Introducere

In prima fază a acestei teme, elaborată în 1997 (Analiza problemelor şi a direcţiilor de acţiune în concordanţă cu practicile internaţionale în domeniu), au fost abordate conceptele teoretice, alături de problematica metodologică, cu privire la necesitatea protecţionismului ca politică naţională în sfera industriei, la instrumentele uzitate - pe plan mondial - în cadrul politicilor comerciale de protejare industrială, şi au fost analizate ratele efective de protecţie care au caracterizat industria României, în ultimii ani.

În a doua fază din 1997 (Recomandări de prevederi legislative pentru stimularea şi protecţia industriei autohtone) a fost prezentat şi analizat cadrul general, legislativ şi normativ, al stimulării şi protecţiei industriei autohtone, au fost elaborate şi susţinute propuneri de prevederi concrete în aceste direcţii.

Comerţul internaţional actual este afectat de politicile protecţioniste; această afirmaţie reprezintă un adevăr de necontestat, iar teoriile economice moderne sunt în consens, din punctul de vedere global. Pe de altă parte, din schimburile care au loc la nivel mondial, statele participante nu ies totdeauna în câştig (cazul avantajului comparativ, în sens Ricardo, nu este generalizat), iar câştigul - atunci când există - arareori este distribuit între partenerii comerciali, în mod egal. Acest fapt stă la baza apariţiei şi perpetuării protecţionismului, ca politică statală, inegalitatea repartiţiei profitului conducând la frustrare, care generează, la rândul ei, decizia de implementare a unor acţiuni de protejare, agresiune sau retorsiune.

Fiind - prin natura sa - un rezultat al comparaţiei, protecţionismul trebuie analizat de la caz la caz, în formele sale specifice, în funcţie de ţările participante la schimburile economice, de ramurile economice sau subsectoarele industriale care prezintă un interes specific. Drept urmare, atunci când vom încerca să stabilim oportunitatea unor politici de protejare a industriei României, va trebui să specificăm domeniile de interes acut pentru economia ţării noastre, raportându-ne la relaţiile de comerţ exterior particulare României, deci la partenerii reprezentativi sau tradiţionali. Contextul macroeconomic nu trebuie neglijat, după cum tendinţele globale ale economiei mondiale au impactul lor asupra deciziilor care se adoptă la un moment dat. Nu în ultimul rând, politica de protejare a industriei româneşti trebuie gândită - în finalul de mileniu - astfel încât să se integreze scenariului de integrare în Uniunea Europeană, privit ca obiectiv strategic pe termen mediu şi lung.

Selecţia eşalonului de studiu privind partenerii comerciali reprezentativi

Alegerea eşalonului de studiu, din punctul de vedere al statelor parteneri comerciali ai României, care ar putea furniza informaţii relevante privind politicile comerciale în sprijinul protejării industriilor naţionale, trebuie să ţină seama de câţiva factori principali, cum ar fi:

- Determinarea partenerilor comerciali principali oferă posibilitatea studierii comparative a politicilor comerciale utilizate de acele state care pot influenţa decisiv - prin barierele tarifare sau netarifare, impuse importurilor, respectiv exporturilor proprii - evoluţia normală a exporturilor sau importurilor româneşti.

- Tendinţele recente evidenţiate în ponderile deţinute de anumite ţări sau grupări de state ale lumii în cadrul comerţului nostru exterior permit alegerea unor strategii pe termen mediu sau lung, cu privire la politicile comerciale pe care urmează să le adopte în raport cu aceste state.

- Există state dezvoltate ale lumii sau state mari producătoare, ale căror politici pot influenţa cererea sau oferta mondială de anumite produse industriale, indiferent de volumul schimburilor comerciale directe pe care le realizează cu ţara noastră.

- Zona geo-politică în care se situează România face ca anumite state (cum ar fi membri Uniunii Europene sau ţările Europei Centrale şi de Sud-Est) să prezinte un interes sporit pentru cazuistica studiată; procesul de integrare europeană a României impune anumite condiţionări (auto-impuse), generate de standardele comune la care ţara noastră trebuie să conveargă, împreună cu celelalte state din zonă.

Pentru a justifica alegerea eşalonului de studiu la nivelul partenerilor comerciali, vom prezenta, în Tabelul 1.1., evoluţia ponderilor diferitelor grupări de state în cadrul exporturilor şi importurilor româneşti, în perioada ultimilor cinci ani de tranziţie:

TABEL 1.1.

Orientarea geografică a comerţului exterior al României, 1993-7

Ponderea în total exporturi, %

	*1993*	*1994*	*1995*	*1996*	**1997^)***
UE	41,35	48,20	54,15	56,51	56,54
AELS	2,59	0,91	0,98	0,82	1,28
CEFTA	3,36	4,49	3,45	3,63	4,06
CSI	9,08	6,59	5,69	5,33	6,24
Asia	31,07	24,50	21,41	19,45	17,40
Orientul Mijlociu	14,31	11,56	9,65	9,98	9,53
Africa	5,25	6,79	7,22	6,82	5,42
America	4,11	5,77	5,15	4,88	5,76

*) Date preliminare

Ponderea în total importuri, %

	*1993*	*1994*	*1995*	*1996*	**1997^)***
UE	45,31	48,21	50,46	52,35	52,49
AELS	2,48	2,31	2,26	1,87	1,47
CEFTA	4,14	4,10	4,91	4,73	5,69
CSI	15,67	17,91	15,74	15,36	14,87
Asia	19,09	13,84	13,95	13,65	14,05
Orientul Mijlociu	12,68	8,97	5,80	5,20	3,69
Africa	2,82	2,39	4,70	2,73	1,70
America	8,67	9,45	6,72	7,30	7,54

*) Date preliminare

Din parcurgerea datelor statistice, rezultă următoarele concluzii:

a) Uniunea Europeană este partenerul majoritar de comerţ exterior pentru România, deţinând o pondere de 53% în importurile ţării noastre, şi de 57% în exporturi. Aceste ponderi au evoluat crescător în perioada de tranziţie, confirmând interesul particular bilateral existent pentru dezvoltarea schimburilor de bunuri şi servicii, care vine în sprijinul procesului integraţionist. Desigur că Uniunea Europeană reprezintă, în acest moment, un conglomerat de 15 state[1], care deţin ponderi diferite (mai mici decât ale agregatului UE) în comerţul exterior românesc. Totuşi, principalii trei parteneri ai României sunt state membre ale UE - anume Germania, Italia şi Franţa -, iar apropiata integrare monetară a majorităţii statelor UE face ca acestea să reprezinte - in corpore - parteneri prioritari pentru ţara noastră. În plus, din perspectiva politicilor de protejare a industriilor naţionale, nu trebuie uitat faptul că UE reprezintă o uniune vamală, neimpunând nici-un fel de bariere în calea comerţului între ţările membre şi aplicând aceleaşi tarife şi instrumente netarifare către ţările terţe.

b) Statele aflate în tranziţie, din Europa Centrală şi de Sud-Est, precum şi cele apărute în urma destrămării Imperiului Sovietic, atrag împreună mai mult de 10% din exporturile României, furnizând circa 20% din importurile româneşti (materiile prime din fostul teritoriu sovietic reprezentând trei sferturi din aceste importuri). După o perioadă de declin pronunţat al ponderilor menţionate, la începutul anilor ‘90, urmare a destrămării CAER şi a sistemului socialist, în ultimii cinci ani se poate vorbi despre o relativă stabilizare a comerţului cu statele aflate în tranziţie. De la intrarea României în CEFTA, în iulie 1997, comerţul exterior cu ţările membre s-a dinamizat (pentru exemplificare, în 1997, valoarea comerţului bilateral România-Polonia a crescut cu 78%, exporturile româneşti dublându-se), ca efect al reducerii sau anulării barierelor tarifare şi netarifare. Partenerii cei mai importanţi pentru România, în această regiune a lumii, sunt: Ungaria, Polonia, Bulgaria, Rusia, Republica Moldova, Ucraina, Cehia, Iugoslavia; datorită vecinătăţii relative, toate statele din zonă reprezintă parteneri prioritari, politicile lor comerciale necesitând un studiu aprofundat.

c) Exceptând cele patru membre ale UE, grupul statelor celor mai dezvoltate ale lumii, G-7, nu ocupă o pondere foarte însemnată în comerţul exterior al României (este vorba despre S.U.A., Canada şi Japonia), aceasta oscilând, pentru ansamblul celor 3 ţări menţionate, între 5-6% în cazul exporturilor, respectiv 7% în ceea ce priveşte importurile. Cu toate acestea, statele dezvoltate utilizează politici protecţioniste pe scară largă, experienţa lor în acest domeniu necesitând un studiu amănunţit, cu atât mai mult cu cât variaţia tarifelor sau impunerea unor forme noi de protejare industrială, de către aceste state, poate conduce la modificări substanţiale ale preţurilor mondiale ale produselor ce fac obiectul schimbului.

d) In afara grupurilor de ţări sus menţionate, România are parteneri comerciali tradiţionali sau noi specifici, care ocupă o pondere relativ importantă în comerţul nostru exterior: Republica Coreea, Egipt, Argentina, Israel demonstrează o preferinţă pentru schimburile comerciale cu România, prin comparaţie cu alte state aflate în tranziţie (SCET), fenomen ce poate fi exemplificat prin ponderile mai ridicate deţinute în exporturile sau importurile româneşti, faţă de ponderile echivalente în comerţul exterior cu celelalte SCET.

Vom analiza, cu precădere, politicile protecţioniste industriale, de natură comercială, ale acestor grupări de state, menţionate mai sus, considerând utile informaţiile datorită următoarelor oportunităţi:

1. In cazul în care România ar demara etapa finală de pre-aderare la UE, va trebui să-şi alinieze politicile comerciale la cele ale UE, în raport cu restul lumii, şi să-şi gândească propria strategie de dezvoltare în condiţiile liberalizării totale a schimburilor de bunuri şi servicii efectuate cu UE (piaţa unică, concurenţială). Ca un comentariu, România este obligată să implementeze politici de protejare a industriei, pentru aducerea acesteia la un nivel corespunzător de competitivitate, înainte de iniţierea procesului de integrare efectivă.

2. Odată cu integrarea României în CEFTA, din iulie 1997, barierele comerciale bilaterale cu statele acestei uniuni vamale au fost treptat diminuate până la eliminare. Cum ţara noastră este ultimul membru intrat în uniunea vamală, experienţa în domeniu a celorlalte state CEFTA poate fi analizată, asimilată şi adaptată.

3. Statele est-asiatice, China, Japonia, Coreea, reprezintă exemple de ţări care au reuşit construcţia unei industrii robuste, pe baza aplicării unui sistem de protejare inteligent direcţionat. Instrumentele utilizate de aceste state pentru protejarea industriei, precum şi evoluţia gradului de protecţionism în aceste ţări, oferă informaţii şi soluţii cu privire la alegerea măsurilor corespunzătoare de către decidenţii români, în scopul dezvoltării ramurilor cu avantaj comparativ sau competitiv.

4. Analiza unor state cu structuri industriale relativ asemănătoare celei a României, cum ar fi Brazilia, Argentina, Mexic, Spania, Polonia, care au trecut prin etape de tranziţie economică în ultimii treizeci de ani, oferă informaţii relevante asupra posibilelor politici de protecţie industrială, aplicabile într-o ţară de dimensiunile şi având caracteristicile României.

Selecţia ramurilor industriale de interes pentru România

In primul studiu al acestei teme, în urma analizei interprinse asupra gradului de protecţie efectivă aplicat în ramurile industriei româneşti, s-au prezentat concluziile cu privire la selecţionarea ramurilor considerate prioritare pentru dezvoltarea economiei României, în ansamblul acesteia, pe termen lung. Protecţia trebuie îndreptată către aceste ramuri, cu precădere, cu atât mai mult cu cât ele ocupă o pondere însemnată şi în comerţul exterior al ţării, influenţând decisiv situaţia globală a competitivităţii economiei noastre.

Pentru alegerea acestor ramuri, s-au utilizat mai multe criterii, dintre care enumerăm:

· Ramurile cu pondere însemnată în producţia industrială a ţării, care au o tendinţă de evoluţie crescătoare, în concordanţă cu tendinţele mondiale (industria alimentară, energetică, textilă, chimică).

· Ramurile cu ritm de dezvoltare accelerat pe plan mondial (industria echipamentelor de tehnica informaţiei, de telecomunicaţii, de transport).

· Ramurile cu pondere mare în comerţul exterior al României, care deţin un anumit grad de competitivitate internaţională, ce trebuie menţinut sau întărit (industria textilă, de pielărie şi încălţăminte, industria de mobilier, industria metalurgică).

Pentru scoaterea în evidenţă a acestor ramuri cu pondere mare în exporturile sau importurile României, sunt prezentate - mai jos - Tabelele 1.2. şi 1.3., care demonstrează o oarecare similitudine între priorităţile ce rezultă la studierea importurilor şi la studierea exporturilor româneşti. Una dintre cauze este creşterea puternică, în ultimii ani, a re-exporturilor (sub influenţa intrărilor masive de capital străin direct), ceea ce face ca aceleaşi ramuri industriale să fie prezente în ambele tabele.

Studierea prin comparaţie a politicilor comerciale utilizate, pe plan mondial, de către state care au structuri indutriale relativ asemănătoare cu cea a României, poate furniza elemente esenţiale cu privire la crearea unei strategii naţionale de protejare a industriei româneşti, prin selectarea acelor politici care au condus la dezvoltarea ramurilor prioritare, sau prin evitarea greşelilor de decizie în acest domeniu, greşeli pe care practica internaţională le scoate în relief, la o cercetare minuţioasă.

TABEL 1.2.

Evoluţia principalelor ramuri exportatoare ale economiei României, în perioada 1990-1997

(milioane US$)

Cod CAEN		1990	1991	1992	1993	1994	1995	1996	1997	variaţie(%) 1997/1990
	Total exporturi (FOB)	5775	4266	4363	4892	6151	7910	8085	8429	+44
V	Produse minerale	1136	621	572	574	714	731	692	638	-44
	pondere în total (%)	19,67	14,56	13,11	11,73	11,61	9,24	8,56	7,57
VI	Produse chimice	301	285	421	344	487	724	691	560	+86
	pondere în total (%)	5,21	6,68	9,65	7,03	7,92	9,15	8,55	6,64
XII	Încălţăminte, pielărie	129	87	73	160	311	428	505	544	+322
	pondere în total (%)	2,23	2,04	1,67	3,27	5,06	5,41	6,25	6,46
XI	Textile şi articole textile	573	404	455	785	1156	1570	1734	1941	+239
	pondere în total (%)	9,92	9,47	10,43	16,05	18,79	19,85	21,44	23,03
XV	Metale şi produse metalice	949	634	735	959	1065	1437	1268	1556	+64
	pondere în total (%)	16,43	14,86	16,85	19,60	17,31	18,17	15,69	18,47
XVI	Echipamente şi maşini electrice	947	692	508	439	519	656	673	737	-22
	pondere în total (%)	16,40	16,22	11,64	8,97	8,44	8,29	8,32	8,74
XVII	Material rulant şi mijloace de transport	770	492	473	404	392	428	441	448	-42
	pondere în total (%)	13,33	11,53	10,84	8,26	6,37	5,41	5,45	5,31

TABEL 1.3.

Evoluţia principalelor ramuri importatoare ale economiei României, în perioada 1990-1997

(milioane US$)

Cod CAEN		1990	1991	1992	1993	1994	1995	1996	1997	variaţie(%) 1997/1990
	Total importuri (FOB)	9202	5793	6260	6522	7109	10278	11435	11275	+23
V	Produse minerale	3896	2626	2028	1872	1906	2484	2689	2408	-38
	pondere în total (%)	42,34	45,33	32,40	28,70	26,81	24,17	23,51	21,36
VI	Produse chimice	655	410	412	511	559	926	990,5	940,1	+44
	pondere în total (%)	7,12	7,08	6,58	7,84	7,86	9,01	8,66	8,34
XI	Textile şi articole textile	264	246	562	659	810	1209	1342,8	1564,4	+493
	pondere în total (%)	2,87	4,25	8,98	10,10	11,39	11,76	11,74	13,87
XVI	Echipamente şi maşini electrice	1321	838	914	1149	1450	2113	2505,9	2591,1	+96
	pondere în total (%)	14,36	14,47	14,60	17,62	20,40	20,56	21,91	22,98

Notă: pentru 1990, importuri FOB

Dată fiind tematica specială, la nivel strict industrial, vom acorda o atenţie scăzută exemplelor de politică comercială protecţionistă ce sunt utilizate pe plan mondial la nivelul produselor agricole şi alimentare, sau în cazul materiilor prime şi al produselor energetice. Decizia este catalizată şi de restricţiile impuse politicilor comerciale româneşti - în aceste domenii, de necesitatea alinierii la standarde UE, ceea ce oferă o limitare a libertăţii de decizie a autorităţilor române. În plus, politica UE în sfera produselor agro-alimentare este deosebit de protecţionistă, în acest moment, ea fiind supusă unor presiuni puternice de revizuire, ceea ce va determina modificări masive ale actualelor caracteristici.

Ca urmare, ramurile industriale pe care vom încerca să punem accentul analizei comparative, vor fi: industria textilă şi a confecţiilor, industria de autovehicole, de mijloace de transport în general, industria metalurgică. De asemenea, se va urmări prezentarea globală a politicilor protecţioniste de natură comercială, pentru a pune în evidenţă tendinţele de pe plan internaţional, precum şi reuşitele sau obstrucţiile generate de diferite state ale lumii, în încercarea acestora de a se impune pe piaţa mondială, cu produsele naţionale.

* *

In continuarea acestui studiu, în capitolele următoare, vom prezenta diferite politici comerciale de protecţie industrială implementate de state aparţinând regiunilor ce prezintă un interes specific pentru economia României, iar apoi – câteva studii de caz, efectuate în anumite ramuri industriale selectate, prezentând politici de protecţie comercială practicate în diverse ţări ale lumii. Prin aceste analize comparate, se va încerca punerea în lumină a principalelor instrumente tarifare şi netarifare, utilizate pentru protecţia industriilor economiilor lumii.

Politici comerciale utilizate ca instrumente de protecţie a industriei în diferite ţări

Acest capitol este dedicat prezentării politicilor protecţioniste, în domeniul industrial, ce caracterizează comerţul internaţional cu bunuri, din perpectiva principalelor state sau grupe de ţări selectate în eşalonul de interes pentru a fi comparate cu România. Pentru ţările considerate parteneri comerciali - importanţi sau de perspectivă[2] - ai României, sunt investigate diverse metode de protecţie, cum ar fi: tarifele, contingentările, alte stimulente, facilităţi, bariere netarifare, care pot influenţa evoluţia anumitor ramuri industriale.

Politici de protecţie a industriei în ţările din Europea centrală şi de est

Introducere

Imediat dupa căderea zidului Berlinului, ţările din Europa centrala si de est au luat masuri dramatice in domeniul politicilor comerciale. Polonia si fosta Cehoslovacie au eliminat cea mai mare parte a barierelor lor non-tarifare. Tarifele au devenit principalul instrument de protectie al acestor doua tari si au fost stabilite la un nivel foarte scazut: aproximativ 8% pentru Polonia si 6% pentru fosta Cehoslovacie. Ca un rezultat, la sfarsitul anului 1990, aceste doua tari aveau cel mai liberal regim comercial din Europa. O evolutie asemanatoare poate fi observata si in cazul Ungariei (insa mult mai putin dezvoltata), după care urmeaza Romania si Bulgaria.

Aceste modificari in politicile comerciale ale tarilor din Europa centrala si de est nu au determinat o atentie speciala din partea observatorilor straini legata de robustetea cadrului legal in care aceste politici au fost construite. O presupunere comuna a fost aceea ca regimul comercial liberal va fi urmat rapid de o baza legala solida. Runda Uruguay si negocierea Acordului de Asociere intre tarile Europei de est si centrale si Comunitatea Europeana au determinat guvernele sa acorde o atentie deosebita acestor aspecte. La sfarsitul anului 1990 si inceputul anului 1991, totusi, aceste politici comerciale liberale din tarile Europei centrale si de est au determinat o serie de socuri, datorita in principal lipsei unor legi robuste in domeniul comercial. La inceputul anului 1991, prima “Revista - Politici Comerciale GATT” dedicata unei tari din Europa centrala si de est (Ungaria) a dat posibilitatea tarilor membre GATT sa-si exprime indoielile legate de unele aspecte privind sistemul comercial legal din ţările din Europa centrala si de est: mentinerea in continuare a vechilor legi care erau strans legate de sistemul economiei planificate; lipsa transparentei modului in care deciziile efective erau luate. Intre timp, tarile din Europa centrala si de est si-au marit masurile de protectie. Fosta Cehoslovacie a introdus o suprataxare temporara a importurilor in cadrul unei proceduri neclare (in cele din urma insa in cadrul GATT Articolul XII). In august 1991, Polonia anunta o crestere substantiala a ratei tarifelor care practic fusesera reduse cu cateva luni in urma. La sfarsitul anului 1991 si inceputul anului 1992, alte semnale de distorsiune au aparut datorita modificarilor politicilor comerciale in cadrul tarilor din Europa de est si centrala in timpul negocierii tratatului de Asociere cu Comunitatea: tarile din Europa centrala si de est au introdus noi bariere comerciale care vizau anumite bunuri si tari, fiind mult mai neprevizibile de-a lungul timpului si adesea foarte ridicate.

Aceasta parte a analizei este organizata dupa cum urmeaza: mai intai vor fi analizate legile legate de importurile tarilor din Europa centrala si de est, incluzand si tarifele vamale, precum si regulile care stau la baza acestora. In cea de a doua parte, atentia va fi concentrata asupra legilor privind protectia prin contingentare - ce pare a fi cruciala in viitor. In ciuda faptului ca numarul cazurilor initiate de tarile din Europa centrala si de est privind legi de tipul analizat este inca limitat, aceste tari nu au scapat de cel mai putin dorit rezultat al unor astfel de legi, care a fost observat in cazul tarilor industrializate. Se degajă cateva propuneri de mentinere sub control a legilor de protectie prin contingentare. In final, sunt analizate reglementarile privind exporturile.

In cazul in care politicile comerciale sunt stabilite de guvernul unei ţări, care poate fi schimbat pe termen scurt, disciplinări externe puternice sunt de dorit. Tarile din Europa centrala si de est puteau sa se bazeze pe doua surse de disciplina: GATT si Acordul de Asociere.

Acordul de Asociere nu a putut oferi un suport insemnat disciplinelor legale din cadrul Europei centrale si de est, deoarece actiunea lor privind luarea deciziilor include aspecte legate de pierderi, restrictii, ca cele ilustrate de amendamentele privind anti-dumping-ul, protectia.

Ca urmare, GATT putea fi considerat ca cea mai importanta sursa externa a disciplinelor comerciale din tarile Europei centrale si de est. In perioada 1990 - 1993, totusi, acest puternic parteneriat nu a ajutat foarte mult aceste tari, execptie facand-o doar fosta Cehoslovacie.

Astfel, de indata ce importurile au inceput sa creasca mai rapid decat exporturile in tarile din Europa centrala si de est, protectia a fost imediat restructurata prin cresterea tarifelor nominale din aceste tari sau prin introducerea unor supra-taxe de import.

Insa, cu cat liberalizarea tarifelor a fost mai insemnata, cu atat mai mare a fost cresterea ulterioara a tarifelor nominale. Tarifele din Polonia, introduse de Legea Tarifelor, au crescut dupa 20 de luni de la scaderea lor initiala - tariful mediu crescand de la 5,5% in 1991 la 18,4% in 1992 (potrivit unui studiu al Institutului de Economie Mondiala din Polonia, 1993, pag. 198). In Romania, tariful mediu aplicat a crescut de la 12,4 % in 1992 la 18% in 1993. In ceea ce priveste tarifele in Ungaria, nu s-a observat o crestere insemnata a acestora, deoarece reducerea din 1991 a fost moderata (tariful mediu scazand de la 16% doar la 13%).

Singura tara din Europa centrala si de est care s-a putut baza pe disciplinele traditionale GATT a fost Cehoslovacia, ea beneficiind de un Protocol de Aderare similar celui semnat de tarile cu economie de piata dezvoltata. De asemenea, trebuie mentionat faptul ca este singura tara din Europa centrala si de est cu protectia cea mai stabila in sectorul manufacturier. Cand fosta Cehoslovacie a crescut protectia tarifara prin impunerea de supra-taxe de import in 1991 si pana in 1992, a explicat foarte clar ca este doar o masura temporara, iar in 1993 a eliminat aceste supra-taxe in concordanta cu obligatiile sale din cadrul GATT. Mai mult decat atat, singurul sector in care fosta Cehoslovacie a introdus bariere non-tarifare a fost agricultura.

Se poate afirma ca exista o legatura stransa intre sectoarele ce au beneficiat de o re-evaluare a tarifelor, ca de exemplu: masini, tutun si bauturi, produse electrocasnice, si prezenţa investitiilor straine directe. De exemplu, in Polonia, cele patru sectoare amintite mai sus reprezentau 73% din totalul investitiilor straine directe si 42% in cazul tarilor din Europa centrala si de est.

Aceasta puternica corelatie sugereaza faptul ca ţările din Europa centrala si de est au utilizat politicile comerciale ca o modalitate de atragere a investitiilor straine directe. Totusi, se poate spune ca aceasta evolutie tinde sa creeze piete interne non-competitive in tarile Europei centrale si de est, inducand astfel o protectie continua – precum si asocierea procesului de privatizare cu cel de monopol pe termen lung .

Un exemplu concludent in acest sens il constituie industria masinilor personale (mici). Unele dintre aceste erau “joint-ventures” intre Comunitatea Europeana si intreprinderile de stat din Europa centrala si de est, precum FSM in Polonia (cu FIAT) sau OLTCIT Craiova in Romania (cu CITROEN). Altele erau doar intreprinderi de stat cum ar fi SKODA sau KAROSSA in fosta Cehoslovacie. In perioada 1990 - 1993, toate guvernele din tarile Europei centrale si de est au incercat sa atraga investitii straine directe in vederea innoirii intreprinderilor vechi. Toate intreprinderile de stat producatoare de masini si camioane au fost vandute firmelor din Comunitatea Europeana, cu o singura exceptie, Craiova (Romania): FSM si FSO din Polonia la FIAT sau GM-OPEL, SKODA si KAROSSA la VOLKSWAGEN si RENAULT si RABA (Ungaria) la GM-OPEL.

In acest sens, au fost luate patru masuri in domeniul comercial pentru investitorii straini din tarile Europei centrale si de est.

In primul rand, tarifele privind masinile noi importate sunt printre cele mai ridicate (daca nu se iau in considerare tarifele insemnate in cazul tutunului, alcoolului si vinului).

In Ungaria, ratele tarifelor in cazul masinilor, care au scazut de la 40% la 10% in 1990 potrivit Schemei Tarifelor, au fost majorate din nou la 11 februarie 1990 la 13% ( pentru masinile noi cu catalizator) si la 18% ( pentru masinile noi fara catalizator).

In Polonia, tarifele au fost majorate la 35% - fiind insa planificata o reducere a lor in urmatoarea decada.

In Romania, importul de masini a constituit obiectul unei taxe vamale de 30%.

Toate aceste rate tarifare au constituit un stimulent puternic pentru consumatori sa cumpere masini produse intern.

In al doilea rand, firmele din Uniunea Europeana, care au investit in tarile din Europa centrala si de est, au reusit sa reduca considerabil riscul competitiei importurilor de la alte firme din Comunitatea Europeana.

In cadrul Acordului de Asociere exista stabilite prevederi privind cotele produselor scutite de taxe vamale din Comunitatea Europeana. De exemplu, Acordul de Asociere Polonez (1992) prevedea ca masinile pentru 25.000 de pasageri (cu catalizator) si masinile pentru 5.000 de pasageri (fara catalizator) puteau fi importate fara taxe vamale din Comunitatea Europeana (de mentionat ca, in 1993, aceste cote au crescut cu 5% - Institutul de Comert Exterior, 1993, pag 148).

In al treilea rand, reguli complexe privind cantitatile importate determina abateri aditionale. De exemplu, regulile sunt foarte stricte in cazul persoanelor care importa autoturisme pe cont propriu.

Un alt aspect legat de politica tarifelor in industria masinilor se refera la barierele comerciale prohibitive pentru masinile de “mana a doua”, care au constituit o proportie insemnata a inregistrarilor anuale in anii premergatori liberalizarii comerciale (au atins 41% in fosta Cehoslovacie si 59% in Polonia in anul 1991).

Un ultim aspect privind legatura dintre politica tarifara si ISD (investitiile straine directe) in industria masinilor priveste barierele comerciale asupra componentelor masinilor. La mijlocul anului 1992, Polonia impusese cote tarifare asupra componentelor de asamblu a masinilor sub licenta cumparate de la firmele straine, precum si subansamble ale acestora. Aceste cote erau exprimate valoric in zloti; astfel, in 1992 cotele privind componentele masinilor erau de 4,4 mii de miliarde zloti, iar in 1993 cota era de 8,8 mii de miliarde de zloti. Efectul evident al unor astfel de masuri a fost creşterea ratelor efective de protectie.

Impactul discriminatoriu al tuturor acestor masuri este considerabil. FIAT si GM-OPEL in Polonia, Volskwagen in fosta Cehoslovacie au captat aproximativ 80% din inregistrarile de masini noi pe respectivele piete. FORD, GM si SUZUKI au detinut 67% pe piata din Ungaria, in ciuda absentei producatorilor interni inainte de 1989 (acordurile CAER interziceau productia de masini in Ungaria).

De mentionat faptul ca producatorii de masini din Asia nu detin intreprinderi in tarile din Europa centrala si de est, cu doua exceptii: DAEWOO in Romania si SUZUKI in Ungaria. Importurile tarilor din Europa centrala si de est, privind masinile produse in Asia, inregistrau o proportie anormal de mica in totalul importurilor de masini (3 - 5% in 1993).

Costurile statice corespunzatoare protectiei sunt foarte mari deoarece, pe de o parte, sunt functie de rata protectiei ridicate, iar pe de alta parte, datorita faptului ca piata interna trece de la situatia de competitivitate la cea de monopol. Mai important este faptul ca costurile privite in dinamica lor sunt mult mai mari. Ele includ protectia pe termen lung, care este inevitabil ceruta de aceste piete non-competitive.

Protectia prin contingentarea importurilor

Una din problemele cele mai dificile pe care o politica comerciala trebuie sa o rezolve o constituie prevenirea substitutiei intre instrumentele alternative de protectie. Firmele cautand protectie vor alege intotdeauna instrumentul care ofera acelasi nivel al protectiei comparartiv cu toate celalalte, dar cu costuri mai scazute.

Aspectele legate de substitutie, privind instrumentele de protectie, sunt in special acute cand se ia in considerare contingentarea importurilor, adica setul de instrumente ce ofera protectia conditionata de anumite evenimente (existenta dumping-ului, anti-dumping-ul, supra-taxe de import etc.).

Bariere non-tarifare si eliminarea protectiei vamale ca substitute pentru tarife

In ultimii ani, tarile din Europa centrala si de est au adoptat bariere vamale (adesea discriminatorii) ca un substitut pentru tarifele ridicate. Cateva bariere erau similare taxelor. De exemplu, Ungaria a impus taxe vamale (5%) pentru “scopuri administrative si statistice”: daca ele trebuiau eliminate complet pana in 1997 in cazul tarilor din Uniunea Europeana, acestea vor fi insa mentinute in cazul tarilor care nu sunt membre ale Uniunii Europene. Insa existenta celorlaltor bariere vamale constituie restrictii cantitative. De exemplu, Polonia a impus restrictii temporare privind un numar relativ mare de produse agricole, iar in 1993 a introdus cote tarifare (valorice, exprimate in dolari USA) pentru 10 grupe de produse electronice (vezi studiul privind Comertul Exterior din Polonia, 1993, pag.27). Incepand cu anul 1991, cotele globale de import privind bunurile de consum din Ungaria au fost impartite in 15 grupe. In anul 1992, in Romania au fost introduse cote tarifare pentru unele produse (lemn, mobila, hartie si diferite tipuri de echipamente). Totusi, se poate afirma ca barierele non-tarifare sunt mai putin comune (acceptate in aceste tari) comparativ cu tarile OECD. O explicatie a acestui lucru poate fi aceea ca tarile din Europa centrala si de est, in cadrul reglementarilor privind importurile, fac distinctie intre regulile aplicabile comertului exterior si cele aplicabile comertului intern, care destinctie mult mai insemnata comparativ cu cea din tarile cu economie de piata dezvoltata. Acest sistem legal dual stimuleaza tratamente diferite in cazul produselor straine comparativ cu cele interne - si astfel oportunitati pentru substitutia unei protectii non-vamale ridicate in vederea reducerii protectiei vamale.

In Europa centrala si de est, aceasta posibilitate a fost revigorata prin faptul ca numeroase bunuri produse in cadrul economiei planificate erau mult mai ieftine comparativ cu bunurile din vest - parte pentru ca erau subventionate si parte pentru ca nu erau sofisticate. Primul motiv a disparut insa incet, insa al doilea tot mai exista, iar insemnatele restrictii asupra veniturilor tarilor din Europa centrala si de est fac ca cererea pentru bunurile “ieftine” va supravietui si in viitor in cadrul regiunii. Aceasta face mult mai usoara diferentierea productiei potrivit originii produselor. Guvernele din Europa centrala si de est pot asocia bunurile straine versiunii “de lux” a produselor si bunurile interne versiunii “de baza”, cu mult mai usor decat se poate face in tarile industrializate. Aceasta capacitate discriminatorie foarte ridicata a bunurilor dupa origine a determinat autoritatile din Europa centrala si de est sa impuna taxe interne “discriminatorii” ca substitute pentru taxele vamale scazute.

In acest sens, exemple pornind de la otel si pana la bunurile electronice de consum apar in toate regiunea din Europa centrala si de est.

De asemenea, tutunul strain, lichiorul, vinul, berea sunt subiectul unor taxe speciale (in Romania echivalentul ad-valorem al acestor taxe era cuprins intre 100 si 233%).

O alta ilustrare o constituie standardele produselor impuse de Polonia si Ungaria, care au refuzat sa accepte certificatele firmelor straine - conforme cu cele interne (obligand prin aceasta firmele straine sa realizeze proceduri de testare in tara importatoare).

Protectia prin contingentare. Aspecte generale

Pana in prezent, tarifele nerestrictionate au permis tarilor din Europa centrala si de est sa utilizeze instrumente marginale ale protectiei prin contingentare, care au dominat politicile comerciale ale tarilor OECD, insa aceasta situatie se va modifica, in principal datorita urmatoarelor doua motive esentiale.

In primul rand, dupa runda Uruguay, o parte insemnata a tarifelor tarilor din Europa centrala si de trebuiau inlaturate - stimuland astfel, aceste tari sa introduca toate masurile GATT privind protectia prin contingentare. Intr-adevar, tarile din Europa centrala si de est au pregatit activ astfel de legi. Aceasta – in ciuda faptului ca tarile membre GATT ar fi putut foarte bine sa semneze Runda Uruguay fara introducerea reglementarilor anti-dumping sau a celor anti-subventii in cadrul sistemului lor legal intern.

Acest ultim aspect merita o atentie deosebita: nici textul din GATT si nici cel din runda Uruguay nu impun obligativitatea legilor anti-dumping sau anti-subventii. Textele menţionate lasa loc de interpretare in cazul economiilor flexibile (precum cele din Europa centrala si de est) sa beneficieze cat mai mult de subventii si dumping strain.

Al doilea motiv de adoptare a reglementarilor de protectie prin contingentare, de catre tarile din Europa centrala si de est, se refera la experienta cu Acordul de Asociere. In 1992 - 1993, Acordul de Asociere in cazul Poloniei, Cehiei si Slovaciei, a aratat capacitatea acestor instrumente sa “livreze exact doza si forma de protectie” dorita de oficialitatile Comunitatii Europene. Lectia a fost invatata de tarile din Europa centrala si de est.

Instrumentele de protectie prin contingentare nu sunt foarte dorite de tarile din Europa centrala si de est (nici de cele din OECD), din doua motive principale. In primul rand, ele introduc prin natura lor un element de schimbari perpetue in regimul importurilor din Europa centrala si de est. Ele pot fi invocate in orice moment pentru ca ele se bazeaza pe existenta ”plangerilor” firmelor interne - astfel incluzand subventii interne ale firmelor straine, si oferind autoritatilor interne o protectie aditionala mult mai rapida decat legile privind importurile tarilor din europa centrala si de est.

In al doilea rand, posibilitatea unor modificari insemnate in privinta protectiei (mai intai o masura anti-dumping pentru un bun si apoi o alta pentru alte bunuri, etc.) schimba dramatic balanta fortelor privind deschiderea economiei interne. In contrast, discutiile privind legile tarifelor permit unui guvern sa echilibreze presiunile in favoarea si impotriva unei deschideri mai insemnate - iar un guvern maximizator de bunastare actioneaza astfel incat aceste doua forte sa fie cel putin egale, in vederea implementarii unei politici comerciale echilibrate. Se poate afirma ca implementarea protectiei prin contingentare face ca guvernul tarii care adopta astfel de masuri sa ia contact numai cu protectionismul unor grupuri. Acesta este si motivul pentru care protectionismul prin contingentare ia proportii si numai rareori cunoaste o regresie. Din nou se poate spune ca tarile din Europa centrala si de est nu constituie un caz special. Exista o vasta literatura privind aceste aspecte in cazul tarilor OECD, care pana in prezent au fost principalii utilizatori al unor astfel de legi anti-dumping. Dar se poate argumenta faptul ca tarile din Europa centrala si de est vor fi afectate mult mai sever de aceste aspecte nedorite. Dupa socul anilor ‘80, tarile din Europa centrala si de est sunt mai putin stabile si mai mici decat “economiile mamut” ale tarilor OECD. Ca un rezultat, presiunile pentru modificarea protectiei in tarile din Europa centrala si de est vor avea un efect de echilibrare mai redus decat in tarile OECD.

Protectia prin contingentare in cazul tarilor din Europa centrala si de est

Ungaria, Polonia si Romania au reglementari ce creaza instrumente pentru protectia prin contingentare, in timp ce fost Cehoslovacie nu are. Deoarece in cele trei tari mentionate mai sus exista astfel de cazuri, pare a fi interesant a le analiza.

La inceputul anului 1991, Polonia a initiat doua cazuri de anti-dumping (grasimi si uleiuri pe de o parte si carne de vaca din tarile membre ale Uniunii Europene pe de alta parte). Incepand cu 1992, autoritatile din Romania au raportat trei cazuri privind masurile anti-dumping. Cazul ce pare a fi cel mai interesant se refera la tuburile de televizoare importate din Ucraina si alte cateva state din fosta URSS (vara anului 1992). Ele s-au incheiat prin abrogarea reducerii tarifelor din 1992 (tarifele aplicabile erau de 5%) si o revenire la rata tarifelor de 15% in octombrie acelasi an. Celalalte doua cazuri se refera la detergenti si prosoape importate din Egipt in cadrul acordului comercial in vederea reducerii datoriei comerciale dintre Egipt si Romania. Totusi, volumul importurilor acestor doua produse a scazut rapid dupa importurile initiale masive: ca un rezultat, nu a fost initiata nici o masura oficiala si nici o alta masura nu a fost luata.

Incepand cu 1992, Ungaria a luat numeroase masuri de protectie - aproximativ 100, acestea constituind practic dublul numarului cazurilor anti-dumping din SUA sau Comunitatea Europeana. Un asemenea numar insemnat de cazuri se datoreaza unei definitii largi a produselor implicate, precum si numarului mare de tari implicate: ciment din fosta Cehoslovacie, Romania, cateva state din fosta URSS (Estonia, Lituania, Georgia); otel din fosta Cehoslovacie, Romania, Ucraina si Rusia; numeroase produse de papetarie (importate din intreaga lume cu exceptia tarilor din UE si EFTA); produse chimice din fosta Cehoslovacie, Romania, fosta URSS si Austria; compresori pentru frigidere (tarile Uniunii Europene si AELS); PVC din intreaga lume cu exceptia tarilor din Uniunea Europeana; biciclete, produse din cauciuc din intreaga lume.

Toate actiunile listate pentru primele cinci produse au fost urmate de impunerea unor cote anuale, exceptie facand-o doar hartia.

Toate aceste cazuri determina trei observatii generale. In primul rand, este deja cunoscut faptul ca exista un numar redus de firme - in general firme straine - care sunt active in cazul protectiei prin contingentare. De exemplu, in Ungaria, BORSODCHEM a fost implicat ca un utilizator in cazul hartiei si ca o persoana care a fost nemultumita de actiunile din cazul produselor chimice. In cazul compresorilor si bicicletelor nemultumirile au venit din partea firmelor straine (ELECTROLUX din Suedia si SCHWINN din SUA) care erau implicate in cazurile anti-dumping din OECD.

In al doilea rand, se pare ca deciziile luate in anumite cazuri s-au bazat doar pe “teste abuzive”, definite doar ca preturi scazute pe pietele respective din tarile Europei centrale si de est.

De exemplu, in cazul televizoarelor din Romania, principalul aspect analizat a fost faptul ca pretul de import era jumatate din pretul tuburilor produse in Romania - o atentie scazuta fiind acordata existentei dumping-ului. In ultimul rand, se poate spune ca obiectivul principal al tuturor acestor actiuni erau exportatorii din tarile ce faceau parte din fostul CAER si in particular celelalte tari din Europa centrala si de est. Au existat regimuri diferite pentru Exportatorii din Comunitatea Europeana şi, respectiv, pentru firmele din tarile AELS. Aceste diferite tratamente pot reflecta strategii de preturi diferite din partea exportatorilor implicati. O explicatie alternativa poate fi aceea ca tarile din Europa centrala si de est erau si sunt foarte preocupate de problema aderarii la Uniunea Europeana. De fapt, aspectele regionale determina mult mai rapid complicatii in ceea ce priveste protectia prin contingentare. De exemplu, nivelul protectiei vis-a-vis de alte tari, decat cele initial implicate, poate creste in vederea eliminarii diversiunii comerciale; exemplul cel mai concludent in acest sens il constituie problema televizoarelor din Romania, in care combinarea acordului comercial liber dintre Moldova si Romania, si regimul comercial liber dintre Moldova si celelalte state ale fostei URSS a determinat producatorii din fosta URSS sa exporte tuburi TV in Romania prin Moldova, odata ce au fost reintroduse tarife asupra exporturilor ce veneau direct din fostele state ale URSS-ului.

Legi generale de export

In tarile cu economie planificata, barierele de export erau mult mai stricte comparartiv cu barierele de import. Astfel, cea mai mare parte a acestor bariere de export au fost eliminate, existand unele incercari de reintroducere a lor. De exemplu, in decembrie 1992 si ianuarie 1993, Polonia a impus restrictii cantitative temporare privind exportul bunurilor agricole si al materiilor prime brute (petrol, gaze naturale). In aprilie 1992, masuri legate de regulile generale de export au fost adoptate de Romania.

Produsele realizate cu licente de export pot fi divizate in doua categorii: bunuri subiecte unor cote pentru scopuri interne si bunuri subiecte licentelor de export, deoarece partenerii comerciali au impus cantitati limitate exporturilor din Europa centrala si de est prin acorduri pluri-, multi- si bilaterale (carne, textile, otel si fier) cu Comunitatea Economica, tarile din AELS si intr-o proportie mai mica in cazul SUA si altor tari OECD.

Cotele de export impuse pentru scopuri interne

Se poate afirma ca exista doua ratiuni majore pentru aceste cote de export, si anume: conservarea resurselor naturale si existenta unui control privind preturile interne. Tarile din Europa centrala si de est s-au angajat ca vor elimina sau reduce aceste cote de export in cadrul unor acorduri internationale - incluzand si Acordul de Asociere cu Comunitatea Economica. Lista cotelor de export pentru scopuri interne pare a fi destul de lunga in cazul Romaniei, variind de la materii prime brute (exemplu lemn), pentru care ratiunile de conservare sunt mai puternice decât cele ce determină cotele impuse produselor mai sofisticate (medicamente), pentru care preturile interne scazute constituie principalul motiv.

Par a fi utile doua observatii generale. In primul rand, limitarea exporturilor restrange capacitatea de import, adica practic limiteaza importurile. In situatia de la inceputul perioadei de tranzitie a tarilor din Europa centrala si de est, care era marcata de necesitatea urgenta de a importa echipamente si input-uri, costurile unor astfel de limitari erau foarte ridicate.

In al doilea rand, cu ajutorul unor instrumente alternative se pot obtine obiective similare, insa cu un cost national mult mai mic. De exemplu, subventiile de consum nediscriminatorii privind principalele medicamente ar putea fi luate in considerare. In cazul resurselor naturale, limitarile interne (restrictiile interne) - intr-o maniera nediscriminatorie - ar putea constitui o modalitate mai eficienta de conservare.

Restrictiile de export impuse de partenerii comerciali

Licentele de export impuse de partenerii comerciali exportatorilor din Europa centrala si de est (de exemplu, de către Uniunea Europeana) au accentuat problema procedurilor licentelor optime. In linii generale, procedurile sunt dupa cum urmeaza. Autoritatile anunta in cateva ziare lista codurilor tarifelor produselor subiecte ale licentelor de export, limitarile cantitative generale pentru fiecare produs, timpul de validitate al licentelor (in general de 6 luni) si timpul limita pentru obtinerea lor. Dupa care exportatorii trimit raspunsuri in care specifica informatii privind contractele asteptate: cantitatile ce urmeaza a fi exportate si pretul la care vor exporta. In marea majoritate a cazurilor, licentele sunt in general stabilite potrivit principiului “primul venit, primul servit” si nu sunt “transferabile” (ele nu pot fi vandute de beneficiarul initial al licentei). Aceste proceduri de licenta ridica doua probleme. In primul rand, sunt deschise controlului nedorit al autoritatii publice. De exemplu, autoritatile se pot uita la pretul specificat de contractor pentru a verifica daca este aproape de pretul mondial si/sau sa testeze seriozitatea exportatorilor. In al doilea rand, si mult mai important, aceste proceduri rigide constau in acordarea licentelor persoanelor in drept, fara insa ca aceste persoane sa fie proprietarii licentelor, adica fara a avea dreptul sa vanda aceste licente. Totusi, teoria standard arata ca vanzarea drepturilor imbunatateste eficienta sistemului licentelor si, astfel, a exporturilor. Autoritatile din Europa centrala si de est isi exprima indoiala lor legata de “transferul” licentelor prin numeroase motive ce pornesc de la moralitate pana la credibilitate. Totusi, vanzarea licentelor este singura modalitate de asigurare a faptului ca in orice moment intregul stoc de licente disponibile, sunt disponibile pentru exportatorii potentiali.

Concluzii

Se poate afirma ca obstacolul esential in deplasarea catre un regim comercial deschis, in cazul tarilor din Europa centrala si de est, l-a constituit neluarea in considerare, într-o manieră adecvată, a fenomenului de “substituţie”.

1. In primul rând, legile comerciale din aceste tari nu au luat in considerare faptul ca recurgerea la disciplinele oferite de Acordul de Asociere nu constituie cea mai potrivita substitutie disciplinelor GATT.

2. In al doilea rand, nu au luat suficient in considerare substitutia potentiala intre instrumentele de protectie, astfel incat protectia prin contingentare reprezinta – si va reprezenta – un pericol major pentru regimul comercial din Europa centrala si de est.

Dupa cum a afirmat si Winters [1994], politicile comerciale liberale au fost introduse in Europa centrala si de est sub presiunea a trei forte majore: momentul politic al reformei; rolul unor anumite elite si sfatul general precum ca tarile din Europa centrala si de est trebuie “sa primeasca”.

3. Tarile din Europa centrala si de est ar trebui sa minimizeze impactul discriminatoriu al Acordului de Asociere, in termeni ai “realizarii legilor”, prin utilizarea legilor GATT cat mai des posibil comparativ cu cele din Acordul de Asociere.

4. De asemenea, tarile din Europa centrala si de est ar trebui sa imbunatateasca relatiile bilaterale ECE - UE. Un punct de plecare l-ar constitui imbunatatirea regulilor din cadrul Acordului de Asociere prin substituirea amendamentelor relevante din cadrul Tratatului de la Roma pentru aceste tari. In particular, se sugereaza eliminarea regulilor anti-dumping din cadrul Acordului de Asociere si inlocuirea lor cu Tratatul de la Roma, Articolul 91 (incluzand 91.2) si 92 - 93 din capitolul privind regulile de competitie din cadrul acestui Tratat.

5. Secretariatul CEFTA ar putea primi obiective similare cu cele ale Comisiei - in particular pentru evaluarea ajutorul de stat - in vederea implementarii Articolui Tratatului de la Roma semnat de Europa centrala si de est si Comunitatea Europeana. Mai mult decat atat, secretariatul CEFTA ar putea evalua - pe propria raspundere legile comerciale, politicile si institutiile tarilor membre CEFTA. Ca un rezultat, secretariatul CEFTA va fi o institutie mediatoare intre Comisia UE si Mecanismul Politicilor Comerciale din cadrul GATT.

În cele ce urmează, evocarea unor acţiuni protecţioniste (şi a consecinţelor lor) din anii '70 - '80 poate părea desuetă, întrucât recurgerea la ele nu mai este astăzi admisibilă (sau este foarte restricţionată), în baza acordurilor mai recente. Totuşi, vor fi prezentate exemple de astfel de acţiuni, întrucât ele oferă imaginea unor consecinţe practice pe termen lung, care au rezultat din aplicarea lor.

Cateva cazuri particulare de protectie in cazul tarilor membre ale Uniunii Europene (industria otelului, produselor chimice si cea a textilelor)

In ultimii ani, incepand cu 1970, numeroase industrii din Europa de Vest au inregistrat o cerere scazuta, care nu poate fi atribuita in totalitate incetinirii cresterii mondiale. Ele sunt “victimele” modificarilor structurale, parte a procesului normal al cresterii in care anumite sectoare se dezvolta, iar altele inregistreaza o contractie.

Problemele structurale au imbracat forme diferite: cronice, acute, serioase - si numai rareori fatale. “Virusii” identificati includ competitia importurilor venite dinspre Japonia si alte cateva tari dezvoltate.

In continuare, ne vom referi la anumite cazuri particulare, si anume: industria otelului, produse chimice si textile si imbracaminte, analizand masurile care au fost luat in vederea protejarii unor astfel de ramuri.

Industria metalurgică: restrictii de import si subventii de export, pentru perioada protecţionistă din anii 1970-1980

In perioada 1973 - 1979, nu a existat o crestere a protectiei industriale in Europa de Vest. Comunitatea Europeana este un exportator traditional de otel si deci producatorii de Comunitate au sperat ca vor gasi piete de desfacere in strainatate, si in special in tarile OPEC si cele in curs de dezvoltare, care in perioada mai sus mentionata inregistrau o crestere de 6% pe an. Exportul de otel din Comunitate (excluzand comertul intra-regional) de fapt a crescut de la 4.690 mil. USD in 1972 la 14.310 mil. USD in 1978, in timp ce exportul de otel al tarilor membre AELS a crescut de la 1140 mil USD la 3560 USD pentru aceeasi perioada de timp. Principalele piete de export in 1978, in ordinea importantei erau: blocul tarilor din Europa de est, America de Nord, tarile OPEC si tarile in curs de dezvoltare importatoare de petrol. In ciuda acestor performante de export (trebuie sa se recunoasca faptul ca in principal se datorau subventiilor acordate), producatorii din Comunitatea Europeana nu si-au putut mentine proportia pietelor in strainatate. Proportia importurilor din SUA, de exemplu, a inregistrat un declin de la 38% la 31%, iar in cazul tarilor OPEC, importurile au scazut de la 38% la 33% (vezi tabelul 1).

TABEL 2.1.

Ponderea pe principalele pieţe de export a oţelului, în cazul ţărilor membre ale Comunităţii Europene.

ANUL	SUA	AELS	Europa de est	Tari importatoare de petrol	Tari exportatoare de petrol
1973	38	65	34	24	38
1978	31	66	30	22	33

Sursa: Comertul International 1978 - 1979, Geneva, Secretariatul GATT, 1979

La scara globala, proportia Comunitatii Europeane in comertul mondial de otel a scazut de la 31% in 1972 la 27% in 1976. Proportia Japoniei in exportul mondial de otel a crescut de la 24% la 30% pentru aceeasi perioada, in timp ce proportia combinata pentru Australia, Africa de Sud, India, Coreea de Sud si Brazilia a crescut de la 2 la 5%.

In ciuda acestor tendinte globale nefavorabile, Comunitatea Europeana a ramas un exportator puternic de otel, un paradox ce poate fi explicat numai prin existenta restrictiilor de import, pe de o parte si a subventiilor indirecte pe de alta parte. De fapt, importurile erau la jumatate din valoarea exporturilor, iar balanta comerciala privind otelul in cadrul Comunitatii Europene a inregistrat o imbunatatire pentru perioada 1972 - 1976.

TABEL 2.2.

Balanţa comercială a Comunităţii Europene în cazul oţelului (milioane USD)

Balanta bilaterala cu:	1972	1976	1978
America de Nord	+1,06	+0,85	+2,17
Alte tari vest- Europene	+1,48	+2,53	+0,19
Japonia	-0,31	-0,59	-0,36
Australia, Noua Zeelanda si Africa de Sud	-0,01	-2,10	-0,8
Aria de comert din est	+0,48	+2,37	+3,03
Tari in curs de dezvoltare exportatoare de petrol	+0,37	+1,41	+2,35
Tari in curs de dezvoltare importatoare de otel	+0,63	+0,96	+2,02
Alte tari	-0,95	-0,15	-0,2
Total	+2,75	+5,28	+9,30

Sursa: Comert International, 1978 - 1979, Geneva: Secretariatul GATT, 1979

Existenta subventiilor directe si indirecte poate fi considerata drept cauza principala a pierderilor banesti ale producatorilor de otel din Comunitatea Europeana. Astfel, firmele: SACILOR si USINOR din Franta au pierdut cel mai mult, fiind urmate de firmele din din Marea Britanie, BSC, ITALSIDER din Italia si COCKERILL din Belgia. Firmele din Germania de Vest au pierdut cel mai putin. Totusi astfel de pierderi nu puteau fi sustinute pe termen lung, nici de companiile de stat si nici de cele private. Ca un rezultat, guvernele si producatorii de otel si-au dat suportul pentru aplicarea Planului Davignon.

Planul Davignon a fost realizat pe 3 elemente principale:

1. cote de productie voluntare;

2. preturi minime;

3. restrictii de import.

Aceste trei masuri au fost luate impreuna pentru a se atinge echilibrul dintre cererea si oferta de otel la preturi care vor acoperi cat mai eficient costurile de productie ale intreprinderilor din Comunitatea Europeana.

La inceputul anului 1977, Comunitatea Europeana a impus “cote voluntare” de productie pentru marea majoritate a productiei de otel din Comunitate, in vederea exercitarii unei presiuni asupra pretului otelului. In mai 1977, Comunitatea a considerat ca piata este gata pentru introducerea unor “preturi voluntare” estimative, in cazul produselor de otel si preturi minime pentru produsele de otel folosite in constructii.

Se pare insa ca aceasta prima tentativa nu a avut prea mare succes. Producatorii straini au continuat sa ofere Comunitatii la preturi sub cele estimative, ceea ce a fortat producatorii de otel sa nu mai respecte aceste preturi estimative. Multi dintre ei au depasit cotele de productie, iar unii dintre ei au vandut la preturi mult mai mici decat cele prevazute (ca de exemplu USINOR) si care au ignorat productia “voluntara” stabilita de Comunitate, ca si pretul estimativ al acesteia.

In ianuarie 1978, Comisia Comunitatii Europene si-a reinnoit masurile. A introdus sistemul unui pret minim pentru importurile de otel, care practic a obligat producatorii de otel sa respecte acest prag minim al pretului sau sa plateasca o taxa care-i va forta sa atinga acest nivel stabilit. Dupa ce Comisia a reusit sa tina sub control firmele BRESCIANI, a anuntat o alta reducere “voluntara” a productiei, in al treilea trimestru al anului 1978, a marit masurile de protectie in domeniul importului, anuntand ca toate incarcaturile de otel care nu respecta preturile impuse de Comunitate vor fi taxate cu 25% din valoarea lor.

Totusi, la mijlocul anului 1980, pretul otelului a scazut cu 13%, iar productia a scazut catastrofal in Marea Britanie (cu aproximativ 56%), in Danemarca (35%) si in Belgia (30%). Ca urmare, Comisia a hotarat revizuirea acestui plan in octombrie 1980.

Sistemul cotelor impuse a acoperit 80% din productia de otel si mai mult de 300 de firme. Odata insa creata, ineficienţa de o asemenea magnitudine este foarte greu de inlaturat. Obiectivele Comunitatii Europene nu se refereau doar la reducerea productiei cu 14%, ci si la reducerea numărului de salariati. Aceste obiective au intampinat rezistenta, iar motivele nu sunt greu de identificat. In primul rand, industria otelului este o aria ce cuprinde un numar mare de salariati, cu un somaj regional destul de ridicat; iar guvernele alese in mod democratic nu au dorit sa lase “rationalizarea” sa aibe loc, fie datorita fortelor pietei, fie datorita normelor stabilite de Comunitatea Europeana. In al doilea rand, guvernele au justificat protectia si ineficienta intr-un astfel de sector de baza si “strategic”, ca cel al otelului, in termeni ai apararii nationale. Ca un rezultat al acestor mixturi de considerente şi politici, normele Comunitatii Europene aveau in vedere:

1. ajutorul nu trebuie acordat doar pentru scopul mentinerii structurilor deja existente;

2. ajutorul pentru modernizarea, rationalizarea si restructurarea industriei nu ar trebui sa determine cresterea capacitatilor in sectoarele sau sub-sectoarele in care existenta deja o supra-capacitate;

3. forma si intensitatea ajutorului ar trebui sa fie intotdeauna aproape de obiectivele urmarite.

Ca un rezultat, s-a constatat ca Planul Davignon continea toate elementele unei politici indutriale negative. - protectie, preturi ridicate - fara insa a include in acelasi timp un plan de reforme strcuturale.

Cresterea pretului otelului a penalizat utilizatorii de otel, care, ca rezultat, si-au pierdut competitivitatea, acesta fiind un caz particular al dificultatilor politicii industriale la nivel microeconomic.

De vreme ce toate pietele sunt intercorelate, uneori in mod evident (ca de exemplu, otelul si automobilele), iar alteori nu, modificarile intr-un sector pot atrage modificari in alte domenii.

Deoarece Comunitatea Europeana exporta mai mult otel decat produse manufacturate, au existat o serie de ingrijorari legate de competitivitatea ultimului sector mentionat. Aceasta competitivitate este direct redusa de preturi ridicate in cazul otelului. Protectia impotriva importului de produse manufacturate ce contin otel nu constituie un motiv, deoarece aceasta nu va restitui pietele de export. Deci, dupa opinia Comunitatii Europene, ar fi fost mai prudent sa lase preturile sa scada si sa ofere producatorilor de otel subventii. Totusi, acordarea de subventii directe a fost complet refuzata de Comunitatea Europeana, justificand ca nu este o politica de baza ce poate fi urmata, datorita costului enorm. Insa aceasta pozitie a ignorat complet costul mult mai mare al pretului ridicat al otelului pentru restul economiei.

Un al doilea aspect care pare a fi interesant de mentionat este acela ca functionarea cartelului otelului din Comunitatea Europeana depinde practic de suprimarea competitiei. Dar, daca competitia exista, si stimulentul pentru restructurare si castiguri de eficienta va exista. De asemenea, producatorii straini, ale caror produse nu mai puteau penetra pe piata Comunitatii Europene, au exportat otel mai mult catre alte tari, care, daca erau producatori de otel, la randul lor, au marit barierele de import, sau, daca pietele disponibile erau temporar inchise, s-au orientat catre altceva. Restrictiile de import asupra produselor simple, cu o valoare adaugata scazuta, vor determina aparitia competitiei in alte domenii.

In acest sens, Japonia este cel mai bun exemplu privind cât de rapid o tara poate sa-si modifice structurile de export in vederea evitarii restrictiilor de export. In anii ‘50, Japonia exporta textile din bumbac, jucarii si produse ceramice in Europa de Vest si America de Nord. Cand aceste produse au inceput sa fie progresiv restrictionate, Japonia s-a deplasat catre exportul de otel, aparate de radio, TV. Acestea au devenit subiectul unor rearanjari in numeroase tari si Japonia s-a deplasat de aceasta data catre produse electronice, computere, automobile. Cadrul de evolutie aratat ar fi aparut oricum, dar raspunsul protectionist al altor tari dezvoltate in fiecare stadiu al procesului a creat un stimulent pentru parcurgerea acestor etape mult mai rapid.

In sfarsit, problema industriei otelului poate fi legata de modificarile tehnologice si costul ridicat al energiei. Intreprinderile mari consumatoare de energie nu mai erau competitive. Tarile din Comunitatea Europeana erau capabile, ca si alte tari din lumea intreaga, sa produca otel in mod eficient cu cele mai noi tehnologii. Dar ce vor face celalalte? Vor cere reintroducerea tarifelor extra-comunitare sau reintroducerea cartelului? Nici guvernele tarilor membre, si nici Comisia, nu pot proteja o industrie de modificarile tehnologice si ale preturilor relative, exceptand cazul unor costuri foarte ridicate.

Avand in vedere toate aspectele mai sus mentionate, se poate spune ca adoptarea unor masuri de protectie trebuie sa se faca luand in considerare toate implicatiile ce vor aparea, atat pe termen scurt, cat si pe termen lung, precum si implicatiile care pot apare asupra altor sectoare strans corelate de cele in care se prevede o protectie.

Cazul produselor chimice

Produsele chimice, ca si otelul, constituie un sector industrial important. Cererea pentru aceste produse – ca si in cazul otelului – este una derivata.

In trecut, cererea pentru produsele chimice a crescut de 2 - 3 ori mai mult decat PNB si principala problema a industriei produselor chimice era cum sa se dezvoltate capacitatea destul de rapid sectorului, pentru a mentine tendinta de creştere. Cand o industrie inregistreaza o astfel de crestere, aceasta se datoreaza in principal urmatoarelor doua motive:

1. fie ofera substitute mai bune sau mai ieftine pentru produsele existente (fibre sintetice, îngrăşăminte chimice);

2. sau ofera in intregime produse noi, ca de exemplu: detergenti, medicamente, insecticide.

Cresterea inregistrata in trecut in cazul produselor chimice se datoreaza ambilor factori mentionati mai sus.

Intrebarea fireasca care apare este: oare stagnarea cererii pentru produsele chimice, care a inceput la mijlocul anului 1970, a fost una temporara, sau acest proces al substitutiei si al creativitatii a ajuns la un sfarsit abrupt?

Se poate spune, in primul rand, ca economiile de scara sunt foarte importante, si astfel investitiile nu pot fi fractionate de-a lungul timpului. Aceasta nu a constituit o problema in trecut, deoarece, dupa cum a crescut cererea cu 10 - 15% pe an, capacitatile au trebuit sa se dubleze la fiecare 5 - 7 ani. De asemenea, au avut loc noi investitii datorita complexitatii intreprinderilor de produse chimice.

Totusi, cererea de produse chimice nu a crescut cum era de asteptat, iar industriile din Comunitatea Europeana au inregistrat 20 - 40% exces de capacitate in unele sectoare importante. Aceste probleme au aparut datorita faptului ca investitiile in unele tari – in special fibre in Italia si produse petro-chimice in Marea Britanie – au urmat o evolutie pozitiva in ciuda “recesiunii”, ca parte a politicii indutriale din aceste tari: constructia de intreprinderi de produse chimice oferea noi locuri de munca pentru numerosi ani, iar cand “recesiunea” va lua sfarsit, intreprinderile vor putea satisface cererea – practic aceasta a fost masura ciclica ideala!

In contrast cu industria otelului, industria produselor chimice din Comunitatea Europeana nu si-a facut mari griji legate de competitivitatea din alte tari, si acesta deoarece este o industrie intensiva in capital si tehnologie. Trebuia insa sa-si faca griji in aria in care exista un avantaj comparativ in productia produselor de baza, si inspecial in cea de petrol. Tarile producatoare de petrol au urmarit, pe de o parte, sa mareasca continutul valorii adaugate al exporturilor lor, iar pe de alta parte, sa mareasca resursele financiare in astfel de proiecte.

Practic, se poate spune ca Comunitatea Europeana nu a avut motive de ingrijorare in domeniul produselor chimice deoarece:

1. A inregistrat un surplus comercial pentru aceste produse.

2. Industria era intensiva in capital si astfel rationalizarile – daca erau necesare – nu ar fi creat probleme sociale majore; deci, nu existau motive de pierdere de competitivitate pe viitor.

3. Cererea pentru produsele chimice din tarile Comunitatii Europene va creste rapid, mai ales din partea tarilor in curs de dezvoltare.

4. În ultimul rand, Comunitatea Europeana a negociat o reducere de 35% a tarifelor corespunzatoare produselor chimice in cadrul Rundei Tokyo - fapt ce a arata ca industria chimica din aceste tari nu inregistra probleme serioase.

Textile si imbracaminte

Alaturi de industria otelului, cel mai problematic sector din industria Comunitatii Europene l-a constituit cel al textilelor.

In iulie 1977, Franta a introdus cote unilaterale in cazul tricourilor, fapt pentru care Comisia Europeana avea doua variante: fie sa cheme Franta in fata Curtii pentru nerespectarea politicii comerciale comune, fie sa generalizeze restrictiile privind cotele. A ales cea de a doua solutie. In perioada urmatoare, Comisia a negociat mai sever restrictiile privind cotele produselor din tarile in curs de dezvoltare in cadrul unei versiuni reinnoite a Acordului Multi-Fibre (MFA). In cadrul acestuia, se prevedea limitarea cresterii exportului de textile din tarile in curs de dezvoltare catre cele dezvoltate la maximum 6% pe an. Insa aceasta rata de crestere s-a dovedit a fi prea rapida pentru intreprinderile de imbracaminte si textile din Comunitatea Europeana, iar cotele bilaterale, negociate in cadrul unui Protocol reinnoit MFA din 1978, au intrat in vigoare 5 ani mai tarziu, stabilind volumul comercial la nivelul anului 1976. Practic, aceasta masura a fost luata pentru reducerea surplusului de capacitate, eliminarea intreprinderilor vechi si ineficiente. Industria, insa, a protestat, in sensul ca necesita mai mult timp pentru realizarea acestui lucru.

In vederea luarii unor masuri de protectie s-a facut o distinctie foarte clara intre intreprinderile de produse manufacturate, pe de o parte, si producatorii de imbracaminte pe de alta parte; cu toate ca destinatiile lor sunt legate, ele sunt foarte diferite.

Primul sector este intensiv in capital, tehnologie, fiind concentrate doar cateva firme, dintre care unele integrate in cadrul sectorului chimic.

Sectorul de imbracaminte este, din contra, intensiv in forta de munca si este mult mai fragmentat. Protectia a fost acordata ambelor sectoare. De vreme ce sectorul de imbracaminte avea restrictii de cumparare privind textilele ieftine din Estul indepartat, acest sistem comprehensiv de protectie a lucrat in favoarea producatorilor de fibre si textile. Daca se observa restrictiile de import ale Comunitatii Europene, se constata ca ambele sectoare mentionate mai sus au beneficiat de protectie. Astfel, cotele de import privind imbracamintea barbateasca provenita din tarile in curs de dezvoltare erau de 2,6% din productia Comunitatii. Pe de alta parte, cotele de import privind bumbacul erau mult mai mari, si anume 30% din productia Comunitatii.

TABEL 2.3.

Valoarea şi proporţia contingentelor la producţia internă de textile în Comunitatea Europeană, 1977

Comunitatea Europeana	Bumbac (tone)	Imbracaminte barbateasca (tone)
Productia interna	832.000	1.413.000
Cote	251.263	37.322
Proportia cotelor la productia interna	30%	2,6%

Sursa: Jurnalul Oficial al Comunitatii Europene, Bruxelles, nr. L357, 31 decembrie 1977.

Industria de textile si imbracaminte din Comunitatea Europeana a beneficiat de masuri de protectie incepand din 1960, mai intai in cadrul Acordului pe termen lung din 1962, si apoi in cadrul MFA; totusi, acestea nu au fost suficiente pentru a preveni deteriorarea generala din cadrul acestor industrii. Incepand cu anul 1978, sistemul cotelor din Comunitatea Europeana a oferit masuri comprehensive de protectie. Acest sistem era divizat in 6 mari grupe: prima grupa incluzand produsele foarte senzitive in care rata de penetrare a importurilor era foarte ridicata; a doua grupa cuprindea produse senzitive, in care rata de penetrare a importurilor era ceva mai scazuta, iar in ultima grupa erau cuprinse produse pentru care pericolul era mai mult potential decat real, scopurile Comunitatii fiind mai mult statistice decat protective.

Dupa 1982, nu s-a inregistrat nici o crestere a produselor din grupa I si II, ci numai o usoara crestere in cazul grupei III. Cotele individuale au fost stabile in termeni de volum (tone sau bucati) si au fost aplicate unui numar de 123 de produse. Odata ce aceste masuri de protectie au fost introduse, intreprinderile de imbracaminte erau incurajate sa-si limiteze capacitatea. Producatorii de imbracaminte au semnat un acord potrivit caruia trebuiau sa reduca supra-capacitatea pentru imbracamintea de femei cu aproximativ 40%, datorita in principal urmatoarelor doua motive:

1. schimbarile dramatice in moda;

2. rapida expansiune a productiei italiene. Datorita faptului ca guvernul italian a acordat subventii stocului de masini pentru produse manufacturate, taranii din nordul Italiei si-au vandut animalele si-au cumparat astfel de masini de tricotat. Aceasta, practic, constituie o ilustrare a modului in care subventiile dintr-un sector pot afecta in mod negativ alt sector.

Studiu de caz: Regatul Unit - Influenţa taxelor vamale asupra industriei automobilelor

Preţul plătit de Marea Britanie pentru întârzierea integrării in Comunitatea Europeană

Marea Britanie a aderat cu întârziere la CEE (în 1973), ceea ce a costat mult industria britanică in general si industria automobilelor in special (Bowden şi Turner, 1998).

In stadiile de dezvoltare, Piaţa Comună a fost aprovizionată în cea mai mare parte de industriile din interiorul CEE, punând un zid protecţionist faţă de industriile din ţările terţe. In acest fel, exporturile britanice in CEE apăreau cu costuri dezavantajoase.

Mai târziu, creşterea fermă a cererii interne din CEE şi eliminarea taxelor vamale între ţările membre au stimulat creşterea rapidă a comerţului intra-CEE.

Barierele tarifare impuse Marii Britanii, încă ne-membră, au indus costuri comparative dezavantajoase pe cea mai promiţătoare piaţă a autovehiculelor din lume, cu cel mai ridicat ritm de creştere - CEE.

Cu toate dificultăţile experimentate în Europa ca rezultat al uniunii vamale în CEE şi a constituirii blocului comercial, unele ţări, printre care şi Marea Britanie, ce constituiau furnizori "tradiţionali" pentru vehicule, au continuat politicile de dezvoltare a propriilor industrii de vehicule.

Au existat unele elemente semnificative, care nu puteau fi influenţate de către producătorii britanici:

a) barierele tarifare

b) pierderea asamblarilor locale.

In America de Nord, Oceania şi Europa, asamblarea locală a autovehiculelor a oferit mijloacele de ocolire şi depăşire a restricţiilor tarifare şi netarifare la import şi a condus la reducerea costurilor de transport.

Deşi British Motor Holdings a realizat operaţiuni de asamblare locală, în special în Belgia, Spania şi Australia, acestea au avut un succes limitat. In Australia, de exemplu, ponderea companiei pe piaţă a scăzut la 6,7% până în 1971, iar trei ani mai târziu operaţiunile de asamblare în Australia au fost închise.

Incertitudinea a derivat din dezvoltarea blocului comercial format de CEE, care a creat dificultăţi la exportul producătorilor britanici. Situaţia industriei autovehiculelor din Marea Britanie a fost înrăutăţită şi de alţi factori suplimentari, de competitivitate a preţului şi calităţii produsului şi serviciilor de marketing:

- Marea Britanie nu a dezvoltat în această perioadă, de pre-aderare la CEE, infrastructurile de vânzări şi service pe pieţele de export

- nu a acordat suficientă atenţie respectării termenelor de livrare

- controlul de calitate a fost necorespunzător

- stocuri furnizate distribuitorilor au fost insuficiente pentru satisfacerea cererii

- absenţa întregii palete de modele la distribuitor

- ezitări în introducerea unor schimbări de stil şi design.

Declinul vizibil al companiei britanice de autovehicule a fost determinat de faptul că managerii companiei nu au fost capabili să reacţioneze la schimbările ce aveau loc atât pe piaţa internă, cât mai ales pe pieţele externe.

Pierderile suferite de această industrie în perioada pre-aderării la CEE nu au mai putut fi recuperate nici până în prezent.

Bariere netarifare la importul unor produse industriale in Canada

Îmbrăcăminte si textile

a) Cerinţe de siguranţă

Articolele de imbracaminte si textile importate in Canada trebuie să îndeplinească cerinţele privind inflamabilitatea, conform "Hazardous Product Act".

b) Cerinţe de marcare şi etichetare

Produsele trebuie să corespundă din acest punct de vedere cerinţelor stipulate în "Textile Labelling Act".

c) Contingente

Importul multor articole de îmbrăcăminte şi textile este controlat prin cote şi, ca urmare, importatorul are nevoie de permis de import.

Cosmetice

a) Cerinţe sanitare

Distribuţia şi vânzarea produselor cosmetice în Canada sunt controlate.

Importatorul unui asemenea produs trebuie să predea o copie suplimentară a facturii vamale în care să declare "Acest document este «numai pentru scop de sănătate şi bunăstare»".

b) Etichetare şi marcare

– Dacă este preambalat - produsul se supune reglementărilor de ambalare şi etichetare, cu marca de origine a produsului.

Medicamente

a) Cerinţe sanitare

Distribuţia şi vânzarea medicamentelor sunt controlate; ca urmare, importatorul trebuie să predea o copie spulimentară a facturii vamale în momentul eliberării, cu menţiunea "Acest document este «Numai pentru scop de sănătate şi bunăstare»".

b) Permise speciale

Noile medicamente ce urmează a fi utilizate în cazuri de urgenţă pot intra în Canada numai cu permis special.

Aparate, echipamente electrice, electronice

Standarde

Produsele ce utilizează 110 volţi sau mai mult de 110 volţi trebuie să fie certificate înainte de a fi importate, vândute şi distribuite în Canada (Canadian Standards).

Incălţăminte

Siguranţa

Siguranţa încălţămintei trebuie să fie certificată înainte de a fi permisă în Canada (Canadian Standards).

Chibrite - fosfor alb

Siguranţă

Chibritele cu fosfor alb sunt interzise la import, cu excepţia cazului în care se acordă permis special.

Vehicule

a)Siguranţa

· Datorită "Motor Vehicule Safety Act", multe modele nu sunt eligibile pentru import în Canada.

· Certificatul de siguranţă: se face o declaraţie a importului, în baza "Canadian Motor Vehicle Safety Act", ce trebuie completată pentru toate vehiculele sub 15 ani vechime.

· Cu excepţia uzului personal, autombilele uzate sau second-hand sunt interzise la importul în Canada, cu excepţia celor considerate "antichităţi" (cu vechime peste 25 ani).

· Vehicule uzate - de peste mări - nu sunt în general eligibile pentru import, în baza Canadian Motor Vehicle Safety Act.

b) Licente

Inainte de a se da licenţa unui vehicul străin ce a fost importat în Canada, trebuie completată forma "Form K22" (furnizată importatorului în momentul efectuării importului).

Echipamente de presare (Press equipment)

Standarde, Licenţe

Trebuie să se califice echipamentul pentru import temporar. Sunt 2 sisteme de calificare:

a) Permis temporar de admitere (E29B) - care necesită un depozit. In mod normal, importatorul va utiliza forma E29B.

b) Carnetul ATA, care acoperă toate produsele ce se califică pentru intrare temporară în Canada. Aceste carnete trebuie obţinute de exportatorul străin în ţara de origine.

Tara exportatoare trebuie să fie semnatară a acestui acord internaţional.

Protectia industriei textile si de confectii in Canada prin bariere netarifare

Cerinţe aplicabile la importul de imbrăcăminte confecţionată în Canada : marcarea, etichetarea, permise de export-import

a) Marcarea articolelor importate

Există unele articole de îmbrăcăminte pentru care se cere marcarea cu privire la tara de origine în momentul importării.

· Articole de îmbrăcăminte ce trebuie marcate cu ţara de origine:

- sutiene, corsete, corselete

. - îmbrăcăminte tricotată

- fulgarine (inclusiv de plastic)

- îmbrăcăminte confecţionată total sau substanţial din fibre textile naturale sau sintetice.

· Modalitatea de marcare

- marcarea, timbrarea, etichetarea trebuie să indice ţara de origine, in limba engleză sau franceză, dar nu în cuvinte sau fraze combinând cele două limbi;

- marcarea trebuie să fie citeaţă şi permanentă atât cât permite natura produsului şi va fi aplicată pe produs într-un loc care să nu fie acoperit sau ascuns de un aranjament sau o ataşare ulterioară;

· Marcarea trebuie sa conţina urmatoarele elemente :

- numele ţării de origine (ţara în care a fost realizată cea mai mare parte a produsului) ;

- numele producătorului cu :

i) numele oraşului, provinciei, statului, sau

ii) numele oraşului cu denumirea internaţională.

-numele international al orasului, tarii, precedat de cuvintele "Made In", "Produced In ", "Printed In " sau altele similare.

Fig. 2.1. Importul de îmbrăcăminte în Canada

(Proiect, după Ministerul Afacerilor Externe şi al Comerţului Internaţional)

· Localizarea mărcii

Marca trebuie fixată pe articolul confecţionat într-un loc accesibil. de exemplu:

- pulovere şi cămăşi - in zona interioară a gulerului (sau gâtului), uşor de văzut pentru potenţialul cumpărător.

- pantaloni şi fuste - pe betelie

b) Etichetarea articolelor textile (Textile Labelling Act)

Reglementările de etichetare şi reclamă a textilelor prevăd următoarele informaţii cerute a fi plasate pe articolele textile ce urmează a fi purtate de persoane.

a) Conţinutul de fibre (conform Anexei 2.1.) este necesar sa fie specificat :

- prin numele generic, în engleză şi franceză, pentru toate fibrele conţinute in proportie de cel puţin 5% ;

- ca procent din greutatea tuturor fibrelor din articolul de îmbrăcăminte sau din părţile constituente ;

- cu greutatea totală de 100% pentru articolul sau partea constituentă, dacă se cere ;

- în ordinea predominanţei după greutate sau, în cazul articolelor de îmbrăcăminte precum: pălării, lenjerii, costume de baie, tricotaje, mănuşi, eşarfe, eticheta va consta într-o listă pre- tipărită, în ordine alfabetică a numelor generice, în care spaţiile albe pentru inserţia procentului se completeaza ulterior;

- pentru fibrele textile sau combinaţia de fibre textile conţinute în proporţie mai mică de 5% din greutate, se pot înscrie la rubrica "alte fibre" sau pot fi menţionate prin numele generic dacă este necesar;

- dacă conţinutul de fibre al articolului sau părţii nu este cunoscut, se poate prezenta ca procentaj de "fibre necunoscute" sau "fibre nedeterminate".

b) Identitatea dealer-ului este mentionata:

- prin nume şi adresă poştală, sau

- prin numărul de identificare al acestuia (sau număr de licenţă).

c) Permise individuale de import

In baza "Export and Import Permits Act", livrările de îmbrăcăminte importate în Canada necesită permise individuale de import, cu excepţia cazurilor în care se permite importul sub autoritatea permisului general de import.

Permisul individual se eliberează pentru următoarele tipuri de articole de îmbrăcăminte pentru care se specifica numarul de control astfel:

32 Confecţii pentru iarnă :

a) costume de zăpadă, de sanie, de ski, pantaloni de ski şi pantaloni de zăpadă, şi

b) jachete şi veste, inclusiv jachete de ski şi jachete similare - tip confecţii ;

37 - pantaloni, jeans, şorturi, total sau parţial manufacturate.

39 - bluze şi cămăşi, T-shirt, total sau parţial manufacturate

40 - lenjerie şi halate de baie, total sau parţial manufacturate

41 - fulgarine de ploaie, total sau parţial manufacturate

42 - îmbrăcăminte sport, inclusiv rochii, fuste, seturi, total sau parţial manufacturate

43 - îmbrăcăminte croşetată

44 - costume de baie

45 - lenjerie de corp

46 - jachete, pardesie, haine şi haine profesionale

47 - costume, haine sport şi blazere pentru bărbăti şi băieţi

48 - bluze şi cămăşi cu guler pentru bărbăti, băieţi

49 - pulovere, jachete tricotate

d) Permise generale de import

Unele produse pot fi importate în baza autorităţii "Permisului general de Import". In asemenea cazuri, nu este necesară solicitarea permiselor individuale de import.

Numărul Permisului general de import trebuie să se afle la intrarea în punctul de vamă si vama trebuie să fie de acord că importul se efectuează conform termenilor Permisului general de import.

Permisul general de import nr.10 este utilizat ca să excepteze mărfurile descrise la articolele 32,37, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48 şi 49 de la cerinţele Listei de control a importului din permisul individual de import, prevăzând că :

a) importul are o valoare de vămuire de 500 $ sau mai puţin, indiferent de cantitate, sau

b) numărul de unităţi ce urmează a fi importate nu depăşeşte doisprezece (12), indiferent de valoare.

De exemplu, dacă un importator are 20 bucăţi de jachete cu o valoare totală pentru vămuire de 500 $, el le poate importa în baza prevederii (a) din permisul general de import nr.10. In baza prevederii (b), un importator poate utiliza acest permis, dacă el are 12 jachete în valoare de 2000 $.

TABEL 2.4.

Cheltuieli implicate de licenţele de import in Canada

Valoarea totală a mărfurilor	Preţ (pentru licenţă eliberată de persoană autorizată)	Preţ (pentru licenţă eliberată de Direcţia Generală de control export/import)
1. sub 1000 $	10 $	15 $
2. 1000 - 4999 $	14 $	19 $
3. 5000 - 9999 $	18 $	23 $
4. 10.000 - 19.999 $	22 $	27 $
5. 20.000 - peste $	26 $	31 $

Importatorii care consideră că cerinţa de plată pentru fiecare cerere nu este practică, pot cere autorizaţie pentru sistemul de plată lunară. Firmele importatoare ce doresc acest privilegiu trebuie să supună cererea la Directorul general al Biroului de Control al exportului şi importului (EPC), departamentul de Afaceri Străine şi Comerţ Internaţional.

Analiza politicilor comerciale protecţioniste într-o ţară aflată în liberalizare economică: Mexic

Alegerea Mexic-ului pentru un studiu de caz, referitor la utilizarea politicilor comerciale în scopul protecţiei industriei naţionale, dar şi al asigurării dezvoltării economice globale a naţiunii, nu este întâmplătoare. Comparaţia cu economia României şi cu politicile acesteia poate fi benefică pentru decidenţii români, datorită experienţei acumulate de Mexic, în ultimii ani, pe calea liberalizării şi deschiderii economiei. Afirmaţiile de mai sus pot fi justificate cu următoarele aspecte:

· Mexic a făcut parte din grupul statelor în curs de dezvoltare, ca şi România, iar criteriul produsului intern brut pe locuitor aşează această ţară foarte aproape de România, într-un clasament mondial. Includerea Mexic între statele OECD, începând cu 1994, se datorează mai mult integrării în NAFTA[3], deci cauzelor politice, decât unui grad corespunzător de dezvoltare economică atins.

· Mexic are o economie relativ echilibrată, cu o industrie destul de bine reprezentată, ceea ce permite o comparaţie facilă cu economia românească. Diferenţele principale stau în dimensiunea ţărilor (populaţia Mexic este de patru ori mai mare ca cea a României) şi în ponderea mai mare a sectorului serviciilor (subdezvoltat în România, ca urmare a anilor de economie centralizată, de tip socialist).

· Mexic se află în plin proces de integrare regională, alături de două din statele G-7 (Canada şi S.U.A.), ceea ce pune acestui stat probleme similare cu cele puse ##SCET, care urmăresc integrarea în Uniunea Europeană. Acest fapt presupune renunţarea treptată la o politică proprie comercială şi industrială şi adoptarea politicii comune a regiunii de liber schimb.

Mexic a continuat, în ultimul deceniu, politica de liberalizare şi reformă economică, demarată la începutul anilor ‘80. Creşterea de competitivitate şi eficienţă economică înregistrate, au permis - datorită deschiderii investiţionale şi internaţionalizării - o redresare rapidă de pe urma recesiunii economice puternice declanşată de criza financiară din anul 1995. Liberalizarea comerţului exterior mexican a avut la bază acorduri bilaterale, legate de acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate (MFN) anumitor parteneri preferenţiali, cu precădere din zona continentului american. Racile ale vechii politici protecţioniste mexicane mai rămân încă la vedere (de exemplu, în industria de autovehicule), efecte ale unei politici globale de substituţie a importurilor, nebazată pe criterii de eficienţă.

Cadrul politicilor comerciale mexicane

Politica comercială a Mexic-ului este strâns legată de promovarea investiţiilor străine directe. Numeroase reglementări asociative, privind comerţul şi fluxurile de ISD, constituie baza acordurilor bilaterale şi multilaterale comerciale. Exceptând integrarea în NAFTA (1994), exista un acord bilateral preferenţial cu Chile, iar din 1995, Mexic face parte dintr-o zonă de liber schimb cu alte patru state latino-americane: Columbia, Costa Rica, Venezuela, Bolivia.

Strategia comercială a Mexic-ului s-a modificat treptat, în ultimii zece ani, de la reforme unilaterale realizate în sistemul multilateral, la o liberalizare negociată în context regional (ceea ce a crescut puterea de negociere a ţării, în raport cu terţii). Se poate vorbi despre o tendinţă de reducere a barierelor netarifare, deşi discriminările faţă de partenerii comerciali s-au accentuat, în acest domeniu.

Urmare a acestor eforturi, cadrul legislativ în domeniu s-a modificat substanţial în Mexic, sub influenţa necesităţii de aliniere la standardele NAFTA, de reducere a numărului exceptărilor, reglementărilor speciale etc. Regimul protecţiei în sfera proprietăţii intelectuale a fost radical îmbunătăţit, ceea ce a sporit integrarea economiei mexicane, la nivel internaţional.

Instrumente de protecţie comercială, aplicate în Mexic

La modul general, instrumentele de protecţie utilizate de Mexic în politica comercială, începând cu anul 1993, reprezintă o dovadă a liberalizării economice.

Din punct de vedere al barierelor tarifare, schimbarea s-a bazat pe implementarea unui sistem de preferinţe pe criterii regionale, ceea ce a redus rata tarifului vamal medie (datorită ponderii mari deţinute de partenerii cărora li s-au acordat reduceri), dar a crescut diferenţele de niveluri medii ale tarifelor între statele favorizate şi cele terţe. Astfel, taxa vamală medie pentru statele care deţin MFN a devenit 13,2%, în timp ce pentru produsele importate din S.U.A, la începutul anului 1996, se percepea un tarif mediu de numai 4,2%. In numai patru ani, Mexic a scutit de plata oricărei taxe vamale peste 1000 de produse, dar, pe linia protecţiei acordate produselor de interes naţional, a crescut tarifele (în cadrul CNF) la carne de vită, confecţii sau încălţăminte, până la nivelul maxim admis în cadrul negocierilor GATT-OMC. Ca rezultat al negocierilor finale ale Rundei Uruguay, nivelul maxim de tarifare a produselor industriei prelucrătoare a fost diminuat de la 50% la 35%.

Mexic este unul dintre statele cu cea mai activă politică de protecţie anti-dumping şi contingentară. Deşi a redus numărul cazurilor de plângere iniţiate, în ultimii patru ani, datorită unui climat de promovare a exporturilor sale, facilitat de deprecierea monedei naţionale, există un număr de 90 măsuri protecţioniste (defensive) implementate ca metode de retorsiune, cu precădere pentru produse materii prime sau intermediare, în procesul de producţie industrială.

In sfera măsurilor de protecţie administrativă, Mexic deţine încă un sistem foarte restrictiv: noile standarde privind cerinţe speciale de marcare şi etichetare sunt foarte selective, iar schemele de intervenţie directă guvernamentală sunt aplicate în numeroase industrii (exemplu, în industria de autovehicule, unde se cere un grad ridicat de conţinut local al pieselor componente - 60%). Aceste metode nu vor mai fi aplicate partenerilor comerciali din cadrul NAFTA, dar terţii vor fi afectaţi adiţional. Mexic nu a semnat Acordul Plurilateral privind Comenzile Guvernamentale, continuând să restricţioneze participarea în licitaţii naţionale a investitorilor străini sau a produselor externe.

Exporturile mexicane sunt adeseori subvenţionate prin programe speciale, cum ar fi Programul “maquiladora” (micul comerţ peste graniţa cu S.U.A., care atinge un volum neaşteptat de mare, fiind oficial scutit de orice bariere comerciale).

Concluzionând, putem aprecia că Mexic oferă imaginea unui stat important prin dimensiunea sa, care prezintă o tendinţă certă de liberalizare a comerţului său exterior, de integrare în structuri regionale de liber schimb foarte puternice, din punct de vedere economic. Acest lucru nu a împiedicat statul mexican să menţină utilizarea extinsă a barierelor netarifare, în scopul protejării industriei, economiei în general, în perioada de tranziţie şi deschidere pe care o parcurge.

* *

ANEXA 2.1.

Specificarea continutului de fibre prin numele acestora

NOMS GENERIQUES: FIBRES NATURELLES	NOMS GENERIQUES; FIBRES ARTIFICIELLES


abaca	acetate
amiante	acrylique
coco	anidez
coton	aramide
duvet	azlon ou proteine
duvet de canard	chlorofibre
duvet d'oie	saran
duvet de-cygne	chlorure de polyvinyle ou vinyon
(plumes)	verre
plumes d'oiseaux terrestres	fibre metallique
plumes d'oiseaux aquatiques	modacrylique
plumes de (nom de l'oiseau)	nylon ou polyamide
chanvre	nytrile
jute	olefine
kapok	polyethylene
lin	polypropylene
ramie	polyester
caoutchouc	polyurethane
soie	spandex ou elasthanne
sisal	rayone
aine	rayonne au cuprammonium ou cupro
mohair	viscose
laine mohair	modal
poil de chevre angora	caoutchouc
cachemire	lastrile
laine cachemire	triacetate
poil de chevre de cachemire	vinal ou vinylal
alpaga
vigogne
chameau
lama
laine d'alpaga
laine de vigogne
laine de chameau
laine de lama
poil d'alpaga
poil de vigogne
poil de chameau
poil de lama
laine d'agneau

Nota: Le poil ou la fourrure retirée de la peau d'un animal autre que ceux mentionnes ci-dessus peut etre designe de la facon suivante:

a) poil (nom de l'animal)

b) fibre de (nom de l'animal)

c) fibre de fourrure

Sursa:The Board of Trade of Metropolitan Toronto.

Protecţia industriei prin instrumente de politică comercială, utilizate pe plan mondial

Prezentarea principalelor instrumente de politică comercială, utilizate în lume în scopul protecţiei industriei naţionale (sau chiar al producţiei de ramură, în cazul marilor companii transnaţionale, care au putere de negociere echivalentă cu cea a unui stat dezvoltat puternic), a fost făcută în fazele anterioare ale acestei teme. Nu vom relua definirea principalelor măsuri tarifare şi netarifare protecţioniste, pe acest motiv, prezentând, în continuare, doar exemple de instrumente utilizate sau politici implementate, grupate după metoda de protecţie, în diferite ţări ale lumii, majoritatea selectate din cadrul eşantionului reprezentativ pentru România, specificat în Capitolul I ## I sau II?.

Tarife vamale şi bariere netarifare în unele ţări, parteneri comerciali ai României

Coreea de sud

A. Tarif vamal

Pentru a se conforma exigenţelor GATT, OMC şi OECD, Coreea de Sud continuă să-şi liberalizeze comerţul exterior, dar există încă numeroase bariere.

a) Pentru produsele industriale, nivelul mediu al taxelor vamale a scăzut continuu după anul 1989, când a început mişcarea de liberalizare.

In anul 1993, acest nivel mediu al taxelor vamale s-a situat la 7,1%, iar în 1996 la 6,2%.

· In general, tariful vamal este uniform, de 8% pentru produse precum: electronice (de consum pentru marele public), ceasuri, instrumente muzicale, textile şi îmbrăcăminte, informatică.

· Produsele "de lux" au taxe vamale egale sau mai ridicate :

8% pentru automobile, parfumuri

15% pentru vinuri, cogniac

b) Pe de altă parte, legea vamală prevede un regim denumit "taxă vamală de ajustare", care permite, în baza unui decret prezidenţial, majorarea până la 100% a taxei vamale, pentru o perioadă limitată şi anunţată înainte.

Totuşi, consolidarea taxelor vamale coreene la Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) nu mai permite operarea unor asemenea majorări fără a fi oferite partenerilor comerciali din ţările implicate compensări echivalente. Aceste compensări vor trece de la 20% în 1996 la 85% în anul 2000, ceea ce va conduce la dispariţia taxelor de ajustare.

Durata vămuirii pentru bunurile de consum şi echipamente obişnuite este de 13 - 23 zile. Acest termen este prelungit la 5 luni pentru automobile şi la 3 săptămâni până la 3 luni pentru electronice (destinate marelui public).

Costul mediu al operatiunii de vămuire este egal cu 7% din valoarea mărfii.

Deocamdată, nu există o procedură de accelerare a vămuirii importului, dar există un proiect în studiu referitor la produsele perisabile.

Posibilităţi de vămuire în interiorul ţării

Vămuirea în interior se face în depozite autorizate, toate mărfurile, containerizate sau, nu sunt depuse pentru a se stabili taxa vamală. Depozitarea este posibilă pentru o durată maximă de 3 luni, după care mărfurile revin în proprietatea statului coreean.

B. Bariere netarifare

Acestea sunt numeroase şi constituie unul din principalele obstacole pentru penetrarea produselor străine în Coreea de Sud.

· Potrivit unui recent studiu, Coreea de Sud este considerată ca a doua ţară mare discriminatoare în domeniul investiţiilor străine.

Cu titlu de exemplu, se poate cita reglementarea dublei etichetări (inscripţionarea pe etichetă a preţului de import, în afară de preţul de vânzare cu amănuntul), etichetare în limba coreeană foarte detaliată, marcaj de origine nu pe etichetă, ci chiar pe produs.

· In ce priveşte controlul sanitar şi de calitate, testele efectuate pentru conţinutul de pesticide, de exemplu la legume şi fructe, conduc la o durată de vămuire de 25 - 30 zile. In prezent, Coreea negociază cu SUA pentru reducerea acestei perioade la 5 zile.

· Cote de import nu se aplică la produsele industriale, ci numai la câteva produse agricole. Interdicţiile de import au fost reduse după anul 1989, odată cu începerea liberalizării comerţului. Până în 1996 fuseseră suprimate peste 50 interdicţii de import, iar în iulie 1997 programul de suprimare a tuturor interdicţiilor a fost incheiat.

· Plata produselor importate

Până în anul 1993, reglementările coreene nu autorizau plata cu credit a produselor importate, termenul de plată fiind de maxim 30 de zile.

In prezent, autorităţile coreene permit o formă de credit la 60 zile, prelungibilă la 90 zile de la data deschiderii scrisorii de credit (acreditivului) pentru produsele a căror taxă vamală este sub 10%.

China

A. Taxe vamale

Până în 1996 taxele vamale atingeau 35%; de la 1 Aprilie 1996, au fost reduse taxele vamale pentru 4.000 produse (din totalul de 6.000), astfel încât tariful vamal mediu s-a redus la 23%. Ulterior, la sfârşitul anului 1996, s-a anunţat o nouă reducere a taxelor vamale pentru 4.500 produse, astfel încât nivelul mediu este de 15%.

Regimul preferenţial (exonerarea de taxe vamale şi de TVA la import) acordat până în 1996 întreprinderilor cu investiţii străine în cadrul realizării investiţiilor lor (import de materii prime şi echipamente) a fost suprimat la 1 aprilie 1996.

B. Alte taxe

Produsele de lux importate sunt supuse unor "taxe de consum" ce variază între 3 - 45% din valoarea comercială (accize).

Autorităţile portuare percep taxe pentru cheltuielile de administrare a portului, de exemplu de 0,05% din valoarea comercială a navlului la Tianjin.

TVA-ul la import nu este deductibil din TVA-ul colectat pe operaţiunile din aval (17%). Nu poate fi recuperat prin amortisment dacă produsele importate sunt imobilizate în activul importatorului.

Exporturile sunt exonerate de TVA, dar TVA-ul din amonte ce au grevat produsul cu 17% nu poate fi recuperat prin rambursare decât la nivelul de 9%.

Durata vămuirii variază în funcţie de modalitatea de transport utilizată: 2 - 3 zile la transportul cu avionul şi 1 săptămână la cel maritim.

Este posibilă vămuirea în interiorul ţării. Taxele vamale şi alte taxe sunt plătite întotdeauna cash, de către consignatarul mărfurilor, în decurs de 7 zile de la cererea de plată.

C. Bariere netarifare

Comerţul exterior chinez este puternic administrat. Controlul se manifestă prin aplicarea de contingente şi eliberarea de licenţe.

Intreprinderile cu investiţii străine implantate în China pot fi exonerate de obligaţia de a deţine o licenţă pentru operaţiunile de import efectuate în cadrul realizării investiţiilor lor.

· Licenţele de import sunt acordate pe o perioadă de 1 an, cu posibilitatea de a fi reînnoite; sunt eliberate în 3 - 5 zile.

· Licenţele de export se acordă pentru o perioadă de 3 luni (6 luni în cazul întreprinderilor cu investiţii străine).

De la 1 aprilie 1996, China a suprimat barierele netarifare pentru 176 categorii de produse.

· Controlul de calitate

Produsele supuse obligatoriu controlului de calitate figurează pe o listă stabilită de Administraţia de Stat pentru Produsele Importate şi Exportate şi care se revizuieşte în mod regulat. Toate modificările din listă intră în vigoare după 60 zile de la publicare.

Thailanda

A. Tarif vamal

In baza acordurilor GATT, taxele vamale au fost reduse. Cu începere de la 1 ianuarie 1997, cele 30 categorii de produse cu taxe vamale între 0 - 100% au trecut la 6 categorii cuprinse între 0 - 30% . Taxa vamala medie a fost de 30% în 1995 şi de 17% în 1997.

Analiştii consideră că procesul de liberalizare în Thailanda rămâne incomplet. In pofida reducerii taxelor vamale, există numeroase sectoare protejate, în special sectoarele cu o mare componentă de forţă de muncă: industria textilă, de pielărie şi încălţăminte, jucării, mobilier.

B. Bariere netarifare

· Licenţe de import

Se consideră că obţinerea de licenţe de import este încă dificilă pentru unele produse cosmetice, produse farmaceutice.

Altele, precum marmura, sunt total interzise la import.

· Cerinţe sanitare

Este obligatorie procedura de înregistrare la Administraţia pentru Alimente şi Medicamente (AAM) pentru majoritatea produselor agroalimentare, cosmetice şi produse farmaceutice, înainte de a fi puse în vânzare pe piaţa internă.

Pentru produsele cosmetice şi farmaceutice, procedura este relativ complexă. Derularea procedurii este la discreţia AAM care poate solicita toate documentele sau analizele pe care le consideră necesare pentru instrumentarea dosarului.

De exemplu, AAM solicită deseori detalii privind procedeul de fabricaţie, care pentru producători costituie informaţii confiedenţiale. Pentru cosmetice această procedură durează între 1 - 6 luni, iar în cazul medicamentelor procedurile sunt mai stricte, îndeosebi pentru cele care nu există încă pe piaţă, putând dura între 2 - 3 ani.

Singapore

A. Tarif vamal

In Singapore, tariful vamal cuprinde o listă limitată de produse pentru care taxele vamale se calculează asupra valorii CIF. Taxele nu depăşesc 5% decât în ocazii rare, cum sunt pentru automobile, de 45%. Celelalte produse sunt exonerate de taxe vamale.

Singapore acordă regim preferenţial produselor originare din ţările membre ASEAN.

După 1 aprilie 1994, pentru toate produsele intrate pe piaţă spre a fi vândute se suportă TVA uniform, de 3%.

Durata medie de vămuire este de câteva minute: sunt utilizate proceduri informatice pentru citirea şi tratarea informaţiilor.

Pentru produsele perisabile expediate prin avion există proceduri de vămuire accelerată printr-un sistem de pre-vămuire informatic.

Plata taxelor vamale : peste 90% din taxele vamale sunt plătite electronic prin sistemul InterBank Gino. Importatorii pot plăti, de asemenea, taxele la sucursalele celor 2 bănci principale.

B. Bariere netarifare

Licenţe

Interdicţia importului se referă la unele produse în funcţie de :

- natura lor (chewing-gum, ediţii audio-vizuale sau presă)

- ţara de origine.

Alte interdicţii sunt de natură tehnică sau de siguranţă; în aceste cazuri, produsele sunt supuse unei autorizări prealabile importului (căşti de protecţie, maşini de foto-copiere în culori, arme-jucării).

Toate celelalte produse se pot importa liber sub regimul licenţelor generale deschise (Open General Licence).

· Standarde

Institutul de Standarde şi Cercetare Industrială din Singapore a stabilit un calendar de aplicare a normelor de securitate pentru un număr de produse.

In programul de certificare, produsele şi condiţiile lor de fabricare în uzină sunt controlate în mod regulat. Toate cheltuielile antrenate sunt în seama întreprinderilor, care plătesc anual un drept de licenţă de 600 dolari singaporezi şi alte taxe care să acopere controalele şi testele.

Toate licenţele pot fi retrase sau suspendate pe o perioadă pe care institutul o consideră necesară, dacă este convins că titularul licenţei nu a respectat prevederile stipulate în reglementarea din 1974 privind marca certificării.

Brazilia

Taxele vamale în scădere

Până în 1990, politica comercială a Braziliei în privinţa importurilor a fost foarte restrictivă. In intervalul 1980 - 1992, creşterea anuală a importului a fost zero, iar tariful vamal mediu a fost de 78% (Brooke, 1996).

Reformele economice începute în 1989 au condus la creşterea atât a exportului Braziliei, cât şi a importului.

In 1993, importul Braziliei a crescut cu 25% faţă de nivelul scăzut al anului anterior, totalizând 5 miliarde dolari. Totodată nivelul mediu al taxelor vamale medii a marcat o tendinta accentuata de scădere, situindu-se in 1997 la 14%.

Anti-dumping: unele aspecte ale antidumping-ului în legislaţie şi practică

În ultimii ani, anti-dumpingul (AD) apare ca una dintre cele mai controversate practici în comerţul internaţional. Politicieni, economişti şi jurişti au participat cu un zel fără precedent la dezbateri pe această temă, zel direct proporţional cu proliferarea legilor AD şi cu creşterea incidenţei acţiunilor AD în ţările dezvoltate şi in unele ţări în curs de dezvoltare.

SUA şi Canada sunt principalele ţări utilizatoare de taxe de antidumping şi compensare una contra alteia, ca şi faţă de alte ţări, imclusiv cele în curs de dezvoltare.

SUA este principalul reclamant mondial al comerţului incorect [Boltuck şi Litan 1991]. In intervalul 1980 - 1993, au fost înregistrate în SUA 682 cazuri de antidumping şi 358 de cazuri de compensare. Cea mai mare creştere a investigaţiilor AD s-a înregistrat în anii '80 în special pentru produsele siderurgice.

TABEL 3.1.

Sectoarele industriale supuse în SUA investigaţiilor AD, în 1980 - 1989

numar de cazuri

Industria	AD	Compensare
Siderurgică	201	149
Chimică	58	37
Alimentară	16	45
Metale neferoase	16	5
Textile, confecţii	15	6
Maşini, echipamente	8	6
TOATE PRODUSELE	451	300

SURSA : R.Krishna, World Bank, 1997.

TABEL 3.2.

Numărul acţiunilor de investigare AD în principalele ţări reclamante, în perioada 1980-1995

	Anti-dumping	Compensare	Salvgardare-GATT	Alte
SUA	411	332	2	69
Uniunea Europeană	353	11	6	33
Australia	478	22	1
Canada	447	23	2
Ţările în curs de dezvoltare	75

SURSA: Rej Krishna, Policy Research Working Paper/823, The World Bank, sept.1997.

Date mai recente, referitoare la perioada 1 iulie 1994 - 30 iunie 1995, relevă tendinţa de scădere a numărului total de investigaţii AD. Astfel, au fost raportate la OMC un numar total de 142 de actiuni initiate, dintre care de UE - 37, SUA - 30, Mexic - 18, Brazilia -12, Canada - 9, India - 9.

In timpul negocierilor din cadrul Rundei Uruguay, au fost reclamate de către producătorii de oţel din SUA 72 de cazuri de dumping împotriva a 20 de ţări (în 1992) şi, ca urmare, au fost impuse taxe preliminare anti-dumping şi de compensare "provocând un mare scandal în lumea siderurgiei". Departamentul Comerţului din SUA a hotărât că produsele siderurgice din 19 ţări au făcut dumping pe piaţa SUA.

Unele elemente noi aduse de Acordul Rundei Uruguay pentru acţiunile de dumping

Determinarea dumpingului

Acordul Rundei Uruguay (ARU) clarifică :

- dacă vânzările constituie 5% sau mai mult din piaţa produsului în ţara importatoare, aceste vânzări pot fi considerate suficiente pentru intenţia de a determina preţul pe piaţa internă.

- costul produsului pe piaţa internă a exportatorului se calculează pe baza inregistrarilor ţinute de exportatorul investigat, dacă acestea sunt conforme principiilor contabile general acceptate de ţările exportatoare şi reflectă costul asociat producţiei şi vânzării produsului anchetat.

Ajustări

· Comparaţia între preţul intern (de pe piaţa exportatorului) şi preţul de export se utilizează pentru determinarea marjei de dumping.

Preţul intern

sau - Preţul de export = Marja de dumping

Preţul pieţei exportatorului

· ARU stipluează "comparaţia corectă" a celor două preţuri, cerându-se ca această comparaţie să fie făcută la acelaşi nivel al comerţului, în mod normal la nivelul fabricii (ex-factory) şi la vânzări făcute în acelaşi timp.

Analiştii apreciază că ARU nu asigură o ghidare suficientă în acest domeniu.

Determinarea marjei de dumping

ARU specifică faptul că marja de dumping este "normal" să fie stabilită prin compararea preţului intern mediu ponderat cu preţul de export mediu ponderat sau pe baza comparării preţurilor de tranzacţie - pe baza tranzacţiilor.

Marja de dumping minimă

- ARU, art.5.8 solicită terminarea investigaţiilor anti-dumping dacă marja de dumping este minimă, adică de cel mult 2% din preţul de export.

- Totodată, investigaţia se va termina imediat dacă volumul importului cu dumping este neglijabil, adică dacă volumul acesta pentru o anumită ţară reprezintă sub 3% din importul ţării, cu excepţia ţărilor în care acestea deţin individual sub 3% din import, dar colectiv acoperă peste 7% din importul produsului în cauză.

Cumularea

ARU legitimează practica cumulării importurilor din diferite ţări pentru determinarea prejudiciului - o practică ce a fost dezvoltată de UE şi de SUA.

Pentru micii exportatori, această practică a fost socotită întotdeauna incorectă, intrucât exporturile lor nu ar fi cauzat pagube, dar cumulându-se cu exporturile altor exportatori sunt reclamaţi de dumping.

Pericolul de prejudicii şi taxele AD

Taxele anti-dumping se pot impune dacă dumpingul cauzează prejudiciul material sau ameninţă cu prejudiciul material industria internă (a importatorului) sau întârzie material funcţionarea industriei.

Art.37 din ARU descrie patru factori, ca ilustrativi pentru ceea ce autorităţile pot lua in considerare la determinarea existenţei unui pericol de prejudiciu material :

a) o rată de creştere semnificativă a importurilor cu dumping, indicând posibilitatea creşterii substanţiale a importului ;

b) creştere substanţială a capacităţii exportatorului, indicând probabilitatea creşterii substanţiale a exporturilor de dumping pe pieţele interne, luând în consideraţie existenţa unei alte pieţe de export care să absoarbă exporturile suplimentare ;

c) dacă importurile intră la preţuri ce exercită o presiune semnificativă asupra preţurilor interne şi dacă ar putea conduce la creşterea cererii pentru noi importuri.

d) inventarieri ale produsului ce se investighează.

Menţionăm că lista de factori ce urmează a fi luaţi în considerare nu este exhaustivă; ca urmare, legile naţionale pot include şi alţi factori, care nu sunt menţionaţi în Acordul Rundei Uruguay.

Cum determinarea pericolului este un subiect foarte controversat, ARU recomandă pentru cazurile în care prejudiciul este pericolul importurilor cu dumping, aplicarea măsurilor antidumping să se decidă cu grijă specială.

Durata taxelor anti--dumping

Până în 1984, durata taxelor AD în Uniunea Europeană şi SUA era nelimitată. Apoi, Uniunea Europeană a introdus modificări ce prevăd ca taxele AD să fie prescrise după 5 ani de la data la care au fost introduse sau ultim-modificate sau confirmate.

ARU stabileşte durata taxei AD la 5 ani de la impunere sau revizuire, cu excepţia cazului în care inainte de expirarea perioadei de 5 ani se determină că expirarea taxei AD ar conduce la continuarea sau recurenţa dumpingului şi a prejudiciului (art.11.3).

Analiştii recunosc acest articol ca un câştig semnificativ rezultat din Runda Uruguay.

Evitarea taxelor anti-dumping (circumvention)

Una din problemele taxelor anti-dumping pe produs a fost evitarea, oprirea taxelor prin, inter alia, importarea de părţi şi asamblarea produsului în ţara importatoare, sau prin efectuarea unor modificări minore ale produsului ce constituie subiectul impunerii de taxe anti-dumping.

Pentru a preveni împiedicarea taxelor, UE a fost prima care a efectuat prevederi legislative, urmate de SUA.

Acţiunea, cunoscută sub denumirea "anti-circumvention" (anti-evitare, anti-ocolire) stabileşte impunerea de taxe anti-dumping fără investigarea dumpingului sau a prejudiciului.

Amendamentul a fost invocat pentru prima oară la GATT împotriva firmelor din Japonia cu facilităţi în UE. La GATT s-a constatat că reglementarea UE violează art.3 al GATT din 1947. UE nu a blocat adoptarea raportului prezentat de GATT, dar a dorit reconsiderarea lui.

La Runda Uruguay, problema evitării taxelor anti-dumping a fost discutată, dar nu s-a ajuns la un acord intre părţi. La semnarea Acordului de la Marrakesh s-a adoptat o decizie care aduce la cunostinţă lipsa unui acord pe această problemă şi se atribuie Comitetului de Practici antidumping soluţionarea problemei "cât mai repede posibil".

Studiu de caz: Canada - măsurile de anti-dumping si compensare la importul produselor industriale

Special Import Measures Act (SIMA) conţine legislaţia Canadei in domeniul antidumping şi legislaţia privind compensarea.

Scop: SIMA ajută la protejarea producătorilor canadieni faţă de dumpingul exportatorilor de bunuri în Canada sau faţă de subvenţiile acordate de alte guverne ale ţărilor partenere.

Ce este dumpingul in viziunea legiuitorului

Dumpingul apare când exportatorii străini îşi vând marfurile in Canada la preţuri mai scăzute decât cele de pe pieţele lor locale sau la preţuri sub nivelul costului total.

Aceasta nu înseamnă că acele bunuri importate în Canada care se vând la preţuri mai scăzute faţă de mărfurile canadiene sunt supuse dumpingului.

Marja de dumping este egală cu suma cu care preţul exportatorului pe piaţa lui locală (valoare vamala) depăşeşte preţul de export în Canada (preţul de export).

Ce este subvenţia ?

Subvenţia se consideră atunci când producătorii sau exportatorii străini primesc stimulente financiare de la guvernele lor, care le permit să-şi vândă produsele la preţuri atractive pe pieţele de export.

Exemple de subvenţii : credite cu dobânzi preferenţiale, credite nerambursabile, stimulente fiscale.

Cine poate face plângeri de dumping ?

Plângerile se pot face de industria canadiană sau în numele ei şi trebuie să fie sprijinite de producătorii a căror producţie colectivă în domeniu reprezintă 25% sau peste din totalul producţiei de bunuri respective ale Canadei.

Perioada de investigare a plângerii de dumping sau subvenţii

O investigaţie completă durează în mod normal 210 zile din momentul iniţierii de către Revenue Canada până la decizia luată.

Deciziile majore ale procesului sunt anunţate public; părţile interesate sunt notificate şi li se asigură un document public numit "Statement of Reasons", care rezultă baza deciziilor luate de Departament (Figura 3.1).

Figura 3.1

Procedurile “SIMA”

Canada’s Special Import Measures Act

Sursa: Anti-dumping and Countervailing Directorate, 1996

Subvenţiile - instrument de protectie a industriilor din ţările OCDE

Definitii diferite ale subvenţiilor

Despre subvenţii s-a tot vorbit în ultima vreme, iar efectul lor l-am resimţit cu toţii mai ales atunci când in Romania s-a luat hotărârea reducerii sau eliminarii lor, făcându-se un "nou pas" spre economia de piaţă.

De fapt, ce sunt subvenţiile, care sunt formele sub care se alocă şi în ce sectoare ale activităţii economice, care este raţiunea existentei lor şi ce perspective se întrevăd în politica altor ţări cu experienţă în economia de piaţă, cu privire la subvenţii ?

Unii economişti[4] spun că subvenţia este o plată, explicită sau implicită, făcută de guvern, care diminuează costul bunurilor şi serviciilor.

Cei ce primesc subvenţia o consideră ca un transfer de fonduri, care le permite să-şi îmbunătăţească poziţia faţă de concurenta de pe piaţa internă şi internaţională.

Din punct de vedere al contribuabilului, subventia nu este decât o altă formă de cheltuială a guvernului, care se traduce în ultimă instanţă prin impozite mai mari.

Privite la nivel macro-economic, subventiile atrag resursele productive (precum capitalul şi forţa de muncă) în sectoarele subvenţionate, în detrimentul sectoarelor care primesc subvenţii mai puţine sau chiar deloc şi care nu-şi mai pot permite să plătească pentru aceste subvenţii.

Forme de subvenţionare a industriei

Cheltuielile efectuate de guvernele ţărilor dezvoltate, membre ale OCDE, pentru sprijinirea industriei, sunt clasificate în 3 categorii:

· alocaţii directe,

· împrumuturi guvernamentale

· concesii în domeniul impozitelor.

Cel mai utilizat instrument de finantare guvernamentală în ţările dezvoltate îl reprezintă alocaţiile directe pentru firme. Ponderea acestora în totalul cheltuielilor guvernamentale de finantare este de 60% în 11 ţări şi peste 40% în alte 16 ţări. Alocaţiile directe includ subvenţionarea ratei dobânzilor (care este alocată unor grupuri de firme selecţionate după criterii specifice) şi subvenţii directe (alocate unor firme sau proiecte individuale).

Rolul celorlalte instrumente variază de la o ţară la alta: Imprumuturile guvernamentale sunt mai rare în majoritatea ţărilor, în timp ce garanţiile guvernamentale au un rol sporit în realizarea exportului. Investiţiile nu se practică cu regularitate, iar atunci când se fac au drept scop creşterea valorii acţiunilor deţinute de stat în întreprinderile publice.

Concesiile în domeniul impozitelor au o mare varietate de forme: exceptarea de la impozite, reducerea de impozite, dobânzi preferenţiale la creditele acordate ş.a. Aceste forme de subvenţii sunt utilizate deseori pentru sprijinirea investiţiilor şi a activităţii de cercetare - dezvoltare, acordându-se un tratament preferenţial cheltuielilor de investiţii ce corespund unor criterii specificate. Un mare număr de firme din ţările dezvoltate primesc un astfel de tratament preferenţial, astfel încât efectul este difuz la nivel naţional.

In cele mai multe ţări membre ale OCDE, instrumentele de finanţare joacă un rol mai mare în totalul cheltuielilor bugetare decât concesiile în domeniul impozitelor. Excepţie fac SUA şi Turcia. Mai mult, după 1986 multe ţări au trecut la reforma impozitelor, propunându-se reducerea cazurilor de exceptare. Sursele de specialitate apreciază reducerea rolului exceptărilor în ultimii ani, ca rezultat al acestor reforme.

Subvenţionarea industriei în ţările OCDE – de la creştere la stagnare

Istoria recentă a subvenţiilor practicate în ţările capitaliste dezvoltate, membre ale OCDE, arată o creştere susţinută a acestora în anii '70, adică exact în momentele de recesiune economică şi de creştere a ratei şomajului.

Tendinta de majorare a subvenţiilor pentru industrie a fost stopată la începutul anilor '80, pe măsură ce aceste ţări ieşeau din recesiune şi începeau redresarea economică. Analiştii de piaţă consideră că orice scădere, actuală sau viitoare, a activităţii economice ar putea genera noi presiuni asupra guvernelor din ţările dezvoltate pentru noi creşteri ale subventiilor.

In anul 1985, ţările membre AELS şi CEE au iniţiat studii internaţionale comparative pruivind subvenţiile în industrie. Un an mai târziu, subvenţiile în industrie au constituit una din temele înscrise pe agenda Rundei Uruguay, propunându-se ca subvenţiile acordate pe plan naţional de către părţile contractante să fie cunoscute şi supuse disciplinei multilaterale din cadrul GATT. Scopul declarat era continuarea acţiunii din timpul Rundei Tokyo, care s-a concretizat în 1979 prin semnarea "Codului asupra subvenţiilor şi măsurilor de retorsiune", de către 29 de ţări, dintre care 23 ţări membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică.

In ultimii ani ai deceniului trecut, OCDE a făcut progrese în analizarea impactului programelor de subvenţionare a industriei, una din cele mai importante concluzii fiind aceea că subvenţiile împiedică alocarea eficientă a resurselor[5].

Discuţiile au continuat, totuşi, simultan asupra necesităţii sprijinirii tehnologiilor strategice, a cercetării - dezvoltării pentru întreprinderile mici şi mijlocii şi a sprijinului regional.

Au rezultat opinii diferite în privinţa necesităţii unor politici de sprijinire prin subvenţii şi asupra distorsiunilor pe care le generează acestea.

Cert este, potrivit surselor OCDE, că, în aceste domenii, multe ţări au majorat subvenţiile în anii '80, iar această tendinţă a continuat în anii '90.

Mărimea subvenţiilor

Dacă pentru agricultură, mărimea subventiilor acordate în SUA, CEE, Japonia este foarte clară, variind între 50 - 70% din valoarea adăugată, pentru industrie lucrurile nu sunt atât de clare.

In anul 1990, OECD a calculat, pentru ţările membre, nivelul cheltuielilor (brute) guvernamentale destinate sectorului industrial în intervalul 1982 - 1986.

In prezent, se înregistrează progrese privind calcularea subvenţiilor în industrie în perioada 1986 - 1989. S-a ajuns la concluzia că, dacă, în anii '70, subventiile au marcat o tendinţă de creştere, în anii '80 ele s-au stabilizat în ţările OCDE la nivelul de 2 - 3,5% din valoarea adăugată.

Iată, însă, că specialiştii din Uniunea Europeana au arătat că cifrele prezentate subestimează nivelul adevărat al subvenţiilor pentru industrie, întrucât sunt luate în calcul numai alocaţiile directe, ignorându-se celelalte tipuri de subvenţii. Se afirmă că, la nivelul CEE, alocaţiile directe au reprezentat în anii 1981 - 1986 numai jumătate din sprijinul total acordat de guverne industriei; un sfert a fost reprezentat de reducerile preferenţiale de impozite, iar 1/7 de împrumuturile cu dobânzi sub nivelul pieţei.

Ca urmare, se estimează că, pentru 10 ţări membre CEE (fără Spania şi Portugalia), subvenţiile din toate aceste surse au reprezentat în medie 9% din valoarea adăugată în industrie.

Perspective în politica subvenţiilor

Din datele disponibile, reiese că în ultimii ani nu s-a înregistrat o creştere a subvenţiilor pentru industrie la nivelul total al celor 24 de ţări membre ale OCDE. Dar, în cele mai multe dintre aceste ţări nivelul subvenţiilor a rămas ridicat, variind considerabil de la un sector economic la altul şi de la o ţară la alta.

Pe măsură ce barierele tarifare şi netarifare din comerţul internaţional vor fi reduse în următorii ani, problema subventiilor în industrie va fi examinată cu o atenţie sporită.

Acest lucru s-a întâmplat deja în CEE pe masura pregătirii formării "Pieţei Unice" în 1993.

SUA şi Canada au discutat, de asemenea, problema subvenţiilor industriale înaintea semnării acordului de liber schimb. Ca urmare, deşi există multă teamă în legătură cu posibilitatea creşterii subvenţiilor în viitor, sunt şi semne evidente că vor exista presiuni internaţionale care vor "tempera" această tendinţă.

Opinii pro şi contra subvenţiilor

Aşa după cum se ştie, rolul principal al economiei de piaţă este de a aloca resursele productive astfel incât să le maximizeze productivitatea.

Prin alocarea de subvenţii, guvernele, de fapt, ignoră semnalele pieţei, mărind în mod artificial profitabilitatea unor activităţi economice, selecţionate în funcţie de propria strategie de dezvoltare.

Privite la scară mondială, subvenţiile aduc câştiguri unor ţări, în dauna celorlalte. Ca urmare, se pot exacerba tensiunile în cadrul comerţului internaţional, izbucnind adevărate "războaie ale subvenţiilor".

Cu toate acestea, ţările dezvoltate, cu "state" vechi în economia de piaţă, alocă subvenţii fie unor întregi sectoare economice, cum este agricultura, fie unor sectoare industriale – siderurgie, industrie extractivă, construcţii de nave, tehnologii de vârf, fie unor firme aflate în dificultate sau unor zone mai puţin dezvoltate.

Aceste subventii se alocă in baza unor strategii bine stabilite, ce au ca scop obţinerea unor produse considerate ca indispensabile pentru acele firme care în acest fel ar putea reveni la o activitate eficientă, într-un mod social-acceptabil, prin reducerea capacităţilor de producţie.

Subvenţiile s-au dovedit necesare şi de o importanţă deosebită în ţările industrializate atunci când a fost vorba de schimbările structurale din cursul anilor '80, când au fost necesare cercetarea ştiinţifică, consultanţa pentru inovaţii în marketing şi tehnologii de conservare a energiei. Sectoarele tehnicii de vârf au avut nevoie şi au primit sprijinul statului, cu care au împărţit riscul tehnologic şi comercial inerent.

In aceste condiţii, când, pentru viitor, ţările dezvoltate îşi propun menţinerea subvenţiilor în industrie şi "temperarea" unei posibile creşteri a acestora, astfel încât să le asigure dezvoltarea susţinută a sectorului industrial, s-ar putea pune întrebarea: ar putea oare fi invinuite unele ţări din estul Europei, aflate in marasm economic, că nu fac un "pas decisiv" pentru trecerea la economia de piaţă, prin eliminarea totală a subvenţiilor ?

Studiu de caz: Japonia – Protecţia industriei computerelor

In Japonia, firmele locale domină piaţa japoneză, acoperind 70% din consum.

Guvernul Japoniei are o politică comercială restrictivă faţă de competitorii străini (în special faţă de SUA, care domină piaţa mondială).

Guvernul Japoniei sprijină industria autohtonă a computerelor prin :

- sloganul "buy national" (cumpără produse autohtone)

- finantarea industriei cu credite cu dobânzi preferenţiale scăzute

- subvenţii la export [J.Wawke, 1996].

Standardele şi evaluarea conformităţii - bariere netarifare în comerţul internaţional

Pericolul ca standardele şi reglementările tehnice să acţioneze ca bariere netarifare ale comerţului internaţional este în creştere.

Acestea afectează îndeosebi ţările în curs de dezvoltare, având inluenţa de a restrânge creşterea schimburilor comerciale ca şi eficienţa economică.

Analiştii susţin că a apărut o conştientizare sporită a potenţialului de frânare a comerţului internaţional de către standardele naţionale şi reglementările tehnice, în condiţiile lipsei cunoştinţelor în ce priveşte impactul produs de alegerea unor standarde asupra comerţului şi dezvoltării economice.

In termenii dezvoltării standardelor, Stevenson [1997, World Bank] consideră că prioritatea numărul unu pentru ţările în curs de dezvoltare ar trebui să fie adoptarea standardelor internaţionale, aşa cum ele există, precum şi a Ghidurilor internaţionale de standardizare ale organizaţiei Internaţionale pentru Standaridzare (ISO) şi ale Comisiei Electrotechnice Internaţionale (IEC).

Acestea două ghiduri pot facilita integrarea exporturilor de produse industriale ale ţărilor în curs de dezvoltare pe pietele internaţionale şi pot reduce costurile necesare pentru procedurile de evaluare a conformităţii.

Se avansează ideea că, pentru ţările în curs de dezvoltare, care de fapt "nu elaborează", ci "preiau" standarde, cea mai bună alegere ar fi adoptarea acelor standarde utilizate pe pieţele partenerilor comericali principali şi nu elaborarea propriilor standarde indigene.

Caracteristicile standardelor

a) Standardul de produs poate fi definit ca o specificare sau un set de specificaţii, care se referă la unele caracteristici ale produsului sau a modului de prelucrare a acestuia.

Specificaţiile se pot referi la mărime, dimensiune, greutate, design, funcţie, componente sau alte atribute ale produsului.

Trăsătura distinctă a standardului este aceea că înţelegerea este voluntară, în sensul că produsul care nu este conform unui standard se mai poate vinde încă pe piaţă, fără a fi penalizat.

Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) defineşte, în Acordul asupra Barierelor Tehnice în Comerţ (TBT Agreement), ca standard: "documentul aprobat de un organism recunoscut, care prevede, pentru utilizare comună şi repetată, reguli, ghiduri sau caracteristici pentru produse sau procese legate de acestea şi metode de producţie." Standardul include sau se referă exclusiv la cerinţe de terminologie, simboluri, ambalare, etichetare ce se aplică produsului, procesului sau metodei de producţie.

b) Reglementările tehnice sunt standarde elaborate de autorităţi, a căror îndeplinire este obligatorie. Reglementările tehnice (RT) se referă atât la produse, cât şi/sau procese de producţie. In cazul RT produsele nu pot fi vândute fără îndeplinirea acestora.

RT sunt deosebit de importante în domeniul asigurării sănătăţii publice şi siguranţei de către guvern.

RT determină nivelurile minime pe produs ale protecţiei consumatorului, ca în cazul alimentelor şi produselor farmaceutice.

Prevederile privind siguranţa naţională se referă la echipamentele mecanice, electrice şi de transport (ca, de exemplu, centurile de siguranţă la automobile).

Reglementările tehnice se aplică la materiale de construcţii şi construcţii şi în tot mai mare măsură sunt asociate cu obiectivele politicilor de protecţie a mediului (precum stabilirea nivelului de emisii pentru poluarea apei şi aerului).

c) Evaluarea conformitătii este o componentă importantă a universului standardelor, care se referă la acceptarea şi utilizarea produsului pe piaţa dată.

Unii analişti definesc evaluarea conformităţii ca o "umbrelă generală de măsuri luate de producătorii industriali, de clienţii lor, de autorităţile de reglementare şi, independent, de părţile terţe, pentru a constata dacă un produs îndeplineşte condiţiile."

Evaluarea conformităţii întăreşte valoarea standardelor prin creşterea încrederii consumatorilor, asigurând că cerinţele de sănătate şi siguranţă pentru produsele reglementate pe pieţele naţionale sunt îndeplinite de furnizorii străini.

In contextul integrării rapide a pieţelor, măsurile de evaluare şi asigurare a conformităţii au o semnificaţie la fel sau chiar mai mare decât standardele.

In acest sens, evaluarea şi asigurarea conformităţii reprezintă o barieră comercială, ca şi standardele naţionale necompatibile, întrucât procedurile suplimentare de testare (în ţara exportatoare şi importatoare) impun costuri suplimentare pentru exportatori. Aceste costuri apar pentru procedurile de testare, inspecţie, audit şi alte proceduri conexe.

In TBT Agreement al Organizaţiei Mondiale a Comerţului, evaluarea conformităţii este definită orice procedură utilizată, direct sau indirect, pentru a determina dacă cerinţele relevante ale reglementărilor tehnice şi standardelor sunt îndeplinite.

Acordul include, printre altele, procedurile de probare a mostrelor, testare, evaluare, verificare şi asigurare a conformităţii, înregistrarea, acreditarea şi aprobarea, precum şi combinaţii ale acestora.

Standardele şi integrarea regională

Standardele, reglementările tehnice şi evaluarea conformităţii fac obiectul multor aranjamente comerciale regionale.

Uniunea Europeană

In ţările vest-europene, ţările membre au abordat problema standardelor încă de la instituirea, în 1957, a Comunităţii Europene.

In Tratatul de la Roma, Consiliul de Miniştri European a fost autorizat să elaboreze directivele de armonizare a măsurilor luate de ţările membre "care afectează direct stabilirea şi funcţionarea pieţei comune".

Propunerile de armonizare s-au făcut pe bază de produs şi numai acele produse ce întruneau specificaţiile puteau circula liber în CEE.

Pe baza propunerilor Comisiei Europene, eforturile s-au îndreptat spre armonizarea reglementărilor tehnice pentru anumite industrii, incluzând în special alimente şi produse alimentare şi unele sectoare industriale, precum automobile.

Intrucât standardele au fost identificate drept bariere comerciale tehnice şi obstacole serioase în procesul de integrare a pieţelor, la jumătatea anilor '80 s-a trecut la o nouă abordare: s-a renunţat la armonizarea obligatorie a standardelor şi reglementărilor tehnice şi s-au stabilit "cerinţe esenţiale" pe care produsele trebuie să le îndeplinească – de sănătate, de siguranţă, de protecţie a mediului şi protecţie a consumatorului.

In prezent, statelor membre ale Uniunii Europene li se cere să aibă legile şi reglementările naţionale conforme cu "directiva cerintelor esenţiale" elaborată de Consiliul de Miniştri European.

Curtea Europeană de Justiţie este împuternicită să evalueze dacă s-a realizat conformitatea naţională şi Comisia Europeană trebuie să determine dacă măsurile naţionale sunt "echivalente" cu cerinţele esenţiale.

Noua abordare a Uniunii Europene se bazează pe recunoaşterea reciprocă a echivalenţelor (dar nu e necesară identitatea) standardelor naţionale.

Aplicarea recunoaşterii reciproce înseamnă în practică că orice produse de la o firmă înregistrată într-o ţară membră a UE, ce îndeplineşte cerinţele esenţiale minime, se poate vinde în toată UE, fără a mai fi necesară testarea sau certificarea.

Relaţia UE cu ţările terţe

Rezoluţia Consiliului European din decembrie 1989 stabileşte politica Comunităţii Europene privind recunoaşterea rapoartelor sau certificatelor de testare a ţărilor terţe.

· In cazul produselor care fac subiectul reglementărilor tehnice, politica UE este de încurajare a recunoaşterii reciproce. O asemenea abordare are implicaţii directe asupra furnizorilor din ţările terţe.

· Orice produs, cu origine extra-CEE, care este certificat de un organism naţional că îndeplineşte cerintele esenţiale minime din CEE, va fi permis să se vândă în toate ţările componente ale UE (inclusiv în Spaţiul Economic European), în urma unui acord semnat în 1992.

De exemplu, dacă o ţară în curs de dezvoltare furnizoare se dovedeşte că îndeplineşte reglementările tehnice cerute, atunci ea este suspusă testului de conformitate pentru întreaga Uniune Europeană şi nu este supusă la 15 teste individuale naţionale.

Recunoasterea reciprocă de către Comisia Europeană este acordată de la caz la caz şi numai atunci când testul de competenţă a ţării terţe, din afara UE, şi certificarea dovedesc egalitatea cu cele din Uniunea Europeană.

Deşi negocierile pentru acordurile de recunoaştere reciprocă se desfăşoară în prezent cu mulţi dintre partenerii UE, inclusiv cu SUA, Canada, Japonia, Australia şi Noua Zeelandă, aceste negocieri au făcut progrese mici şi nu au fost încheiate până acum.

Parţial, realizarea acordurilor de recunoaştere reciprocă a standardelor şi reglementărilor tehnice este ingreunată de diferenţele în structura activităţilor naţionale de standardizare [Ludolph, 1995].

De exemplu, abordările de certificare a produsului sunt foarte diferite în UE şi SUA.

Uniunea Europeană mandatează certificarea produsului unor organisme aprobate, notificate şi desemnate de guverne, în timp ce în SUA este permisă certificarea produsului de către producători sau de laboratoare publice sau private. Aceste forme – centralizate în UE şi descentralizate în SUA – conduc la complicarea acordurilor bilaterale, nu atât în ce priveşte obiectivele, cât modul de realizare a lor.

In acest fel, partea de evaluare a conformitaţii din abordarea standardizării în UE prezintă încă probleme pentru ţările furnizoare din afara UE, în privinţa obţinerii accesului garantat pe piaţa europeană. Pe de altă parte, facilitarea comerţului intra-UE prin reducerea barierelor cauzate de standardele naţionale diferite a fost îmbunătăţită substanţial.

Comparaţii ale integrării regionale referitoare la standarde

	OMC	U.E.	NAFTA	MERCOSUR*
Standarde	Cod pentru instituţiile de standardizare	Armonizare selectivă	Compatibilitate	Standarde regionale cu armonizare
Evaluarea conformităţii	Tratament naţional ce încurajează recunoaşterea rezultatelor şi recunoaşterea reciprocă	Recunoaştere reciprocă	Recunoaşterea rezultatelor test când sunt fezabile	Recunoaştere reciprocă
Nediscriminarea	Tratament naţional şi cele mai puţin restrictive măsuri	Recunoaştere reciprocă cu armonizare	Tratament naţional şi cele mai puţin restrictive măsuri	Recunoaştere reciprocă
Transparenta	Notificare şi opţiunea de a comenta	Notificare cu opţiunea legislaţiei CE	Notificare şi optiunea de a comenta	Notificare (probabil)
Acoperirea statului şi a guvernului local	Nu	Da	Nu	Nedifinită încă
Rezolvarea disputelor	Rezolvarea OMC	Comisia Europeană prin Curtea Europeană	Rezolvate în baza legilor naţionale	Comitet interguvernamental

* în discuţii încă.

Acordul OMC privind barierele tehnice în comerţul internaţional

Standardele şi evaluarea conformităţii ca bariere tehnice în comerţul mondial sunt probleme esenţiale ale reglementării economice. Aceste bariere nu sunt "liberalizate", aşa cum s-a întâmplat în cazul tarifelor vamale şi contingentelor. Practic, pare imposibil de aplicat tradiţia GATT de liberalizare prin concesii reciproce în domeniul standardelor şi reglementărilor tehnice [Stephenson, 1997].

Noul Acord OMC privind Barierele Tehnice asupra Comerţului ("TBT Agreement") reiterează principiile aplicării clauzei natiunii celei mai favorizate ( MFN) şi tratamentului naţional şi interzice principiul "sham", prin care se încearcă utilizarea standardelor pentru discriminarea furnizorilor străini.

Analiştii consideră că Acordul TBT al OMC are 3 principii deosebit de importante pentru facilitarea comerţului internaţional :

a) angajamentele guvernelor de a încerca armonizarea standardelor naţionale cu cele internaţionale ;

b) aplicarea reciprocităţii în domeniul procedurilor de evaluare a conformităţii ;

c) includerea Codului de Bună Practică.

Aceste principii nu s-a dovedit până acum prea eficiente în influenţarea guvernelor sau a organismelor naţionale de standardizare şi aceasta datorită faptului că limbajul utilizat pentru armonizarea standardelor este vag şi neconsolidat.

Tratarea ţărilor în curs de dezvoltare în baza Acordului TBT al Rundei Uruguay

Spre deosebire de alte acorduri ale Rundei Uruguay, TBT Agreement nu permite o perioadă mai lungă de tranziţie pentru ţările în curs de dezvoltare în vederea îndeplinirii disciplinelor asupra standardelor şi reglementărilor tehnice sau stabilirea unor puncte de cerere şi aplicare a tuturor notificărilor relevante.

Art.12 al Acordului permite totuşi un tratament diferenţial pentru ţările în dezvoltare pentru 3 probleme :

a) Ţările în curs de dezvoltare nu vor utiliza standardele internaţionale ca bază pentru propriile standarde şi reglementări tehnice care "nu sunt corespunzătoare dezvoltării lor, nevoilor financiare şi comerciale: (art.12.4).

Justificarea acestei prevederi este de a permite ţărilor în curs de dezvoltare să-şi păstreze tehnologia indigenă şi metodele de producţie potrivit nivelului lor de dezvoltare.

Cu toate că pare o facilitate, o asemenea dispensă este clar că nu este în interesul acestor ţări, întrucât adoptarea standardelor naţionale care nu sunt compatibile cu cele internaţionale face mult mai dificilă o eventuală integrare a produselor pe piaţa globală. Mai mult, se reduce eficienţa economică a proceselor de producţie din ţările în curs de dezvoltare, care rămân segregate faţă de procesele de producţie ale firmelor dominante, cu tehnologia cea mai avansată.

b) În cazul în care o ţară în curs de dezvoltare nu se simte capabilă să îndeplinească obligaţiile Acordului TBT, art.12.8 prevede posibilitatea înaintării unei cereri de exceptare totală sau parţială de la obligaţii.

Comitetul TBT este autorizat să acorde asemenea exceptări după analiza cererii, conform "necesităţilor de dezvoltare şi comerciale a ţării în curs de dezvoltare membre, precum şi stadiului său de dezvoltare tehnologică".

Până în prezent, Comitetul TBT nu a primit asemenea cereri, ceea ce înseamnă că ţările în curs de dezvoltare îşi îndeplinesc deja obligaţiile şi disciplinele Acordului TBT.

c) Ţărilor în curs de dezvoltare li se vor furniza asistenţa tehnică (art.12.7) pentru pregătirea şi aplicarea reglementărilor tehnice, standardelor şi procedurilor de evaluare a conformităţii.

De notat că 80 de ţări în curs de dezvoltare sunt în prezent membre ale Acordului TBT în virtutea ratificării Acordului Rundei Uruguay, România fiind una dintre acestea.

Organismele internaţionale de standardizare

Există circa 28 de organisme internaţionale care se implică în realizarea standardelor la nivel global, majoritatea fiind situate în ţările dezvoltate. Dintre acestea, există 3 organizaţii care deţin 85% din standardele internaţionale, elaborând anual aproape 1.000 de standarde noi sau revizuite :

a) Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO), fondată în 1946, pregăteşte standarde în toate domeniile, cu excepţia standardelor electrice, electrotehnice şi de telecomunicaţii ;

b) Comisia Internaţională Electrotehnică (IEC) este cea mai veche (din 1908) şi pregăteşte standardele în domeniul tehnologiei electrotehnice.

c) Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (ITU) acoperă standardizarea internaţională a telecomunicaţiilor.

ISO şi IEC sunt organizaţii private, ne-guvernamentale, care reprezintă interesele publice şi private ale membrilor. Spre deosebire de acestea, ITU este o organizaţie a Naţiunilor Unite, a cărei membri sunt reprezentanţi doar ai guvernelor şi nu ai industriilor.

ISO a elaborat, în cei peste 50 de ani de existenţă, circa 9.800 standarde voluntare, ceea ce înseamnă un ritm anual de 280 de standarde. Dacă am compara numărul standardelor ISO, din care 7000 au fost agreate pe plan internaţional, cu cele peste 50.000 de standarde existente în prezent pe piaţa SUA şi cu un număr similar în Europa de Vest, ar rezulta că procesul de standardizare internaţională este lent.

In ultimul deceniu, s-a acordat o artenţie deosebită de către ISO domeniului de elaborare a unui sistem de standarde de calitate.

Pentru asigurarea calităţii sistemelor de management au apărut serii de 5 standarde internaţionale - ISO 9000, 9001, 9002, 9003, 9004, publicate în 1986 şi revizuite în 1994, cunoscute sub denumirea comună "seria ISO 9000."

ISO a extins activitatea asupra domeniului "managementul calităţii mediului", sub forma seriei ISO 14000, care în prezent continuă să se dezvolte.

ISO 9000 şi ISO 9004 prezintă orientarea asupra calităţii managementului intern, furnizând firmelor un set de definiţii ale calităţii şi modalitatea de a stabili un sistem de control al calităţii producţiei.

ISO 9001 şi ISO 9003 sunt modele ce se aplică pentru asigurarea calităţii exteriorului produselor şi se aplică contractelor dintre furnizor şi client pentru proiectarea / dezvoltarea, producţia, instalarea şi service-ul produsului, precum şi pentru inspecţia şi testarea finală.

Principalii utilizatori ai ISO 9000

Standardele ISO 9000 au fost adoptate de firme din peste 70 de ţări şi au fost eliberate până la jumătatea anului 1995 peste 95.000 certificate.

Cele mai multe firme provin din ţările dezvoltate, în timp ce participarea firmelor din ţările în curs de dezvoltare este foarte modestă.

In iunie 1995, din totalul certificatelor ISO 9000 pe plan mondial, Marea Britanie a reprezentat 47%, în timp ce alte ţări europene deţineau 29%, America de Nord 8%, iar ţările în curs de dezvoltare din Asia şi Emisfera Vestică (America Latină) 8% [Wilson, 1995].

UNIUNEA EUROPEANĂ

Sprijinirea întreprinderilor franceze pentru alinierea la standardele europene şi beneficierea de certificări

In anul 1996, Ministerul Industriei, Poştei şi Telecomunicaţiilor din Franţa a adus un sprijin substanţial, de 40 milioane franci francezi, pentru alinierea la normele europene şi obţinerea certificărilor din partea UE.

Sunt sprijinite întreprinderile franceze care au lansat proiectele, precum şi organizaţiile profesionale, laboratoarele, centrele tehnice industriale, organismele certificatoare sau organele de standardizare.

Proiectele sunt susţinute de stat cu până la 40% din valoarea lor globală, cu condiţia de a demonstra o strategie pe termen mediu, de a propune o acţiune aducătoare de profit real şi de a fi susţinute de un sector suficient de organizat pentru a le realiza la termen.

Evaluarea conformităţii standardelor – o industrie infloritoare

Heterogenitatea tipurilor de produse şi a procesului de standardizare pe pieţele naţionale, a reglementărilor tehnice şi a procedurilor de evaluare a conformităţii conduc la ridicarea unor bariere tehnice în calea comerţului internaţional, dar şi la apariţia şi dezvoltarea unei adevărate industrii în domeniu.

Tipuri de standarde şi reglementări tehnice

Standardele voluntare constituie de multe ori o importantă sursă de bariere in calea schimburilor comerciale internationale.

De exemplu, incompatibilitatea produsului este creată de diferenţele între sistemele de greutate şi măsuri – sistemul imperial şi cel metric – sau între diferitele standarde de voltaj pentru aparatură şi echipamente electrice. Producătorii străini care nu realizează produsele în baza standardului cerut pe o piaţă sunt excluşi de pe acea piaţă.

Reglementările tehnice pot constitui bariere tehnice în comerţ datorită interpretării diferite la nivel naţional.

De exemplu, interpretarea ştiinţifică poate fi diferită pentru tolerabilitatea sanitară şi pentru riscurile de siguranţă a consumatorilor la diferite produse sau dezacordul privind cerinţele de etichetare, care înseamnă că design-ul produsului sau conţinutul de reguli pentru o piaţă poate conduce la excluderea sa, deşi pe alte pieţe acesta poate fi comercializat în mod legal.

Evaluarea conformităţii produsului este considerată a fi mai mult la discreţia birocraţiei şi influenţei industriei, drept pentru care poate acţiona în mai mare măsura ca bariera netarifară prin:

a) creşterea costului produsului prin repetarea redundantă a testării şi certificării pe diferite pieţe naţionale;

b) creşterea costului de transport, dacă produsul nu îndeplineşte cerinţele importatorului ;

c) întârzieri cauzate de vizitele de inspectare costisitoare – în bani şi timp – efectuate de autorităţile ţării importatoare.

In multe cazuri, testarea şi certificarea sunt utilizate pentru împiedicarea importului şi ocrotirea firmelor producătoare indigene de concurenţă şi nu pentru a servi la protejarea consumatorilor naţionali.

Statisticile internaţionale arată că evaluarea conformităţii produselor a devenit o industrie înfloritoare, în special în ţările dezvoltate.

Dimensiunea actuală a acestei activităţi dă unele indicaţii asupra tipului de obstacole ce se pune în comerţul internaţional.

În SUA, de exemplu, în perioada 1985 – 1995, activitatea de testare a laboratoarelor americane ce au efectuat evaluări de conformitate a produselor a marcat o creştere rapidă, intr-un ritm mediu anual de 13,5%. Dacă se adună veniturile de la toate firmele din SUA implicate în activităţi de testare, se vede că această industrie aduce anual circa 10,5 miliarde dolari.

Un studiu recent al OECD (1996) demonstrează că diferitele standarde şi reglementări tehnice pe diferite pieţe naţionale, combinate cu costurile de testare şi îndeplinire a certificării cu aceste cerinţe, pot reprezenta între 2 - 10% din costurile de producţie ale unei firme.

Atât reprezentanţii industriilor, cât şi studiile economice, citează evaluarea de conformitate şi cerinţele de certificare pe primul loc în lista impedimentelor comerciale, a căror complexitate ameninţă dezvoltarea în viitor a comerţului, ca urmare a cerinţelor discriminatorii pentru testarea, certificarea şi înregistrarea sistemului de calitate a produsului.

Un studiu al Departamentului de Comerţ al SUA (1995) estimează impactul standardelor şi evaluării de conformitate asupra comerţului SUA: în 1993 din exportul de mărfuri de 465 miliarde, au fost afectate – de reglementările tehnice străine şi de standarde – mărfuri în valoare de 300 miliarde $.

Dintre acestea, cea mai mare parte (180 miliarde $) erau produse ale sectoarelor: auto, aerospaţiale, computere, telecomunicaţii, farmaceutic şi chimic; alte produse (70 miliarde $) au avut probleme de calitate sau de înregistrare a managementului mediului. Numai la exportul SUA în Europa, International Trade Administration estimează că peste jumătate (66 miliarde din 110 miliarde $) din exportul SUA a fost subiectul unor forme de certificare cerute pentru produse.

FIGURA 3.2. Standardele îngreuneaza comerţul internaţional

Standarde TESTARE

ACREDITARE CERTIFICARE

RECUNOAŞTERE ACCEPTAREA

PRODUSULUI

Armonizarea standardelor între S.U.A. Şi U.E.

Liberalizarea comerţului pe noua piaţă Transatlantică

Începând cu anul 1995, s-a dezvoltat Dialogul de Afaceri Trans-Atlantic (Trans-Atlantic Business Dialogue – TABD), menit să conducă la liberalizarea comerţului între SUA şi UE , pe o nouă piaţă, denumită Piaţa Trans-Atlantică.

Acest dialog este un dialog ne-guvernamental, de business.

Inainte de începerea Dialogului, comunităţile de afaceri din SUA şi Uniunea Europeană au identificat barierele tarifare şi netarifare din comerţul bilateral (taxe vamale, standarde, certificări, ş.a.), în scopul înlăturării progresive ale acestora, liberalizării comerţului şi formării unei zone de liber schimb Trans-Atlantice până în anul 2010.

Proiectul se referă la comerţul cu produse industriale şi nu ia în considerare produsele agricole şi audiovizualul.

Deşi partea americană a propus negocieri şi pentru aceste două sectoare economice, cei 15 refuză deocamdată liberalizarea acestora.

Pentru a întelege importanţa acestui dialog şi a dezvoltării sale pe tema liberalizării comerţului pentru întreg comerţul internaţional, vom menţiona câteva cifre edificatoare :

· In prezent, relaţiile comerciale SUA - UE sunt nu numai cele mai importante relaţii comerciale bilaterale, deţinând peste 20% din exportul total al SUA şi 17% din cel al UE, dar sunt cele mai mari relaţii bilaterale de comerţ şi investiţii din lume.

TABD este unicul exemplu de diplomaţie antreprenorială a cercurilor de afaceri americane şi europene.

Acest dialog caută să identifice obstacolele comerciale existente, pe care guvernele lor le-ar putea elimina într-un timp mai scurt comparativ cu timpul necesar negocierilor comerciale guvernamentale.

TABD se desfăşoară pe 4 grupe de lucru :

a) Business Facilitation (Facilităţi în Afaceri) lucrează la convergenţa reglementărilor în domenii precum :

- comerţul cu produse electronice

- standarde

- controlul exportului

- siguranţa produsului

b) Global Issues (Probleme globale) se concentrează pe metodele şi căile de dezvoltare a relaţiilor transatlantice, care să contribuie la sistemul global vis-a-vis de Organizaţia Mondială a Comerţului.

c) Afaceri medii şi mici doreşte să sporească oportunităţile de afaceri şi legăturile comerciale pentru aceste niveluri.

d) Advisory Comity on Standards and Regulatory Reform (Comitetul pentru Standarde şi Reglementare a Reformei), care este un grup de lucru permanent.

Comitetul Transatlantic pentru Standarde (TACS)

Dualitatea standardelor şi costurile lor

Existenţa standardelor heterogene şi a reglemetărilor diferite pe cele două maluri ale Atlanticului determină o grea povară pentru comerţ şi afaceri [Stern, 1997].

Dintr-un volum al exportului american în UE de 110 miliarde dolari, se cer unele forme de certificare a UE, suplimentar faţă de certificările de pe piaţa internă americană, pentru mărfuri in valoare de 66 miliarde dolari. Aceste testări şi certificări redundante majorează costul de bază al exporturilor cu 15%.

Costul acestor testări poate însemna şi pierderea oportunităţilor de afaceri.

De exemplu, în 1991, Agenţia de protecţie a mediului din SUA a efectuat un raport asupra costurilor testărilor de mediu: costurile de acreditare erau în medie de 4.000 dolari per audit, iar aceste auditări sunt cerute la fiecare trei ani. Când sunt cerute testări pentru fiecare piaţă, costul creşte rapid: un producător tipic de maşini din SUA poate cheltui anual 50.000 - 100.000 dolari pentru a îndeplini cerintele reglementărilor externe. Consecinta unor asemenea cerinţe înseamnă preţuri mai mari, iar acolo unde costurile suplimentare devin prohibitive, înseamnă pierderea vânzărilor la export şi pierderea locurilor de muncă.

Problema nu este dacă industria privată trebuie reglementată, ci cum să se facă acest lucru cât mai eficient, în interesul consumatorului şi siguranţa muncitorului.

Regimurile comerciale naţionale acţionează - de facto - ca bariere comerciale, împiedicând accesul străin în economia naţională. In cazul celor mai multe sectoare protejate ale comerţului internaţional (produse alimentare, de exemplu), standardele naţionale de sănătate şi siguranţă maschează cu greu purul protecţionism.

Obiectivele TASC

Primul obiectiv este eliminarea barierelor comerciale care rezultă din standarde şi reglementări tehnice, inclusiv dubla testare a produsului, certificarea redundantă a standardelor şi diferitele reguli tehnice.

Reglementările duble, legitime sau nu, nu aduc valoare adăugată la protecţia consumatorilor şi muncitorilor, ci adaugă costuri producătorului şi în ultimă instanţă consumatorului.

Instrumentele recomandate de TACS pentru atingerea obiectivelor includ :

1. Acord de Recunoaştere Reciprocă (MRA) pentru standarde, care să elimine cerinţele procedurale duble.

2. O mai mare acceptare a declaraţiilor de Conformitate ale producătorilor la standardele şi reglementările tehnice.

3. Armonizarea standardelor tehnice şi reglementărilor

4. Creşterea transparenţei şi cooperării pentru reglementări între cele două economii.

5. Utilizarea standardelor bazate pe performanţă şi nu pe specificaţii de design.

Rezultatele TACS până în prezent

În iunie 1997, s-a încheiat un acord între SUA si UE privind recunoaşterea reciprocă a standardelor (MRA), acoperind fluxurile comerciale bilaterale în valoare de peste 47 miliarde dolari.

MRA se aşteaptă să determine creşterea exportului SUA, prin eliminarea costurilor, echivalând cu o reducere a tarifului vamal de 2 - 3%.

Domenii acoperite de MRA

- Compatibilitatea reţelelor electromagnetice (EMC) pentru telecomunicaţii şi echipamente terhnologice de informaţii şi transmiţători radio.

-Siguranţă electrică pentru produse electrice şi electronice.

- Inspecţii de producţie pentru produse farmaceutice şi unele produse medicale şi siguranţa ambarcaţiunilor marine de recreere.

Realizări specifice ale MRA

· In sectoarele tehnologiei informatice şi de telecomunicaţii, consumatorii şi industria din SUA şi Uniunea Europeană vor economisi anual 1,37 miliarde dolari din costurile economisite prin reducerea de la 8 luni la 6 săptămâni a timpului necesar pentru certificarea compatibilităţii electromagnetice a produsului la echipamentele de telecomunicaţii.

· Dubla inspecţie a procesului de producţie la medicamente va fi eliminată, înlocuind frecventele schimburi de inspectori ce vizitează 200 - 300 de producători farmaceutici pe an. Eliminarea acestei ineficienţe va permite companiilor producătoare să-şi folosească resursele pentru mai buna dezvoltare a medicamentelor în viitor.

· Având în vedere rezultatele pozitive şi concrete ale TACS, un număr de alte sectoare industriale – producători din industria jucăriilor, produselor din cauciuc (anvelope) şi echipament greu industrial – s-au angajat tot mai mult în aceste discuţii.

Grupurile de lucru din cadrul TABD au realizat, de asemenea, recomandări pe o gamă largă de probleme privind taxele vamale, facilităţile vamale şi practicile comerciale internaţionale între SUA şi EU.

Recomandările comune prezentate de cercurile de afaceri din SUA şi Europa în rapoartele de la Bruxelles din 1996 şi 1997 sunt considerate de analiştii occidentali ca mărturii ale marii realizări derivate din această nouă paradigmă a comerţului internaţional.

Prezentându-se pe un front unit, oamenii de afaceri de pe ambele maluri ale Atlanticului presează asupra negociatorilor guvernamentali, care găsesc încă argumente împotriva beneficiilor unor asemenea propuneri pentru industriile ţărilor lor.

Deseori, disputele asupra acordurilor comerciale rezultă din neînţelegerea exactă asupra a ceea ce acoperă sau nu aceste acorduri.

In timp ce obiectivul TACS rămâne armonizarea reglementărilor, armonizarea poate fi diferită pentru diferitele industrii.

La ce se referă armonizarea sectorială ?

· In sectorul vehiculelor, un obiectiv a fost "echivalenţa funcţională", un standard bazat pe performanţă, la care au existat progrese substanţiale.

· In serviciile contabile, obiectivul a fost recunoaşterea reciprocă a calificărilor, un obiectiv realizat în iulie 1997 prin Organizatia Mondiala a Comertului, prin ghidul de recunoaştere a calificărilor contabile.

· La echipamentele de telecomunicaţii, produse tehnologice informatice, echipamente şi aparatură medicală, medicamente – armonizarea s-a realizat prin MRA asupra testării standardelor.

Marcarea în Uniunea Europeană, barieră în calea comerţului cu ţările ce nu folosesc acelasi sistem

In anul 1989, Uniunea Europeană a adoptat legislaţia privind marcarea numai în unităţi metrice a tuturor produselor vândute după anul 1999 în UE.

Dacă această legislaţie va fi implementată, ea va cauza o ruptură semnificativă a relaţiilor dintre companiile americane şi europene, la o gamă largă de produse.

Analiştii occidentali evocă implicaţiile acestei măsuri:

- firmele americane şi europene exportatoare vor fi nevoite să dezvolte măsurători separate, ambalaje, marcări şi sisteme de inventariere şi stocare, ceea ce va determina creşterea costurilor la producători şi consumatori pe ambele părţi ale Atlanticului.

- Statele Unite cer la rândul lor marcarea produselor atât în sistem metric, cât şi imperial, ceea ce inrăutăţeşte şi mai mult situaţia.

In septembrie 1997, Uniunea Europeană a revizuit legislaţia privind obligativitatea sistemului metric după 1999 şi se aşteaptă decizia finală, necesară producătorilor ce pregătesc deja produsele ce vor fi comercializate în 1999.

MRA şi standardele ţărilor est-europene candidate la aderarea în U.E.

In Iulie 1997 Comisia Europeană a făcut recomandarea ca Uniunea Europeană să admită noi membri: Polonia, Ungaria, Republică Cehă, Cipru, Estonia, Slovenia.

In acelaşi timp, interesele comerciale ale SUA au fost compromise [Paula Stern, 1997], întrucât ţările membre ale UE au tratament tarifar preferenţial de la ţările nominalizate, pe seama businessului american.

De exemplu, SUA deţin 25% din investiţiile străine din Polonia, dar ţările membre ale UE beneficiază de taxe vamale mai mici decât media de 15% pentru firmele americane. Diferentele de tarife vamale dezavantajează importurile Poloniei din SUA.

Se aşteaptă ca perspectivele aderării ţărilor central şi est-europene la UE să fie abordate la TABD, care se preconizează să aibă un rol în sprijinirea extinderii atât a NATO cât şi a UE.

De exemplu, se prelimină ca TACS să asiste ţările candidate la aderarea la UE cu armonizarea noilor standarde tehnice ale acestora la standardele MRA, dintre SUA şi UE, precum şi cu alte mijloace de aliniere a standardelor.

Măsuri punitive de retorsiune în comertul international cu produse industriale

Conflictul SUA - Japonia în comerţul cu automobile şi părţi ale acestora

In vara anului 1994, SUA a anunţat că intenţionează să aplice tariful punitiv "Super 301" la importul unor automobile fabricate în Japonia.

Acest tarif "pedepsea" industria auto din Japonia pentru legile şi reglementările anti-concurentiale desemnate să protejeze piaţa internă japoneză de concurenţa automobilelor străine.

Mulţi observatori au considerat că această ameninţare a SUA cu impunerea "Super 301" ar fi fost utilizată numai ca mijloc de presiune în cadrul negocierilor bilaterale. Japonia nu a considerat la fel şi, în septembrie 1994, producătorii japonezi de automobile şi asociaţia comerţului cu automobile (JAMA) au ameninţat cu boicotarea producătorilor americani de părţi de automobile, dacă guvernul SUA aplică tariful punitiv "Super 301".

Această ameninţare nu s-a materializat niciodată.

Dar, întrucât SUA utilizează tot mai mult tarifele punitive pentru contrabalansarea practicilor anticoncurentiale ale industriilor străine, analiştii de piaţă prevad înmulţirea ameninţărilor cu acţiuni de retorsiune împotriva businessului american.

In cazul producătorilor de automobile din Japonia care au ameninţat Statele Unite cu boicotul, este de subliniat că nu oricine poate apela la o asemenea acţiune, ci numai cei ce deţin putere pe piaţă şi acces exclusiv la un element esenţial pentru concurenţa efectivă. Or, orice studiu asupra pieţei automobilelor în Japonia şi a pieţei părţilor de automobile arată controlul oligopolist. Din cauza puterii oligopoliste a industriei japoneze în Japonia, grupul producătorilor refuză achiziţiile externe la preţuri scăzute, astfel încât părţile de automobile produse în afara Japoniei sunt supuse unor efecte anticoncurenţiale. In 1995, ponderea firmelor străine în Japonia a fost de numai 5,65%.

Pe de altă parte, gradul ridicat de integrare indirectă şi dependenţa între producătorii de automobile şi cei de părţi de automobile conduc la excluderea concurenţei străine, constituind o barieră indirectă netarifară în comerţul internaţional.

Alte bariere netarifare

Reglementările pentru protecţia mediului – barieră netarifară în comerţul ţărilor OECD [6]

Reglementările privind protecţia mediului şi standardele in domeniu pot fi considerate bariere netarifare ale comerţului internaţional [Miramon şi Stevens, 1992].

Cheltuielile şi taxele pentru protecţia mediului pot altera competitivitatea firmelor.

O cale de atenuare a efectelor nefavorabile asupra comerţului este creşterea convergenţei politicilor privind protecţia mediului pe plan internaţional.

Programul OECD de armonizare a testării chimice şi înregistrare a procedurilor ilustrează faptul că atât scopurile politicilor de mediu, cât şi ale celor de comerţ exterior, pot fi îndeplinite prin acţiuni de cooperare internaţională.

Controverse

· Analiştii occidentali analizează, de obicei, instrumentele politicilor comerciale ca mijloace de atingere a politicilor de mediu.

În România, interpretarea economică este deobicei inversă: se analizează politicile de mediu ca bariere în calea comerţului, şi aceasta deoarece nu s-a realizat până în prezent o convergenţă a politicii româneşti de mediu cu politica de mediu a principalilor parteneri comerciali, care sunt ţările membre OECD.

· Scopul utilizării restricţiilor de mediu este diferit în rândul diferitelor grupe de interese din OECD:

- Ecologiştii susţin utilizarea instrumentelor comerciale ca metodă directă pentru îndeplinirea obiectivelor de protecţie a mediului. Astfel, pentru o gamă largă de produse, de la vehicule la produse chimice, se poate cere îndeplinirea standardelor de mediu ale ţării importatoare, dar în multe cazuri furnizorii externi nu sunt supuşi aceloraşi obligaţii de mediu în ţara lor.

- Uneori, ambiţiile de protejare a mediului sunt "exploatate" de unele grupuri de presiune ale producătorilor autohtoni, în scopul protejării propriilor produse faţă de concurenţa externă.

Un exemplu, devenit "clasic", îl constituie propunerea interzicerii importului de lemn tropical în ţările OECD, cu scopul declarat de "păstrare a resurselor naturale vitale pentru biodiversitate şi stabilitate a climatului global".

Economiştii au susţinut însă că o asemenea interdicţie poate determina costuri economice severe asupra ţărilor exportatoare de lemn tropical şi poate destabiliza sistemul comercial global.

Există şi alte opinii, potrivit cărora standardele ecologice scăzute în ţările exportatoare ar constitui implicit subvenţii la industrie, care trebuie contrabalansate prin tarife de import în ţările importatoare.

Ţările membre OECD, dar şi alte ţări, aplică taxe de retorsiune la import pentru a egaliza costurile interne de protecţie a mediului şi pentru a încuraja introducerea standardelor de înaltă protecţie a mediului pe plan mondial.

Se aplică, totodată, unele bariere netarifare la import pentru a forţa implementarea acordurilor internaţionale asupra mediului, ca de exemplu Convenţia Naţiunilor Unite asupra comerţului internaţional cu produse periculoase (CITES) sau Convenţia de la Basel privind controlul mişcărilor transfrontaliere a deşeurilor sau Protocolul de la Montreal privind utilizarea substantelor ce afectează stratul de ozon.

Impactul Acordurilor Regionale de Liber Schimb

Analiştii vest-europeni susţin că acordurile regionale şi internaţionale de liber schimb vor avea un impact asupra mediului.

In opinia acestora, renunţarea la bariere netarifare şi subvenţii se va dovedi, pe ansamblu, benefică pentru corectarea politicilor de mediu, care în prezent alterează mediul.

Problema care se pune este ca liberalizarea comerţului să se realizeze condiţionat de protecţia mediului, altfel ar avea efecte adverse asupra utilizării resurselor.

Ecologiştii susţin că liberalizarea comerţului trebuie însoţită de măsuri de salvgardare a mediului si nu trebuie să determine o armonizare a standardelor la niveluri mai scazute de protecţie a mediului.

Ghidul de principii OECD privind aspectele comerciale ale politicilor de mediu

Singurul ghid internaţional existent asupra aspectelor comerciale ale politicilor de mediu este "Ghidul de principii ale OECD privind aspectele economice internaţionale ale politicilor de mediu", care datează de peste 25 de ani (din 1972).

Cel mai cunoscut principiu este "Principiul: poluatorul plăteşte" (Polluter Pays Principle - PPP), care încurajează internalizarea costurilor pentru protecţia mediului şi ne-subvenţionarea cheltuielilor private de mediu; subvenţiile guvernamentale pentru costurile privind controlul poluării sunt permise numai în anumite cazuri sau excepţii.

Mai există un Ghid de principii referitoare la armonizarea politicilor de protecţie a mediului, la utilizarea taxelor de retorsiune şi la subvenţii de export în legătură cu politicile de mediu şi principiile tratamentului naţional şi nediscriminatoriu în reglementările privind mediul.

Strategii de protecţie comercială în anumite ramuri industriale

In afara informaţiilor utile ce se pot extrage din studierea comparată a politicilor comerciale aplicate de diferite ţări sau uniuni de state ale lumii, pentru decidenţii români poate fi elocvent să fie analizate tipurile de politici comerciale, precum şi ratele de protecţie ce caracterizează comerţul internaţional în anumite ramuri industriale, cu pondere mare atât pe plan mondial, cât şi în comerţul exterior românesc. In acest capitol, vor fi analizate politicile protecţioniste în industria mijloacelor de transport rutier şi în industria siderurgică.

Protecţia industrială la nivelul comerţului mondial cu mijloace de transport rutier

Datorită gradului de dezvoltare atins, precum şi importanţei deosebite a acestui sector industrial pentru economia oricărei ţări, industria autovehicolelor (a tuturor mijloacelor de transport rutier) reprezintă una dintre cele mai protejate industrii, pe plan internaţional, fiecare entitate naţională căutând să-şi asigure o producţie internă, atunci când piaţa este suficient de mare, sau când vecinătatea geografică sau cea politică permit exporturi masive. Din punct de vedere global, există două tendinţe distincte în politica comercială în acest domeniu, adoptată de diferite state ale lumii:

· Atunci când piaţa internă este suficient de mare, sau când, tradiţional, producţia de mijloace de transport rutier a avut pondere mare în producţia internă a statului respectiv, se constată că decidenţii adoptă politici de protecţie prin bariere tarifare şi netarifare însemnate, pentru a nu supune producţia internă la presiuni importante din partea exportatorilor mondiali (externi), şi a periclita, astfel, un segment important al forţei de muncă, sau a reduce comparativ eficienţa acestui sector (prin expunere în faţa concurenţei externe). Desigur, acest tip de politici depinde şi de dimensiunea cererii interne şi de gradul de dezvoltare al naţiunii respective, astfel încât, atunci când numărul consumatorilor potenţiali de pe piaţa domestică este foarte mare (cazul Uniunii Europene sau al S.U.A.), lobby-ul acestor consumatori-alegători devine din ce în ce mai puternic, iar asigurarea climatului de concurenţă internaţională devine o prioritate în faţa protejării cu orice preţ a producătorilor interni (conducând la scăderea preţurilor pe piaţa internă).

· Dacă nu există o industrie locală puternică în domeniu, politicienii sunt - de regulă - tentaţi să relaxeze politicile comerciale protecţioniste, în interesul unei posibile creşteri a cererii interne efective, deci – a creşterii nivelului de bunăstare a naţiunii.

Pe plan mondial, industria auto este caracterizată de o profundă tendinţă de globalizare-internaţionalizare. Gradul ridicat de protecţie ce a grevat comerţul mondial în domeniu, în ultimele decenii, a condus la alegerea unor strategii speciale din partea firmelor multinaţionale, a marilor concernuri. Aceste strategii s-au bazat pe penetrarea pieţelor naţionale prin intermediul investiţiilor străine directe, stabilirea unor filiale de producţie locale eludând, în majoritatea cazurilor, barierele tarifare impuse de autorităţile naţionale. Industria de mijloace de transport rutier este caracterizată de modificări rapide ale conţinutului tehnologic, iar know-how-ul în domeniu este impresionant în volum; acest lucru a generat supremaţia pe piaţa mondială a marilor firme constructoare, care au acaparat majoritatea pieţelor naţionale, direct – prin exporturi sau indirect – prin filiale de producţie, care s-au adaptat la cerinţele protecţioniste ale decidenţilor locali (spre exemplificare, marile firme au acceptat imediat cerinţele privind cota de conţinut local al pieselor componente, creându-şi singure reţelele de furnizori-producători locali, impunându-le acestora standardele proprii de calitate, ori de câte ori a fost posibil). Fenomenul este evident atunci când se analizează numele firmelor producătoare pe marile pieţe naţionale ale lumii:

– Canada: GM, Ford, Volvo, Hyundai, Toyota, Honda (autovehicole); Ford, Chevrolet, Chrysler, Mack, GMC (camioane).

– Mexic: GM, Ford, Chrysler, Nissan, Volkswagen (VW), Mercedes, Honda.

– Brazilia: Fiat, Ford, GM, Mercedes-Benz, Scania, Toyota, VW, Volvo.

– China: GM, Ford (componente auto), VW, Chrysler, Peugeot, Citroen, Suzuki, Daihatsu, Isuzu, Nissan, Steyr.

– India: GM (Hindustan Motors), Daewoo (DCM), Peugeot şi Fiat (PAL), Mercedes (Telco), BMW, etc. pe bază de companii mixte.

– Australia: Ford, GM, Mitsubishi, Toyota.

– Indonezia: Toyota, Nissan, Honda, Daihatsu, Mazda, Suzuki, Mitsubishi, Citroen, Renault, Peugeot, Volvo, BMW, Mercedes, Fiat, Chrysler, GM.

– Uniunea Europeană: GM, Ford, Toyota, Daihatsu (Grecia), Nissan, Mitsubishi, Honda, în afara celor europene.

– Ungaria: Suzuki, GM/Opel.

– Polonia: GM, Fiat, VW, Peugeot, Mercedes (camioane), Ford, Chrysler.

– S.U.A.: Mazda, Toyota, Nissan, Volvo, Mitsubishi, Isuzu (în afara celor locale).

Numărul mare de salariaţi din această industrie, în ţările care produc mijloace de transport în comun, precum şi profiturile destul de mari pe care ramura le produce, au determinat decidenţii politici să fie relativ sensibili la evenimentele care se produc în domeniu. Aceasta este explicaţia numeroaselor acorduri bilaterale interţări, precum şi a tendinţei globale de diminuare a protecţionismului din ultimii ani. Recentele dispute politice la nivel european, legate de cazul închiderii filialei Renault din Belgia, sunt elocvente prin dimensiune şi impactul mass-media.

Politicile comerciale în Uniunea Europeană

Bariere comerciale comune

Uniunea Europeană nu mai aplică condiţionări legate de conţinutul local al producţiei de mijloace de transport sau de subansamble sau piese de schimb şi a eliminat orice cerinţă specială privind exporturile sau importurile în domeniu (licenţe). In cadrul spaţiului european economic (UE + AELS) nu există bariere comerciale începând cu 1994 (pentru unele state, încă din anul 1972).

Tarifele comune aplicate de cele 15 state UE sunt următoarele:

– pentru autoturisme: 10%; în cazul motoarelor electrice: 12,5%.

– pentru camioane, în funcţie de capacitatea motorului: 11% (< 2.500cmc la motoare pe bază de motorină şi < 2.800cmc la motoare pe bază de benzină) sau 22%.

– camioanele utilizate la transportul deşeurilor/gunoaielor se bucură de avantaje tarifare: 6% la capacitate sub 2.500cmc şi 17% în rest.

– camioanele utilizate la transportul deşeurilor radioactive sunt supuse la o tarifare de 5,3%.

La aceste bariere tarifare comune, un impact de diferenţiere între statele membre este produs de ratele diferite ale taxei pe valoarea adăugată, care au început să se apropie în ultimii ani, ca urmare a acordurilor de armonizare, dar continuă să producă discrepanţe la nivelul consumatorilor din piaţa europeană (TVA-ul la mijloace de transport rutier este 12-15% în Spania, mergând până la 25% în Suedia). Uniformizarea TVA este în plin proces de realizare, estimându-se o rată globală la nivelul UE de 15%.

Bariere netarifare comune

Ca urmare a apariţiei pieţei interne UE (ianuarie 1993), barierele tehnice au fost ridicate în majoritate, iar standardele au fost armonizate. Legislaţia UE impune standarde comune în domeniul zgomotului, emisiei de noxe şi al siguranţei în conducerea auto. De exemplu, începând cu 1993, toate vehicolele cu motor care circulă în UE trebuie să fie echipate cu convertor catalitic. Incepând cu 1996, legislaţia comună privind standardele a devenit obligatorie, după o perioadă de trei ani care a fost acordată statelor membre pentru realizarea armonizării în practică.

Acordul de restrângere voluntară a exporturilor cu Japonia

In iulie 1991, MITI (Ministerul Comerţului şi Industriei din Japonia) şi Comisia UE au semnat un acord bilateral cu privire la restrângerea voluntară a exporturilor reciproce de mijloace de transport rutier. Acordul elimina contingentările la importurile directe provenite din Japonia, impuse până atunci de fiecare stat membru în parte, dar îngăduia monitorizarea penetrării autovehicolelor japoneze pe piaţa europeană, în perioada ianuarie 1993 (încetarea contingentării de către Franţa, Italia, Spania, Regatul Unit, Portugalia) - decembrie 1999. Ajustarea numărului maxim de exporturi japoneze anuale se realiza pe baza fluctuaţiilor pieţei interne UE, de către un sistem instituţional de monitorizare specializat.

Vom prezenta, în continuare, un exemplu de funcţionare a mecanismului sus-amintit: Ca urmare a intrării în UE a trei noi ţări în 1995, nivelul maxim de autovehicole japoneze care să fie vândute pe piaţa europeană a fost stabilit la 1.105.000 bucăţi (în funcţie de cererea totală estimată de 13.276.000 bucăţi). Cota fusese stabilită pe baza unei prognoze de creştere a consumului cu 4,3%, dar piaţa de autovehicole a crescut în acel an doar cu 1,7%. Drept consecinţă, la întâlnirea bilaterală din octombrie 1995, cota maximă a fost redusă cu 34.000 bucăţi.

Acordul RVE cu Japonia este strict limitat la importurile directe din Japonia. Guvernul S.U.A. a trebuit să primească asigurări speciale că limitarea nu se referă – în nici un fel – la autovehicolele japoneze produse în S.U.A. şi exportate în UE.

Restricţii protecţioniste specifice în fiecare stat membru UE

Numeroase state membre UE se folosesc de politicile fiscale pentru a proteja suplimentar producţia internă de autovehicole. Un exemplu în acest sens este oferit de accizele pe autoturisme de lux, care sunt impuse în mai multe ţări: Danemarca (120% până la valoarea de 19750 KrD, 180% pentru restul costului CIF), Finlanda (102%, plus 35% în cazul mini-van-urilor), Grecia (150% la dimensiuni mici, 500% la dimensiuni mari), Italia (38% TVA la capacităţi peste 2000cmc), Olanda (18%-27%), Luxemburg (taxe nominale, nu procentuale), Portugalia (taxe nominale progresive).

O altă formă de protecţionism poate fi considerată taxa de înregistrare, care se aplică - în unele state - diferenţiat în raport cu capacitatea motorului sau provenienţa autovehicolului. Suedia încă menţine sistemul de licenţe de import ne-restrictiv (urmare a aderării târzii la UE, perioada de graţie privind armonizarea nu atrecut încă).

Ultima formă de protecţionism este încă uzitată de noile membre UE, şi se referă la standardele ecologice şi de siguranţă personală impuse importurilor de autovehicole. Austria are un Comitet special care acordă licenţa de standard, în cadrul Universităţii Tehnice din Viena. Suedia impune condiţii foarte restrictive care trebuie îndeplinite de autovehicolele importate, în domeniul emisiei de noxe şi al siguranţei personale (pe care le impune şi Norvegia, ne-membră UE, ce nu trebuie să se conformeze nici-unui acord comun). Producătorii suedezi sunt protejaţi prin faptul că sunt scutiţi parţial de taxe la piesele importate şi încorporate în producţia pentru export.

Protecţia în ţările mari exportatoare asiatice

Aceste ţări, în principal Japonia şi Coreea, au o politică agresivă şi preotecţionistă, industria constructoare de mijloace de transport rutier fiind esenţială pentru dezvoltarea economiei acestora, producţia fiind net superioară cererii interne.

Japonia

Fiind unul dintre cei mai mari producători mondiali în domeniu, şi de asemenea membru în grupul G-7 al celor mai dezvoltate economii ale lumii, Japonia a fost forţată – în ultimii ani – să reducă considerabil nivelul protecţionismului şi să permită deschiderea progresivă a economiei sale la influenţele pieţei mondiale. Cu toate acestea, există încă numeroase bariere comerciale impuse de autorităţile japoneze, iar protecţia este asigurată printr-o gamă de instrumente ingenioase, care încearcă să eludeze canalele oficiale supuse normelor internaţionale, stabilite prin acorduri liber consimţite de guvernele japoneze.

Nu există reglementări oficiale privind contingentări sau impuneri procentuale de conţinut intern obligatoriu al produselor comercializate pe piaţa japoneză. Taxele vamale impuse mijloacelor de transport rutier au o cotă redusă, dar noile acorduri de reducere au fost amânate indefinit, începând cu anul 1978. Există o taxă suplimentară de consum, de 4,5%, ce trebuia redusă la 3%, încă din aprilie 1992, conform acordurilor, măsură a cărei aplicare a fost întârziată. La aceste taxe, se adaugă o taxă specială pe automobile, progresivă în raport cu capacitatea motorului, care defavorizează importurile din S.U.A., caracterizate de capacităţi mai mari ale motoarelor.

Datorită acestor impuneri fiscale relativ modeste, numeroase autovehicole produse în UE sau S.U.A. au devenit competitive cu cele produse local; cu toate acestea, se constată o pondere mică a importurilor pe piaţa internă japoneză. Explicaţia rezidă în măsurile speciale administrative, care au fost impuse indirect, dar care afectează vânzările de autovehicole pe piaţa japoneză. Astfel, anumite măsuri discriminatorii luate de producătorii japonezi, impuse reţelelor de distribuţie locală, cu aprobarea tacită a autorităţilor centrale, elimină producătorii externi de pe piaţă. Distribuitorii, sub ameninţarea interdicţiei de reînnoire a contractelor cu firmele producătoare interne, refuză să achiziţioneze sau să comercializeze autovehicole de provenienţă străină, chiar dacă acestea le-ar aduce profit mai mare.

Există reglementări care interzic producţia firmelor străine în Japonia, dacă aceasta nu este realizată în cooperare cu firme japoneze, ceea ce este inacceptabil pentru marile concernuri. Importurile din S.U.A. au fost mai mari, în ultimii ani, la autovehicole produse de firme japoneze în S.U.A., decât la firmele nord-americane originale, considerate împreună (BIG-3: Ford, GM, Chrysler). Singurul domeniu de penetrare a fost cel tehnologic, astfel încât GM şi Ford au deschis, recent, Centre de Dezvoltare Tehnologică în Japonia.

Protecţia producătorilor naţionali se realizează, în primul rând, pe canalele neoficiale, dar greu de controlat, ale subvenţiilor în producţie şi ale subvenţiilor la export. Japonia a fost unul dintre cele mai expuse state la plângeri oficiale depuse de alte ţări la Comisia GATT (actualmente OMC) de Rezolvare a Diferendelor, pe linia utilizării măsurilor ilegale sau incorecte de promovare a exporturilor sau de limitare a importurilor (dumping, subvenţii ascunse, bariere administrative, etc.).

Coreea (de Sud)

Intrată recent în grupul statelor OECD, Coreea a trebuit să se supună rigorilor impuse de standardele internaţionale pentru aceste ţări şi să reducă rapid gradul de protecţionism, în special în sfera politicilor comerciale. Drept urmare, reglementările cu privire la conţinutul local obligatoriu al produselor, sau restricţiile cantitative, au fost abolite, iar nivelul global de tarifare a importurilor a fost diminuat. Tariful vamal la importurile de autovehicole era, în 1992, de 17%, pentru a fi redus treptat la 15% în 1993, 10% în 1994 şi 8% din 1995.

In pofida acestor reduceri, industria coreeană de autovehicole rămâne puternic protejată, pe plan intern, prin măsuri politice combinate care au condus la starea în care ponderea importurilor în consumul total de mijloace de transport sau părţi componente auto să fie sub 0,5% (rata de penetrare a importurilor).

Există o taxă specială pe autovehicole, în opt trepte de impozitare, în funcţie de capacitatea motorului sau de poziţia acestuia, care discriminează importurile în raport cu produsele interne.

In 1989, guvernul sud-coreean impusese o campanie specială “anti-import”, menită descurajării acestora, în special a importurilor de autovehicole “scumpe”. Campania includea auditări (impuneri) fiscale speciale pentru posesorii de autovehicole de provenienţă străină. Deşi noul guvern a eliminat măsurile, dând asigurări internaţionale cu privire la închiderea campaniei, nu s-a făcut nici-un efort pentru informarea opiniei publice interne, pe scară largă, astfel încât, la această oră, există mulţi consumatori coreeni care cred că măsurile de impunere sunt încă valabile.

Reglementările tehnice sunt şi ele numeroase şi specifice, impunând certificarea şi testări speciale ale diferitelor condiţii de calitate sau siguranţă.

Coreea impune încă interdicţii asupra importurilor de autovehicole provenite din Japonia.

Politici comerciale în alte state ale lumii

Politicile altor state în sfera industriei constructoare de mijloace de transport, sau a pieţei autovehicolelor, sunt dependente de mărimea producţiei, mărimea pieţei interne, puterea de cumpărare a populaţiei, politica globală de promovare a exporturilor.

Astfel, S.U.A., Canada, ca şi majoritatea statelor OECD, sunt din ce în ce mai atente la deschiderea pieţelor lor interne, pentru a facilita competiţia liberă, ceea ce ar conduce la protejarea consumatorilor, pe termen lung. Unele dintre aceste state nu produc intern autovehicole, ceea ce le exclude de pe lista statelor cu motivaţie protecţionistă. Altele au piaţa internă atât de dezvoltată, încât nu există pericolul iminent de invadare externă a acesteia, sau de sucombare bruscă a capacităţilor de producţie autohtone.

In condiţiile liberalizării generale şi ale globalizării producţiei mondiale, statele lumii utilizează din ce în ce mai puţin instrumentele tarifare sau contingentare (restricţiile cantitative). In ultimii ani, protecţionismul a îmbrăcat formele barierelor tehnice, administrative, ale cerinţelor de respectare a standardelor de siguranţă, ecologice.

S.U.A. - Strategii de protecţie comercială a industriei siderurgice

Lobby-ul firmelor pentru protecţia comercială

In literatura americană privind managementul strategic există analize privind lobby-ul exercitat pe lângă Guvern de către marile firme, în scopul obţinerii unui protecţionism comercial faţă de competitorii externi.

Firmele angajate în anumite strategii politice sunt mai active atunci când cererea pe piaţa internă este mai scazută şi nu când concurenţa străină este mai mare [Schuler, Douglas, 1996], dar ambii factori determină activităţi de lobby.

Analiza noastră se referă la strategiile politice ale firmelor din SUA pentru protecţia pieţei interne fata de concurenţa străină.

Contextul investigaţiei este industria siderurgică din SUA, în perioada 1976 - 1989, o perioadă în care acest sector a fost supus unei mari presiuni din partea importului şi s-a angajat într-o activitate politică "masivă" împotriva acestuia.

Chiar dacă datele se refera la o perioadă mai indepartata, activitatea de lobby, desfasurată in mod oficial in SUA, este mai putin cunoscută în mediile industriale si de afaceri din România, astfel încât analiza poate fi utilă, cu atât mai mult cu cât lobby-ul este practicat în continuare de firmele americane interesate.

Mai mult decât în oricare alt sector industrial, firmele din industria siderurgică au făcut lobby pe lângă Congresul SUA şi au întrocmit petiţii de anti-dumping şi compensări la Departamentul Comerţului SUA şi la Comisia SUA pentru Comerţ Internaţional, solicitând creşterea barierelor la importul de produse siderurgice pe piaţa americană [Boltuck şi Litan, 1991].

Efecte ale strategiilor politice

a) De-a lungul timpului, firmele cele mai mari au fost cele mai active in activitatea de lobby. O parte a managerilor din marile firme americane în domeniu aşteptau beneficii economice nete. Ei au utilizat aceste strategii ca un substituient pentru scăderea competitivităţii lor, în scopul câştigării temporare a luptei cu concurenţa străină.

b) Tipul de activitate politică s-a schimbat în timp. Nivelul cererii interne şi nu penetrarea importului a fost semnificativă pentru completarea petiţiilor de comerţ neloial.

Firmele siderurgice aflate in recesiune au utilizat orice mijloc politic pentru influenţarea instrumentelor comerciale ale Guvernului american şi orice argument, mai ales atunci când importul de oţeluri în SUA s-a situat la un nivel ridicat.

Costurile lobby-ului politic

Decizia managerului unei companii de a direcţiona resurse ale firmei spre lobby-ul politic este o decizie foarte importantă.

· In primul rând, pentru că lobby-ul politic estea foarte scump.

De exemplu, potrivit lobby-ştilor pentru comerţul cu produse siderurgice, o firmă trebuie să cheltuiească cel puţin 1,5 milioane dolari pentru consultanţă legală şi economică pentru fiecare petiţie de comerţ neloial, sumă ce nu include şi cheltuielile executive.

· In al doilea rând, pentru că strategiile politice au devenit mai complexe datorită :

a) descentralizării puterii în subcomitete ale Congresului (după anul 1970);

b) disponibilului de tehnologie electronică şi diseminare a informaţiei ;

c) numărului mai mare de profesionişti politici în Washington [Keim, Baysinger, 1988].

· In al treile rând, pentru că natura publică a activităţilor politice determină un grad de risc pentru o firmă, astfel încât o firmă poate ezita să-şi riste poziţia pe piaţă sau reputaţia.

Semnificaţia deciziei de a intra pe arena politică sugerează că firmele aleg în mod conştient şi calculat dacă să facă sau nu lobby politic pentru protejarea industriei din care face parte.

Ce firme şi în ce condiţii angajează lobby politic de protecţionism

Alegerea strategică de a face lobby de către o firmă industrială americană este influenţată de mulţi factori:

· Cele mai mari firme dintr-un domeniu sunt stimulate să se angajeze în acţiuni politice, întrucât beneficiile nete aşteptate depăşesc costurile acţiunii politice.

· Firmele cu activitate preponderentă într-un sector industrial au o mai mare implicare politică pentru determinarea protecţionismului, decât firmele cu grad sporit de diversificare a activităţilor economiei.

Aceşti doi factori semnifică faptul că decizia firmei de a angaja lobby politic se bazează pe calculaţia raţională cost-beneficiu, în condiţii de incertitudine informaţională.

Rezultatele lobby-ului politic ale firmelor din industria siderurgică a SUA

In intervalul 1976 - 1989, firmele siderurgice din SUA au înaintat 140 de cereri de taxe anti-dumping şi 135 de cereri de taxe de compensare de la producătorii străini, acuzându-i de practici comerciale incorecte.

In aceeaşi perioadă, firmele americane au participat la circa 50 de audieri în Senatul şi Congresul SUA, solicitând măsuri protecţioniste pentru industria siderurgică americană.

Shuler, in modelul dezvoltat [iunie 1996] ajunge la concluzia că ponderea importului pe piaţa americană nu a influenţat semnificativ numărul petiţiilor. In schimb, pe măsură ce a scăzut cererea de produse siderurgice pe piaţa americană, firmele au înaintat tot mai multe petiţii de comerţ (import) incorect.

Astfel, firmele siderurgice din SUA au reacţionat la cel mai dificil an economic, 1982 (marea criză economică structurală extinsă la nivel mondial), completând 100 de petiţii de comerţ (import) incorect. Boltuck şi Litan [1991] consideră ca a fost nu numai nivelul record al petiţiilor industriei siderurgice, dar şi un nivel fără precedent de ridicat pentru întreaga industrie americană.

Intenţia industriaşilor a fost de a determina Guvernul SUA să negocieze anumite acorduri comerciale restrictive cu partenerii externi.

Această strategie a fost unică pentru circumstantele existente în anii 1981 şi 1982, ce includeau :

- recesiune economică

- supraevaluarea monedei naţionale ce încuraja importurile

- politicile Comunităţii Europene ce exercitau presiuni asupra producătorilor de oţeluri din Europa pentru creşterea exporturilor.

Sprijinul Congresului SUA pentru industria siderurgică

Industria siderurgică a avut mulţi suporteri în ambele Camere ale Congresului, inclusiv un foarte activ "Steel Caucus", care a sponsorizat multe audieri şi multe proiecte de legi protecţioniste pentru siderurgie, aşa precum "Legea comerţului corect cu oţel" (Fair Trade in Steel Act) din 1984.

Un rol important pentru sprijinirea industriei siderurgice a jucat şi ramura executivă, în negocierea soluţiilor pe termen lung privind importurile, stabilind de exemplu restrângerile voluntare de export (ale exportatorilor străini).

Sinteză. Concluzii

Am prezentat, în capitolele anterioare, diferite politici comerciale, instrumente protecţioniste sau alte măsuri de protejare a industriilor naţionale, utilizate de mai multe state ale lumii, în câteva ramuri industriale, considerate de interes pentru decidenţii politici români.

REZUMAT

Această primă parte a studiului pe anul 1998, privind politicile comerciale utilizate în protecţia ramurilor industriale, se constituie într-o analiză a diverselor politici de acest gen, care au fost sau sunt încă folosite de statele lumii pe pieţele internaţionale, în cadrul strategiilor proprii de protecţie a anumitor ramuri industriale, considerate prioritare de către decidenţii politici.

Primul capitol stabileşte cadrul cercetării, argumentând criteriile de alegere a exemplelor prezentate; sunt stabilite statele ce prezintă interes pentru economia României (ca potenţiale studii de caz), precum şi ramurile industriale prioritare. Criteriile de selecţie a ţărilor sau grupurilor de ţări au fost următoarele:

n După finalizarea Rundei Uruguay-GATT şi crearea OMC, se poate vorbi despre o tendinţă mondială de reducere a protecţionismului direct. Există totuşi multe state care au păstrat sau au accentuat politici protecţioniste indirecte, mult mai sofisticate şi greu de pus în evidenţă; am considerat interesant să prezentăm aceste cazuri.

n România s-a pronunţat prin toate forţele sale politice şi prin vocile diferitelor anchete sociale pentru integrare în Uniunea Europeană. Politica comună europeană a fost considerată o prioritate, ea constituind un standard la care ţara noastră doreşte să se alinieze.

n Anumite ţări ale lumii au reuşit - pe parcursul ultimilor decenii - o dezvoltare accelerată a economiei lor, prin comparaţie cu media mondială (ţările sud-est asiatice, Japonia, Mexic). Dezvoltarea lor s-a bazat pe industrializare şi progres tehnologic, implementarea strategiei sprijinindu-se şi pe politicile comerciale agresive şi protecţioniste.

Criteriile de selecţie a ramurilor industriale au fost ponderile pe care aceste ramuri le deţin în economia mondială sau în cea românească, precum şi prognozele de tendinţă crescătoare.

In capitolul 2, sunt prezentate câteva aspecte legate de politicile comerciale utilizate de două grupuri europene de state: cele ale Uniunii Europene şi cele aflate în perioada de tranziţie (printre care se află România). De asemenea, sunt prezentate două studii de caz: Canada şi Mexic, state care se află în plin proces de adaptare la condiţiile noii uniuni vamale la care au aderat: NAFTA. Exemplele oferite pentru anumite ramuri industriale, privind politicile protecţioniste aplicate de UE, nu pot fi considerate recente, dar ele definesc foarte clar strategiile adoptate. De altfel, concluzia studiului este că unul dintre motivele pentru care UE a fost formată a fost creşterea puterii de negociere a statelor europene dezvoltate, în acţiunea de impunere a protecţionismului faţă de agresiunea economică din partea noilor puteri economice ale vremii: S.U.A şi Japonia (eventual, s-ar fi putut lua în calcul şi CAER, ca entitate comercială a lagărului socialist).

Capitolul 3 este dedicat analizei mai multor tipuri de politici comerciale, aplicate de diferite ţări ale lumii în perioada ultimilor două decenii. Deşi sunt prezentate şi cazurile clasice ale barierelor tarifare sau restricţiilor cantitative, importanţa este acordată formelor mai noi de protecţie prin măsuri administrative, de standardizare, de impunere a normelor de calitate sau a celor ecologice. Analiza demonstrează că efectul acestor măsuri oferă un protecţionism mai sigur şi mai bine orientat industriilor naţionale, ele fiind şi greu de evitat sau de pus în evidenţă.

In capitolul 4, sunt prezentate două studii de caz, selectate după ramura industrială. Este făcută o analiză complexă a majorităţii politicilor comerciale aplicate, la nivel mondial, într-una dintre cele mai importante industrii mondiale, anume cea a mijloacelor de transport rutier (ramură cu pondere ridicată şi pentru economia românească). Alegerea este justificată şi de prezenţa tuturor actorilor posibili pe această piaţă internaţională: producători naţionali, mari concernuri multinaţionale, consumatori făcând parte din toate categoriile sociale şi răspândiţi în toate ţările lumii. Al doilea caz se referă la industria siderurgică, demonstrând influenţa politicului asupra economicului, prin intermediul lobby-ului efectuat în scopul impunerii de măsuri protecţioniste.

Concluziile care se pot extrage, la o primă parcurgere a materialului de cercetare, în urma analizelor efectuate, sunt următoarele:

1. Există o diferenţă foarte mare între politicile protecţioniste implementate de statele foarte dezvoltate, statele slab dezvoltate, statele cu putere de piaţă mondială şi cele care preiau necondiţionat termenii pieţei mondiale. De asemenea, discrepanţe se constată şi la nivelul posibilităţilor de impunere a respectivelor instrumente protecţioniste.

2. In ultimii ani, ca efect al finalizării rundelor GATT, al creării noii OMC, urmare a fenomenelor de internaţionalizare şi globalizare a pieţelor de mărfuri şi, în special, de servicii, gradul de aplicare a instrumentelor clasice, de tipul politicilor comerciale directe (tarife şi restricţionări cantitative), s-a diminuat, lăsând locul unor forme de protecţie mai perverse (mascate), greu de contracarat sau de ocolit. Fenomenul a fost mai evident în cazul statelor dezvoltate, pentru care tarifele sau alte venituri la buget provenite din impozitarea comerţului internaţional s-au diminuat ca pondere în PIB, această pondere fiind mult mai redusă decât în cazul statelor aflate în curs de dezvoltare. Pentru exemplificare, tabelul 5.1. prezintă situaţia diferitelor surse de venituri bugetare, ca procent din produsul intern brut, pentru grupele mari ale economiei mondiale:

TABEL 5.1.

Sursele de venituri bugetare

- % PIB -

	Tări în curs de dezvoltare	Tări dezvoltate
a) Taxe interne pe bunuri şi servicii	5	9
b) Taxe din comerţ exterior (taxe vamale la import)	5	1-2
c) Taxe pe venituri (în principal de la firme)	6	36 - în principal de la persoane fizice
d) Contribuţii la securitatea socială	3-4	9

SURSA: Burgess şi Stern, 1993; Regional Integration and Commodity Tax Harmonization, World Bank, november '97.

3. Sfera de interes a decidenţilor politici, în domeniul protecţiei industriale prin intermediul măsurilor comerciale, s-a mutat din zona tarifelor şi contingentelor în cea a măsurilor de control al dumping-ului, a subvenţiilor mascate-indirecte, a reglementărilor privind protecţia mediului, siguranţa sau protecţia consumatorilor interni, a cerinţelor tehnice sau de calitate. Numeroase ţări utilizează barierele administrative, sau lobby-ul intern prin mass-media, pentru a opri accesul produselor străine pe pieţele interne.

4. Protecţionismul este evitat din ce în ce mai des, cu precădere de marile concernuri internaţionale, prin pârghiile oferite de legislaţiile naţionale privitor la regimul investiţiilor străine directe. Acest fapt are un dublu efect pozitiv, atât pentru firma investitoare, capabilă să-şi lărgească piaţa de desfacere - în cele din urmă -, cât şi pentru ţara gazdă, care câştigă în eficienţă economică globală şi, de obicei, în noi locuri de muncă.

5. In încercarea de protejare a industriilor, în special a celor prelucrătoare, decidenţii politici din ţările în curs de dezvoltare pot invoca mai multe argumente: argumentul industriilor tinere (“infant industries”, imature), argumentul substituţiei importurilor (care grevează balanţa de plăţi externe a ţării), argumentul promovării exporturilor. Din punct de vedere teoretic, cel mai sănătos dintre aceste argumente este ultimul menţionat, cel care asigură creşterea competitivităţii mondiale a naţiunii respective, fără a afecta pe consumatorii interni sau eficienţa globală a ramurii protejate.

6. Multe ţări în curs de dezvoltare utilizează politicile comerciale ca instrument de retaliere la politicile agresive de cucerire a noilor pieţe pe care şi le permit ţările dezvoltate sau marile companii multinaţionale. Politicile anti-dumping, măsurile administrative, politica de comenzi guvernamentale orientate, sunt răspunsuri la atacurile efectuate asupra pieţelor interne ale acestor ţări sărace, obligate să se deschidă în faţa circuitelor internaţionale.

7. Coreea şi Japonia pot oferi exemple reuşite de state care au atins treapta de stat dezvoltat în această jumătate de secol, pe baza unor politici protecţioniste foarte agresive, menite să dezvolte anumite ramuri ale industriei prelucrătoare interne. Reuşita lor a fost dependentă de strategia riguroasă aleasă, ca şi de flexibilitatea guvernelor lor, a administraţiilor centrale, care şi-au concertat eforturile în realizarea obiectivelor bine definite.

8. Uniunea Europeană sau statele NAFTA deţin suficentă putere economică, atât ca producători, cât şi ca pieţe de consum, pentru a nu-şi mai pune problema protecţiei în aceeaşi măsură cu statele aflate în cursa dezvoltării. Acestea, iar România nu constituie o excepţie, trebuie să profite de anii post-apariţie OMC, pentru a beneficia la maximum de utilizarea barierelor comerciale admise încă, dar într-un mod ordonat, bine orientat pe baza unei strategii de dezvoltare industrială specifică ţării respective, care să se refere la avantajele competitive ale industriilor statelor în cauză.

9. Pe linia potenţialei integrări europene a României, decidenţii politici ar trebui să analizeze cu atenţie actualul set de politici comerciale comune ale UE, precum şi gama comună de politici fiscale, standarde de calitate, standarde ecologice, etc. Acomodarea treptată a legislaţiei şi regulamentelor româneşti în domeniu la setul (“acquis”) comunitar va atenua efectul-şoc al integrării, atunci când aceasta se va produce. A nu ţine cont de această necesitate, ar echivala cu opţiunea pentru rămânere în afara spaţiului economic unic european, deoarece o integrare bruscă, fără convergenţă anterioară a politicilor, poate însemna colapsul economiei româneşti, nepregătită a face faţă concurenţei neîngrădite din partea UE.

10. In alegerea politicilor comerciale protecţioniste, un rol însemnat îl are lobby-ul exercitat de grupurile de presiune industriale. Decidenţii din administraţia centrală trebuie să fie conştienţi de acest lucru, să fie pregătiţi cu o strategie naţională proprie, pentru a nu cădea în capcana electorală sau în cea de influenţare lobby-istică, care să deturneze dezvoltarea concertată şi construită pe baze de eficienţă economică către una haotică, situată sub semnul aleatorului sau interesului pe termen scurt.

11. Dacă România vrea să profite de pe urma deschiderii sale economice, atunci anumite industrii prioritare pe plan mondial trebuie să intre pe lista priorităţilor interne. Investitorii străini strategici trebuie atraşi - şi prin pârghii protecţioniste - în acele sectoare care au viitor pe plan internaţional, în perspectiva penetrării produselor româneşti pe pieţele mondiale, într-un mod mai agresiv. Vom nominaliza aici următoarele ramuri industriale: construcţii de mijloace de transport, echipament pentru comunicaţii şi tehnologie informaţională, procesarea produselor petroliere, anumite subcomponente ale industriei chimice (medicamente).

12. Protecţionismul poate îmbrăca forme din cele mai acute la nivelul infrastructurilor societale (instituţii, organizaţii), cum ar fi: presiuni administrative asupra reţelelor de distribuţie a produselor pentru reducerea importurilor, modificări legislative dese la nivelul anumitor ramuri, care să permanentizeze ideea protecţiei chiar şi în cazurile în care acesta este oficial eliminat, subvenţii indirecte mascate şi orientate către eficientizarea nemijlocită a producţiei în ramura protejată.

13. Negocierile privind politicile comerciale protecţioniste trebuie purtate pe baze bilaterale (acordurile bilaterale de preferat), deoarece acestea măresc puterea de negociere a partenerilor. Atunci când este avantajos, negocierile plurilaterale sunt dezirabile, ele reducând riscurile de retorsiune sau responsabilitatea ţării ca entitate separată. Ca idee generală, politicile protecţioniste trebuie aplicate de la caz la caz, în funcţie de ramura industrială, selectată pe baza strategiei unice naţionale, şi în funcţie de statul partener, raportat la interesele diplomatice ale României.

Rezumân aceste concluzii, putem enunţa cele două idei majore care se pot formula, pe baza analizei politicilor comerciale protecţioniste, la nivel internaţional:

1. Tendinţa fundamentală ce caracterizează politicile comerciale, la finalul acestui mileniu, este cea de reducere a gradului de protecţionism, de internaţionalizare şi globalizare a pieţelor. Aceasta este regula impusă de marile organizaţii financiare internaţionale, precum şi de către economiile super-dezvoltate ale lumii, care au atins un grad de evoluţie, cu precădere în sfera industrială, care le permite deschiderea cvasi-totală a graniţelor comerţului exterior (având nevoie de pieţe noi de desfacere). Cu toate acestea, statele dezvoltate sunt cele care au pornit campania protecţionistă bazată pe forme indirecte, de multe ori ascunse, utilizând pârghii administrative sau tehnice, pe de o parte. Analiza instrumentelor protecţioniste pe care le-au impus de-a lungul timpului demonstrează că statele dezvoltate şi-au bazat dezvoltarea multor ramuri industriale pe măsurile de protejare speciale adoptate. Noile state industrializate oferă şi ele dovada utilităţii acestor măsuri, atunci când ele sunt concertate şi orientate după strategii de dezvoltare la nivel naţional. Pe de altă parte, avansul tehnologic şi forţa financiară avantajează statele dezvoltate industrial, comparativ cu statele mai puţin dezvoltate, în cazul unor relaţii comerciale bazate pe o liberalizare totală, astfel încât presiunea lor în direcţia liberalizării comerţului internaţional nu este nici pe de parte “neutră” şi dezinteresată.

2. Inainte de integrarea într-o structură regională de liber schimb, statele candidate le integrare trebuie să urmeze un proces de aliniere şi de convergenţă economică, care să atenueze şocurile demersului de integrare-liberalizare. Pe perioada acestui proces, este necesar să fie aplicate politici protecţioniste în ramurile considerate prioritare, pentru a le aduce pe acestea la nivelul de competitivitate al regiunii de integrare, asigurând un avantaj comparativ al statului respectiv în faţa sistemului (structurii) din care va face parte.

Bibliografie

1. Antimonopoly Office of Poland, 1994, Buletin, Anul 1, nr. 0, Varsovia;

2. Institutul de Comert Exterior, 1993, Polish Foreign Trade in 1992, Annual Report, Varsovia;

3. GATT Trade Policy Review Mechanism, 1991, Ungaria, GATT, Geneva;

4. GATT Trade Policy Review Mechanism, 1993, Romania, GATT, Geneva;

5. Hindley, B., Patrick, A., M., 1994, Attracting Foreign Direct Investment by Trade Policy, London School of Economics and Institute d’Etudes Politiques de Paris;

6. Hoekman, B., P., Mavroidis, 1994, Linking Competition and Trade Policies in Central and Eastern European Countries;

7. Messerlin, P., A., 1993, Should Anti-dumping Rules by Replaced by National or International Competition Rules?;

8. Polish Foreign Trade - diferite publicatii;

9. Sapir, A., 1994, The European Agreements: Implication for Trade Laws CEPR Paper;

10.Winters, A., 1994, Trade Policy Institutions and Negotiating Objectives.

11.Financial Times, 1979, pag. 5

12.Financial Times, 1980, pag. 1

13.Financial Times, 19 iulie1978, pag. 8

14.Financial Times, 17 ianuarie 1978, pag. 22

15.Financial Times, 16 mai 1978, pag 36

16.Financial Times, 1 decembrie 1979, pag.1

17.Seventh Report on Competition Policy, pag. 139

18.Eighth Report on Competition Policy (Brussels: Commission of the European Community, 1979), para. 4.1.

19.Ludolph, Cl "Mutual Recognition Agreements-Access to the European Union", US Department of Commerce, 1995

20.Stephenson, Sh "Standards and Conformity Assessment as Nontariff Barriers to trade", the World Bank, working paper l826/sept.'97.

21.x x x - ISO 9000 News, march 1996

22.Wilson, J "Standards and APEC. An Action Agenda" 1995

23.OECD "Proceedings from the Conference on Consumer Product Safety Standard and Conformity Assessment. their Effect on International Trade" Paris, 1996

24.US Department of Commerce "Standards, Conformity Assessment and Trade", 1995

25.x x x - MOCI (Moniteur Officiel du Commerce International), Paris, colectia 1997

26.Krishna, Raj,Policy Research Working Paper 1823\sept. 1997,World Bank.

27.Boltuck,R & Litan,R, America`s Unfair Trade Laws, Washington, D.C.,1991

28.x x x - L`Observateur de l` OECD, 1995,1996

29.Ford, R., OECD Economics and Statistics Department, 1995

30.Malkin,D. , Assistance to Industry and Structural Adjustment, Producer Subsidies,Pinter Publish. , Londra, 1990

31.Burgess & Stern, Regional integration and Commodity Tax Harmonisation ,World Bank, noiembrie,1997.

32.Waxman.M.P, InternationalTrade Boycotts,Washington, D.C., 1996

33.x x x - Lobbying under the Noerr-Pennington doctrine, The George Washington Journal of International Law and Economics, 1996.

34.U.S. Department of Commerce; Trade Statistics - WTO Trade Policy Review: Mexico, 1997.

35.U.S. Department of Commerce; Trade Statistics - Compilation of Foreign Motor Vehicle Import Requirements, 1997.

36.Ronald Jones, Peter Kenen - Handbook of International Economics, North-Holland, 1990, 2 vol.

37.Beth and Robert Yarbrough - The World Economy: Trade and Finance, Dryden Press, 1994.

38.P. Krugman, M. Obstfeld - International Economics; Theory and Policy, Brown College, 1988.

39.WTO Publications - Disputes under the GATT regime, 1996.

Faza următoare Înapoi

[1] - Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franþa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Regatul Unit, Spania, Suedia.

[2] - Alegerea acestor state sau grupe de state a fost justificatã în cadrul Capitolului I.

[3] - North America Free Trade Agreement (Asociaþia Nord-Americanã a Liberului Schimb, incluzând actualmente S.U.A., Canada, Mexic).

[4] Robert Ford, OECD Economics and Statistics Department.

[5] D.Malkin “Assistance to industry and Structural Adjustment”. Producer Subsidies, Pinter Publish, Londra 1990.

[6] 27 þãri dezvoltate, în care au fost incluse relativ recent Ungaria, Cehia, Polonia.