (CCIRB, 1999) oportunitatea concentrării, în cazul unora dintre ramurile nominalizate ca prioritare, pe subramuri sau grupe de sortimente de produse sau servicii cu posibil aport major sub aspect valutar.

Comentarii:

În cazul criteriului de prioritate care pune în prim plan ramurile cu aport substanţial la export, majoritatea strategiilor au utilizat analiza bazată pe o simplă apreciere a volumului exportului. Criteriul corect este acela al ramurilor care asigură o balanţă comercială pozitivă. De exemplu, industria metalurgică se află pe locul doi ca pondere asigurată în exporturile româneşti, dar necesarul de import pe care-l absoarbe (prin intermediul legăturilor dintre ramuri) contrabalansează veniturile realizate din exporturi.

Majoritatea strategiilor de dezvoltare economică naţională nu avansează criterii de prioritate, deoarece se bazează pe obiective globale pe termen lung, priorităţile fiind implicit evidenţiate pe parcursul implementării strategiilor.

Majoritatea strategiilor sau analizelor studiate nu au încercat să coroboreze diferitele criterii de prioritate sau să verifice realismul alegerii unui criteriu de prioritate. Realismul implică o analiză costuri-beneficii pe termen scurt şi una pe termen lung, precum şi respectarea tuturor condiţionărilor provenite din restricţiile evidenţiate în strategia respectivă.

În general, se solicită stabilirea unor ramuri / subramuri / domenii strategice, prioritare, pentru a concentra în mod corespunzător resursele de cercetare-dezvoltare. Este necesar să se ia în considerare şi relaţia inversă: anumite subramuri / domenii pot deveni prioritare, atingând niveluri de competitivitate pe baza propriei activităţi de cercetare-dezvoltare şi a propriilor investiţii destinate atingerii unei competitiviţăţi de nivel mondial (exemplele Finlandei şi Suediei în telefonia celulară mobilă, domeniu care oricum nu ar fi reieşit ca prioritar dintr-o analiză statică top-down, de tipul criteriilor avansate până în prezent la noi).

4. Sinteză

Lucrarea este compusă din trei părţi:

– O introducere, în care sunt trecute în revistă strategiile economice care au fost elaborate în România, în ultimul deceniu, şi este argumentată necesitatea elaborării unor asemenea strategii, bazat pe experienţa altor state care s-au dezvoltat în ritm accelerat în ultima vreme.

– Analiza comparativă a principalelor strategii elaborate în România, referitoare la întregul sistem economic, şi evidenţierea elementelor consensuale. De asemenea, sunt analizate principalele componente ale unei strategii economice de dezvoltare standard.

– Consideraţii, variante şi concluzii referitoare la posibilităţile de a stabilit priorităţi în cadrul strategiilor şi criterii de selecţie a acestor priorităţi.

Două mari probleme au împiedicat, pentru multă vreme, impunerea strategiilor, care au fost elaborate în România în ultimul deceniu, atenţiei pe termen lung a societăţii româneşti: lipsa lor de recunoaştere internă şi internaţională, pe de o parte, şi nivelul redus de abordare sistemică, care să permită încadrarea lor în categoria de definiţie a unei strategii naţionale şi să le confere utilitate practică, aplicabilitate.

La întrebarea dacă este nevoie de strategii în procesul de guvernare al unei economii, ce se poate desfăşura între limitele liberalismului cvasi-total şi cele ale intervenţiei structurale fundamentate de teoriile spaţiale, concluzia este că – în cazul fiecărei naţiuni, regiuni sau comunităţi locale – dezvoltarea pe baza unei strategii unitare este benefică, deoarece concentrează obiectivele, canalizează eforturile şi cumulează energiile în mod eficient. Cunoscând punctul de plecare comparativ cu modelul de convergenţă ales, pot fi analizate direcţiile posibile de dezvoltare. Impunând anumite obiective prioritare, pot fi alese mai simplu metodele şi măsurile de realizare a unor etape în dezvoltarea sistemului socio-economic. Nu în ultimul rând, evaluarea devine consistentă atunci când indicatorii ce trebuie monitorizaţi sunt pre-stabiliţi în raport cu nişte criterii prioritare. Una dintre cauzele principale ale deficienţelor de guvernare din perioada 1990-1999, în România, a fost lipsa unei strategii de dezvoltare economică pe termen mediu sau lung, asumate de guvernările anilor respectivi.

Există două tipuri distincte de modele de dezvoltare economică accelerată, pe care le-au adoptat cu succes anumite state pentru a converge către niveluri dezvoltate de trai: deschis către exterior (atractiv) sau corporatist (agresiv). O întreagă gamă de politici economice este asociată fiecărui dintre modelele de dezvoltare accelerată menţionate. Ele sunt circumscrise domeniilor macroeconomic, microeconomic-structural, pieţei forţei de muncă, infrastructurilor sau formării şi educării resursei umane. Elaborarea unui astfel de set de politici economice nu poate fi făcută decât pe baza construcţiei unei strategii de dezvoltare de ansamblu !

|n cel de-al doilea capitol al lucrării, analiza comparativă a strategiilor existente este prefaţată de o prezentare a elementelor ce nu au voie să lipsească din structura oricărei strategii de dezvoltare economică:

Trebuie să aibă bine definite obiectivele socio-economice principale. Probabilitatea de succes în punerea în aplicare a strategiei depinde de stabilirea unui set concret de indicatori ce pot fi monitorizaţi, care să corespundă fiecărui obiectiv în parte.

Trebuie să identifice constrângerile existente, făra echivoc. Pentru toate ţările foste comuniste, actuale candidate la integrarea europeană, constrângerile par a fi prea multe. Structura instituţională este o astfel de constrângere general prezentă. |n cazul României, există şi dezavantaje specifice: localizarea ţării în ceea ce poate fi numit un mediu geografic / economic ostil (apropiat de zone cu potenţial ridicat de conflict şi cu nivel economic foarte scăzut); o structură economică iniţială perversă, cu o pondere prea ridicată a unui sector cu productivitate mică, agricultura (atât din punct de vedere al valorii adăugate produse, cât şi al forţei de muncă ocupate), un nivel tehnologic extrem de scăzut datorită unei perioade prea lungi de dezinvestiţie, o populaţie fără cultură managerială specifică economiei de piaţă. Fiecare constrângere evidenţiată are nevoie de specificarea unor măsuri de politică economică care o pot remedia sau diminua în amplitudine.

Trebuie să descrie instrumentele şi măsurile de politică economică adecvate aducerii la îndeplinire a obiectivelor strategiei. Aceste măsuri vor fi în concordanţă cu constrângerile evidenţiate, astfel încât să fie realizabile (beneficiile trebuie să depăşească costurile, pe termen mediu şi lung; dacă pe termen scurt acest lucru nu este posibil, atunci trebuie nominalizate resursele necesare acoperirii deficitului generat).

Trebuie să fie însoţită de instrumente şi de metodologia de monitorizare şi evaluare permanentă a performanţelor (criterii). Evaluarea oricărei strategii naţionale este cerută în trei etape distincte: estimarea probabilităţii de atingere a ţintelor dorite cu ajutorul politicilor propuse, ţinând seama de constrângerile evidenţiate; monitorizarea, care stabileşte progresul realizat în atingerea ţintelor pre-stabilite şi, prin feedback, oferă sugestii de corectare din mers a setului de politici; analiza-diagnostic ex-post, care va evalua gradul de îndeplinire şi va oferi premisele conceperii unei strategii viitoare.

Pentru o strategie naţională, care atacă problemele naţiunii în ansamblul lor economic, politic, social, cultural, etc., este strict necesar a avea o abordare de sistem unitar. Liniile directoare în construcţia setului de indicatori necesari monitorizării/evaluării vor fi influenţate de ceea ce se consideră a fi principalul mecanism de creştere (care poate fi creşterea competitivităţii, deschiderea economică, orientarea către export, creşterea productivităţii, specializarea tehnologică prin inovare, etc.). Cel mai utilizat mod de a face evaluarea, în toate trei etapele, este de a construi un model cantitativ economic, care să descrie felul în care mecanismele respective de creştere operează sistemic în cadrul “holistic” al economiei, ţinând seama de efectele directe, dar şi de feedback-uri. Monitorizarea şi evaluarea presupune existenţa indicatorilor de control sau analiză, iar utilizarea modelelor economice este de dorit pentru a asigura un cadru semi-obiectiv de evaluare şi de testare a propunerilor de politici economico-sociale.

Se face o trecere în revistă a următoarelor strategii, prezentând anumite caracteristici care le particularizează şi anumite elemente comune:

Strategii naţionale de dezvoltare economică

Schiţa INCE privind tranziţia 1990

Strategia “de la Snagov” 1995

Strategia guvernamentală de dezvoltare durabilă 1999 (“Strategia verde”)

Strategii specifice (sectoriale sau de domeniu)

Strategia naţională de prevenire şi combatere a săraciei 1998

Strategiile de politici industriale 1996, 1998, 2000

Analiza de competitivitate 1997-8

Strategia de politici comerciale 1997-8

Strategia privind politici în industria prelucrătoare a României 1999-2000

Strategia de comerţ exterior a României, 1999

Strategii de ramură, 2000 (în majoritate, elaborate la Ministerul Industriei şi Comerţului sau la Camera de Comerţ şi Industrie a României)

Strategii naţionale de dezvoltare economică asumate de guvern

Programul economic guvernamental pentru anul 2000 (pe termen scurt)

Strategia economică pe termen mediu şi lung

|n ultimul capitol, priorităţile care apar în strategiile prezentate în capitolul anterior sunt structurate după sferele de interes diferite în ansamblul sistemului social-economic, după cum urmează:

Ramuri economice ce trebuie sprijinite (protejate, subvenţionate, facilitate din punct de vedere fiscal, creditate, etc.). Cele mai des menţionate sunt: agricultura, industria alimentară, industria petrochimică, energetica, industriile de tehnologie înaltă, turismul.

Diminuarea ponderii populaţiei sărace în totalul populaţiei României.

Creşterea competitivităţii externe a României (anularea deficitului comercial, promovarea exporturilor, atragerea investiţiilor străine directe).

Sectoarele economice care asigură, pe termen lung, resursele regenerabile ale naţiunii (resursa umană cu capacitatea sa inovativă, în prim plan). |n strategia de dezvoltare durabilă, sunt enumerate: asigurarea sănătăţii, educaţia şi formarea profesională, cercetarea ştiinţifică, creşterea economică.

Conform acestor priorităţi enunţate, criteriile de stabilire a priorităţilor ar fi:

Noţiunea de “ramură strategică”.

Noţiunea de ramură cu efect economic de antrenare pe verticală sau pe orizontală.

Noţiunea de ramură cu rol de acoperire a principalelor necesităţi de consum intern, cu disponibilitţi pentru export

Noţiunea de nişă competitivă destinată în principal exportului, pe baza propriilor iniţiative şi eforturi de cercetare-dezvoltare, investiţionale şi promoţionale

Noţiunea de ramuri caracterizate de o cerere mondială aflată în expansiune.

Alinierea la standardele Uniunii Europene (la cerinţele rezultate din Acquis Communautaire).

Alinierea la acordurile internaţionale (în special, în cazul politicilor comerciale sau al celor ecologice).

Asigurarea convergenţei nivelului de dezvoltare economică la nivelul statelor dezvoltate, prin ritmuri medii anuale de creştere situate mult deasupra mediei mondiale.

Asigurarea şi dezvoltarea resurselor regenerabile ale naţiunii: forţa de muncă, capitalul fix, componente infrastructurale.

În raport cu ideile exprimate anterior, concluzia principală pe care o propunem spre dezbatere, în finalul lucrării, este că răspunsul la întrebarea dacă este bine sau necesar să încercăm să definim priorităţi este afirmativ!

Ce fel de priorităţi ar trebui să apară în strategiile economice naţionale?

Priorităţile trebuie să fie formulate pe baza unor criterii determinate de structura sistemului unitar economic, plecând de la setul compatibil de politici economice ce pot fi aplicate simultan conform constrângerilor analizate.

Obiectivul central, prioritatea fundamentală, ar trebui să fie creşterea nivelului de trai, monitorizat pe baza indicatorului de dezvoltare umană.

Elementele esenţiale în punerea în practică a oricărei strategii de dezvoltare vor fi politicile din domeniile care dezvoltă resursa prioritară şi centrală a oricărei naţiuni: populaţia (privită ca şi consumator, dar şi ofertant pe piaţa muncii). Aceste domenii sunt: educaţia (învăţământul, climatul socio-familial, cercetarea-inovaţia – cu rezerva că cercetarea trebuie plasată mai curând în contextul economic, al dezvoltării) şi asigurarea sănătăţii.

Construcţia instituţională este prioritară, deoarece permite flexibilzarea structurilor sistemului socio-economic, în sensul atingerii mai rapide a obiectivelor urmărite.

Priorităţile sectoriale sunt utile în măsura în care oferă informaţii de corecţie a dezechilibrelor pieţelor, pentru a “discrimina pozitiv” sectoare aflate în impas sau cu handicap.

Ideea, conturată în perioada elaborării strategiei de dezvoltare economică pe termen mediu, de a se crea un organism (instituţie) care să fie responsabil de monitorizarea procesului de construcţie în viitor a strategiilor naţionale nu este foarte centralistă (sau neliberală). Ea vine dintr-o necesitate de adaptare permanentă a economiilor mici la sfidările impuse de o piaţă mondială în curs de globalizare; se recomandă susţinerea acestei iniţiative.
Bibliografie

Blanchard, Olivier J. (1997), The Post-Communist Transition Economies, MIT Cambridge Press, Cambridge.

Bradley, John et al. (1992), The role of the Structural Funds: Analysis of Consequences for Ireland in the Context of 1992, ESRI Policy Research Paper 13/1992, Ireland.

Bradley, John & Ciupagea, Constantin, (1999), Strategic development paths for the economies of South-Eastern Europe: A view from the E.U. cohesion Countries, Conferinţa Clubului de la Roma, Bucureşti, Milemiul III no. 3/1999.

Brain, Peter (1999), Beyond Meltdown; The global battle for sustained growth, Scribe Publications, Melbourne, Australia.

Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a Municipiului Bucureşti (1998). Poziţia Camerelor de Comerţ şi Industrie din România privind probleme actuale ale economiei româneşti.

Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a Municipiului Bucureşti (1999). Apel la acţiune.

Ciupagea, C., Duma, M. (1997), Impactul politicilor comerciale asupra sectorului industriei româneşti, Studiu SCIENTCONSULT pentru Ministerul Cercetării şi tehnologiei din România.

Ciupagea, C., Hall, S.G., Turlea, G., (1998), The Determinants of Foreign Direct Investment in Romania, Paper for ACE-Phare project P96-6221-R.

Ciupagea, C. (1999), What can we learn from macroeconomic modelling? The case of Romania, WIIW Research Paper no. 7/1999, Austria.

Fujita, M., Krugman, P. & Venables, A. (1999), The Spatial Economy, Cities Regions and International Trade, Massachussets: The MIT Press.

Inotai, Andras (1999), Structural transformation of Central and Eastern European Countries and Hungary between 1989 and 1998. A comparative analysis based on exports to the German market, Research Paper Institute for World Economy Budapest, Hungary.

Katzenstein, P. (1985), Small in World Markets, Ithaca: CUP.

McKinnon, R. (1992), The order of economic liberalisation, MacMillan Press, USA.

Mereuţă, C., Ciupagea, C. (2000), Industria prelucrătoare din România 1990-1998. Diagnostic structural. Politici alternative. Orizont 2005., 2000, Bucureşti, România.

Porter, M. (1998), On Competition, Massachussets: HBR Press.

Postolache Tudorel (1999), Un Projet Ouvert, Bucureşti: Editura Expert.

Rodrik, D. (1999), The New Global Economy and Developing Countries: Making Openness Work, Washington: Overseas Development Council.

Unguru, M.C. (1999), Romanian Economic Competitiveness and EU trade integration, Paper for ACE-Phare fellowship P97-8694-F.

Voiculescu D., Mereuţă C., et al. – Competitivitatea Economiei Romaniei: Orizont 2000-2005-2010. Scenarii Strategice, Editura Academiei, Bucharest, 1998.

OECD Country Report 1998: Romania.

EC Agenda 2000: For a stronger and wider Union; 5/1997 supplement

The Single Market Review, subseries VI: Aggregate and Regional Impact. Volume 2: The Cases of Greece, Spain, Ireland and Portugal. European Communities, 1997.

Statistics from National Commission for Statistics Romania, National Bank of Romania, UNCTAD, World Bank.

I.N.C.E. (1990), Schiţă privind strategia înfăptuirii economiei de piaţă în România.

Academia Română (2000), Proiectul E.S.E.N. (Evaluarea Stării Economiei Naţionale).

2000 – Strategia economică pe termen mediu a României, martie 2000, Bucureşti.

Guvernul României - Strategia Naţională de Dezvoltare Durabilă, iulie 1999, Bucureşti.

Strategia de Comerţ Exterior a României, Bucureşti: Ministerul Industriei şi Comerţului, 1999.

CEMATT, IEM etc. – Strategia politicilor industriale, Bucureşti, 1998 (Proiect finanţat de Ministerul Cercetării şi Tehnologiei).

Faza următoare Înapoi