Tema “Studiul aplicării conceptelor şi metodelor manageriale moderne în întreprinderile româneşti, în perspectiva secolului XXI” a debutat în 1997 prin faza: “Sinteză privind noi concepte şi curente manageriale, orientate spre noile paradigme ale întreprinderii viitorului”.

Prezenta fază, “Impactul noilor fenomene de globalizare asupra întreprinderii viitorului”, detaliează problematica sub acest aspect, al globalizării.

Într-o primă parte, se prezintă a analiză aprofundată a procesului de globalizare a economiei mondiale în sine, ca efect al politicilor de liberalizare a comerţului internaţional; competitivitatea în condiţiile globalizării, principalele fenomene care influenţează şi reflectă procesul de globalizare: investiţiile străine directe, fuziunile şi achiziţiile de firme, acordurile trans-frontaliere interfirme, corporaţiile transnaţionale; se discută conceptul de “localizare” în contextul globalizării.

O a doua parte a documentaţiei este consacrată impactului tehnologiei informaţiei asupra întreprinderii viitorului: caracterizarea generală a revoluţiei informaţiei, explozia telecomnunicaţiilor, marile mutaţii industriale aferente dezvoltării tehnologiei informaţiei.

În partea a treia, se detaliază problematica întreprinderii într-o economie în curs de globalizare: evoluţia întreprinderilor, cunoştinţele şi procesele de învăţare specifice întreprinderii, tranziţia către organizaţia flexibilă, dezvoltarea formelor şi a structurilor de cooperare între întreprinderi, depăşirea barierelor culturale.

Partea a patra, de implicaţii, consecinţe şi concluzii, cuprinde consideraţii privind situaţia întreprinderilor româneşti în contextul şi sub impactul globalizării şi concluzii generale.

CÂTEVA PRECIZĂRI TERMINOLOGICE, SPECIFICE TEMEI.

MODUL DE EVITARE A UNOR “CAPCANE” LINGUISTICE

Tematica analizată impune câteva precizări terminologice, deoarece o serie de termeni, uzitaţi în literatura de specialitate străină (anglo-saxonă) se pot încadra în categoria “capcanelor”, adică a termenilor care au un corespondent formal, direct, în limba română, dar semnificaţia acestui corespondent formal românesc este diferită de cea a termenului original din limba engleză (americană); în limba română, există, în uzul curent, un alt cuvânt, care redă exact semnificaţia termenului original. Este vorba despre termenii: innovation, localization, expertise, scope. Probabil că, treptat, în limba română vor fi preluate semnificaţiile internaţional acceptate pentru aceşti termeni, ceea ce nu s-a întâmplat, însă, până în prezent.

Innovation: termenul de inovaţie este compromis, în limba română, de către vechea semnificaţie, de “soluţie tehnică nouă la nivelul întreprinderii”. Semnificaţiei originale, de înnoire, de promovare a noului într-un sens general, îi corepunde termenul românesc de inovare, utilizat inclusiv în actele normative oficiale în vigoare [de exemplu, Ordonanţa Guvernului României nr. 8/1997] şi la care s-a recurs şi în prezenta lucrare.

Location, localization: termenii locaţie, localizare au semnificaţii oarecum diferite de cele originale; termeni româneşti care corepsund exact semnificaţiei originale şi sunt în uzul curent sunt cei de amplasament, amplasare. În tematica ce formează obiectul prezentei lucrări, mai apare şi termenul de delocalizare, cu semnificaţia de reamplasare, mutare pe noi amplasamente, de regulă – în alte ţări (de exemplu, cu manoperă mai ieftină, sau pentru a beneficia de anumite avantaje fiscale – dar nu sunt singurele criterii). De asemenea, în prezenta lucrare, termenul de localizare a fost utilizat mai mult (dar nu exclusiv) în sensul de adaptare, adecvare la condiţiile locale.

Expertise: în româneşte, expertiză este “cercetarea făcută de un expert asupra unei probleme, situaţii” [Micul Dicţionar Enciclopedic, 1997], concept căruia îi corespunde termenul englez expertize. Sensul exact al termenului expertise este competenţă (eventual, cu nuanţa: competenţă, pe bază de experienţă), cu precizarea că, în româneşte, termenul este utilizat mai curând pentru o competenţă individuală, personală, iar în engleză expertise se referă deopotrivă la competenţa unei organizaţii: “abilitatea unui expert, cunoaştere, know-how” [Webster’s Encyclopedic Unabridged Dictionary of the English Language, Gramercy Books, New York, 1994]. În lucrarea de faţă a fost utilizat, de regulă, termenul competenţă.

Scope: evident, este nu scop, ci anvergură, întindere, spaţiu, delimitare, cadru de desfăşurare.

PARTEA I

LIBERALIZAREA ŞI GLOBALIZAREA ECONOMIEI MONDIALE. IMPACTUL ASUPRA ÎNTREPRINDERILOR

CAPITOLUL 1. LIBERALIZAREA ŞI GLOBALIZAREA ECONOMIEI MONDIALE

1.1. Liberalizarea – pre-condiţie a globalizării

Trăsătura caracteristică a politicilor economice pe plan mondial este liberalizarea. În cursul actualului deceniu, practic toate guvernele au luat măsuri semnificative pentru a spori rolul iniţiativei private în activitatea economică a ţărilor lor.

În unele ţări, ca de exemplu fostele ţări cu economie planificată, aceasta a constituit o adevarată schimbare de regim. Pentru altele, ca de exemplu unele ţări din America Latină, aceasta a constituit o schimbare semnificativă de filozofie şi o abordare nouă a dezvoltării.

1.1.1. Varietatea tipurilor de măsuri specifice

Politica de liberalizare s-a adoptat, cu o mare varietate de măsuri specifice de la o ţară la alta, în funcţie de condiţiile existente.

În ţările cu economie în tranziţie, schimbarea regimului a necesitat dezangajarea statului faţă de producţia de bunuri şi servicii din întreaga economie şi stabilirea instituţiilor şi a cadrului legal corespunzătoare funcţionarii economiei de piaţă.

În economiile ce se bazau îndeosebi pe întreprinderea privată pentru organizarea producţiei, rolul statului s-a diminuat şi modificat.

Atât în ţările în tranziţie, cât şi în cele cu economie de piaţă existenţă, aceste schimbări a condus la privatizarea întreprinderilor de stat. În ţările cu economie de piaţă a avut loc, totodată, reducerea reglementărilor guvernamentale privind îndrumarea activităţii sectorului privat şi modificarea reglementărilor, astfel încât acestea să corespundă unor necesităţi, mai ales în domeniul financiar şi al protecţiei mediului. În cele mai multe ţări în tranziţie, în schimb, a fost necesară implementarea şi întărirea regimului de reglementări. În toate ţările a fost necesar să se asigure că preţurile sunt reflectarea reală a relativelor disponibilităţi scăzute şi să se dea frâu liber tuturor energiilor întreprinderii private, ca element esenţial al succesului politicii economice.

În ţările în curs de dezvoltare liberalizarea a avut loc în condiţii diferite: în economiile dinamice din Estul şi Sud-Estul Asiei liberalizarea a fost precedată, în unele cazuri, de măsuri guvernamentale de deschidere a pieţei la concurenţa străină şi de reducerea graduală a sprijinului acordat sectorului privat, pe măsură ce industriile deveneau competitive pe piaţa internaţională. În alte ţări asiatice, liberalizarea s-a făcut în ritm mai rapid.

În Africa, liberalizarea s-a făcut mai lent şi cu multe ezitări; în America Latină ritmul a fost alert, dar în ambele zone acest proces a constituit un răspuns politic la creşterea economică scăzută şi\sau la criza financiară.

În toate ţările tranzacţiile externe au constituit elementul cheie în strategiile de liberalizare. Şi aceasta, deoarece liberalizarea comerţului internaţional, a investiţiilor şi a mişcărilor de capital poate îmbunătăţi eficienţa şi poate aduce un mai mare dinamism unei economii, asigurându-se accelerarea creşterii economice.

Cine beneficiază de liberalizarea comerţului?

Firmele din interiorul ţării, care, în condiţii de concurenţă din partea firmelor străine, îmbunătăţesc productivitatea şi dezvoltă inovaţiile. Consumatorii câştiga, de asemenea, prin posibilitatea de a alege dintr-o gamă variată de produse şi servicii, ca şi prin reducerea preţurilor, rezultate din concurenţa internaţională şi din specializare. Economiile deschise la concurenţa din exterior se presupune că răspund mai bine şocurilor externe adverse. În acelaşi timp, mobilitatea sporită a factorilor de producţie – capital, tehnologie – poate ajuta o ţară să depăşească pericolele induse de avantajul comparativ static şi să realizeze schimbarea continuă a alocării resurselor, schimbare necesară susţinerii creşterii economice şi sporirii productivităţii.

1.1.2. Liberalizarea cu viteze diferite

În domeniul comerţului, investiţiilor şi sectorului financiar liberalizarea a fost realizată cu viteze diferite şi în modalităţi diferite de la o ţară la alta, în funcţie de condiţiile specifice.

a) Liberalizarea comerţului a făcut un mare pas înainte prin încheierea Rundei Uruguay şi semnarea Acordului de la Marrakesh. Prin acest document, au fost reduse semnificativ taxele vamale şi desfiinţate obstacolele cantitative la frontiere. Deşi mai există încă unele sectoare industriale, precum industria textilă şi de confecţii, pentru care liberalizarea comerţului internaţional este doar parţială, analiştii de piaţă recunosc faptul că liberalizarea comerţului internaţional a progresat mult.

b) Liberalizarea investiţiilor a evoluat în mod diferit faţă de comerţ. Ţările capitaliste dezvoltate au liberalizat regimul de intrare şi de ieşire a investiţiilor străine directe (ISD), în special în ultimii 30 de ani. Cea mai mare parte a ţărilor în curs de dezvoltare şi ţările în tranziţie s-au alăturat acestui proces în cursul deceniului actual.

Odată convinse că ISD pot juca un rol pozitiv în creşterea economică şi pentru progresul tehnologic, ţările în curs de dezvoltare şi ţările în tranziţie central şi est-europene au luat măsuri unilaterale de liberalizare a regimului de intrare a investiţiilor străine directe. Numai în perioada 1991-1994, din 373 de reglementări ale regimurilor naţionale pentru ISD, 368 au fost direcţionate spre o mai mare liberalizare. Aceste reglementări au determinat diminuarea sau retragerea obstacolelor în calea investiţiilor străine, stabilirea standardelor şi utilizarea sporită a stimulentelor pentru atragerea ISD. Măsurile de liberalizare promovate de ţările europene în tranziţie au fost însoţite în general de alte măsuri, menite să îmbunătaţească climatul investiţional pentru companiile transnaţionale (TNC), în special prin acordarea unei mai bune protecţii a investitorilor străini.

c) Liberalizarea tranzacţiilor financiare a însoţit liberalizarea comerţului şi a investiţiilor străine. În ţările dezvoltate, încă de la începutul anilor `70, liberalizarea mişcării capitalului a devenit tot mai mult un important obiectiv al politicilor economice, astfel încât s-a accelerat dereglementarea şi liberalizarea financiară.

În ţările în curs de dezvoltare, liberalizarea financiară este mai puţin avansată, dar ritmul schimbării este mult mai rapid. Efectuarea de investiţii de către investitorii străini este liberă într-un mare număr de ţări. Liberalizarea tranzacţiilor în valută pentru rezidenţi s-a dezvoltat, încurajându-se persoanele rezidente să deţină depozite în valută la băncile din propria ţară.

Liberalizarea comerţului şi a investiţiilor a fost influenţată de dezvoltarea şi intensificarea eforturilor de integrare regională, care au continuat şi după încheierea cu succes a Rundei Uruguay şi înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

Importanţa acestui factor este măsurată cel mai bine prin faptul că schimburile comerciale între membrii grupărilor regionale deţin peste jumătate din comerţul internaţional.

În afară de mai recent constituita NAFTA şi de lărgirea Uniunii Europene şi implementarea Acordurilor de Asociere cu unele ţări europene în tranziţie, s-au realizat numeroase alte proiecte regionale între ţări cu nivele diferite de dezvoltare – dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Integrarea sub-regională între ţări în curs dezvoltare şi diferite ţări în tranziţie a luat amploare. Există o accentuare a liberalizării investiţiilor şi serviciilor în cadrul grupărilor regionale, o dezvoltare a cooperării tehnologice ca şi o armonizare graduală a politicilor naţionale cu impact asupra comerţului şi investiţiilor.

Acordurile regionale tind să includă tot mai mult noi sfere de activitate, precum protecţia mediului, concurenţa, standardele de muncă, liberalizarea pieţelor forţei de muncă la nivel regional şi integrarea monetară. Toate aceste schimbări reflectă dorinţa multor guverne de a avea oportunităţi pentru a se dezvolta prin liberalizare şi a nu se bizui numai pe multilateralismul global (acordurile multilaterale globale).

1.2. Globalizarea economiei mondiale

Politicile de liberalizare au determinat lărgirea efectivă a spaţiului de acţiune disponibil pentru producători şi investitori, promovând procesul de globalizare la nivel mondial.

Percepţia actuală a producătorilor şi a investitorilor este că economia mondiala consta intr-o piaţă unică, cu o arie a producţiei la nivel regional sau cu subsectoare naţionale şi nu un set de economii naţionale legate prin schimburi comerciale şi fluxuri de investiţii. Totuşi, există diferenţe sensibile între gradele de globalizare reflectate prin comerţ, ISD şi fluxurile financiare internaţionale.

În ultimii 15 ani, volumul tranzacţiilor financiare internaţionale şi integrarea pieţelor financiare a ţărilor dezvoltate şi a celor în curs de dezvoltare într-un sistem financiar global s-a realizat în ritm mult mai rapid, comparativ cu integrarea mondială a celorlalte sectoare economice.

Comerţul internaţional şi producţia nu s-au dezvoltat în acelaşi ritm cu tranzacţiile financiare internaţionale, dar producţia realizată de corporaţiile transnaţionale a sporit mai rapid decât comerţul. Mai important este faptul că schimburile comerciale şi producţia integrată la nivel internaţional ale TNC au acţionat atât separat, cât şi interactiv, pentru creşterea interdependenţei economiilor în domeniul activităţilor de producţie, conducând la dimensiunea calitativă a globalizării.

1.2.1. Factori de determinare şi de stimulare a globalizării

Principalul factor care determină dezvoltarea procesului de globalizare în prezent este căutarea şi realizarea de profit pe piaţa internaţională, atât de către firmele private, cât şi de cele publice.

Eforturile lor sunt facilitate de progresele din domeniul tehnologiei informatice şi de scăderea costurilor de transport şi comunicaţie.

Firmele dezvoltă strategii care să le permită exploatarea tuturor surselor disponibile prin forţa concurenţei, astfel încât să-şi menţină sau dezvolte ponderea pe piaţa internaţională, să maximizeze profiturile în economia mondială prin schimbări tehnologice rapide, prin convergenţa preferinţelor consumatorilor şi liberalizarea fluxurilor de bunuri, servicii, capital şi tehnologie peste graniţele naţionale. Firmele minimizează costurile de tranzacţionare şi maximizează eficienţa şi profiturile, alegând modalităţile de efectuare a tranzacţiilor pe plan mondial ca şi distribuirea capitalului şi activităţii de producţie.

Cei mai cunoscuţi factori care în prezent promovează globalizarea, atât a producţiei, cât şi în domeniul financiar, sunt:

· recentele progrese ale tehnologiei informaticii (v. capitolele 6 şi 7 ale prezentului studiu);

· progresul tehnic, ce a condus la diminuarea sensibilă a costurilor de transport pentru mărfuri şi persoane;

· reducerea costurilor comunicaţiilor internaţionale;

· progresele tehnologice de producţie, care au făcut posibilă descompunerea proceselor de producţie. Cadrul de acţiune a diviziunii internaţionale a muncii şi a tranzacţiilor internaţionale financiare a fost în consecinţă lărgit în mod considerabil.

Scăderea accelerată a costurilor de transport şi comunicaţii internaţionale şi posibilitatea descompunerii proceselor de producţie au condus la comercializarea unui mare număr de bunuri şi servicii care înainte nu erau comercializabile şi a accelerat procesul de internaţionalizare a producţiei şi serviciilor.

Utilizarea unităţilor străine de producţie, implementate prin investiţiile străine directe, a fost facilitată de progresul ştiinţei managementului, care a stimulat abilitatea firmelor de a dezvolta structuri manageriale capabile să lucreze cu multe unităţi de producţie localizate (amplasate) la mari distanţe pe glob.

Experţii UNCTAD consideră însă că cel mai important factor care a permis globalizarea rapidă a fost revoluţia semi-conductorilor, tehnologia microchip-urilor şi aplicaţiile lor în combinaţie cu progresul tehnic din telecomunicaţii. Având posibilitatea de a transmite cantităţi practic nelimitate de date la costuri foarte scăzute, firmele pot cu uşurinţă să-şi diversifice geografic variatele stadii de producţie fără a pierde controlul managerial.

Toţi aceşti factori au avut totodată un pronunţat impact asupra globalizării tranzacţiilor financiare, permiţând instituţiilor financiare să fie informate imediat asupra condiţiilor de pe pieţele din întreaga lume şi să poată face calcule detaliate, necesare pentru identificarea oportunităţilor de profit prin alocarea de capital în diferite zone ale globului.

Se consideră că globalizarea financiară este în continuare facilitată de extinderea mass-mediei financiare şi de afaceri, ca şi de acceptarea limbii engleze ca limbă a afacerilor internaţionale.

1.2.2. Liberalizarea, globalizarea şi dezvoltarea

1.2.2.1. Rolul statului

Mecanismele pieţei joacă un rol tot mai important în procesul dezvoltării, iar rolul guvernelor s-a schimbat progresiv, asigurând mediul de afaceri corespunzător pentru întreprinderile private, facilitând stabilirea şi dezvoltarea afacerilor private. Experţii de la UNCTAD consideră că aceasta nu înseamnă că statul are un rol pasiv şi indirect.

Multe guverne din ţări dezvoltate şi în curs de dezvoltare au adoptat cu succes intervenţii politice active, pentru:

a influenţa rata economisirilor şi a investiţiilor;

a promova funcţionarea eficientă a pieţelor;

a îmbunătăţi accesul pe pieţele internaţionale şi difuzarea tehnologiei;

a promova capacităţile necesare de producţie şi servicii;

a crea cele mai bune condiţii posibile pentru competitivitatea firmelor.

Se consideră că asemenea politici sunt deosebit de importante pentru ţările în curs de dezvoltare, unde întreprinderile au nevoie să-şi construiască capacităţile în vederea participării depline şi efective la producţia şi comerţul internaţional. În această grupă de ţări, promovarea întreprinderilor mici şi mijlocii este deseori o componentă deosebit de importantă a politicilor guvernamentale pentru stimularea dezvoltării.

Un rol nou, dar nu mai puţin important, al statului în promovarea dezvoltării este orientarea către forţele pieţei, ca mijloc primar de alocare a resurselor şi de organizare a activităţii economice.

Guvernele încurajează antreprenoriatul, promovează dezvoltarea resurselor umane, dezvoltă şi menţin infrastructurile orientate internaţional şi asigură libertatea fluxurilor de informaţii. Guvernele asistă totodată pe principalii actori de pe piaţă – producătorii şi consumatorii – pentru a se adapta la cerinţele unei pieţe competitive, facilitând calificarea forţei de muncă şi disponibilităţile de servicii pentru sprijinirea întreprinderilor.

Există o tot mai mare recunoaştere, în numeroase ţări, a faptului că ar trebui descurajate intervenţiile guvernamentale în sfera economică, intervenţii care promovează sau perpetuează “rent seeking” (favorizarea situaţiei economice a unor sectoare în dauna altora). Pentru cazul României, problema este rezolvată în capitolul 14.

Avându-se în vedere experienţa ţărilor est-asiatice, se recunoaşte pe plan mondial că guvernele pot promova politici active pentru stimularea capacităţilor întreprinderilor şi corporaţiilor de a atinge competitivitate pe plan internaţional şi pot adopta politici specifice pentru creşterea ratei economisirilor şi investiţiilor. În ţările din Asia de Sud-Est, s-au utilizat politici de creştere a ratei de acumulare, care au promovat schimbările tehnologice, competitivitatea internaţională şi dezvoltarea industrială.

1.2.2.2. Tipuri de oportunităţi induse de globalizare

a) Oportunităţi în comerţul internaţional

Procesele de liberalizare şi de globalizare deschid noi oportunităţi pentru dezvoltare. Succesul Rundei Uruguay a determinat extinderea pieţelor internaţionale disponibile pentru potenţialii exportatori din ţările în curs de dezvoltare şi din ţările în tranziţie.

Fluxul tot mai mare de investiţii străine directe oferă oportunităţi sporite pentru finanţarea investiţiilor cu fonduri din afara ţării, iar alteori – şi, poate, şi mai important – asigură accesul la tehnologii, calificarea forţei de muncă şi practici manageriale care contribuie la dezvoltare. Totodată, creşterea acelerată a fluxurilor de capital de portofoliu lărgeşte posibilităţile firmelor de a-şi asigura propriile necesităţi financiare prin pieţele de capital, în condiţii atractive.

Într-o analiză a secretariatului UNCTAD (1996), se arată că rezultatul Rundei Uruguay este într-adevăr deschiderea oportunităţilor comerciale, determinate în primul rând de reducerea taxelor vamale. În principalele ţări industriale tariful mediu de import la produsele industriale se reduce cu 40%, de la 6,3% la 3,7%, iar accesul produselor exonerate de taxe vamale (duty-free) îşi majorează ponderea de la 20 la 43%.

Noi oportunităţi comerciale derivă şi din faptul că Runda Uruguay a rezolvat probleme ale zonelor şi sectoarelor care au fost până atunci lipsite de consensul internaţional şi au dat naştere la creşterea măsurilor protecţioniste discriminatorii şi la tensiuni în comerţul internaţional. (Acestea se referă îndeosebi la acordurile de salvgardare, subvenţii şi măsuri de retorsiune în industria textilă şi de confecţii).

b) Oportunităţi furnizate prin internaţionalizarea producţiei

O sursă potenţială de oportunităţi pentru creştere şi dezvoltare economică, derivate din globalizare, este constituită de producţia internaţională, inclusiv producţia corporaţiilor transnaţionale (TNC).

TNC pot aduce pachete mobile de capital, tehnologie, capacităţi tehnologice şi manageriale, calificarea forţei de muncă şi localizarea (reamplasarea) activelor de la firma “mamă” la firma gazdă, care generează bunuri şi servicii. Componentele pachetului furnizat de TNC constituie resurse importante care pot contribui la creşterea economică şi dezvoltarea ţării respective. Una dintre aceste resurse este capitalul de finanţare a investiţiilor.

Investiţiile străine directe (ISD) au devenit o componentă importantă pe termen lung a fluxului net de resurse în ţările în curs de dezvoltare. Numai în perioada 1985-1993, rata fluxurilor ISD faţă de formarea capitalului fix în ţările în curs de dezvoltare a sporit de la 2 la 7%, ocupând o pondere mai mare decât în ţările dezvoltate.

Producţia internaţională poate constitui o sursă de oportunităţi pentru ţări, contribuind la dezvoltarea şi întărirea capacităţilor tehnologice şi organizatorice. Aceste capacităţi care determină modul în care resursele tangibile şi intangibile se transformă în produse şi servicii intermediare şi finite sunt considerate a fi determinanţii progresului economic al ţărilor la ora actuală.

Experţii Naţiunilor Unite consideră că, pentru ţările în curs de dezvoltare, ca şi pentru ţările în tranziţie, internaţionalizarea producţiei oferă următoarele avantaje potenţiale:

Accesul la tehnologie. Capacităţile tehnologice şi organizaţionale fiind încă puternic concentrate în ţările dezvoltate, ţările mai puţin dezvoltate ar trebui să se bizuie pe sursele străine pentru a accede la tehnologia necesară dezvoltării rapide. Printre aceste surse străine, corporaţiile transnaţionale sunt deosebit de importante, deţinând circa trei pătrimi din activităţile de cercetare-dezvoltare (C&D) efectuate în ţările cu economie de piaţă. În acest fel, producţia şi activităţile de C&D ale acestor firme sunt considerate “vehicule importante” pentru diseminarea tehnologiei, capacităţilor şi calificării forţei de muncă.

Asigurarea în continuare a progresului tehnologic. Corporaţiile transnaţionale furnizează oportunităţi pentru ţările în care activează pentru adăugarea la tehnologiile existente a factorilor de progres tehnic. Succesul realizării acestor oportunităţi depinde de abilitatea ţărilor de a atrage investiţii străine directe, care să le asigure componentele tehnologice şi organizatorice necesare, pe care apoi să le exploateze prin eforturi proprii de învăţare şi diseminare a cunoştinţelor, capabilităţilor şi calificării pe care internaţionalizarea producţiei le furnizează.

1.3. Impactul globalizării asupra dezvoltării întreprinderilor din ţările în curs de dezvoltare şi din ţările în tranziţie

În deceniul actual, aproape toate ţările în curs de dezvoltare şi ţările în tranziţie au efectuat reforme instituţionale şi economice pentru a realiza un mediu de afaceri adecvat activităţii întreprinderilor. Aceste eforturi au început să dea roade, dar nu fără un grad de restructurare şi dislocare.

Liberalizarea pieţelor interne a încurajat în mare măsură sectorul privat. În unele cazuri, efectele sunt impresionante: ritmul mediu anual de creştere a producţiei a fost de două cifre în întreprinderile industriale private din multe ţări (în Asia şi America Latină, de exemplu).

Pe de altă parte, o mai mare libertate în activitatea antreprenorială a generat activitate economică criminală (gangsterism, extorcări de fonduri, evaziuni fiscale contrabandă ş.a).

Liberalizarea regimului comercial a condus la închiderea unor întreprinderi care nu au rezistat concurenţei externe, dar creşterea susţinută în ultimii ani a exporturilor ţărilor în curs de dezvoltare s-a datorat în mare parte întreprinderilor private, naţionale şi străine.

Întreprinderile noi înregistrate sau cele privatizate au fost stimulate să raţionalizeze metodele de producţie, dar, totodată, noile metode au condus la concedieri şi la creşterea somajului.

În multe ţări, reformele pieţei au fost implementate în contextul programelor de ajustări structurale. Deşi obiectivele programelor au fost realizate cu succes în unele ţări, în condiţiile unei creşteri economice scăzute, au fost descurajate cheltuielile de capital pentru achiziţionarea de echipamente, pentru extinderea capacităţilor şi explorarea de noi oportunităţi de afaceri.

Reducerea cheltuielilor publice a limitat investiţiile în unele sectoare de bază, ca infrastructura, cercetarea ştiinţifică şi tehnologică, pe care întreprinderile locale şi străine le solicitau pentru a putea opera profitabil.

În economiile în tranziţie, reformele au fost încetinite de necesitatea schimbării unor instituţii cu considerabilă dominanţă istorică, economică şi social-politică. Baza de producţie este învechită, aparţinând unei vechi orientări spre satisfacerea nevoilor militare şi în mai mică măsură a consumatorilor şi spre accentuarea îndeplinirii unui volum mare de producţie fără a se respecta standardele calitative (după sloganul cantitate, nu calitate).

Întreprinderile publice au avut de făcut faţă mai multor dificultăţi decât sectorul privat în procesul de adaptare la reformele pieţei. Parţial, acestea au fost cauzate de faptul că guvernele ţărilor în tranziţie s-au axat mai mult pe îmbunătăţirea performanţelor financiare decât pe îmbunătăţirea eficienţei.

Reducerea dimensiunii întreprinderilor din sectorul public a primit mai multă atenţie decât necesitatea îmbunătăţirii managementului, tendinţe criticate de experţii UNCTAD. În acelaşi timp ei arată că ţările în curs de dezvoltare au avut un succes limitat în reducerea mărimii relative a întreprinderilor publice.

Producţia multor ţări în curs de dezvoltare şi în tranziţie constă în general în “replica internă a produselor străine” pentru pieţele locale, care nu sunt destul de mari, astfel încât să permită utilizarea eficientă a întreprinderilor la întreaga capacitate. Costurile tind să devină excesive şi standardele de calitate par a fi aproape suficiente pentru consumatorii locali.

În contextul liberalizării şi globalizării, întreprinderile sunt nevoite să reacţioneze rapid şi să devină flexibile faţă de dinamica noilor tehnologii, care schimbă cererea pe piaţă şi stimulează apariţia unor noi competitori. Piaţa internaţională a stabilit standarde privind ambalarea, finisarea, stilul şi specificaţiile tehnice ale produselor industriale; întreprinderile din aceste grupe de ţări în dezvoltare trebuie să se pregătească pentru a le adopta şi a intra astfel cu produsele lor în circuitul internaţional.

Investitiile străine directe şi alte tipuri de colaborări cu firmele străine ajută la îmbunătăţirea competitivităţii, în special în sectorul industrial. Se poate afirma că toate ţările în tranziţie au cel puţin câteva proiecte de acest gen, dar multe ţări au fost dezamăgite de interesul scăzut pe care l-au primit din partea firmelor străine – sub forma investiţiilor, a societăţilor mixte (joint- venture), a furnizării de tehnologii, franchise, societăţi comerciale ş.a.

Deşi ţările în tranziţie au liberalizat cadrul legislativ pentru investiţii străine, partenerii străini nu au prezentat un mare interes datorită costurilor mari de tranzacţionare, a riscului, calificat drept “inerent”, în a investi, sau datorită partenerilor locali “slabi şi lipsiţi de experienţă”.

În opinia analiştilor occidentali, politicile naţionale ale ţărilor în tranziţie ar trebui să promoveze şi să susţină dinamismul întreprinderilor, întrucât numai forţele pieţei nu pot asigura stimulente suficiente pentru ca întreprinderile private să investească sau să inoveze.

Factorii pe care firmele şi, în general, piaţa ţărilor în tranziţie tind să-i ignore, includ:

prezenţa economiilor de scală;

calificarea riscantă şi nepredictibilă, ale cărei costuri diferă în funcţie de tehnologii şi care nu poate fi finanţată de firme sau de capitalul pieţei;

reducerea costurilor la alte firme, cu care o întreprindere este în relaţie directă, dar care nu se reflectă în preţurile curente de pe piaţă.

În aceste condiţii, adoptarea de către guvernele ţărilor în tranziţie a unor “politici prietenoase” faţă de piaţă poate ajuta la îmbunătăţirea potenţialului pieţelor, generând noi calificări ale forţei de muncă şi la creşterea profitabilităţii sectorului privat, prin diminuarea riscului investiţiilor.

Experienţa, care pe o periodă îndelungată a fost (şi este încă, în ansamblu) de succes a ţărilor est-asiatice atestă că este posibil să se influenţeze piaţa locală luând în considerare semnalele preţului, pentru a stabili priorităţile şi strategiile. În acest fel, politicile naţionale pot servi interesele pe termen lung ale întreprinderilor, ca şi ale întregii economii.

1.4. Provocări ale proceselor de globalizare şi liberalizare

Experţii occidentali analizează efectele pozitive, dar şi pe cele negative ale proceselor de globalizare şi de liberalizare.

Dintre cele mai importante consecinţe negative, sunt exemplificate: pierderea autonomiei politice în unele zone, la nivel naţional, care alterează scopul dezvoltării şi induce riscul instabilităţii şi disfuncţiilor, ca rezultat al deschiderii financiare, precum şi riscul marginalizării.

Cunoaşterea acestor consecinţe potenţiale este necesară pentru organismele decizionale din fiecare ţară implicată în procesele de liberalizare şi globalizare, astfel încât orice decizie să fie luată în deplină cunoştinţă de cauză.

a) Pierderea autonomiei politice

Raportul UNCTAD (1996) arată că politicile de liberalizare fiind implementate în cele mai multe ţări în curs de dezvoltare şi consolidate în baza disciplinelor multilaterale au efectul îngustării instrumentelor politice accesibile acestor ţări. În special Acordul Rundei Uruguay aduce un element de limitare a opţiunilor politice disponibile.

De exemplu, ţările în curs de dezvoltare nu pot, în baza acordului menţionat, să aibă politici de stimulare a industriei, aşa cum anterior asemenea politici au fost adoptate cu succes de ţările în dezvoltare din Estul Asiei. În special nu pot adopta măsuri menite să le sporească competitivitatea industiei şi exporturilor, măsuri precum: subvenţii la export, cerinţe de performanţă a investiţiilor, licenţe obligatorii. Tratamentul diferenţial şi mai favorabil acordat ţărilor în curs de dezvoltare a fost limitat la acordarea unor perioade mai lungi pentru implementarea obligaţiilor aplicabile tuturor ţărilor.

Pierderea autonomiei politice nu apare numai din obligaţiile asumate în cadrul acordurilor internaţionale. Creşterea deschiderii financiare şi inlăturarea barierelor din calea fluxurilor de capital conduc la întărirea legăturilor dintre pieţele financiare ale economiilor naţionale, reducând abilitatea guvernelor naţionale să utilizeze instrumente de politică macro-economică de influenţare a unor obiective, precum volumul producţiei, nivelul locurilor de muncă şi rata inflaţiei.

Aşa cum este acum stabilit, nu mai este posibilă o decuplare a ratelor naţionale ale dobânzilor de cele din exterior fără a afecta sume imense de fluxuri de capital şi valoarea externă a monedei naţionale. Încercările făcute până în prezent de unele ţări, de a lega cererea şi locurile de muncă prin deprecierea monedei naţionale, au dus la creşterea importului de inflaţie, în timp ce un accent mai mare pe stabilitatea cursului de schimb şi a preţului au făcut mai dificilă generarea de noi locuri de muncă.

b) Riscul instabilităţii şi întreruperii dezvoltării

Pe măsură ce multe ţări din Asia şi America Latina s-au integrat progresiv în reţeaua globală de pieţe financiare, ele au realizat nu numai mari influxuri de capital, dar şi sentimentul volatilităţii, schimbând brusc atitudinea sau mai ales sentimentele faţă de investitorii străini. Oamenii politici au devenit acum mult mai atenţi cu problemele ce pot fi asociate marilor variaţii de influxuri de capital de portofoliu, datorită problemelor pe care le pot ridica managementului macro-economic influxurile mari şi neaşteptate.

Când variaţiile influxului de capital sunt mari acestea implică de obicei pierderea influenţei autorităţilor asupra ratei interne a dobânzilor, a cursului de schimb sau a amândorura. Aceasta prezintă riscul creării de dubii în mintea investitorilor din sectorul privat asupra capacităţii autorităţilor de a menţine un mediu macro-economic stabil şi predictibil.

c) Fenomenul de marginalizare

Unele ţări în curs de dezvoltare nu au avut capacitatea de a beneficia de pe urma procesului de globalizare, cunoscând fenomenul de marginalizare, fenomen determinat, inter-alia, de următorii factori:

· Impedimente privind oferta. Insuficienta capacitate de a oferta sau dificultăţile structurale sunt o barieră în calea dezvoltării producţiei de produse primare tradiţionale şi ne-tradiţionale. Alte constrângeri privind oferta includ: slaba capacitate tehnologică, lipsa antreprenoriatului, marketing-ului şi calificării tehnice a forţei de muncă, lipsa controlului de calitate, a finanţării pe termen lung, creditul comercial scump şi cadrul legal netransparent.

Rezultatele preliminare ale unui studiu privind sistemele financiare în 4 ţări africane – Zambia, Uganda, Malawi şi Tanzania – sugerează că există foarte puţine resurse financiare disponibile pentru micile întreprinderi şi pentru investitorii pe termen lung. Deficienţele în infrastructură sunt, de asemenea, constrângeri majore, în special ca urmare a programelor de limitare a cheltuielilor publice.

· Dependenta de produse. Multe ţări în curs de dezvoltare sunt dependente de produsele ne şi semi-fabricate, atât la producţie cât şi la export. Această dependenţă reprezintă o constrângere majoră pentru a se beneficia de avantajele oportunităţilor comerciale rezultate din liberalizare şi globalizare. Preţurile produselor primare sunt mai volatile comparativ cu cele ale produselor industriale şi, în plus, au tendinţa de scădere în termeni reali (aşa cum se întâmplă în ultimele decenii). Aceste caracteristici nefavorabile au implicaţii externe şi interne, generând efecte adverse asupra creşterii economice, asupra stabilităţii macro-economice şi lipsa de credibilitate a ţărilor exportatoare de materii prime.

În afara acestor factori la nivel macro, necesitatea de a vinde competitiv pe o piaţă în scădere afectează producătorii la nivel micro, producţia produselor primare în ţările sărace fiind inelastică faţă de preţ.

CAPITOLUL 2. COMPETITIVITATEA ÎN CONDIŢIILE GLOBALIZĂRII

2.1. Noua dinamică a dezvoltării întreprinderilor şi a concurenţei

Globalizarea şi liberalizarea economiei mondiale, facilitate prin progresul rapid al tehnologiilor informatice şi de comunicaţii, crează o nouă dinamică a dezvoltării întreprinderilor şi a concurenţei.

Aceste forţe modifică profund organizarea întreprinderilor, organizarea producţiei, comercializării şi a distribuţiei la nivel naţional şi mondial.

Totodată, aceste forţe redefinesc noţiunea de mărime a întreprinderii ca unitate competitivă, obligând întreprinderile să găsească organizarea cea mai eficientă în domeniul lor specific. Se porneşte de la o mare diversitate de strategii de organizare, precum: integrarea verticală, specializarea, sub-contractarea, parteneriatul.

În acest fel, întreprinderile modifică totodată şi natura concurenţei, care cuprinde tot mai mult, la nivel internaţional, relaţiile inter-sectoriale şi intra-sectoriale.

Evoluţia concurenţei pune accent nu numai pe raportul calitate-preţ, dar şi pe capacitatea întreprinderii de a inova şi a se adapta la evoluţia condiţiilor şi a cererii.

În această optică, competitivitatea la nivelul întreprinderii se concretizează în capacitatea de a produce bunuri şi servicii, putând face faţă concurenţei internaţionale, prin întărirea capacităţilor tehnologice [UNCTAD, 1997].

În această privinţă, natura sectorului de care aparţine întreprinderea joacă un anumit rol; cu cât acest sector este mai novator şi concurenţial, cu atât este mai uşor pentru întreprindere să se adapteze şi să rămână competitivă, exploatând externalităţile (consecinţele necontabilizabile ale unor modificări în mediul economic exterior) sau “efectele de difuzare a cunoştinţelor” prin cooperare intra-sectorială.

Importanţa inovării şi costul său pentru C&D au generat un fenomen dual, de cooperare şi concurenţă [Mytelka, 1996]. De exemplu, întreprinderile care cooperează în activitatea de C&D pentru dezvoltarea unui produs comun, cu norme comune, pot deveni apoi concurente cu alte întreprinderi pentru fabricarea şi comercializarea produsului final.

2.2. Competitivitatea şi rolul inovării

Întreprinderile din ţările în dezvoltare şi din ţările în tranziţie, ca şi din ţările dezvoltate, sunt supuse unor noi forme de concurenţă.

Dacă înainte de procesul de liberalizare întreprinderile erau protejate pe pieţele locale, liberalizarea a modificat regulile jocului, extinzând concurenţa internaţională pe pieţele naţionale.

În noul mediu economic mondial, oferta pentru consumatori s-a diversificat, ca şi preferinţele acestora, ceea ce sporeşte intensitatea concurenţei dintre întreprinderi.

Din acest punct de vedere, competitivitatea se realizează prin stabilirea unor reţele de distribuţie eficiente, prin sisteme de livrare rapidă şi printr-o mai bună cunoaştere a furnizorilor de tehnologie, a concurenţilor şi a cerinţelor consumatorilor.

Capacitatea de a răspunde la aceste cerinţe prin adaptarea la evoluţia pieţelor a devenit un element esenţial al competitivităţii, care necesită capacităţi de inovare [Mytelka, 1996].

Termenul de inovare este definit ca “procesul prin care întreprinderile ajung la concepte şi metode de producţie a bunurilor şi serviciilor care sunt noi pentru ele, deşi bunurile şi serviciile sunt sau nu sunt noi pentru concurenţii lor, locali sau străini” [Ernst, Mytelka şi Ganiatsos, 1997]. O asemenea definiţie a inovării pune în lumină procesul de învăţare la nivelul întreprinderii şi rolul său potenţial în dezvoltarea capacităţilor tehnologice locale şi al competitivităţii.

De notat că, în prezent, gestiunea inovării interesează nu numai toate stadiile de producţie, dar se extinde dincolo de frontierele întreprinderii. Organizarea inovării ca un proces social de învăţare se realizează prin gestionarea interacţiunilor complexe cu furnizorii şi utilizatorii, cu infrastructura ştiinţifică şi tehnologică locală.

Pe scurt, elementele cheie ale dezvoltării întreprinderilor şi ale competitivităţii lor în mediul economic mondial în rapidă schimbare, sunt capacităţile:

de a se adapta la noile condiţii de pe piaţă;

de a identifica noi debuşeuri;

de a induce inovările în cadrul întreprinderii, permiţând exploatarea debuşeurilor;

de a reduce cât mai mult posibil costurile de comercializare şi de dezvoltare a tehnologiei prin utilizarea reţelelor şi stabilirea de legături cu alte întreprinderi.

Toate acestea semnifică faptul că întreprinderea trebuie să aibă capacitate de planificare strategică. (Cu toate că, în România, termenul de “planificare” provoacă, încă, repulsie, pe plan mondial nu se concepe o activitate economică, publică sau privată, fără recurgerea la planificare, pe diferite orizonturi de timp.)

2.3. Competenţa tehnologică şi avantajul competitiv

Teoria competenţei tehnologice formează o parte a abordării avantajului competitiv, pe care firmele îl deţin dacă au posibilităţi inerente de dezvoltare, şi nu dacă pur şi simplu răspund condiţiilor în schimbare ale pieţelor externe.

Competenţa tehnologică cuprinde toate schimbările ce se operează asupra condiţiilor actuale de producţie, care în timp conduc la creşterea productivităţii inputurilor şi la realizarea de produse noi [Cantwell, 1993].

Deci, tehnologia fizică de producţie este interdependentă cu organizarea şi managementul producţiei, asfel încât competenţa tehnologică este complementară şi comună cu capacitatea organizatorică şi calificarea managerială. Tehnologia oricărei firme este produsul căutărilor permanente pentru îmbunătăţiri şi al procesului de învăţare.

2.4. Experienţa Asiei de Est în creşterea competitivităţii

Experienţa de succes a ţărilor est-asiatice conţine unele elemente care în prezent nu mai pot fi aplicate, ca urmare a angajamentelor asumate de ţările membre ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului (condiţiile sunt altele, atât pe planul culturii şi al politicii naţionale interne, cât şi privind situaţia comercială internaţională, care este astăzi mult diferită faţă de cea din perioada de demarare a politicilor economice specifice din aceste ţări).

Cu toate că nu constituie un model de copiat, experienţa acestor ţări conţine multe trăsături relevante pentru dezvoltarea şi creşterea competitivităţii oricărei întreprinderi din lume.

Menţionăm principalele elemente ale schimbărilor ce au condus la dezvoltarea rapidă a întreprinderilor, la creşterea competitivităţii acestora, precum şi la creştere economică accelerată în ţările respective:

guvernele ţărilor din regiune au adoptat politici macro-economice şi de curs de schimb valutar, care să asigure stabilitatea necesară investiţiilor profitabile, economisiri mari şi o rapidă creştere economică;

economisirile au fost canalizate prin sistemul bancar spre întreprinderi;

creditele subvenţionate de stat au fost date condiţionat la întreprinderi, după criteriul performanţei / competitivităţii. Disponibilizarea creditelor subvenţionate a permis celor cu experienţă în management, în multe cazuri – dobândită în cadrul filialelor corporaţiilor transnaţionale, să-şi creeze propria societate mică sau mijlocie;

politicile protecţioniste adoptate le-au asigurat îndeplinirea scopului de cunoaştere tehnologică în industriile în dezvoltare. Accentul s-a pus pe stabilirea furnizorilor locali, din care mulţi erau întreprinderi mici şi mijlocii legate de mari firme prin aranjamente contractuale. Furnizarea de know-how tehnologic asociat acestor relaţii inter-firme a contribuit la progresul tehnologic;

structura tehnologiei importate şi capitalul au variat de la o ţară la alta. În timp ce Coreea, urmând exemplul Japoniei, a fost selectivă în privinţa permiterii investiţiilor străine, Taiwan nu a discriminat între investiţiile interne şi cele străine, cu excepţia unor sectoare industriale. Singapore s-a bizuit pe ISD, ca mijloc de import a tehnologiei;

în toate ţările, politicile guvernamentale au stimulat potenţialul de învăţare al producătorilor. S-au efectuat investiţii publice şi private pentru crearea de institute şi şcoli de calificare, care au format cadrele de tehnicieni de nivel mediu şi superior. Datorită ritmului înalt de creştere a salariilor reale, familiile aveau stimulente şi mijloace pentru a investi în educaţia copiilor lor;

printr-un sistem de taxe stimulative şi prelevări, guvernele au promovat calificarea în cadrul firmelor autohtone, care suplimenta calificările furnizate de filialele corporaţiilor transnaţionale. În unele ţări, precum Singapore, guvernele au cooperat cu corporaţiile transnaţionale, stabilind facilităţi de calificare pentru unele industrii.

au fost alocate mari sume pentru finanţarea C&D; cercetarea şi dezvoltarea au fost încurajate prin acordarea de avantaje fiscale şi alte stimulente, cu condiţia de a promova competitivitatea, în mod distinct, pentru industriile aflate în cele trei stadii: avânt, maturizare, declin;

sectoarele cu potenţial de creştere accentuată a productivităţii au fost încurajate să exporte; în acest scop au fost exonerate de taxe vamale la import, au primit credite cu dobânzi preferenţiale şi alte scutiri de taxe;

guvernele au investit sume importante pentru a crea infrastructura necesară sub forma sistemelor de telecomunicaţii, energie electrică ieftină şi suficientă, şosele şi alte facilităţi de transport.

Răspunsul firmelor est-asiatice la oportunităţile create

La început accentul s-a pus pe principiul “învăţând şi făcând” şi s-au aplicat tehnologiile importate pentru producţia destinată pieţei interne.

Treptat, aceasta a condus la achiziţionarea de capacităţi care să facă schimbări şi îmbunătăţiri ale facilităţilor productive şi să realizeze inovări prin schimbarea engineering-ului. Toate aceste elemente au întărit abilitatea firmelor de a răspunde concurenţei de pe piaţa internaţională, producând – pentru segmente specializate de produse – şi produse ce încorporează un grad intensiv de cunoştinţe.

CAPITOLUL 3. PRINCIPALELE FORŢE DE MODELARE A GLOBALIZĂRII

Între forţele care contribuie la globalizarea economiei mondiale ne vom axa pe cele care au impactul cel mai puternic - investiţiile străine directe şi formele principale de concretizare a acestora: fuziunile şi achiziţiile de firme, acordurile transfrontaliere inter-firme şi parteneriatele strategice, corporaţiile transnaţionale.

3.1. Investiţiile străine directe (ISD)

Experţii Naţiunilor Unite consideră că investiţiile străine directe constituie principala forţă care dă formă globalizării.

Influxurile de investiţii în 1995 au sporit cu 40%, ajungând la un nivel record de 315 miliarde $. Ţările dezvoltate constituie principala forţă care a contribuit la atingerea acestui nivel record al fluxurilor de ISD, investind 270 miliarde $ (o creştere de 42% faţă de anul anterior) şi primind 203 miliarde $ (cu 53% mai mult).

Anul 1996 a înregistrat un nou nivel record al investiţiilor străine, corporaţiile transnaţionale răspunzând la creşterea economică şi continua liberalizare pe plan mondial, prin extinderea operaţiunilor în străinătate. Influxurile de ISD au sporit, ca urmare, cu 10%, atingând 349 miliarde $. Această creştere a depăşit creşterea valorii nominale a produsului intern brut la scară mondială, precum şi creşterea valorii comerţului internaţional (care au sporit cu 6,6% şi respectiv 4,5%).

3.1.1. Tendinţe ale investiţiilor străine directe pe regiuni

Fluxurile de investiţii sunt concentrate în puţine ţări. Cele mai mari zece ţări gazdă ale investiţiilor străine au primit în 1995 două treimi din totalul influxului mondial, în timp ce cele mai mici 100 de ţări primitoare deţin 1%.

Investiţiile efectuate în cele 10 ţări din top sunt mult mai importante pentru economiile lor, comparativ cu cele 100 de ţări mici primitoare.

În cazul investitorilor străini există, de asemenea, o puternică concentrare, numai 5 ţări – SUA, Germania, Marea Britanie, Japonia şi Franţa – furnizând două treimi din suma totală a investiţiilor efectuate în 1995.

În anul 1996, ţările dezvoltate au investit în străinătate 295 miliarde $ şi au primit 208 miliarde $ (comparativ cu 291 miliarde $ şi respectiv 205 miliarde $ în 1995).

Statele Unite au absorbit 25% din investiţiile străine realizate pe plan mondial şi au fost totodată cel mai mare investitor străin, urmat de Marea Britanie, Germania, Franţa şi Japonia.

Uniunea Europeană este cea mai mare regiune investitoare şi primitoare de investiţii. Uniunea Europeană deţine jumătate din investiţiile efectuate în ţările în curs de dezvoltare.

Ţările în curs de dezvoltare au investit în străinatate 51 miliarde dolari în 1996, primind 129 miliarde $ (comparativ cu 47 miliarde $ şi respectiv 96 miliarde $ în 1995). În acest fel, ponderea ţărilor în curs de dezvoltare în influxurile mondiale de ISD a sporit de la 30% la 37% în 1996.

China este cel mai mare beneficiar de ISD în rândul ţărilor în curs de dezvoltare şi a doua, după SUA, pe plan mondial.

Fluxurile de ISD în Ţările Central şi Est-Europene s-au redus în 1996, după ce cu un an înainte se dublaseră, atingând 12 miliarde $. Succesul anului 1995 s-a datorat valului de privatizări şi redresării economice în unele ţări (Polonia, Cehia). Ungaria şi Cehia au deţinut cea mai mare parte a investiţiilor, determinate de privatizare. Influxul de ISD în aceste ţări s-a triplat în 1995, când au totalizat 3,5 şi respectiv 2,5 miliarde dolari.

Anul 1996 a adus însă unele schimbări, în sensul reducerii ISD în Ungaria (la 3 miliarde $) şi Cehia (la 1 miliard $), ca urmare a reducerii investiţiilor străine pentru privatizare.

În opinia specialiştilor, reducerea ISD din 1996 ar reflecta şi problemele acestor ţări legate de perioada de tranziţie la economia de piaţă. În condiţiile unei instabilităţi economice, unii investitori consideră că s-a supraestimat potenţialul regiunii de a absorbi investiţii străine şi ca urmare s-au retras temporar.

În ceea ce priveşte România şi Bulgaria, ţări care au întârziat procesele tranziţiei comparativ cu Polonia, Cehia, Ungaria, se găsesc în prezent în plin proces de privatizare, astfel încât analiştii de piaţă (din sursele bibliografice accesibile) au considerat că boomul investiţiilor străine în aceste ţări se va situa în perioada 1997-1999, previziune care, până la data prezentei lucrări, nu se confirmă încă.

În Rusia, în pofida problemelor economice şi incertitudinii reformei, fluxurile de ISD s-au dublat.

Uniunea Europeană continuă să deţina cea mai mare parte a fluxurilor de investiţii în ţările central şi est-europene (TCEE). Pe ţări de destinaţie, Uniunea Europeană acoperă trei sferturi din stocul de investiţii din Ungaria şi Bulgaria, două treimi din cele ale Cehiei, Poloniei, Slovaciei şi Sloveniei şi peste 50% din stocurile de investiţii ale Republicilor Baltice.

Statele Unite sunt al doilea furnizor de ISD pentru ţările europene în tranziţie (contribuind cu 15% la stocurile de investiţii străine ale acestora), în timp ce Japonia este puţin implicată în zonă (1%).

O pondere mică, dar în creştere este deţinută de investiţiile intra-regionale, îndeosebi între ţările CSI. Pe măsură ce începe redresarea economică în zonă, multe firme au început să-şi refacă reţelele de export în alte ţări în tranziţie, utilizând relaţiile şi pieţele deja cunoscute. Mai mult, în afara dezvoltării comerţului intra-regional, au fost făcute investiţii străine intra-regionale, încheindu-se acorduri bilaterale. Importanţa crescândă a acordurilor bilaterale de investiţii este reflectată de faptul că 16% din acordurile bilaterale încheiate de ţările central şi est-europene sunt efectuate cu celelalte ţări din regiune, cele mai multe încheiate în 1996. România şi Polonia au cele mai multe acorduri de acest tip, urmate de Cehia, Ungaria şi Ucraina.

3.1.2. Efectul investiţiilor străine asupra creşterii economice din TCEE

Mulţi investitori străini s-au grăbit, la începutul anilor ’90, să îşi facă simţită prezenţa în ţările est europene, dar numai după ce procesul de tranziţie s-a conturat mai mult şi creşterea negativă a fost înlocuită de creştere economică pozitivă, companiile transnaţionale au început să investească mai mult în regiune.

Analiştii UNCTAD susţin că investitorii străini au discriminat economiile TCEE, investind în primul rând în ţările cu performanţe economice şi acolo unde procesul de privatizare părea că nu are cale de întoarcere.

Între ţările membre ale Grupului de la Vişegrad, Polonia a fost prima care a adoptat o tranziţie de soc şi prima care a primit importante fluxuri de investiţii străine. Influxul a crescut continuu, stabilizându-se la un nivel mai mic decât al Ungariei şi Cehiei.

În Cehia şi Ungaria investiţiile au fost mai volatile, datorită faptului că au fost în mai mare măsură legate de privatizare. De exemplu, peste 70% din investiţiile străine din Ungaria au fost legate în 1993 de privatizare, iar în 1995 creşterea investiţiilor străine directe a fost legată de privatizarea întreprinderilor de utilităţi publice şi de telecomunicaţii.

În Cehia, 60% din influxul de investiţii a fost legat în 1995 de privatizarea companiei de telecomunicaţii şi a unei importante rafinării.

Ţările din Grupul Vişegrad, cu cele mai mari ritmuri de creştere economică, au deţinut 65% din fluxul de investiţii străine în regiune.

Concluzia experţilor occidentali este că în TCEE există o corelaţie directă între fluxul de investiţii străine şi creşterea economică.

3.1.3. Investiţiile străine directe reflectă dezvoltarea infrastructurii

Noile oportunităţi în infrastructură, determinate parţial de liberalizare şi dereglementare şi parţial de interesul guvernelor manifestat tot mai mult pentru firmele străine cu capital şi tehnologie, au contribuit la atingerea unor niveluri record ale investiţiilor străine directe.

Infrastructura, în special comunicaţiile, au atras ISD în valoare anuală de circa 7 miliarde $ la începutul anilor `90. Totuşi, această cifră reprezintă numai o fracţiune din cererile totale de investiţii în infrastructură, multe dintre ele rămânând fără sprijin.

Se estimează că, în deceniul următor, necesarul de investiţii pentru infrastructură va fi de 1.400 miliarde $ în Asia de Est, de 700 miliarde $ în China şi de 600-800 miliarde $ în America Latină [WIR, 1996].

Pentru Statele Unite, cel mai mare investitor în afara graniţelor sale, ponderea industriilor de infrastructură în totalul investiţiilor sale a fost în medie de 4,9% pe an în intervalul 1992-1994. Corporaţiile transnaţionale americane au investit în infrastructură peste 14 miliarde $ numai în 1994. Analiştii consideră că, deşi cifra absolută e mare, ponderea acestor investiţii în stocul total de investiţii în străinătate, de numai 2,3%, este mică în comparaţie, de exemplu, cu aceleaşi date ale anului 1940; atunci, mai mult de o treime din stocul de ISD ale SUA în America Latină au fost alocate pentru infrastructură. Valurile de naţionalizări şi expropieri ce au urmat apoi în această zona a dus la declinul dramatic al investiţiilor, tendinţă ce abia recent a fost inversată.

În pofida nivelului scăzut al fluxurilor de ISD în infrastructură, se apreciază că, în viitor, există posibilitatea implicării în mai mare măsură a corporaţiilor transnaţionale. Deşi costurile fixe sunt ridicate, multe proiecte de infrastructură sunt atractive pentru investitorii străini.

3.1.4. Schimbarea cadrului legislativ în vederea stimulării investiţiilor străine directe

Liberalizarea continuă să faciliteze creşterea investiţiilor străine directe. În anul 1996 au avut loc 98 de schimbări în favoarea liberalizării investiţiilor străine în 65 de ţări, din care 10 dezvoltate şi 55 în curs de dezvoltare.

În ţările în curs de dezvoltare aceste schimbări includ deschiderea industriilor spre ISD (a industriilor care până atunci fuseseră închise), abolirea sau reducerea procedurilor de aprobare, prevederea unor stimulente şi stabilirea unor scheme speciale de liberalizare.

Stimulentele introduse de ţările în curs de dezvoltare în 1996 au fost îndreptate mai mult spre dezvoltare regională, totodată, însă, aceste stimulente au fost raţionalizate şi diminuate ca număr. Ca urmare, ponderea schimbărilor în direcţia reducerii stimulentelor a fost de 7% din numărul total de reglementări schimbate (5% în 1995).

În 1996 au fost introduse numeroase pachete de reglementări pentru stimularea ISD în zonele economice speciale şi regiunile speciale, atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare.

Dorinţa guvernelor de a facilita investiţiile străine directe este reflectată şi de creşterea accentuată a numărului de tratate bilaterale de investiţii (TBI), pentru protejarea şi promovarea investiţiilor. Potrivit statisticilor internaţionale, la 1 ianurie 1997 în lume existau 1330 de TBI, implicând 162 ţări, comparativ cu 400 la începutul anilor `90. Mai mult de două treimi au intrat în vigoare la începutul acestui deceniu, iar 180 numai în 1996.

Structura TBI s-a schimbat totodată considerabil. Dacă înainte de 1990 aproape toate aveau ca partener o ţară dezvoltată, în 1996 numai 62% (sau un număr de 822 de tratate bilaterale) implicau o ţară dezvoltată.

Ţările Central şi Est Europene au adoptat practicarea unor asemenea tratate la sfârşitul anilor `80, multe încheiate între ele, dar şi cu ţările dezvoltate şi cu cele în curs de dezvoltare.

Analiştii UNCTAD citează România, cu cele 82 TBI în 1996, ca având mai multe tratate bilaterale de investiţii decât oricare altă ţară care nu este membră OECD. Tendinţa generală a tratatelor bilaterale pentru investiţii în ţările în tranziţie reflectă dorinţa de protejare a investiţiilor străine directe şi reducerea diferenţei – faţă de alte ţări – în protecţia investiţiilor, în timpul reformării legislaţiei naţionale.

Tipurile de schimbări legislative efectuate în 1996

Din cele 138 de schimbări legislative concretizate în 114 măsuri aplicate în 65 de ţări, 34% au fost direcţionate spre aplicarea mai multor stimulente pentru atragerea investiţiilor străine; 25% pentru condiţii mai liberale; 8% pentru mai multe măsuri de promovare a ISD, în afara stimulentelor; câte 7% pentru mai multe măsuri de liberalizare a aprobării investiţiilor străine; pentru reglementări mai liberale legate de proprietatea străinilor; pentru mai puţine stimulente; câte 4% din schimbări s-au referit la: mai puţin control al ISD; mai multe garanţii pentru investitorii străini.

3.2. Fuziunile şi achiziţiile de firme (Mergers and Acquisitions – M&A)

Nivelul record al fluxurilor de ISD în anii 1995 şi 1996 reflectă faptul că un număr tot mai mare de firme, inclusiv din ţările în curs de dezvoltare, devin tot mai active pe plan global, ca răspuns la presiunile concurenţei, la liberalizare şi la deschiderea unor noi zone de investiţii.

Aceste firme utilizează fuziunile şi achiziţiile unor alte firme (M&A) ca strategie centrală a corporaţiei pentru stabilirea facilităţilor de producţie în străinătate şi pentru protejarea, consolidarea şi progresul competitivităţii lor internaţionale.

În Europa de Vest, au fost vândute firme în afara graniţelor în valoare de 50 miliarde $ în 1995 şi au fost cumpărate altele de peste hotare în valoare de 66 miliarde $; multe din aceste tranzacţii au fost făcute la nivel regional şi anume în cadrul Uniunii Europene. Cele mai multe achiziţii au avut loc în Marea Britanie (24miliarde $) şi Franţa (10 miliarde $), iar cele mai mari achiziţii transfrontaliere au fost efectuate de Marea Britanie (18 miliarde $), Germania (15 miliarde $), Franţa (7 miliarde $).

Cel mai ridicat nivel al tranzacţiilor M&A în 1995 a fost însă realizat de SUA (ca singură ţară, nu regiune), cu fuziuni prin absorbţie de 49 miliarde $, efectuate de corporaţiile transnaţionale americane şi achiziţii de 38 miliarde $. Cea mai mare parte a fuziunilor prin absorbtie şi a achiziţiilor s-a făcut în industria petrolului şi gazelor.

Circa o zecime din vânzările M&A efectuate pe plan mondial au avut loc în ţările în curs de dezvoltare. Înainte de 1992, asemenea tranzacţii s-au datorat aproape în întregime privatizării firmelor din Argentina, achiziţionării firmelor interne de bunuri de consum de către firmele străine şi concentrării principalelor afaceri de către conglomeratele locale.

După anul 1992, Asia şi Europa Centrală şi de Est au constituit principalele puncte de atracţie din lumea în dezvoltare, depăşind America Latină. Această schimbare a reflectat creşterea disponibilului şi atractivităţii firmelor din Asia şi programele de privatizare în TCEE.

Din punct de vedere sectorial, au avut loc unele tendinţe în achiziţiile şi fuziunile firmelor:

a) În industrie

creşterea concurenţei în industria farmaceutică a determinat un val de M&A locale şi transfrontaliere. Motivul l-a constituit expirarea patentelor multor medicamente descoperite în anii `60, scăderea marjei de profit şi a ponderii pe piaţă, reducerea cheltuielilor guvernamentale pentru îngrijirea sănătăţii şi o tendinţă spre integrarea verticală a firmelor farmaceutice, a sistemelor de distribuţie, servicii şi ingrijire medicală generală. Companiile farmaceutice au trebuit să facă faţă, totodată, la provocarea extinderii liniilor de producţie şi la costurile ridicate de cercetare şi dezvoltare. Specialiştii consideră că prin fuziuni şi achiziţii de firme în domeniu se va produce mai eficient şi la costuri mai scăzute. De exemplu, noua firmă Hoechst\Marion Merrell Dow, rezultată prin fuziune, se aşteaptă să reducă cu 19% forţa de muncă a celor două firme combinate [Corporate Finance, 1994].

Un alt exemplu este dat de Institutul Merieux, o filială a companiei Rhone Poulenc (Franţa), care a fuzionat cu Conaught Bio Sciences (Canada). Aceasta este considerată o încercare a firmei franceze de a obţine un acces mai bun în America de Nord (deci, inclusiv în Statele Unite), pe piaţa vaccinurilor. Din fuziunea celor două firme a rezultat centralizarea cercetării-dezvoltării de vaccinuri la compania canadiană. Cu vânzări de peste 700 milioane $ în 1995, noua firmă este cea mai mare producătoare de vaccinuri umane din lume. Întreaga cercetare în domeniu este realizată de filiala din Canada, iar pe măsură ce un nou produs este dezvoltat, el este introdus pe toate pieţele importante, în mod simultan, pentru teste terapeutice.

b) În servicii

Firmele de servicii au favorizat absorbţiile şi achiziţiile, cu scopul de a crea reţelele de deservire a clienţilor din străinătate şi pentru a beneficia de dereglementări.

Valoarea M&A în sectorul bancar şi financiar s-a triplat în 1995, la 100 miliarde $. Cea mai semnificativă achiziţie a fost făcută de consorţiul Zuerich Versicherungs-Gesellschaft (Elveţia) al firmei americane Kemper Corp., pentru 2 miliarde $, şi de Dresner Bank (Germania), al grupului britanic Kleinvort Benson Group, pentru 1,6 miliarde $.

3.3. Acordurile transfrontaliere inter-firme

Acordurile între firme situate în diferite ţări au devenit un complement al tradiţionalelor investiţii străine directe, căpătând o mare dezvoltare în ultimii ani.

Asemenea acorduri includ aranjamente pentru stabilirea de joint-venture (societăţi mixte), acordarea de licenţe, subcontractări, franchiză, producţie industrială, comercializare, acorduri de cercetare-dezvoltare şi explorare.

Acordurile inter-firme se fac cu sau fără participare de active.

Numărul de acorduri inter-firme încheiate pe plan mondial a crescut de la 1.760 încheiate în 1990 la 4.600 în 1996, datorită faptului că firmele transnaţionale le utilizează în mai mare măsura în loc de – sau pe lângă – investiţiile străine directe.

Cele mai multe acorduri inter-firme realizate în anii 1991-1996 au implicat firme din Triada UE, SUA, Japonia: Uniunea Europeană cu o participare de 40% în total, Japonia cu 38% şi SUA cu 80% (evident, fiecare dintre aceste ţări participă şi la acorduri cu altele din acelaşi grup de ţări, cifrele nefiind însumabile).

Ţările în curs de dezvoltare s-au implicat tot mai mult în asemenea tipuri de acorduri, participând la 440 acorduri în 1990 şi 2.120 de acorduri în 1994, care au scăzut apoi la 560.

În contrast cu evoluţia din ţările în curs de dezvoltare, în ţările în tranziţie din Europa participarea la acorduri transfrontaliere inter-firme a sporit continuu, în acceaşi perioadă.

Parteneriate strategice pentru cercetare-dezvoltare (C&D)

În anii `80, mediul inovării tehnologice a marcat o dezvoltare accentuată, trecând de la a fi predictibilă şi stabilă la a fi dinamică şi variabilă. Mulţi factori au contribuit la această schimbare.

În multe sectoare industriale a devenit tot mai greu pentru firmele individuale să facă C&D şi investiţii de capital, pentru a rămâne competitive.

Întreprinderile au trebuit să facă faţă cerinţelor de capital şi de proiecte costisitoare pentru a rămâne competitive. Pe de altă parte erau necesari bani şi pentru know-how şi capacităţi de inovare.

Concurenţa inter-firme s-a globalizat tot mai mult, pe măsură ce producţia şi pieţele internaţionale s-au integrat regional şi global.

Aceşti factori au determinat la început un proces dinamic de fuziuni prin absorbţie şi achiziţii de firme, pentru a se crea masa critică de resurse necesare pentru a rămâne competitive.

S-a dovedit însă că M&A nu sunt suficient de flexibile pentru a face faţă schimbării structurii cererii şi scăderii duratei ciclului de producţie al produselor, rezultate din inovaţiile tehnice rapide şi din utilizarea tehnicilor de producţie flexibile. Aceste evoluţii au determinat firmele să caute noi căi de identificare şi realizare a dezvoltării în tehnologiile critice, uneori sponsorizate de guverne [Mytelka, Delapierre, 1996].

Multe firme au recurs deci, la parteneriate strategice pentru a realiza proiecte, pe care cândva considerau că le pot realiza singure prin ISD.

Avantajele parteneriatelor strategice între firme includ: concentrarea pe competenţe, obţinerea avantajelor dreptului de proprietate şi beneficierea de avantajele localizării în ţara gazdă. Parteneriatul strategic asigură accesul la tehnologii complementare, reduce costurile şi riscurile şi crează sinergii. În industriile de vârf, scopul parteneriatului strategic este o mai rapidă inovare, acces tangibil şi intangibil la resurse şi reducerea costurilor şi a riscurilor asociate activităţii de cercetare-dezvoltare.

Pentru firmele din ţările în curs de dezvoltare, parteneriatele strategice furnizează oportunitatea de a se dezvolta din punct de vedere tehnologic şi de a realiza cât mai repede produse cu valoare adăugată sporită.

Pentru întreprinderile mici şi mijlocii, parteneriatele strategice sunt un mijloc important de a depăşi dezavantajul mărimii întreprinderii în domeniul C&D, ca şi în accederea pe pieţe.

Tabel III.1

Tipuri de acorduri inter-firme şi parteneriate strategice

	C&D	Producţie	Distribuţie
Acorduri inter-firme	licenţe	Subcontractare	franchiză
	licenţe încrucişate	Achiziţie
	eforturi de vânzare a sectorului public C&D	joint-venture

Parteneriate strategice	consorţiu C&D	co-producţie	joint marketing
	reţea client-furnizor	utilizarea componentelor comune	sistem-produse
	parteneriat universitate\industrie	Modulare	standardizarea interfeţelor
		joint-venture

Sursa: World Investment Report, 1997

Un exemplu de parteneriat strategic în domeniul cercetării-dezvoltării îl constituie firmele Computel din Brazilia şi Boston Technology (SUA). Firma Computel este specializată în procesarea vocii, adică voice-mail şi recunoaşterea vocii. În anul 1994 avea 80 de angajaţi, cei mai mulţi ingineri şi analişti soft, iar cifra de afaceri anuală era de 30 milioane $. Ca mică firmă din America Latină, Computel a întâmpinat greutăţi în a ţine pasul cu inovaţiile accelerate de la sfârşitul anilor 1980. Sistemele sale de voice-mail erau vândute filialelor locale ale unor companii transnaţionale, precum NEC, Ericsson şi Alcatel, Equitel\Siemens, ce le utilizau suplimentar la sistemele lor telefonice.

Volumul de producţie al firmei braziliene nu genera venituri suficiente pentru ca aceasta să plătească importante sume pentru cercetare-dezvoltare, absolut necesare pentru ca firma să rămână competitivă. Mai mult, pentru o firmă mică şi necunoscută era dificil, dacă nu imposibil, să penetreze pe piaţa internaţională.

Ca urmare, Computel a încercat şi a reuşit să rezolve toate aceste probleme prin stabilirea unui parteneriat strategic cu firma americană Boston Technology, în care a fost inclus atât parteneriat tehnologic, cât şi de comercializare. Ca părţi contractante, cele două firme au împărţit informaţia tehnică. Computel a utilizat un mix de tehnologie locală dezvoltată şi din import, astfel că în prezent produce noi produse ce constituie interfeţe ale produselor firmei americane, făcând posibil parteneriatul în comercializarea platformelor voice-mail. Computel vinde marile platforme ale firmei din SUA în Brazilia, iar Boston Technology vinde platformele mici ale firmei braziliene în Statele Unite şi în alte ţări.

3.4. Corporaţiile internaţionale şi strategia de integrare a producţiei internaţionale

3.4.1. Principalele corporaţii transnaţionale şi rolul lor în internaţionalizarea producţiei

Pentru al cincilea an consecutiv, Royal Dutch Shell (Marea Britanie / Olanda) se situează pe primul loc în topul primelor 100 de corporaţii transnaţionale din lume, din punct de vedere al activelor deţinute. Pentru prima oară însă, lista celor 100 TNC cuprinde două corporaţii din ţările în curs de dezvoltare: Daewoo Corp. (locul 52) din Coreea de Sud şi Petroleos din Venezuela.

Pe de altă parte, mai există un top al celor mai mari 50 de transnaţionale situate în ţările în curs de dezvoltare, care are în frunte firma Daewoo Corp.

Principalii indicatori care arată dimensiunea, puterea şi implicarea acestor corporaţii în economia mondială sunt: activele în străinătate, vânzările în străinătate, forţa de muncă utilizată în ţările în care se implantează.

Activele în străinătate deţinute de primele 100 de corporaţii transnaţionale au totalizat 1.700 miliarde $ în 1995 (cele mai recente date publicate de UNCTAD), iar cele 50 de corporaţii din ţările în curs de dezvoltare au avut active în străinătate de 79 miliarde $.

Dinamica activelor a fost foarte accelerată pentru TNC din ţările în curs de dezvoltare (sporind în perioada 1993-1995 cu 280%) şi mai lentă pentru cele 100 TNC originare în marea lor majoritate în ţările dezvoltate (sporul a fost de 30% în aceeaşi perioadă).

Vânzarile în străinătate ale celor 100 TNC au totalizat în 1995 circa 2.000 miliarde $, iar ale celor 50 TNC 120 miliarde $. În topul vânzătorilor în străinătate de pe cele două liste se află corporaţii transnaţionale ce operează în industria petrolieră.

Numărul de angajaţi în străinătate totalizează 5.800.000 pentru cele 100 TNC şi 470.000 pentru cele 50 TNC originare din ţările în curs de dezvoltare. Sporul angajărilor celor 100 TNC a fost de 4% între anii 1993-1995, în timp ce numărul angajaţilor din cele 50 TNC a scăzut cu 4%.

Tendinţe pe ţări de origine

Lista celor 100 TNC este dominată de câteva ţări din Uniunea Europeană, din Statele Unite şi Japonia, care acoperă 88% din totalul activelor celor 100 de corporaţii şi deţin 87% din forţa de muncă angajată. Deşi numărul de intrări pe această listă a TNC bazate în Uniunea Europeană, Japonia şi SUA nu s-a schimbat în ultimii 5 ani, compoziţia pe ţări a marcat unele modificări. Numărul corporaţiilor americane a rămas aproape acelaşi, a celor din Japonia a crescut, iar a celor din UE s-a diminuat.

Lista celor mai mari 50 TNC din ţările în curs de dezvoltare este dominată de Coreea de Sud, Hong Kong-China, Mexic şi China. Circa două treimi din activele în străinătate şi 28% din firmele listate în top aparţin ţărilor în curs de dezvoltare menţionate.

Tabel III. 2

Concentrarea geografică a corporaţiilor transnaţionale, după active, vânzări şi angajaţi străini [Top 100]

% din total

Regiune \ ţară	Active străine	Vânzări străine	Angajaţi străini
Uniunea Europeană din care:	37	38	46
Franţa	9	8	9
Germania	12	11	12
Olanda	8	8	10
Marea Britanie	12	12	15
Japonia	16	26	10
SUA	33	27	30

Sursa: UNCTAD şi Erasmus University, 1997

Tendinţe pe sectoare industriale

Industria petrolieră şi de minerit, ca şi industria electronică sunt printre cele mai mari industrii din punct de vedere al activelor în străinătate şi vânzărilor transnaţionalelor de pe cele două liste. Industria de autovehicule, industria farmaceutică şi chimică sunt, de asemenea, importante, îndeosebi pentru TNC de pe lista celor 100.

Tabel III.3

Distribuţia pe industrii a activelor şi angajaţilor din Top 100, în anul 1995

Industrie	Active	Angajaţi străini
Petrol şi mine	18	6
Alimente, băuturi	8	16
Construcţii	2	2
Metalurgie	2	1
Chimie, farmacie	13	14
Autovehicule	21	17
Electronică	16	24

Sursa: UNCTAD şi Erasmus University, 1997

Tabel III.4

Distribuţia pe industrii a activelor în străinătate şi a angajaţilor din Top 50, în 1995

Industrie	Active	Angajaţi
Petrol şi mine	19	4
Alimente, băuturi	8	12
Construcţii	10	11
Metalurgie	1	...
Chimie, farmacie	4	1
Autovehicule	1	2
Electronică	15	16

Sursa: UNCTAD şi Erasmus University, 1997

3.4.2. Strategii de integrare şi sisteme corporaţiste de producţie

În strategiile complexe de integrare, orice activitate de valoare adăugată poate fi localizată, cel puţin în principiu, în orice parte a sistemului corporaţiilor transnaţionale (TNC) şi se poate integra cu alte activităţi pentru a produce bunuri pentru pieţele naţionale, regionale, globale.

Decizia de localizare a unei activităţi este bazată pe contribuţia la performanţa generală a sistemului corporatist.

Structura organizatorică a unei firme devine complexă, implicând legături multi-direcţionale şi fluxuri în cadrul firmei şi cu alte firme. Primele semne ale acestei strategii sunt relevate de faptul că filiale străine ale TNC exportă nu numai resurse naturale, ci încep să exporte produse industrializate şi servicii, mai întâi la firmele ”mamă” şi apoi la alte filiale străine - astfel începând diviziunea internaţională a muncii în cadrul sistemului corporaţiei.

Înainte de începerea procesului mai accelerat de liberalizare pe plan mondial, eforturile de integrare regională au condus în mod deosebit la crearea sistemelor de producţie integrate internaţional.

Strategiile de integrare a corporaţiilor transnaţionale pot să implice integrarea verticală sau orizontală, în funcţie de caracteristicile produsului şi pieţelor şi de tipul de investiţii străine directe alocate.

Integrarea verticală implică dispersarea geografică a activităţilor inter-relaţionate, care sunt localizate în diferite puncte, între filiale, de-a lungul canalului de distribuţie a valorii adăugate a produsului. Integrarea se face acolo unde este cel mai eficient să se livreze produsul final pe pieţe naţionale, regionale, globale. Integrarea verticală depinde de diferenţele specifice pe ţări în deţinerea resurselor sau în privinţa resurselor de cost (rezultând în general simpla integrare), de diferenţele în raportul cost-productivitate, în costurile de transport şi prin nivelul economiei de scală al întreprinderii. Aceste elemente sunt relevante în special pentu integrarea activităţilor de valoare adăugată ale TNC în ţările în curs de dezvoltare.

Integrarea orizontală implică dispersia geografică a producţiei de produse diferenţiate între unităţile sistemului corporatist, şi depinde de specificul pieţei, de economia de scală, în special la nivelul firmei. Integrarea orizontală se întâlneşte mai mult la operaţiunile TNC în ţările industrializate.

În ambele tipuri de integrare, rezultatul strategiilor, pentru fiecare corporaţie transnaţională, este crearea unei reţele intra-firma şi (în cazul unor anume tipuri de integrare verticală) de relaţii inter-firme, în baza cărora se organizează fluxul de resurse, informaţii, bunuri şi servicii.

Comerţul intra-firmă

Comerţul intra-firmă ce depăşeşte graniţele naţionale constituie trăsătura caracteristică a întregii producţii internaţionalizate prin investiţii străine directe şi a căpătat proporţii considerabile în cadrul comerţului exterior.

Ponderea exportului intra-firmă a TNC şi a filialelor sale localizate în aceeaşi ţară variază între 38% din totalul exportului în cazul Suediei şi 24% în cazul Japoniei. Importul corespunzător intra-firmă variază între 14% din totalul importului în cazul Japoniei şi 43% în cel al SUA.

Pe ansamblu, fluxul de bunuri şi servicii de la un membru la altul al corporaţiilor transnaţionale tinde să se majoreze. Aceste fluxuri intra-firmă constituie un indicator al gradului de integrare al producţiei şi al dispersiei geografice în cadrul unei corporaţii transnaţionale.

În cadrul structurilor tradiţionale ale corporaţiilor industriale ce urmează strategii multiple pentru pieţele interne şi legături între investiţiile străine directe şi comerţ, vânzările intra-firma tind să fie limitate, cuprinzând în special fluxuri de echipamente şi servicii de la firma mamă la filialele sale.

În strategiile simple de integrare, direcţionarea comerţului intra-firmă este afectată de poziţia filialelor în reţeaua valorică a sistemului internaţional de producţie a TNC. Dacă filialele străine sunt situate în aval, comerţul intra-firmă constă, în principal, din exportul firmei mamă la filialele sale; dacă sunt situate în amonte fiind furnizori, ele generează importuri din partea firmei mamă. Ca urmare a importanţei urmăririi eficienţei ISD ce urmează strategii regionale complexe sau strategii globale, se dezvoltă o mulţime de relaţii şi comerţul intra-firmă capătă o importanţă mai mare pentru TNC, datorită specializării şi dispersiei geografice a activităţilor.

Dimensiunea comerţului intra-firmă poate fi ilustrată cu cazul SUA, unde, în perioada 1985-1995, ponderea exportului intra-firmă în totalul exportului corporaţiilor transnaţionale americane a sporit de la 34 la 44%, iar ponderea importului intra-firmă în totalul importului acestora de la 38% la 59%. În sectorul produselor industriale din SUA, ponderea exportului şi importului corporaţiilor transnaţionale americane în totalul exportului şi respectiv al importului de produse industriale ale ţării sunt de circa 75%, iar tendinţa este de creştere. Pentru filialele străine ale corporaţiilor americane, ponderea comerţului intra-firmă în comerţul lor total atinge 80-90% în industrie.

Datele referitoare la corporaţiile transnaţionale din Japonia, Suedia, Franţa, confirmă importanţa comerţului intra-firmă în cadrul multor sectoare industriale, în special în cele caracterizate priintr-o activitate intensivă de cercetare-dezvoltare.

Impactul asupra ţărilor gazdă

Reducerea obstacolelor în calea investiţiilor străine directe şi a comerţului internaţional şi posibilitatea oferită de multe ţări corporaţiilor transnaţionale de a dispersa activităţile de producţie în baza sistemelor de producţie integrată internaţional, induce beneficii potenţiale şi costuri pentru aceste ţări.

Natura beneficiilor şi costurilor nu este clarificată încă de către analişti, în schimb sunt relevate posibilele implicaţii, în special pentru ţările în curs de dezvoltare, ale relaţiei între ISD şi comerţ în noul mediu internaţional.

Efecte statice. Producţia integrată în sistemul corporatist, orientată spre eficienţă, înseamnă fragmentarea activităţilor potrivit avantajelor comparative statice ale diferitelor localizări. Diviziunea muncii care rezultă furnizează, pentru ţările implicate, oportunităţi de a participa la producţie şi comerţ, asociate cu corporaţiile transnaţionale, specializându-se în segmentele de producţie pentru care au avantaj comparativ. Mai mult, ţările cu gamă variată de capabilităţi au posibilitatea de a atrage activităţi specializate, nu numai în domeniul unor produse şi componente, dar şi în activităţile funcţionale ale TNC, precum finanţe, contabilitate, procesare de date.

Multe întreprinderi din Asia şi America Latină fac parte deja din sistemele de producţie integrate regional sau global ale TNC sau sunt legate de acestea prin acorduri de subcontractare, vânzând sau exportând părţi, componente, şi \ sau bunuri şi servicii selecţionate către companiile transnaţionale şi filialele lor. Multe dintre aceste ţări au fost la început implicate în structurile globale de producţie ale TNC prin forme simple de integrare, dată fiind orientarea TNC spre operaţiuni intensive din punct de vedere al forţei de muncă. Apoi, unele întreprinderi au înregistrat schimbări, pe baza investiţiilor străine directe şi a altor aranjamente, astfel încât, în prezent, realizează activităţi din tehnologia de vârf. Un exemplu în acest sens este industria electronică.

Participarea la diviziunea internaţională a muncii are nu numai beneficii, dar implică şi riscuri. Riscurile pot fi mai mari atunci când participarea este legată de sistemele corporatiste, a căror opţiune este mondializarea şi care sunt presate în mod constant să îmbunătăţească competitivitatea. Vulnerabilitatea poate creşte dacă specializarea devine mai îngustă, îndeosebi când e supusă schimbărilor tehnologice iar re-orientarea localizării este uşor de realizat.

Efecte dinamice. O mai mare interconectare a investiţiilor străine directe cu comerţul internaţional are implicaţii potenţiale pentru schimbare dinamică şi dezvoltare, prin îmbunătăţiri tehnologice şi inovaţii în ţările care atrag corporaţiile transnaţionale. Filialele TNC devin tot mai mult aliniate cu avantajul comparativ (static) al diferitelor localizări, şi se concentrează tot mai mult pe acele zone în care potenţialul local pentru inovare este mai mare. Se caută deci surse locale de inovaţie şi creştere a productivităţii muncii pentru fiecare filială, care pot deveni strategia regională sau globală de producţie şi comercializare. Sporurile de productivitate şi inovaţii dispersate geografic se combină într-o strategie globală, iar atunci când sunt relevante pentru mai mult decât aplicarea locală imediată, se pot aplica în întregul sistem corporatist ca input pentru noi îmbunătăţiri.

Pentru ţările în dezvoltare, gradul de realizare locală a sporurilor determinate de dispersia şi integrarea inovării în sistemul TNC depinde de rolul pe care l-a desemnat TNC filialelor locale şi de modul în care acest rol este asociat cu reţeaua de alte firme (indigene) în aceeaşi localizare. Perspectivele de îmbunătăţire tehnologică pentru firmele din ţările în curs de dezvoltare prin activităţi de asamblare sunt limitate. Asemenea activităţi tind să fie mai mobile geografic şi mai puţin legate de economia locală în care sunt localizate.

Până în prezent, puţine ţări în curs de dezvoltare au reuşit să devină centre pentru localizarea activităţilor inovative ale corporaţiilor transnaţionale, ceea ce le-a permis să exporte pe baza noului avantaj comparativ dezvoltat. Cel mai notabil exemplu îl constituie Singapore în cercetarea şi dezvoltarea biotehnologiei.

Restructurarea industrială. Întreprinderile şi, în ultimă instanţă, ţările pot beneficia din accelerare transformărilor structurale a ţărilor gazdă şi a celor de origine a TNC, ca o consecinţă a integrării investiţiilor străine directe şi a comerţului. În general, ţările dezvoltate şi în dezvoltare tind să îmbunătăţească eficienţa restructurării în favoarea industriilor în care ţara este comparativ avantajată, precum şi, în termeni dinamici, prin mai marea concentrare pe activităţi în acele industrii în care raportul calificare\cost este competitiv internaţional sau în care potenţialul de inovare este mai mare.

Pentru ţările în dezvoltare, problema potenţialului de inovare este mai benefică atunci când filiale străine din cadrul acelor industrii tind să dezvolte mai mult capabilităţile, ca parte a strategiilor regionale sau globale ale respectivei corporaţii transnaţionale.

Transformările structurale depind de specificul local. Multe ţări în dezvoltare care au atras ISD ca parte a sistemelor de producţie integrată regional sau global sunt implicate în activităţi cu joasă tehnologie, care contribuie la dezvoltarea şi diversificarea economiilor lor, dar care au consecinţe limitate asupra îmbunătăţirilor tehnologice. Sunt puţine ţări care prin integrarea producţiei au dezvoltat şi au ridicat nivelul tehnologic al industriilor. În Coreea de Sud, această tendinţă a luat forma dezvoltării industriale, deşi legătura a fost în principal între investiţiile şi comerţul firmelor indigene care au activat pe bază de licenţe din Japonia. În Singapore, activitatea corporaţiilor transnaţionale în ultimii ani s-a reorientat către industrii mai mici, intensive din punct de vedere al cercetării, contribuind la dinamica restructurării economiei.

Implicatii pentru politicile naţionale

Corporaţiile transnaţionale integrează în interiorul lor funcţiile investiţiilor în străinătate şi comerţul, în timp ce multe guverne tind să trateze separat, creând o disjuncţie între instrumentele politicii naţionale şi tranzacţii, pe care vor să le influenţeze.

Politicile de comerţ exterior şi de investiţii străine evoluează în mod tipic, separat, influenţate de diferite obiective şi măsuri pe termen scurt, fiind administrate de agenţii distincte, insuficient sau deloc conectate între ele. Analiştii occidentali susţin că această separare instituţională nu este potrivită pentru o lume în care comerţul şi investiţiile străine sunt intercondiţionate [Dunning, 1992], întrucât pot conduce la politici inconsistente ce crează un mediu în care politicile comerciale şi de investiţii străine se pot neutraliza între ele, dovedindu-se contra-productive; şi o politică inconsistentă înseamnă pierderea oportunităţilor, iar rezultatele negative s-ar putea să nu apară imediat.

Complexitatea relaţiei ISD-comerţ internaţional ar putea reieşi din exemplul SUA în domeniul industriei de automobile. Legea numita US Omnibus Trade Act defineşte operaţiunile de transplant în SUA a industriei de automobile japoneze, ca parte a pieţei japoneze de automobile, cu scopul de a majora vânzările de părţi auto ale SUA la toate firmele aparţinând firmelor japoneze. Dacă maşinile produse prin operaţiuni de transplant sunt exportate în Europa, atunci politica SUA sprijină ideea ca aceste produse să fie considerate americane şi nu japoneze (şi, ca urmare, nu intră sub incidenţa restricţiilor UE privind importul de automobile japoneze).

Exemplul Mexicului în industria de automobile este unul contrastant cu cel din SUA. Contând pe puterea mare a pieţei interne ce se întrevedea, Mexic a combinat restricţiile la import cu investiţiile străine reglementate potrivit cerinţelor interne de producţie. Deşi aceste politici coordonate au atras corporaţii internaţionale ce căutau pieţe, strategia substituirii importului a produs operaţiuni necompetitive, care au izolat ţara faţă de industria de automobile din ce în ce mai integrată internaţional. Începând de la jumătatea deceniului trecut, Mexic a liberalizat progresiv politicile de comerţ şi investiţii străine, croind drumul spre a deveni un producător şi exportator important al produselor auto [UNCTAD-DTCI, 1995]. Schimbările coerente atât în politica naţională privind comerţul exterior, cât şi în cea a investiţiilor străine directe, au constituit esenţa rezultatelor pozitive înregistrate de Mexic. Ca urmare, Mexic a fost introdusă într-un aranjament continental privind automobilele, în timpul negocierilor NAFTA (North American Free Trade Agreement). Acesta prevede în mod explicit coordonarea între politicile comerciale şi cele pentru investiţii străine directe, inclusiv prin reglementări de origine explicite pentru industria de automobile. Asemenea reglementări reprezintă, în opinia specialiştilor, o componentă cheie în cadrul legislativ comun pentru comerţ interactiv şi politici de investiţii străine care poate să influenţeze corporaţiile transnaţionale să dezvolte şi să integreze piaţa nord-americană.

Atunci când cele două politici – de comerţ şi investiţii străine – sunt coordonate, ele pot contribui la sprijinirea creşterii economice naţionale şi la obiectivul dezvoltării. Analiştii consideră că procesul de coordonare nu presupune nici o abordare specială a întregii politici (ca de exemplu abordarea liberală), ci este mai degrabă o reflectare a faptului că, în condiţiile în care ISD şi comerţul sunt interconectate, politicile naţionale trebuie să fie coordonate.

Experienţa de început a Europei de Vest oferă un exemplu regional de lipsă de coordonare între comerţ şi ISD. Piaţa Comună, reducând barierele comerciale interne a facilitat comerţul între ţările membre Dar, procedând în acest fel, a subminat politicile naţionale de investiţii străine directe în ţări precum Franţa, care aplicau restricţii la ISD pentru a limita concurenţa pe piaţa internă, în special din partea marilor corporaţii transnaţionale americane. Atunci când General Motors (SUA) a întâmpinat rezistenţă la planurile sale de a amplasa o fabrică de asamblare în Strasbourg, a negociat un acord cu guvernul Belgiei şi a amplasat fabrica la Anvers, de unde a exportat vehicule în Franţa, fără taxe vamale. Datorită faptului că nu exista o politică comunitară a investiţiilor străine directe, corporaţia transnaţională americană a putut investi în ţările membre ale Pieţei Comune care aveau politici mai liberale privind intrarea investiţiilor străine şi a câştigat accesul pe piaţa franceză prin canalele comerciale liberalizate.

CAPITOLUL 4. CONCEPTUL DE “LOCALIZARE” ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII ŞI NECESITATEA LOCALIZĂRII

Aranjamentele internaţionale privind multiplele forme de investiţii străine directe se dezvoltă la toate nivelurile şi cu toate grupele de ţări. Condiţiile însă diferă de la o ţară la alta şi chiar în cadrul unei ţări, de la o întreprindere la alta, în funcţie de interesele specifice ale acestora.

Totuşi investiţiile străine directe funcţionează în baza unor norme internaţionale, care la rândul lor sunt corelate cu normele naţionale. Apare conceptul de "localizare", în sensul de respectare a specificului local.

4.1. Condiţii oferite investitorilor străini, funcţie de interesele specifice ale ţărilor

4.1.1. Corelarea normelor naţionale şi internaţionale în comerţ şi investiţii străine

În domeniul politicii economice, normele internaţionale sunt în general dezvoltate prin corelare cu politicile şi măsurile naţionale. Normele internaţionale prevăd întărirea sau restricţionarea acţiunilor naţionale. Când jurisdicţia statului este recunoscută prin legi internaţionale, aceasta consolidează recunoaşterea de către celelalte state a validităţii măsurilor luate de statul respectiv, conforme şi în limitele stabilite de aplicarea normelor legii internaţionale. Mai mult, reglementările internaţionale pot încuraja un stat să acţioneze, cerând celorlate state să coopereze.

Pe de altă parte, normele internaţionale ar putea limita acţiunea unui stat, sau chiar interzice unele măsuri guvernamentale. În acest caz, celelalte state pot trata respectivele măsuri ale statului ca violare a obligaţiilor legale internaţionale.

Eficienţa inter-conectării formale se bazează pe faptul fundamental că normele internaţionale privind investiţiile străine directe sunt stabilite prin consensul direct sau indirect al statelor.

Constrângerile create în afacerile internaţionale de realităţile relaţiilor economice sau politice nu pot fi ignorate: în plus, în domeniul ISD, acceptarea de către fiecare stat a limitării acţiunilor sale, se bazează pe faptul că, atunci când aceasta se cuplează cu acceptarea de către celelalte state de a-şi limita şi ele puterea de acţiune, atunci este în interesul propriu.

Într-o lume în care există diferenţe considerabile între nivelurile de dezvoltare, reglementările internaţionale trebuie diferenţiate în modul de aplicare, pentru a se obţine un larg consens în aprobarea lor. De menţionat că o caracteristică pentru politicile şi normele privind investiţiile străine directe faptul că ele au urmat mişcările celor naţionale. Astfel, încă din anii `70 eforturile la nivel internaţional de legitimare a controlului naţional al investiţiilor străine au fost paralele cu acţiunile naţionale în acelaşi sens. Mai recent, tendinţele internaţionale spre liberalizarea investiţiilor străine directe au urmat tendinţele naţionale corespunzătoare.

4.1.2. Restricţii şi obstacole specifice la operaţiunile de investiţii străine directe

Guvernele impun măsuri ce afectează sau restricţionează investiţiile străine directe din diferite motive. Unele măsuri se aplică tuturor investiţiilor private şi reflectă politicile naţionale privind structura economiei şi păstrarea unei proporţii adecvate între sectoarele public şi privat.

Alte măsuri pot închide accesul sectorului privat la unele industrii, ca de exemplu resursele naturale sau utilităţile publice. Asemenea restricţii au caracterizat înaintea anului 1990 fostele ţări socialiste, devenind în prezent mult mai puţin importante.

În multe ţări se impun condiţii speciale pentru firmele ce acţionează în industrii considerate “sensibile” sau importante, precum resurse naturale, energie, utilităţi publice, bănci. Aceste condiţii pot reflecta importanţa pe care o acordă un guvern obiectivelor economice şi sociale, inclusiv funcţionării adecvate a pieţei şi protecţiei consumatorilor.

Alte restricţii privesc în mod special investiţiile străine directe. Ele se doresc a menţine libertatea guvernului de a lua măsuri în vederea sprijinirii dezvoltării economice a ţării. Ţările gazde pot să dorească să deţină controlul asupra resurselor naturale şi a industriilor cheie, sau să permită accesul investitorilor străini la aceste sectoare, cu anumite condiţionări.

Investiţia străină poate fi admisă într-o ţară numai după aprobarea dată de o agenţie competentă. Această supraveghere a investiţiilor poate lua diferite forme şi servi diferite interese, de la forma ne-intervenţionistă (şi anume înregistrarea unei investiţii în scopuri statistice) la altele mai prescriptive (autorizarea se face cu scopul încurajării investiţiilor în anumite industrii şi descurajării în altele).

Scopurile ce se ascund în spatele restricţiilor prescriptive asupra investiţiilor străine directe sunt similare de multe ori cu restricţiile comerciale, în special sunt destinate protecţiei producătorilor autohtoni. Asemenea măsuri pot proteja producătorii, dar totodată afectează operaţiunile pe piaţă. De fapt aceste măsuri ajută firmele naţionale necompetitive, prin ţinerea în afară a firmelor străine mai competitive, sau prin impunerea unor costuri suplimentre firmelor străine.

În ţările în dezvoltare, îndeosebi, asemenea măsuri sunt necesare pentru a da posibilitate firmelor locale să construiască capacităţi şi să se pregătească pentru o concurenţă internaţională mai riguroasă [UNCTAD, 1997]. Este însă foarte important să se distingă care sunt măsurile într-adevăr necesare pentru dezvoltare şi care nu şi să se asigure că structurile de producţie costisitoare şi ineficiente să nu fie protejate pentru un timp prelungit sau nedefinit. Unele ţări au abordat cu succes o asemenea politică; altele, însă, au pierdut şi investiţiile şi întârzie şi dezvoltarea.

Alte ţări au urmat cu succes diferite abordări, recunoscând parţial contribuţia investiţiilor străine la dezvoltare, prin încurajarea investitorilor străini să participe la înfiinţarea de industrii locale.

În trecut (înaintea Acordului Rundei Uruguay), un număr de ţări au combinat relaxarea controlului la admiterea ISD cu ridicarea de bariere tarifare pentru bunurile şi serviciile străine, încurajând substituirea importului. Aceasta sugerează că ţările în curs de dezvoltare pot avea nevoie de o anume libertate pentru a promova dezvoltarea într-un mod considerat adecvat.

4.1.2.1. Obstacole la admiterea şi stabilirea ISD

În mod tradiţional, statele exercită control asupra admiterii bunurilor, serviciilor şi firmelor străine. Acordurile multilaterale asupra comerţului internaţional cu produse şi servicii au redus, sau în unele cazuri au eliminat barierele comerciale. În pofida tendinţei puternice spre liberalizare, controalele au fost menţinute, în multe cazuri de investiţii străine. Aceste controale servesc unor scopuri variate şi diferă de la o ţară la alta, în funcţie de condiţiile şi interesele specifice ale fiecăreia.

În acordurile bilaterale şi regionale încheiate au fost admise restricţiile şi cerinţele în diferite moduri. Au fost introduse clauze care să exprime atitudinea favorabilă pentru promovarea şi admiterea investiţiilor străine, care să permită guvernelor să adopte o politică favorabilă investiţiilor străine directe. Chiar şi în cazul prevederilor care conţin liste de excludere a unor industrii, se poate spune că au o parte pozitivă, prin faptul că se asigură transparenţa.

Un efort de eliminare a acestor restricţii îndreptate împotriva ISD s-a făcut în acordurile bilaterale de investiţii ale SUA, care prevăd acordarea tratamentului naţional preferenţial şi clauza naţiunii celei mai favorizate (MFN) investitorilor ce doresc admiterea pe piaţa americană. Aceasta înseamna că investitorii străini nu vor fi excluşi de la industriile deschise investitorilor locali (sau nu se vor aplica proceduri diferite pentru cele două categorii de investitori - locali şi străini). Totuşi acordurile conţin o listă cu industriile exceptate.

Tabel IV.1

Măsuri restricţioniste specifice la admiterea şi stabilirea de ISD

Neacceptarea investiţiilor străine în unele sectoare, industrii, activităţi.

Restricţii cantitative la firmele străine admise în unele sectoare, industrii, activităţi.

Cerinţe de capital minim.

Cerinţe ulterioare de investiţii suplimentare sau reinvestiţii.

Supravegherea, autorizarea şi înregistrarea investiţiei.

Condiţionarea intrării investiţiei de anumite dezvoltări sau criterii.

Investiţia trebuie să ia o anumită formă legală (ex. o formă potrivit legii firmelor locale).

Restricţii asupra formelor de intrare a investiţiilor străine (interzicerea fuziunilor-achiziţiilor de firme).

Investiţiile nu sunt permise în anumite zone sau regiuni din ţară.

Restricţii asupra importului de bunuri de capital necesare investiţiei (maşini, echipamente, soft).

Cerinţe de depunere a unor garanţii de către investitori.

Admiterea la licitaţiile de privatizare restricţionată sau condiţionată de garanţii suplimentare.

Taxe de înregistrare şi taxe de menţiuni privind ISD.

Cerinţe de conformare la normele legate de securitatea naţională, politica, vama, cerinţe de morală publică.

Sursa: World Investment Report, UNCTAD, 1996.

4.1.2.2. Restricţii privind proprietatea şi controlul

Există multe şi diferite feluri de restricţii privind proprietatea şi controlul (Tabel IV.2). Poate cea mai importantă este restricţia de tipul stabilirii majorităţii obligatorii sau minorităţii acţiunilor deţinute de investitorii străini, dar această restricţie este mai puţin întâlnită în prezent decât în trecut. Restricţiile se aplică unor industrii, resurselor naturale şi serviciilor. Mai frecvent aceste restricţii sunt utilizate în contextul privatizării, care reflectă în multe cazuri condiţiile speciale obţinute de unele industrii locale (ex. utilităţi publice).

Tabel IV.2

Măsuri naţionale specifice privind proprietatea şi controlul

Restricţii asupra proprietăţii străine (ex. nu se permite mai mult de 50% ponderea capitalului străin în întreprindere).

Societăţi mixte obligatorii, fie cu statul, fie cu investitori privaţi autohtoni.

Transferuri mandatate de proprietate către firmele locale, de obicei după o perioadă de timp.

Restricţii de naţionalitate la proprietatea companiei sau a acţiunilor companiei.

Restricţii la utilizarea creditelor externe pe termen lung.

Restricţii asupra tipurilor de acţiuni deţinute de investitorii străini (ex. acţiuni fără drepturi de vot).

Restricţii privind transferul liber de acţiuni sau al altor drepturi de proprietate asupra întreprinderii deţinute de investitorii străini (ex. acţiunile nu pot fi transferate fără permisiune).

Restricţii privind drepturile acţionarilor străini (ex. asupra dividendelor, rambursarea capitalului la lichidare, asupra drepturilor de vot).

“Acţiunea de aur” deţinută de guvernul ţării gazdă, permiţându-i să intervină dacă investitorul străin captează mai mult decât un anume procentaj din investiţie.

Guvernul îşi rezervă dreptul de a numi unul sau mai mulţi membri în consiliul de administraţie.

Restricţii asupra naţionalităţii directorului, sau limitarea numărului de străini în poziţiile de conducere principale.

Guvernul îşi rezervă dreptul de veto asupra unor decizii, sau cere ca deciziile importante ale consiliului de administraţie să fie luate în unanimitate.

Guvernul trebuie consultat înainte de adoptarea unor decizii.

Restricţii asupra proprietăţii pământului şi asupra altor bunuri imobiliare.

Restricţii asupra proprietăţii industriale sau intelectuale sau insuficienta protecţie a acestora. Restricţii la licenţele pentru tehnologia străină.

Sursa: UNCTAD, 1997.

4.1.2.3. Măsuri restrictive în timpul activităţii ISD în ţările gazdă

Chiar şi după admitere, firmele străine se pot confrunta cu o serie de măsuri, considerate restrictive pentru ele, dar care, din punctul de vedere al ţărilor gazdă sunt menite să influenţeze în interesul acestora unele elemente, precum tehnologia şi forţa de muncă.

Câteva măsuri care au primit o atenţie specială în recentele acorduri privind investiţiile privesc dreptul intrării temporare în ţara gazdă a personalului principal care se ocupă de dezvoltare sau de operaţiunile filialei şi dreptul unui investitor străin de a angaja personal rezident legal în ţara gazdă, indiferent de naţionalitate.

O altă categorie de măsuri luate de ţările gazdă se referă la cerinţele de performanţă, adică la condiţii impuse firmelor străine în momentul intrării sau mai târziu, privind politica exportului, conţinutul local în produsele realizate, calificarea personalului local ş.a. (Tabel IV.3).

La început, aceste măsuri au fost evaluate ca un substitut pentru alte măsuri mai restrictive, dar efectele de distorsionare a comerţului şi pieţei pe care le-au avut au condus la interzicerea lor în unele acorduri bilaterale şi regionale, ca şi în cadrul Acordului Rundei Uruguay.

În timp ce, în ultimii ani, s-a ajuns la un consens în privinţa beneficiului reducerii unor restricţii ale investiţiilor străine directe (restricţiile fiind reduse unilateral de multe ţări), pentru multe ţări în dezvoltare rămâne problema de a înlocui asemenea restricţii prin alte măsuri servind în parte aceluiaşi efect final, inclusiv să se apere împotriva practicilor de afaceri restrictive ale corporaţiilor transnaţionale, să promoveze dezvoltarea unor industrii şi să determine investitorii străini să-şi sporească contribuţia la dezvoltarea tehnologică.

Analiştii occidentali consideră că este mult mai dificilă promovarea dezvoltării ţării prin alte mijloace, mai indirecte şi fără efecte restrictive. Într-un asemenea caz, ar fi necesară o utilizare mai efectivă a resurselor administrative şi a altor resurse umane.

Tabel IV.3

Măsuri specifice legate de activitatea ISD

Restricţii privind personalul principal şi tehnic străin, inclusiv restricţii legate de acordarea vizei.

Cerinţe de performanţă, precum conţinutul local, cerinţe de prelucrare, cerinţe de transfer de tehnologie, cerinţe privind angajările, cerinţe de calificare a forţei de muncă autohtone, cerinţe privind balanţa comercială, restricţii la import, cerinţe privind vânzările locale, cerinţe de aport valutar.

Restricţii la importul bunurilor de capital, componente, subansamble, inputuri pentru producţie.

Restricţii\condiţii privind accesul la materiile prime locale, subansamble şi inputuri.

Restricţii la arendarea pe termen lung al pamântului şi proprietăţilor imobiliare.

Restricţii în re-localizarea (reamplasarea) operaţiunilor pe teritoriul ţării.

Restricţii la diversificarea activităţilor.

Restricţii la utilizarea reţelei de telecomunicaţii.

Restricţii asupra fluxului liber de date.

Restricţii la activitatea de monopoluri sau participarea la companiile publice (ex. obligarea de a furniza servicii publice la anumite preţuri).

Restricţii la accesarea facilităţilor locale de credit.

Restricţii privind repatrierea capitalului şi a profitului.

Restricţii ”culturale”, în special legate de serviciile de educaţie şi media.

Cerinţe operaţionale speciale pentru companiile străine în anumite sectoare \ activităţi.

Permise de activitate şi licenţe (ex. pentru transferul de fonduri).

Cerinţe speciale de calificare profesională, standarde tehnice.

Restricţii de reclamă pentru firmele străine.

Limitarea utilizării unor tehnologii (ex. restricţii teritoriale, nume de marci, sau aprobări de la caz la caz şi condiţionări).

Reguli de origine.

Legarea producţiei locale de accesul sau stabilirea facilităţilor de distribuţie.

Restricţii în activitate legate de securitatea naţională, ordinea publică, morală publică.

Sursa: World Report Investment, 1996

4.2. Stimulente diferite pentru atragerea investiţiilor străine directe

O altă faţetă a condiţiilor pe care guvernele le impun investiţiilor străine directe constă în oferirea de stimulente care să atragă investitorii.

Există o diversitate de stimulente, cele mai comune, întâlnite la multe ţări sunt stimulente fiscale, stimulente financiare şi alte măsuri, precum infrastructura subvenţionată, tratament preferenţial la contractele guvernamentale şi protecţie tarifară.

Stimulentele pot fi acordate fără condiţii sau pot fi condiţionate prin legarea acestora de anumite cerinţe de performanţă.

Stimulentele pot fi acordate automat la anumite categorii de investiţii sau administrate cu discreţie, astfel încât guvernele să aibă posibilitatea de a decide dacă le acordă sau nu.

În ultimul deceniu a sporit foarte mult concurenţa între ţări în acordarea unor stimulente ”cât mai stimulative”, astfel încât să facă mai atractive condiţiile oferite. Raţiunea unor stimulente pentru investiţiile străine este capturarea unor beneficii cât mai mari ce provin din externalităţile producţiei. Externalităţi pozitive pot rezulta din factori precum: economii de scală, crearea unei largi difuzări a cunoştinţelor sau creşterea calificării muncitorilor. În plus, investiţiile străine individuale pot conduce la investiţii asociate cu alte corporaţii transnaţionale, cu legături ce se formează în amonte şi aval.

În contextul unei dinamici sporite a creşterii economice şi a dezvoltării, stimulentele corectează căderea pieţelor, şi în unele cazuri pot compensa investitorii străini pentru celelalte intervenţii guvernamentale, precum cerinţele de performanţă.

Tabel IV.4

Principalele tipuri de stimulente oferite investitorilor străini

I. Stimulente fiscale

reducerea impozitului standard pe profit

perioade de graţie pentru impozite

permiterea deducerii pierderilor din perioada de graţie din profiturile perioadei următoare

reducerea contribuţiilor la asigurările sociale

deduceri din veniturile impozabile în funcţie de numărul de angajaţi sau în funcţie de alte cheltuieli legate de forţa de muncă

deducerea din veniturile impozabile a cheltuielilor legate de activităţile de comercializare şi promovare

stimulentele bazate pe valoarea adăugată includ:

- reducerea taxei pe venitul corporaţiei în funcţie de conţinutul local al produselor

- creditarea impozitului pe venit în funcţie de valoarea netă adăugată

stimulente la import, care includ:

- exceptarea de la plata taxelor vamale la importul de bunuri de capital, echipamente şi materii prime, subansamble şi inputuri pentru procesul de producţie

- credite pentru plata taxelor vamale la importurile necesare producţiei

stimulentele la export includ:

- exceptări la plata taxelor de export

- tratament preferenţial la impozitarea veniturilor din export

- reducerea impozitului pe venit pentru activităţi de aport valutar sau pentru export de produse industriale

- creditarea impozitului pe vânzările locale în schimbul performanţelor la export

- deducerea cheltuielilor externe şi a alocărilor de capital pentru industriile exportatoare

II. Stimulente financiare

subvenţii directe pentru acoperirea unei părţi a capitalului, producţiei sau comercializării conform unui proiect de investiţie

credite subvenţionate

garanţii de credite

societăţi mixte cu capital public în investiţiile cu mare risc comercial

asigurări guvernamentale la o rată preferenţială, de obicei disponibile pentru a acoperi anumite tipuri de riscuri precum instabilitatea cursului de schimb, devalorizarea monedei naţionale, sau riscuri ne-comerciale, precum exproprierea şi tulburările politice (acestea de multe ori se furnizează prin agenţii internaţionale)

III. Alte stimulente

subvenţii pentru infrastructură

subvenţionarea serviciilor, inclusiv asistenţă pentru identificarea surselor de finanţare, implementrea şi managementul proiectului, realizarea studiilor de fezabilitate, informaţii privind piaţa, disponibilul de materii prime şi de infrastructură, consilierea în problemele procesului de producţie şi tehnici de marketing, asistenţă pentru calificarea şi recalificarea personalului, facilităţi tehnice pentru dezvoltarea know-how sau îmbunătăţirea controlului de calitate

contracte guvernamentale preferenţiale

închiderea pieţei la noi intrări sau garantarea drepturilor de monopol

protecţie faţă de concurenţa importului

tratament preferenţial la schimbul valutar, inclusiv rate de schimb speciale, eliminarea riscului de schimb valutar la creditele externe, concesii la cursul de schimb pentru veniturile obţinute la export, concesii speciale la repatrierea profitului şi a capitalului.

Sursa: UNCTAD-DTCI, 1996

Aşa cum rezultă din tabelul IV.4, există o paletă foarte largă de stimulente, iar ţările care le-au acordat au atras de-a lungul anilor importante investiţii străine, care au contribuit la dezvoltarea lor economică.

Escaladarea stimulentelor a generat însă şi o îngrijorare la nivel naţional şi internaţional, astfel încât s-au făcut eforturi pentru limitarea stimulentelor acordate investitorilor străini. Pe plan internaţional asemenea eforturi s-au concretizat în Acordul Rundei Uruguay privind subvenţiile şi măsurile de retorsiune, în Declaraţia OECD cu privire la întreprinderile multinaţionale, cu care ocazie s-a luat “decizia privind stimulentele şi obstacolele”. În Uniunea Europeană au fost adoptate măsuri de limitare a stimulentelor, ca parte a reglementării concurenţei. Analiştii afirmă că aceste eforturi sunt însă limitate.

CAPITOLUL 5. PERSPECTIVE ALE FLUXURILOR DE INVESTIŢII STRĂINE DIRECTE ŞI STRATEGII NAŢIONALE DE DEZVOLTARE A ÎNTREPRINDERILOR

5.1. Tendinţe generale până în anul 2001

Toate ţările care sunt interesate în atragerea investiţiilor străine consideră că este important să cunoască structura viitoarelor fluxuri de investiţii străine şi factorii care determină localizarea acestora în viitor.

Unele elemente utile sunt furnizate de Raportul managerilor corporaţiilor transnaţionale, elaborat în anul 1997 de UNCTAD, Invest în France Mission şi A. Andersen în colaborare cu DATAR.

Rezultatele sugerează următoarele tendinţe pe termen mediu:

· Creşterea rapidă a ponderii producţiei realizate de TNC în străinătate în totalul producţiei obţinute. Dacă în ultimii 5 ani numai 28% din totalul celor intervievaţi realizau peste 60% din venituri din producţia obţinută în străinătate, pentru anul 2001 circa 53% aşteaptă acest lucru.

· Creşterea exporturilor din producţia obţinută în străinătate. Raportul arată ca până în anul 2001 exportul produselor obţinute de TNC în străinătate va creşte, iar cel al produselor din ţara de origine a transnaţionalelor va rămâne constant.

· O mai mare accentuare a fuziunilor, achiziţiilor de firme, a societăţilor mixte, ca modalităţi de expansiune internaţională a corporaţiilor transnaţionale. Creşterea deosebit de rapida aşteptată pentru joint-venture reflectă dorinţa corporaţiilor transnaţionale de a împărţi riscurile şi costurile, precum şi nevoia pentru parteneri complementari atunci când pătrund pe o nouă piaţă sau când dezvoltarea unor noi produse cere competenţe în multe domenii. Considerente similare se vor aplica şi la parteneriatele strategice, la acordurile inter-firmă şi la parteneriatul cu corporaţia.

· Se aşteaptă o restructurare a corporaţiilor transnaţionale, prin continuarea fuziunilor şi achiziţiilor în ţările dezvoltate.

· Ţările în dezvoltare vor fi principalele beneficiare. Raportul relevă o schimbare semnificativă a priorităţilor, favorizându-se pieţele internaţionale pe seama celor interne, ţările în dezvoltare fiind probabil cele mai mari beneficiare ale acestui proces. Mulţi manageri prevăd o creştere a sumelor investite ce vor fi direcţionate spre ţările în dezvoltare din Asia şi, în mai mică măsură, din America Latină şi Europa centrală şi de Est. În acelaşi timp se prevăd puţine schimbări la nivelul priorităţii investiţiilor în Europa Occidentală şi America de Nord.

· Accesul pe piaţă rămâne cel mai important motiv pentru alegerea localizării. Din raportul managerilor corporaţiilor transnaţionale rezultă că atunci când hotărăsc alegerea amplasamentului pentru o nouă investiţie cel mai mult contează producţia pentru piaţa locală (practic puterea de absorbţie a pieţei locale pentru produsul sau serviciul ce va rezulta din investiţie). În medie se consideră că acest criteriu ar avea o pondere dublă comparativ cu criteriul localizării în funcţie de costul scăzut al forţei de muncă.

· Toate funcţiile corporaţiilor transnaţionale vor înregistra o mai mare internaţionalizare, pornind de la diferite niveluri.

· Gradul de internaţionalizare şi mărimea investiţiilor străine directe se vor corela pozitiv cu dimensiunea companiei. Totuşi, firmele mai mici vor accelera investiţiile în străinătate. Companiile transnaţionale din Europa şi SUA, cu vânzări anuale mai mici de 1 miliard $, planifică majorarea proporţiei de producţie şi vânzări obţinute în străinătate.

· Creşteri ”dramatice” ale investiţiilor străine directe în infrastructură, distribuţie, servicii ne-financiare şi automobile. Raportul arată că, practic, în toate industriile se vor majora investiţiile străine directe, cu unele diferenţe pe grupe de industrii:

– industrii în care internaţionalizarea este încă limitată, dar practic toţi factorii favorizează majorarea fluxurilor de ISD, şi anume: o schimbare a structurii cererii ce favorizează ţările în dezvoltare; restructurarea masivă a corporaţiilor în ţările dezvoltate; schimbări în tehnologie şi abordarea organizatorică; eliminarea barierelor din calea ISD, care va permite o rapidă expansiune internaţională. În această categorie intră industriile pentru utilităţi publice, în special telecomunicaţii, unele servicii nefinanciare, precum comerţul cu amănuntul, media.

– industrii în care există factori puternic favorizanţi pentru creşterea investiţiilor străine directe, dar internaţionalizarea a progresat atât de mult încât sunt posibilităţi limitate de creştere în continuare. În această categorie intră toate formele de industrii de prelucrare, inclusiv implicând tehnologie de vârf.

– industrii în care rămân obstacolele în calea internaţionalizării, sub forma procedurilor restrictive şi industrii în care încercările de dezvoltare internaţională au dus până în prezent la rezultate nesatisfăcătoare.

· Până în anul 2001 fluxurile de investiţii vor marca creşteri semnificative, provenind din Uniunea Europeană, SUA, Japonia şi în special din ţările în dezvoltare din Asia.

Circa 50% dintre managerii intervievati au apreciat o majorare cu 20% a investiţiilor directe până în anul 2001, iar restul considera că majorarea va fi de peste 20%.

Pentru corporaţiile transnaţionale din Asia investiţiile directe în străinătate constituie un răspuns la creşterea costurilor pe pieţele lor interne. Costurile mari constituie un factor de determinare şi pentru transnaţionalele din Europa, pe măsură ce se aşteaptă o largă restructurare a majorităţii sectoarelor industriale. Transnaţionalele europene intenţionează să se extindă pe pieţele în dezvoltare din Asia.

Analiştii de piaţă au opinii diferite în legătură cu prognozele UNCTAD pentru anul 2001, unii acceptând principalele tendinţe menţionate, iar alţii susţinând că tendinţele ar putea fi modificate după "Marea criză asiatică", izbucnită în iulie 1997.

Analiştii de piaţă din ţările central şi est-europene "speră" ca, în urma acestei crize, atenţia investitorilor străini se va întoarce spre ţările lor, care ar putea deveni un "pol de atracţie".

Analiştii din ţările Asiei de Est şi Sud-Est, întruniţi în simpozioane [JETRO-IDE, martie 1998], caută explicaţii ale situaţiei create, caută soluţii pe termen scurt şi mediu, astfel încât să revigoreze întreaga regiune şi să diminueze efectele negative pe termen lung.

Schimbările pe termen mediu şi lung ce ar putea interveni în orientarea investiţiilor străine, precum impactul marii crize asiatice asupra celorlalte economii, în contextul globalizării, ne determină să detaliem experienţa recentă a ţărilor din zonă, întrucât se poate învăţa nu numai din succese, dar şi din eşecuri, cel puţin în sensul de a nu fi repetate în alte colţuri ale lumii.

Marea criză asiatică

Thailanda a fost prima ţară din Asia care a suferit crahul valutar în iulie 1997. În opinia experţilor [Amnuai Viravan, 1998], problemele economice ale Asiei şi Thailandei nu au început la această dată. Semnele apăruseră cu câţiva ani în urmă.

Primul semn a fost deficitul cronic al balanţei de cont curent, ce a reflectat lunga perioadă de creştere economică, realizată în condiţiile unei rapide acumulări de datorii externe, atât publice, cât şi private.

Al doilea semn a fost constituit de influxurile excesive de capital, care au condus la supra-investiţii, proaste-investiţii şi alocarea defectuoasă a resurselor financiare, ceea ce, în schimb, a determinat reducerea posibilităţilor de plată a datoriilor şi a serviciului datoriilor externe.

Alocarea defectuoasă a resurselor şi inflaţia de active în timpul perioadei de "exces" de investiţii au subminat competitivitatea economiilor naţionale din regiune.

Problemele au devenit mai evidente în timpul reducerii ritmului de creştere a comerţului internaţional. Astfel, Thailanda, pentru prima dată în ultimele decenii a marcat o stagnare a exportului în 1996, efectele acestei stagnări fiind exacerbate de întărirea cursului de schimb al dolarului în anii 1996 şi 1997 (de menţionat că atât Thailanda, cât şi celelalte ţări din zonă, sunt strâns legate de dolarul SUA).

Dubii asupra posibilităţii de plată a datoriilor externe şi interne de către sectorul privat au început să apară tot mai mult pe măsură ce apărea mai clar ca monedă naţională a Thailandei era supraevaluată. Speculatorii străini de pe piaţa burselor de valori au sesizat dificultăţile, forţând Thailanda să floteze moneda naţională în iulie ’97. Flotarea monedei naţionale a lovit apoi sectoarele financiar şi bancar. Piaţa de valori a continuat să piardă teren şi problema lichidităţilor a devenit atât de acută încât a început să lovească corporaţiile "sănătoase", care nu dăduseră încă faliment, precum şi sectorul exportului. S-a produs paralizarea economiei. Pe măsură ce cursul de schimb al monedei naţionale a continuat căderea liberă, rata dobânzilor a crescut şi numărul de credite neperformante a sporit pe zi ce trecea, atingând, în prima parte a anului 1998, 15% din total.

Din iulie 1997, moneda Thailandei a pierdut peste 50% din valoare, a Indoneziei circa 75%, iar ale Malaesiei şi Filipinelor cu peste 40%.

Indicele Bursei de Valori din Thailanda a scăzut cu 90% (în echivalent dolari SUA), faţă de nivelul record al anului 1994.

Când au apărut probleme similare şi în Coreea de Sud şi Indonezia, criza s-a înrăutăţit şi economia globală a primit semnale de alarmă.

În prezent, se recunoaşte [A. Viravan, 1998] că această criză este "contagioasă" nu numai la nivel regional, dar ar putea afecta grav economia globală, dacă nu se vor lua măsuri adecvate.

Măsuri pentru recâştigarea încrederii investitorilor

Unii analişti arată că în prezent prea puţini bancheri doresc să acorde noi împrumuturi ţărilor asiatice. Pare de înţeles această orientare în condiţiile în care regiunea se află în recesiune accentuată, rata dobânzilor creşte, pieţele de valori scad, riscul de creditare creşte, bursele de valori mobiliare sunt în colaps. Toate acestea reflectă lipsa actuală de încredere a investitorilor.

Thailanda, Indonezia şi Coreea de Sud au făcut însă primii paşi către restabilirea şi recâştigarea încrederii, apelând la Fondul Monetar Internaţional (FMI). Pentru Thailanda, FMI a pregătit un pachet de măsuri pentru restructurarea sectorului financiar şi bancar, care completează pachetul de stabilizare macro-economică convenit de Guvernul acestei ţări cu FMI.

Se consideră că restabilirea încrederii în sistemul financiar este cheia reluării influxului de capital, care ar putea îmbunătăţi balanţa de plăţi, ar asigura lichidităţile necesare şi ar determina reducerea ratei dobânzilor, ceea ce ar permite revirimentul sectorului corporatist.

Perspective de redresare şi recâştigare a încrederii investitorilor

Perspectivele pe termen scurt, pentru anul 1998, sunt încă incerte pentru ţările asiatice atinse de "marea criză", deşi se apreciază că redresarea unor sectoare, precum exportul, a început.

Fondul Monetar Internaţional estimează că Asia de Sud-Est şi Coreea de Sud vor începe redresarea economică până în 1999; pentru întreg anul 1998 se avansează ideea unei creşteri economice (combinate) pentru Thailanda, Malaysia, Indonezia şi Filipine de 1,7%, ceea ce înseamnă un ritm mult mai scăzut faţă de 1997 (5,4%). Pentru Japonia se prognozează în acelaşi timp o creştere economică de 1,1%, iar pentru Coreea de Sud – de 2,5%.

Analiştii thailandezi, mai pesimişti, estimează că unele ţări din regiune vor înregistra în 1998 creşteri negative (Thailanda, Indonezia şi Coreea de Sud). Mai mult, se aşteaptă [A. Viravan, 1998] o mutare a crizei spre nivelul întreprinderilor şi al "străzii", riscul instabilităţii politice şi sociale "fiind real".

În acelaşi scenariu pesimist, se arată că efectul contagios al crizei din Thailanda, Indonezia, Malaysia şi Coreea de Sud ar putea atinge Hong Kong-China, Japonia, China, apoi ar putea traversa oceanul în SUA şi ar putea deveni recesiune globală.

Într-un alt scenariu, mai optimist, FMI ar permite condiţii "mai uşoare" şi ar extinde programele sale de redresare pe o perioadă mai lungă, cu sarcini fiscale mai puţin dure, care să nu afecteze creşterea economică. Japonia va permite deschiderea mai mare a pieţelor sale pentru reducerea imensului excedent comercial cu aceste ţări şi pentru ca ţările menţionate să poată vinde pe piaţa japoneză. China se pare că învaţă din experienţa vecinilor săi şi se pregăteşte să împiedice efectele negative ale crizei din sud şi sud-est. Potrivit acestui scenariu optimist, liberalizarea şi privatizarea vor continua în ritmuri rapide în regiune, reforma, restructurarea, ca şi recapitalizarea vor fi "complete şi de succes", practicile bancare vor fi îmbunătăţite în ce priveşte standardele de prudenţă, transparenţă şi profesionalism.

Pe termen mediu, dacă tendinţele actuale vor continua, regiunea Asia de Sud şi Sud-Est va produce în anul 2000 circa o treime din producţia mondială, majorându-se ponderea faţă de deceniul trecut, când deţinea o şesime, şi faţă de prezent, când deţine 25% din Produsul Intern Brut mondial [Chulsu Kim, 1998]. Analiştii asiatici consideră că dinamismul economic al regiunii, aşa numitul "Miracol Asiatic", va continua să existe şi va reprezenta un factor important de susţinere a creşterii economice mondiale.

În opinia noastră, globalizarea a fost demonstrată şi cu prilejul recesiunii economice din Asia, legăturile dovedindu-se biunivoce, în sensul că nu numai transnaţionalele din ţările dezvoltate au influenţat (pozitiv) aceste economii, dar şi economiile (în recesiune) ale ţărilor asiatice îşi pot pune amprenta asupra ţărilor dezvoltate şi în general asupra economiei mondiale, putând determina recesiunea economiei mondiale. De aceea, pare foarte probabil ca ţări ca Japonia, SUA sau UE să fie ele însele interesate de redresarea economiilor asiatice, intervenind în viitor atât pe calea schimburilor comerciale intensificate, cât şi prin mobilizarea de noi investiţii străine în zonă.

Ca urmare, prognoza UNCTAD, deşi a fost făcută înainte de izbucnirea crizei financiare şi economice din Asia, pare să aibă un grad mare de probabilitate, în sensul că regiunea Asia de Sud şi Sud-Est va concentra în următorii ani o mare parte a influxurilor de investiţii străine directe.

5.2. Strategii naţionale de dezvoltare a întreprinderilor în condiţiile globalizării economiei mondiale

Analiştii consideră că mediul economic actual, caracterizat prin tendinţa continuă de globalizare a economiei mondiale, determină elaborarea unor strategii naţionale direcţionate mai mult spre dezvoltarea întreprinderii. În multe ţări care au realizat un sector puternic de întreprinderi, politicile au fost adunate într-o strategie coerentă de dezvoltare a întreprinderilor.

La conferinţa UNCTAD IX, unele ţări în curs de dezvoltare şi-au manifestat dorinţa să formuleze sau să actualizeze strategiile naţionale de dezvoltare a întreprinderilor, solicitând sprijinul comunităţii internaţionale.

Principalele elemente ale strategiilor de dezvoltare a întreprinderilor

Experţii UNCTAD sugerează elementele pe care trebuie să le conţină strategiile, în special pentru întreprinderile mici şi mijlocii (IMM), care sunt foarte importante în cele mai multe ţări în dezvoltare. Se porneşte de la faptul că întreprinderile sunt diverse, cu potenţiale diferite de creştere, structuri şi probleme în funcţie de sectorul economic în care activează şi în funcţie, desigur, de ţara în care sunt localizate. În mod tipic, în fiecare ţară există o reţea de micro-întreprinderi, de întreprinderi mici şi mijlocii, mari companii locale, filiale sau parteneri ai corporaţiilor transnaţionale şi întreprinderi de stat, sau companii parastatale care operează într-un sistem comercial liber pentru antreprenoriatul privat.

La Conferinţa UNCTAD IX s-a arătat că accentul strategiei de dezvoltare a întreprinderilor ar trebui pus în primul rând pe întreprinderile mici şi mijlocii, întrucât acestea constituie majoritatea întreprinderilor din ţările dezvoltate şi în dezvoltare. Desigur, aceasta nu exclude situaţiile particulare din unele ţări în care obiectivele naţionale pot să se adauge (aşa cum este privatizarea marilor întreprinderi de stat şi a regiilor autonome din ţările în tranziţie).

Principalele elemente ale strategiilor de dezvoltare a întreprinderilor, aşa cum apar în gândirea experţilor UNCTAD, sunt:

a) Mobilizarea resurselor antreprenoriale

Antreprenorii sunt indivizi care descoperă oportunităţi profitabile pentru care îşi asumă riscul. Ei au nevoie de cunoştinţe în domeniul afacerilor, dar această abilitate de a organiza afacerile se poate învăţa de către cei care intră pentru prima dată în business. Toate societăţile au antreprenori, deşi capabilităţile lor nu sunt întotdeauna productive, dacă mediul economic şi de afaceri nu le este favorabil, aşa cum se întâmplă în ţările în curs de dezvoltare şi în ţările în tranziţie.

Experienţa sugerează că programele de identificare şi dezvoltare a calificării antreprenoriale a indivizilor şi grupurilor pot juca un rol important în mobilizarea resurselor antreprenoriale. Atunci când sunt bine gândite şi implementate, programele de calificare pot aduce beneficii economice şi sociale care depăşesc costurile. În mod tipic, programele se fac cu candidaţi auto-selectaţi sau cu cei care se supun înainte de calificare unor teste. Apoi, programele se focalizează asupra învăţării, furnizându-se instructaje şi consiliere legate de activităţile actuale ale întreprinderii. Programele de succes în domeniu asigură un răspuns al cererii pentru serviciile de calificare şi consiliere, atunci când există oportunităţile unei economii competitive.

Învăţarea antreprenoriatului ar putea fi o componentă importantă în strategia dezvoltării întreprinderii, în special când este adaptată la o mare varietate de grupuri precum cei cu diplome liceale şi universitare, angajaţi de nivel mediu ai marilor întreprinderi (inclusiv cele de stat), muncitori disponibilizaţi din sectorul public şi privat, absolvenţi de şcoală, femei şi săraci.

b) Sprijinirea micro-întreprinderilor din sectorul informal

Sectorul micro-întreprinderilor ce funcţionează în afara cadrului de reglementări oficiale (sector informal) contribuie substanţial la absorbirea forţei de muncă şi la productivitate. Se estimează că sectorul informal deţine peste 50% din forţa de muncă şi contribuie cu peste 20% la formarea PNB în multe ţări din Africa şi în unele ţări din America Latină (nu există date pentru ţările în tranziţie, dar aceasta nu înseamnă că în aceste ţări nu există sector informal). În sectorul informal este uşor de intrat, uşor de ieşit şi de aceea este atractiv pentru persoane din toate segmentele societăţii, inclusiv femei, săraci şi grupuri minoritare.

Experienţa arată că programele de ajutorare a micro-întreprinderilor din sectorul informal – în care sunt implicaţi în mod deosebit femeile, rezidenţii rurali şi săracii din mediul urban – pot duce la creşterea numărului de angajaţi şi a veniturilor. Majorând veniturile păturilor sărace, peste nivelul de subzistenţă, se majorează totodată cererea pentru produsele şi serviciile oferite de toate întreprinderile locale. Prin legalizarea activelor acestor mici antreprenori şi aducerea lor în sistemul de producţie se realizează formalizarea sănătoasă a sistemului informal. Cele mai bune programe de dezvoltare a micro-întreprinderilor se realizează la nivel local, pe obiective specifice. Beneficiarii sunt mulţi, în timp ce asistenţa oferită este “modestă", din punct de vedere a costurilor implicate (se estimează că micile credite de 1.000$ sau mai puţin este tot ceea ce este cerut).

c) Asistarea întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM)

Întreprinderile mici şi mijlocii joacă un rol crucial în industrie, tehnologie şi dezvoltarea comerţului şi constituie partea esenţială a “răspunsului ofertei” la presiunile şi oportunităţile globalizării. Prin definiţie, IMM-urile sunt relativ mai adaptabile, mai flexibile şi mai inovative decât marile întreprinderi, în anumite ramuri sau specialităţi. Prin aranjamente de cooperare cu alte IMM sau cu întreprinderi mari, ele pot deveni furnizoare specializate de produse şi servicii. Investind în echipamente multi-funcţionale împreună cu alte firme cu care cooperează, pot obţine beneficii din specializarea flexibilă. Totuşi, fiind mici, aceste întreprinderi au neajunsuri, legate în special de accesul la inputurile esenţiale, precum servicii, credite şi finanţări, precum şi informaţii de afaceri.

d) Accesul la serviciile de sprijinire a întreprinderilor

Serviciile de sprijinire a întreprinderilor cuprind domenii ca executarea proiectelor, studii de fezabilitate, consultanţă de management, control al producţiei, testări de laborator, contabilitate, asigurări, servicii bancare, menţinerea şi închirierea de echipamente, transport, computer şi soft.

De obicei, programele în aceste domenii sunt limitate în comparaţie cu numărul potenţialilor utilizatori. În plus, pentru a fi eficiente, aceste programe trebuie să asigure succesul întreprinderilor. De aceea, costurile serviciilor ar trebui, cel puţin parţial, să fie suportate de întreprinderile beneficiare. Succesul oricărui program depinde de mai mulţi factori, întrucât IMM au nevoie de multiple servicii de sprijinire. Acestea trebuie integrate pentru a răspunde la o gamă largă de necesităţi (ca de exemplu managementul resurselor umane, consiliere pentru îmbunătăţiri organizatorice, design, asigurarea calităţii şi a marketingului). Chiar cele mai bune programe contribuie la dezvoltarea întreprinderii şi a exportului nu imediat, ci într-un termen mediu sau lung, dar atunci când apar rezultatele, câştigurile pot fi mari.

Rolul guvernului nu este în mod necesar să asigure consiliere, consultanţă sau servicii de asistenţă tehnică, ci mai degrabă să stimuleze sectorul privat şi să asigure suportul financiar, lăsând intermediarii să furnizeze serviciile. Entităţile care asigură în mod obişnuit asemenea servicii pot fi asociaţiile stabilite pe grupuri de întreprinderi; societăţile profesionale de contabilitate sau engineering; organizaţii stabilite împreună cu agenţiile guvernamentale şi organizaţii internaţionale. Un avantaj al utilizării acestora, în locul angajaţilor publici, constă în faptul că intermediarii cunosc mai bine necesităţile utilizatorilor din industrie, sunt mai disponibili să livreze servicii de înaltă calitate fără întârzieri, au mai mare flexibilitate şi practică preţuri mai scăzute.

Pentru stimularea disponibilităţilor de servicii interne, guvernele au utilizat diferite instrumente. Acestea includ sprijin financiar (ex. asistenţa financiară pentru depăşirea reducerii capitalului disponibil al întreprinderii); stimulente fiscale şi de creditare (ex. exonerarea de taxe vamale la importul de echipamente, exceptarea de la plata impozitului pe dividende, credite subvenţionate); alte componente ale strategiei de promovare a disponibilului de servicii includ stimulentele pentru externalizarea activităţilor de servicii şi stabilirea unor centre de servicii sau centre de calificare cu sprijinul personalului din învăţământul naţional care să asigure servicii producătorilor.

e) Accesul la finanţare

Accesul la credite şi capital este important pentru toate întreprinderile, dar în mod special pentru întreprinderile mici şi mijlocii. Instituţiile financiare tind să favorizeze întreprinderile mari în dauna IMM, întrucât au dificultăţi în estimarea riscurilor acestora din urmă, iar costurile administrative pentru acordarea de credite sunt mai mari. În plus, cererile de creditare ale IMM sunt slab documentate, întrucât nu au personal calificat care să estimeze costurile inputurilor şi care să facă un plan de afaceri. Deseori, IMM se confruntă cu lipsa informaţiilor şi a înţelegerii procedurilor din sectorul financiar.

O abordare care s-a dovedit de succes în Asia este stabilirea unor instituţii specializate de creditare a IMM, inclusiv programe de garantare a creditelor pentru ca băncile comerciale să acorde împrumuturile. Băncile populare au fost, de asemenea, eficiente ajutând, prin reţeaua de contactări personale, la reducerea riscului şi costului de creditare a IMM.

Comunitatea internaţională furnizează sprijin pentru întreprinderile mici şi mijlocii, în special pentru ţările cu venituri reduse, în diferite modalităţi, fie prin fonduri internaţionale speciale, fie prin agenţii ale ţărilor dezvoltate care încheie aranjamente bilaterale de parteneriat legate cu propriile întreprinderi internaţionalizate.

Interesul pentru sprijirea întreprinderilor mici şi mijlocii nu trebuie să omită şi mascheze interesul, care se manifestă simultan, pentru efectul de talie, pentru concentrarea şi aglomerarea întreprinderilor mari, pentru M&A şi parteneriate strategice etc., singurale capabile să menţină competitivitatea într-o serie de ramuri şi domenii de activitate tehnologică şi economică.

BIBLIOGRAFIE la partea I

1. Bellak, C. şi Cantwell, J. Foreign direct investment: how much is it worth?, Transnational Corporations, 5/1996

2. Cantwell, J. Technological Innovations and Multinational Corporations, Oxford, 1989

3. Caves, R. Multinational Enterprise and Economic Analysis, Cambridge University Press, 1996

4. Delapierre, M., Blurring boundaries: new inter-firm relationships an the

Mytelka, L. emergence of networked, knowledge-based oligopolies, London, 1996

5. Fingleton, J. et alt. Competition Policy an the Transformation of Central Europe, Centre for Economic Policy Research, London, 1997

6. Hooley, G, Cox, T, Foreign direct investment in Hungary, Journal of

Beracs, J International Business Studies, nr. 27/1996

7. Janow, M.E. International perspectives on abuse of dominance, OECD, 1996

8. Jun, K., Sing, H. The determinants of foreign direct investment: new empirical evidence, Transnational Corporation, nr 5/1996

9. Lansbury, M., Pain, N. Foreign Direct Investment in Central Europe since 1990: An Econometric Study, 1997

10. Mytelka, L. States, strategic alliances and international oligopolies, London, 1991

11. Mytelka, L. Competition, Innovation and Competitiveness in Developing Countries, OECD, 1997

12. Mytelka, L., Strategic partnerships, knowledge-based networked

Delapierre, M. oligopolies and the state, London, 1996

13. OECD Economic Outlook, 1996, Paris

14. International Direct Investment Statistic Yearbook, 1996, OECD, Paris

15. UNCTAD. Explaining and Forecasting Regional Flows of Foreign Direct Investment, New York, 1993

16. UNCTAD. Small and Medium-sized Transnational Corporation, New York, 1993

17. World Investment Report 1995, UN Publications, New York-Geneva

18. World Investment Report 1996, UN Publications, New York-Geneva

19. World Investment Report 1997, UN Publications, New York-Geneva

20. WTO. The Results of the Uruguay Round of Multilateral Negotiations, Geneva, 1995

Anexa 1

Evoluţia influxului de investiţii străine directe (ISD)

Miliarde $

	1991-1992 (Recesiunea ISD)	1995-1996 (Boomul ISD)
TOTAL MONDIAL	166	333
Ţări dezvoltate	117	207
Ţări în curs de dezvoltare	46	113
Ţări Central, Est Europene	3	13

Sursa: World Investment Report, 1997

Anexa 2

Evoluţia influxurilor de ISD în ţările central şi est-europene

în perioada 1991-1996

milioane dolari

	1991	1992	1993	1994	1995	1996
Albania	1	20	58	53	70	72
Belarus	...	7	10	15	7	18
Bulgaria	56	42	55	105	90	150
Cehia	...	...	654	878	2568	1200
Estonia	...	82	162	215	202	138
Ungaria	1.462	1.479	2.350	1.144	4.519	1.982
Letonia	...	29	45	214	180	292
Lituania	...	10	30	31	73	152
R.Moldova	...	17	14	12	64	46
Polonia	291	678	1.715	1.875	3.659	5.196
România	40	77	94	341	419	624
Federaţia Rusă	...	700	700	637	2.017	1.800
Slovacia	...	...	199	203	183	150
Ucraina	...	200	200	159	267	440

Sursa: World Investment Report, 1997

PARTEA a II-a

IMPACTUL TEHNOLOGIEI INFORMAŢIEI ASUPRA ÎNTREPRINDERII VIITORULUI

CAPITOLUL 6. A TREIA REVOLUŢIE DIN ISTORIA OMENIRII - REVOLUŢIA INFORMAŢIEI

6.1. Speranţe strălucitoare şi grave preocupări [6, 7]

Prima revoluţie din istoria omenirii a fost agricolă (proprietatea asupra pământului reprezenta puterea economică) şi a durat mii de ani.

A doua revoluţie a fost cea industrială (proprietatea asupra mijloacelor de producţie şi a capitalurilor reprezintă puterea economică) şi a durat aproximativ două sute de ani.

A treia revoluţie, revoluţia informaţiei, are mai puţin de douăzeci de ani şi este determinată de simbioza tehnologiilor informaticii cu cele ale comunicaţiilor şi cu cele ale mediilor de informaţii. Puterea economică este determinată de capacitatea de a produce informaţie şi a avea acces la informaţie.

Cunoaşterea a devenit o resursă economică esenţială. Stocarea, distribuirea şi folosirea unor cantităţi imense de informaţii este posibilă datorită sistemelor moderne de comunicaţii şi tehnologiilor asociate.

Accesul la informaţii şi posibilitatea de a comunica au devenit tehnic posibile pentru toţi: persoane, întreprinderi economice, instituţii naţionale sau internaţionale. Nu este îndepărtată ziua în care oricine va putea comunica cu ORICINE, ORIUNDE şi ORICÂND, indiferent de caracterul informaţiei: imagini, voce sau muzică, date de orice fel.

Societatea globală - satul planetar - începe să prindă contur şi noi perspective de dezvoltare ale umanităţii apar odată cu noile posibilităţi de muncă, de instruire şi de viaţă armonioasă.

Totodată, vechile probleme apar sub forme noi. Cum vor fi create viitoarele locuri de muncă? Cum va fi închisă prăpastia, care se lărgeşte în permanenţă, între cei bogaţi şi cei săraci, între cei ce au acces la informaţie şi cei ce nu au acces? Ce trebuie făcut pentru construirea unei lumi bazate pe respectul mutual între popoare şi toleranţă faţă de diferenţele individuale ?

6.2. O lume nouă cu dimensiuni noi. Comunitatea internaţională în faţa provocărilor unui viitor global [5, 6]

Capacitatea, aproape fără limite, de a comunica şi noile frontiere tehnologice redesenează o nouă geografie a globului pământesc, cu pieţe şi culturi noi.

Ordinea mondială construită în secolele trecute, bazată pe state-naţiuni autonome şi popoare independente, se transformă în toate dimensiunile sale. Dezvoltarea telecomunicaţiilor şi a informaticii a permis dezvoltarea pieţelor mondiale de mărfuri, capitaluri, servicii şi informaţii.

Revoluţia informaţiei are faţete multiple şi dinamici diferite în tehnologie, comerţ sau atitudinea oamenilor.

Noile tehnologii şi globalizarea pieţelor au evidenţiat capacitatea redusă de inovare şi de răspuns la nevoile pieţei a industriilor controlate de stat. Aceasta, împreună cu nevoia de a controla mai bine cheltuirea banilor publici, au determinat privatizarea industriilor de stat şi generalizarea liberei concurenţe, proces în desfăşurare în toate ţările.

Revoluţia informaţiilor permite popoarelor să se compare şi să-şi evalueze situaţia mai bine decât altă dată, producând mari speranţe şi schimbări profunde de atitudine.

Noua eră a informaţiilor reprezintă un cumul de şanse pentru comunitatea internaţională, dar şi numeroase schimbări şi provocări, întrebări ce nu au permis încă răspunsuri definitive. Pe de o parte, noi trăim într-o epocă de discontinuitate istorică, în care structurile trecutului sunt din ce în ce mai puţin capabile să determine viitorul; pe de altă parte, Statul-naţiune păstrează încă puterea efectivă.

Principala provocare a viitorului o reprezintă elaborarea politicilor generale şi definirea modului de viaţă din secolul XXI. Viziunile idealiste, "Satul global", "casa electronică" populată cu "telemuncitori", nu pot fi materializate numai pe baza posibilităţilor tehnice. Totodată, excesele materialiste, "economia globală a informaţiilor" în care mâna nevăzută a pieţei rezolvă toate problemele, inclusiv cele sociale, nu se vor realiza numai pe baza principiilor pieţei.

Este necesară acceptarea şi respectarea universală a unor principii, fără de care avantajele revoluţiei informaţiei nu vor fi deplin folosite. Primul principiu trebuie să fie dreptul liberului acces la informaţii, condiţie a satisfacerii diverselor cerinţe de dezvoltare.

6.3. Trei idei de bază ale societăţii globale: satul global, inteligenţa artificială, economia informaţiilor [5, 6]

Societatea globală este produsul hibrid a trei idei distincte referitoare la rolul telecomunicaţiilor, calculatoarelor şi informaţiilor în societate.

Prima idee arată că evoluţia tehnologiilor telecomunicaţiilor determină intrarea lumii într-o eră globală, în care elementul primar de referinţă este lumea în ansamblul ei, mai mult decât familia, cultura, religia sau naţiunea.

Faptul că noi toţi suntem la fel este o idee veche, rămasă până de curând proprie conceptelor religioase.

Ideea că trebuie să recunoaştem, să instituţionalizăm şi să aplicăm drepturi şi obligaţii universale aparţine secolului XX, odată cu apariţia Societăţii Naţiunilor şi, ulterior, a Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Bazele teoriei fazei globale a dezvoltării umane, în care telecomunicaţiile au o influenţă determinantă asupra structurilor economice şi sociale, au fost dezvoltate de Marshall McLuhan - telecomunicaţiile moderne transformă lumea într-un "sat global" [6].

A doua idee de bază subliniază că progresele informaticii permit realizarea de maşini inteligente, ce pot să îndeplinească sarcini rezervate, până de curând, numai oamenilor, teoretic neexistând nici o oprelişte în realizarea unor factori de performanţă neatinşi de specia umană, dar deocamdată lipsiţi de capacitatea de creativitate şi de repreoducere în diversitate, proprii omului.

"Inteligenţa artificială" dezvoltată pe generaţii succesive de calculatoare, integrarea informaticii şi a telecomunicaţiilor, naşterea complexului telematicii au confirmat ideile prezentate de Norbert Wiener în "The Human Use of Human Beings" (1948). Munca, politica, finanţele, educaţia sau distracţiile au fost şi sunt în permanenţă transformate de tehnologiile informaticii.

A treia idee de bază arată că noi trăim într-o "economie a informaţiilor", economie în care producţia, prelucrarea şi distribuirea informaţiilor au devenit activităţi economice foarte importante. Aceste activităţi dau de lucru la multă lume, crează bogăţie şi contribuie la bogăţia naţiunilor [6].

În anii ’70, OECD a studiat dezvoltarea "economiei informaţiilor" şi a evidenţiat tendinţe de evoluţie asemănătoare în toate ţările avansate industrial.

Aceste concepte, dezvoltate de teoriile generale ale transformărilor sociale, odată cu anii ’80, încep să se regăsească în realitatea practică. Noile produse hardware şi software şi tehnologiile aferente au fost inventate şi aplicate mult mai rapid decât teoriile sociale şi politice.

Criza energetică, stagnarea şi criza economică mondială din deceniile 6 şi 7 au determinat pătrunderea rapidă a noilor aplicaţii ale informaticii şi telecomunicaţiilor în uzină, laborator, birou sau instituţii sociale, cât şi cererea necontenită de noi şi noi aplicaţii, într-un efort permanent de dobândire şi menţinere a avantajului competitiv, de creştere a calităţii şi scădere a preţurilor.

De asemenea, aceste tendinţe au fost şi sunt stimulate de concurenţa internaţională, favorizată de piaţă, în domenii în care până de curând intervenţia statului era preferată.

6.4. Cyberspaţiu, multimedia şi digimedia. Galaxia calculatoarelor [5, 6, 8]

Este necesară precizarea unor noţiuni pentru a evita înţelegerea diferită a cuvintelor folosite.

Telecomunicaţiile, în sens larg, sunt comunicaţiile la distanţă. Noţiunea include şi mijloacele prin care putem avea acoperire radio sau televizarea marilor evenimente mondiale, suportul de transmisiune a programelor de calculator, a apelurilor de urgenţă, transmiterea apelurilor telefonice sau a facsimilurilor. Telecomunicaţiile reprezintă coloana vertebrală a dezvoltării unei naţiuni, furnizând servicii şi consumând produsele unor ramuri industriale (conform Legii Telecomunicaţiilor 74/1996: orice emisie, transmisie sau recepţie de semnale, limbaje, imagini, sunete sau informaţii de orice natură prin fir, sisteme radio, optice sau alte sisteme electromagnetice).

Cyberspaţiul este un univers virtual de idei şi informaţii în care intrăm de fiecare dată când citim o carte sau utilizăm un calculator. Termenul este folosit în prezent pentru a descrie un loc fără dimensiuni fizice, în care se pot purta conversaţii, oamenii interacţionează, informaţia este stocată, graficele generate de calculator sunt transmise sau transformate, toate formele de interacţiuni, în timp real sau nu, între un număr infinit de utilizatori, ca şi între utilizatori şi calculatoare.

Momentul în care se produc interacţiunile noastre cu cyberspaţiul corespunde timpului real al propriei existenţe, realitatea cyberspaţiului fiind denumită realitatea virtuală.

În sens mai larg, cyberspaţiul înglobează o gamă largă de interacţiuni audio şi / sau video prin intermediul calculatoarelor. Exemplul, obişnuit astăzi, de utilizare a cyberspaţiului este INTERNET-ul şi miile de tipuri de aplicaţii posibile prin intermediul său.

Multimedia permite schimbul diferitelor tipuri de informaţii sub formă de date, texte, sunete, imagini sau grafice. Serviciile multimedia folosesc conexiuni multiple, astfel că resurse şi utilizatori pot fi adăugaţi sau retraşi în timpul a ceea ce este perceput ca fiind aceeaşi comunicare. Serviciile multimedia joacă un rol fundamental în proiectarea asistată de calculator, generarea tridimensională a imaginilor, telediagnostic medical, simularea proceselor şi în multe alte domenii.

Digimedia reflectă sinergia între artele creative şi noile tehnologii digitale de prelucrare şi transmiterea semnalelor, interacţiunea între hardware şi software. Termenul înglobează serviciile în care se întrepătrund televiziunea, cinematograful, artele grafice şi multimedia, servicii ce se bazează pe tehnologiile digitale de stocare, transmitere, mixare, reproducere, modificare etc. a informaţiei – sunet, imagine, text – trenspusă în formă digitală succesiune de simboluri binare).

Calculatoarelor conectate prin reţele de telecomunicaţii formează cyberspaţiul, ce reprezintă un element puternic de influenţare a comunităţii mondiale, provocând schimbări în toate domeniile. Prin imensul potenţial creator, acesta este o sursă de neînlocuit pentru inovare, un generator de armonie, dar şi o forţă a dezordinii. Aplicaţiile cu dimensiuni mondiale influenţează astăzi cultura şi modul tradiţional de viaţă. Fluxuri de informaţii, încrucişându-se din toate părţile, modifică procesele politice tradiţionale şi structurile sociale, activităţile productive, posibilităţile comerciale, învăţământul şi opiniile.

Productivitatea şi competitivitatea tuturor sectoarelor economice, capacitatea lor de inovare a produselor, serviciilor şi proceselor depinde tot mai mult de reţelele de comunicaţii. Natura muncii se schimbă; activităţi şi locuri de muncă tradiţionale dispar, sunt cerute altele noi. Tot mai multe activităţi au nevoie de prelucrarea foarte calificată a diverselor categorii de simboluri, ceea ce sugerează o polarizare a forţei de muncă: la un pol sunt cei ce posedă un grad ridicat de calificare în domeniul comunicaţiilor şi informaticii, la celălalt pol sunt cei a căror calificare le permite numai îndeplinirea unor sarcini auxiliare sau îi destinează şomajului.

Decizia de construire a unei întreprinderi depinde, într-o foarte mare măsură, de disponibilitatea mâinii de lucru calificate şi a reţelelor de telecomunicaţii.

Materializarea conceptului "telemuncă" (telelucru, telework, teleworking) permite lucrul la domiciliu, avantajos şi pentru individ (stil de viaţă, nevoi familiale şi personale) şi pentru întreprindere (acces la calificări greu disponibile, scăderea consumurilor de energie şi a cheltuielilor de transport). Ţările în curs de dezvoltare pot astfel participa la economia mondială, obţinând avantaje din exploatarea resurselor lor industriale şi intelectuale şi realizând repatrierea activităţilor cu valoare adăugată mare.

6.5. Lanţul valoric al informaţiei: etape şi gâtuiri

potenţiale [2, 3, 6]

O lungă perioadă de timp din istoria telecomunicaţiilor, cea mai mare parte din furnizorii de informaţii au fost utilizatorii individuali, care doreau să comunice unii cu alţii - în nume propriu sau îndeplinind sarcini de serviciu - mijlocul utilizat fiind telefonul, respectiv diversele tipuri de telegrafie.

Comunicaţiile multimedia diferenţiază profund furnizorul informaţiilor de utilizatorul informaţiilor, lanţul valoric al informaţiei devenind structurat pe trei entităţi: furnizorul informaţiilor, furnizorul serviciilor de transport a informaţiilor şi furnizorul echipamentelor pentru consumul informaţiilor, fig. 6.1 [6].

Această structurare are caracter bidirecţional în cazul comunicaţiilor interactive (în care este prezent dualismul furnizor – utilizator, consumator, spre exemplu: comunicarea telefonică) sau unidirecţional (în cazul difuzării informaţiei căre un număr mare de utilizatori, spre exemplu: radiodifuziune, televiziune, presă etc.)

Fig. 6.1. Lanţul valoric al informaţiei

De la naşterea sa - mai bine de 100 ani în urmă - şi până în ultimii ani, sectorul telecomunicaţiilor a fost considerat monopol natural al statului. Operatorul public de telecomunicaţii avea propria reţea şi monopolul accesului la serviciile furnizate pe această reţea. În egală măsură, radiodifuziunea şi televiziunea publică aveau reţele proprii şi controlul producţiei şi difuzării programelor. Operatorul public de radio sau telecomunicaţii s-a dezvoltat şi a activat în condiţiile în care cererea a depăşit întotdeauna oferta şi preţul furnizării informaţiilor a fost stabilit de penuria ofertei. Sistemele s-au născut şi dezvoltat în condiţiile unui grad înalt de integrare pe verticală, determinat de proprietarul unic al mesajului şi al mediului de transmitere.

În era comunicaţiilor multimedia, strategia evidentă este spargerea monopolului statului şi trecerea la libera concurenţă în cadrul fiecărei entităţi; permiţând diversificarea serviciilor de furnizare de informaţii, diversificarea serviciilor de transport a informaţiilor - diversificarea şi interconectarea reţelelor, diversificarea echipamentelor pentru consumul informaţiilor.

Aceasta determină o altă dimensiune a integrării pe verticală - integrarea determinată de reglementările tehnice - pentru asigurarea compatibilităţii între informaţii, reţele de transport şi echipamente, dar şi o integrare orizontală la nivelul reţelelor şi echipamentelor pentru realizarea compatibilităţii cu diferitele tipuri de informaţii.

Lipsa reglementărilor şi diferenţele între cerere şi ofertă la fiecare nivel constituie gâtuiri potenţiale ce contribuie pentru moment la limitarea furnizării sau accesului la serviciile multimedia.

6.6. Schimbarea modului de viaţă şi de conducere a proceselor economice, sub impactul noilor tehnologii de telecomunicaţii [6, 7]

Noile tehnologii de telecomunicaţii influenţează, pe măsura generalizării lor, modul de viaţă - acasă, la lucru, odihna şi distracţiile, îngrijirea sănătăţii.

Comunicaţiile personale globale vor permite transmiterea şi recepţia mesajelor, indiferent de conţinutul lor: sunete, imagini sau date, la numărul personal de apel, recunoscut în orice parte a globului.

Comunicaţiile multimedia vor permite discuţii la distanţă, cu prezentări de documentaţii, produse, date. Participanţi din diverse părţi, uneori aflate la distanţe considerabile, pot lucra ca şi cum s-ar afla în acelaşi loc.

Terminalele de comunicaţii vor permite videoconferinţe personale sau de grup, mixând imagini din lumea reală şi imagini din lumea informatică, pentru a forma un spaţiu de muncă, virtual comun, pentru mai mulţi utilizatori. Servicii interactive de tipul video la cerere sau jocuri interactive, împreună cu baze de informaţii de tot felul, de la cărţile de telefon până la mersul trenurilor sau al avioanelor şi cumpărarea biletelor, vor fi disponibile la terminalul multimedia.

Telecomerţul permite clientului, fără să se deplaseze la furnizor, să aleagă produsele, inclusiv prin efectuarea de probe şi măsurări simulate.

Aplicaţiile în domeniul administraţiei publice, în domeniul educaţiei şi învăţământului vor permite utilizarea eficientă a fondurilor publice.

Consumul informaţiilor depinde de cunoştinţele consumatorilor. Dacă inteligenţa şi cunoştinţele consumatorilor potenţiali sunt limitate (se constată, chiar şi în ţările dezvoltate, un analfabetism informatic, care afectează toate grupurile sociale), cererea pentru noile servicii este frânată.

În societatea bazată pe informaţie, consumul depinde de nivelul de instruire şi de cunoaştere al consumatorilor.

6.7. Informaţia, dreptul de proprietate, puterea [5, 6]

Convergenţa şi întrepătrunderea tehnologiilor calculatoarelor, telecomunicaţiilor şi informaţiilor determină perturbaţii şi confuzii în domenii ale vieţii sociale şi economice, politici, reglementări sau strategii comerciale bine definite de ani de zile. Astăzi, se recunoaşte impactul economic şi social al informaţiei.

Domeniul telecomunicaţiilor, calculatoarelor şi informaţiilor înglobează o gamă din ce în ce mai largă de întreprinderi, de creatori de software sau creatori de conţinut, de furnizori de servicii sau echipamente.

Odată cu inventarea tiparului s-a luat în considerare protejarea "dreptului de autor", asigurând creatorului recompensa valorică a timpului şi energiei consumate de el, a creativităţii sale.

Astăzi, pentru exemplu, INTERNET-ul asigură circulaţia liberă a informaţiilor, chiar în momentul producerii lor, spre orice parte a globului, fapt care pune în discuţie echilibrul între dorinţa firească de a exploata comercial propriile creaţii şi forţele politice, morale, comerciale care încearcă să suprime sau să limiteze liberul acces la informaţie. Spre exemplu: un produs software difuzat prin INTERNET pune în discuţie echilibrul între dorinţa firească a autorului de a realiza un câştig şi reglementările comerciale ce limitează accesul liber. (În cazul INTERNET-ului, accesul gratuit anumează posibilitatea oricărui câştig pentruj autor, la acest produs.) Accesul liber reprezintă, de fapt, libertatea de a cumpăra produse, servicii, informaţii. Echilibrul între tendinţele menţionate stabileşte dacă informaţia reprezintă putere sau este lipsită de importanţă.

Dreptul de autor poate avea efecte anticoncurenţiale. Supravegherea utilizării normale sau abuzive a informaţiei este dificil de reglementat şi greu de realizat tehnic. Tehnologiile digitale permit realizarea de reproduceri identice calitativ cu originalul. Efracţia informatică permite procurarea şi distribuirea informaţiilor fără autorizare sau control. Costul reglementărilor şi al măsurilor de protecţie, luate la nivelul punctului în care informaţia intră în reţeaua de distribuţie, poate fi prohibitiv.

Problemele sociale sunt deosebite, existând riscul împărţirii societăţii între cei ce au acces la libera circulaţie a informaţiilor şi cei excluşi de imposibilitatea materială a accesului. Liberalizarea serviciilor de distribuţie va putea reduce această polarizare în ţările dezvoltate economic. Ţările subdezvoltate vor simţi din ce în ce mai accentuat acest fenomen de polarizare, în interior şi faţă de ţările dezvoltate.

Cu toate avantajele, progresul tehnic continuă să producă dificultăţi economice şi sociale. Dacă progresul tehnic nu aduce profit celor ce participă la crearea, protecţia şi exploatarea informaţiilor, sectoarele economice implicate riscă să intre în declin şi informaţia să nu confere nici o putere.

Conservarea valorii economice şi sociale a informaţiei, a puterii informaţiei, necesită reglementări şi soluţii tehnice adecvate.

6.8. Programe naţionale de realizare a societăţii

informaţionale [6]

Autorităţile statului trebuie să joace un rol nou în societatea informaţională. Rolul avut în trecut, de exploatare în domeniul telecomunicaţiilor, radiodifuziunii, televiziunii şi informaticii se diminuează. Autorităţile statale sunt cele care trebuie să identifice căile de intrare în societatea informaţională.

Statele Unite au scos în evidenţă necesitatea conectării tuturor ţărilor printr-o infrastructură mondială a informaţiilor.

Uniunea Europeană a precizat conceptul de piaţă deschisă în multimedia.

G-7 a aprobat opt principii necesare creării societăţii informaţionale:

– cel mai important este libera concurenţă, la care se adaugă:

– promovarea universalităţii serviciilor,

– studiul impactului societăţii informaţionale asupra muncii şi culturii,

– încurajarea dezvoltării sectorului privat,

– asigurarea învăţământului şi instruirii profesionale adecvate,

– îmbunătăţirea înţelegerii efectelor societăţii informaţionale asupra calităţii vieţii,

– obţinerea sprijinului populaţiei,

– încurajarea dialogului şi cooperării internaţionale.

Nuanţele privind definirea obiectivelor naţionale diferă de la ţară la ţară:

Statele Unite: Crearea unui ansamblu neîntrerupt de reţele de comunicaţii, calculatoare, baze de date şi electronică de utilizator, punând cantităţi enorme de informaţii la dispoziţia imediată a publicului.

Canada: Crearea unei autostrăzi informatice în Canada, pentru canadieni.

Japonia: Crearea unei entităţi înglobând infrastructura de reţele, terminale, software, resurse umane, sisteme publice şi private de comunicaţii şi informaţii, ca şi de valori sociale şi moduri de viaţă specifice societăţii informaţionale.

Singapore: Crearea primului oraş dezvoltat de la tropice cu un nivel de viaţă corespunzător societăţii informaţionale.

Coreea de sud: Crearea societăţii informaţionale bazată pe informaţie bine controlată, telecomunicaţii şi industrii multimedia, o calitate ameliorată a vieţii şi creşterea competitivităţii naţionale.

China: Crearea reţelei naţionale de informaţii legând resursele de aplicaţiile informaţionale.

Uniunea Europeană: crearea societăţii informaţionale prin deschiderea către libera concurenţă a infrastructurii şi serviciilor dependente de monopoluri.

CAPITOLUL 7. EXPLOZIA TELECOMUNICAŢIILOR

7.1. Telecomunicaţiile şi dezvoltarea calculatoarelor [1, 2, 3]

Nevoia pentru transmiterea şi recepţionarea unei cantităţi imense de informaţii, pentru telecomunicaţii digitale de foarte mare viteză este determinată de progresul considerabil înregistrat în domeniul informaticii în ultimele două decenii. Acest proces se traduce prin:

trecerea de la text la imagine şi sunet în interfaţa cu utilizatorul calculatorului;

creşterea şi distribuirea puterii de calcul şi a înmagazinării informaţiei.

Aceste două elemente impun reţelei de telecomunicaţii viteze de transmisiune foarte mari şi întârzieri de distribuire foarte mici, pentru a nu compromite puterea de calcul şi stocare.

Nevoia creşterii capacităţii de comunicare este ilustrată de două legi empirice:

legea lui Joy: puterea de calcul exprimată în milioane de instrucţiuni/secundă se dublează la fiecare doi ani;

legea lui Ruge: capacitatea necesară de comunicare pentru un milion de instrucţiuni/secundă este de 0,3 - 1milioane biţi/s.

Puterea de calcul medie a unui calculator va ajunge în anul 2000, probabil, la aproximativ 1 miliard de instrucţiuni/secundă, determinând nevoi de comunicare de ordinul 0,3 - 1 miliard biţi/s. Chiar dacă nevoia reală va fi de zece ori mai mică, această valoare depăşeşte cu mult capacităţile reţelelor actuale de telecomunicaţii, locale sau internaţionale (viteza de transmisiune a vocii în reţeaua telefonică actuală este de 64 mii biţi/s).

Pentru a pune în evidenţă şi exploata avantajele progreselor tehologice în domeniul informaticii, al convergenţei şi întrepătrunderii tehnologiilor informaticii, telecomunicaţiilor şi mediilor de informaţii, este nevoie de altceva: infrastructura internaţională a informaţiilor.

7.2. Infrastructura internaţională a informaţiilor. Superautostrăzile informaţiei [1, 6]

Infrastructura internaţională a informaţiilor este un concept dezvoltat în ultimii ani, existând mai multe opţiuni pentru definirea sa.

O primă definiţie consideră infrastructura internaţională a informaţiilor o reţea informatică cu performanţe foarte înalte, care permite accesul - transmiterea, selecţia şi recepţia - fluxurilor de date cu debit foarte mare. INTERNET-ul poate fi considerat precursorul acestei structuri. Iniţiat în sfera universitară ca studiu pentru un sistem global de comunicaţii militare, INTERNET-ul s-a extins de la comunităţile universitare de cercetări ştiinţifice spre o piaţă comercială infinit mai vastă, fără a-şi pierde caracterul deschis şi inovator (element esenţial al succesului INTERNET).

Un alt mod de definire consideră transferul de trenuri de date video împreună cu texte, vorbire şi orice alte tipuri de date, drept funcţie principală a acestei infrastructuri.

O a treia definiţie are în vedere un mediu de televiziune interactivă, în care televiziunea inteligentă reprezintă comunicaţia de bază, secondată de calculatorul personal sau staţia de lucru şi de videotelefonie. Sunt propuse o mulţime de soluţii tehnologice pentru a permite consumatorului să absoarbă noile servicii: noi canale de televiziune, video la cerere, telecomerţ, videoconferinţă, accesul la tot felul de baze de date. Adolescenţii vor avea acces la jocuri video, în timp ce societăţi multinaţionale au videoconferinţe sau fac telecomerţ.

Cele trei opinii evidenţiază rolul diverselor părţi ale industriei informaţiilor pornind de la diverse tipuri de aplicaţii. Elementele de bază sunt comune, desprinzându-se concluzia că o singură reţea a reţelelor va putea îndeplini cerinţele oricărei aplicaţii existente sau previzibile.

Reţeaua va fi digitală. Procesul de digitalizare a stat la baza dezvoltării calculatoarelor, generalizându-se azi şi în telecomunicaţii, radiodifuziune, televiziune; convergenţa acestor sectoare, inclusiv prin generalizarea tehnologiei digitale, face din ce în ce mai dificilă şi totodată inutilă încercarea de separare a diverselor părţi ale industriei informaţiilor.

Obstacolele insuficienţei mijloacelor, evidenţiate de istoria industriei informaţiilor şi influenţând încă arhitectura reţelelor contemporane, vor dispare. Tehnicile de transmisiune cu compresie a datelor şi dezvoltarea reţelelor din fibre optice de mare capacitate vor înlătura constrângerile capacităţii de transmisiune. Dimensiunea limitată a spectrului radio impune reorientarea unor tipuri de servicii către transmisiunile prin fibră optică, păstrând transmisiunile radio numai pentru comunicaţiile mobile. Tehnicile digitale de transmisiune şi organizarea celulară permit accesul şi creşterea rapidă a numărului de utilizatori ai acestor servicii.

Noile servicii vor fi personale. Aceasta înseamnă că terminalul de comunicare va fi al utilizatorului de bază, individul şi nu al unui post de lucru sau al unei locaţii rezidenţiale. Acest concept a fost deja realizat în domeniul calculatoarelor, odată cu apariţia calculatorului personal. El devine fapt cotidian, în domeniul telecomunicaţiilor, odată cu dezvoltarea telefoniei celulare.

Aceste trei caracteristici definesc o reţea publică foarte diferită de cele existente azi, în care este oferit, în mod monopolist, un număr redus de servicii.

Forţele care susţin dezvoltarea infrastructurii internaţionale a informaţiilor sunt schimbările tehnologice şi strategiile bazate pe inovare. Statul nu are posibilitatea creării acestei infrastructuri, mobilizând resursele necesare şi dezvoltând piaţa serviciilor oferite de infrastructura internaţională de informaţii.

Contribuţia statului, la nivel naţional, pentru crearea infrastructurii internaţionale de informaţii, este importantă în domeniul reglementărilor, pentru crearea unui mediu care încurajează investiţiile destinate realizării unor obiective de interes public, dar fără a împiedica deciziile determinate de piaţă, sau a le dirija. Regulile de conduită trebuie să fie acceptate mondial şi să se bazeze pe următoarele principii: internaţionalism, universalism, simetria (echidistanţa) şi independenţa reglementării, accesul universal.

Reţelele de bandă largă ale infrastructurii internaţionale a informaţiilor, asigurând comunicaţii interactive multimedia, vor fi bazate în mare parte pe fibra optică, dar şi pe tehnologii de radiocomunicaţii de bandă largă, terestre sau prin sateliţi (în stadiul cunoscut astăzi al tehnologiilor). Infrastructura internaţională a informaţiilor reprezintă pentru societatea post industrială ceea ce infrastructura de transport este pentru societatea contemporană. Teleporturile, centre de telecomunicaţii pentru întreprinderile sau instituţiile cu un volum mare de informaţii, vor juca acelaşi rol ca aeroporturile şi porturile. Dar, în timp ce reţelele de transport deplasează elemente materiale (alimente, maşini, oameni etc.), infrastructura internaţională a informaţiilor transferă şi transformă impulsuri electrice şi optice, care par a nu avea nici o valoare intrinsecă. Informaţia nu poate hrăni, îmbrăca sau adăposti lumea, dar ea crează bogăţie care poate fi convertită în orice.

7.3. INTERNET - reţeaua reţelelor [1, 6]

INTERNET, reţeaua mondială a reţelelor, permite tuturor tipurilor de calculatoare să comunice direct, transparent, împărţind servicii în întreaga lume. Transmisia este asincronă, în pachete, nefiind posibile comunicaţiile în timp real (ca în reţeaua telefonică clasică). Capacităţile oferite unui număr imens (în permanentă creştere) de utilizatori individuali sau organizaţii din întreaga lume constituie o resursă imensă de informaţii, cunoaştere şi de mijloace de cooperare.

Mai mult de 160 de ţări sunt legate la INTERNET prin mai multe reţele publice de date interconectate între ele. Local, zeci de mii de organizaţii de toate tipurile imaginabile şi-au creat propriile reţele, racordate la rândul lor la reţelele furnizorilor locali de servicii INTERNET. Cea mai mare parte a acestor reţele sunt exploatate de organizaţii ce oferă personalului propriu acces la INTERNET sau al căror obiect de activitate este furnizarea accesului public la INTERNET.

Există patru tipuri esenţiale de acces:

acces la reţea - conectarea permanentă a unei reţele, indiferent de dimensiunea ei, LAN sau WAN [1];

acces la server - conectarea în reţea locală a calculatoarelor utilizatorilor finali pentru acces la INTERNET prin intermediul serverului;

acces la terminal - atunci când utilizatorii finali sunt conectaţi la un server direct legat la INTERNET;

acces la pasarelă - când un sistem de poştă electronică sau alt tip de reţea informatică este conectat la reţeaua INTERNET pentru a transmite şi recepţiona mesaje sau fişiere.

Numărul de calculatoare conectate la INTERNET creşte exponenţial în fiecare an, estimându-se 100 milioane în anul 2000.

Accesul la INTERNET este posibil prin orice mijloc de comunicaţie, de la linia telefonică până la legături prin satelit şi fibră optică. În 1992 a fost creată Societatea INTERNET, responsabilă pentru coordonarea, cooperarea, tehnicile şi aplicaţiile reţelei INTERNET.

Capacităţile de transport necesare reţelei INTERNET fiind puse la dispoziţie, prin închiriere, de operatorii naţionali de telecomunicaţii, la preţuri de monopol, atât spre utilizator, cât şi spre reţea, aceasta reprezintă o frână în dezvoltarea INTERNET. Liberalizarea serviciilor de telecomunicaţii crează posibilităţi alternative şi conduce la scăderea generală a preţurilor de conectare, chiar pentru serviciile de bandă largă.

În afara avantajelor oferite de structura descentralizată şi de caracteristicile tehnice şi economice, INTERNET nu oferă nici o garanţie asupra calităţii serviciului şi a securităţii transmisiunii. Acest aspect este agravat prin trecerea de la o comunitate restrânsă de utilizatori ai unor aplicaţii academice (de cele mai multe ori) la o comunitate de utilizatori în expansiune explozivă şi la aplicaţii comerciale. Sistemul nu are proceduri de control şi supraveghere şi nu oferă nici o garanţie că mesajul ajunge la destinatar. Lipsa de securitate a INTERNET-ului face posibilă interceptarea sau modificarea mesajelor interceptate, ca şi identificarea sursei sau destinatarului mesajului. Aceasta împiedică dezvoltarea comerţului electronic şi permite pirateria sistemelor informatice conectate la INTERNET.

Pentru firmele care au o răspândire geografică mare (reprezentanţe, puncte de vânzare, sedii administrative sau productive etc.), accesul la INTERNET oferă posibilitatea realizării unor reţele virtuale private - Intranet sau Extranet - ce asigură interconectarea reţelelor locale de calculatoare ale firmei la preţuri mult mai mici decât cheltuielile necesare pentru instalarea şi întreţinerea unei reţele proprii, dar cu garantarea calităţii şi securităţii serviciului furnizat utilizatorilor reţelei.

Reţeaua INTERNET, concepută pentru transmiterea pachetelor de date, nu corespunde specificului transmisiunilor de voce (conversaţia între cei doi interlocutori trebuie să se desfăşoare ca şi cum aceştia ar fi faţă în faţă).

Cercetări intense se fac pentru integrarea transmisiunilor vocale (telefonia) INTERNET-ului, iar realizările extrem de promiţătoare îl prefigurează ca un concurent posibil al operatorilor de telecomunicaţii tradiţionali, în domeniul comunicaţiilor internaţionale oferind serviciul telefonic la preţuri foarte mici.

De asemenea, întreaga infrastructură de telecomunicaţii concepută şi construită pentru transmiterea vocii, nu corespunde cerinţelor de circulaţie a imensei cantităţi de informaţii vehiculată de INTERNET.

Numeroase realizări tehnice conturează convergenţa celor două tipuri de reţele cu răspândire mondială. Proiectele de dezvoltare a INTERNET-ului lansate în SUA (INTERNET2, din partea universităţilor, şi Oxygen, din partea sectorului comercial) îşi propun dezvoltarea unor reglementări (standarde, norme) care să permită realizarea pe baza tehnologiilor existente (telecomunicaţii, informatică, microelectronică, optică electronică etc.) a viitoarei infrastructuri internaţionale a informaţiilor.

7.4. Liberalizarea serviciilor de telecomunicaţii. Mondializarea dezvoltării comunicaţiilor [2, 5, 6]

Telecomunicaţiile, odată cu naşterea lor, au evoluat într-un cadru strict reglementat. Motive de ordin militar (securitatea naţională), politic (protecţia libertăţilor publice, serviciu vital pentru întreaga naţiune, amenajarea teritoriului), tehnic (complexitate funcţională) şi economic (activitate necesară întregului sistem economic naţional) au considerat sectorul telecomunicaţiilor ca un caz tipic de monopol natural, numai acesta putând oferi consumatorului un serviciu de calitate bună la un preţ acceptabil. Regimul concurenţial în telecomunicaţii putea antrena heterogenitatea reţelelor, un serviciu de calitate proastă şi preţuri ridicate. În aceste condiţii, telecomunicaţiile au reprezentat, aproape 100 de ani, un mediu omogen şi conservator: un singur serviciu - telefonia vocală, număr limitat de tehnologii, furnizor unic (la nivel naţional) pentru echipamente.

Evoluţiile tehnologice din ultimii 2 ani şi incapacitatea structurii monopoliste de a răspunde provocărilor pieţei au determinat mutaţii profunde în sectorul comunicaţiilor:

schimbarea statutului şi modului de funcţionare a operatorilor de telecomunicaţii, traduse printr-o mai mare autonomie de decizie şi orientare spre utilizator;

liberalizarea pieţelor şi promovarea concurenţei sub patru forme:

- liberalizarea conectării terminalelor de telecomunicaţii şi deschiderea liberei concurenţe pe piaţa echipamentelor;

- liberalizarea serviciilor cu valoare adăugată;

- liberalizarea reţelelor periferice (telemobil, paging etc.);

- liberalizarea progresivă a reţelelor şi serviciilor de bază.

privatizarea monopolului istoric, deschizând complet liberă concurenţa telecomunicaţiilor, modernizând echipamentele, reţelele şi serviciile şi prin recuperarea unor sume importante, realizarea de investiţii bugetare în alte sectoare de interes naţional.

În aceste condiţii, operatorii naţionali de telecomunicaţii, sub presiunea liberalizării serviciilor şi pieţelor, îşi abandonează prerogativele monopoliste, adaptându-se mediului concurenţial foarte agresiv rezultat prin puternica multiplicare a actorilor ce evoluează pe scena telecomunicaţiilor, internă sau internaţională:

sectoare paralele, precum televiziunea prin cablu;

sectoare cu un puternic interes tehnic şi economic: informatică, servicii cu valoare adăugată, multimedia;

sectoare total diferite: căile ferate, distribuţia de electricitate, de apă, dispunând de infrastructuri adaptabile furnizării serviciilor de telecomunicaţii, atrase de indicatorii de creştere economică;

furnizori de servicii speciale, cum ar fi: telefonia mobilă, telemesageria (paging), redirecţionarea apelurilor (call back) sau chiar comunităţi centrate geografic sau economic.

Apariţia "operatorilor alternativi" este diferită, de la ţară la ţară, dar tendinţa de creştere a numărului lor este evidentă în toate ţările, limitările fiind determinate de reglementările locale şi de capacitatea economică a pieţei de absorbţie a serviciilor oferite.

În faţa acestui proces, vechii actori încearcă să-şi refacă poziţiile dominante prin operaţii multiple de cumpărare, fuziune sau parteneriat la nivel internaţional, astfel încât piaţa mondială a telecomunicaţiilor începe să fie dominată de un număr redus de consorţii: Unisource, Concert, Global One, amintindu-i doar pe cei mai importanţi.

Jocul alianţelor nu este pe deplin fixat, operatorii mai mici au o capacitate limitată de a face faţă concurenţei şi sunt progresiv absorbiţi de aceste grupări.

Operatorii tradiţionali, susţinuţi de forţa economică a grupărilor din care fac parte, îşi diversifică serviciile şi scad tarifele, răspunzând cererii pieţei.

Pe termen scurt, în acestă fază de instalare a concurenţei în domeniul telecomunicaţiilor, consumatorul beneficiază de avantaje clare: ofertă de servicii în permanentă diversificare şi tarife scăzute. Procesul de concentrare a capitalurilor şi a operatorilor de telecomunicaţii poate însă conduce la dispariţia progresivă a acestor avantaje, cu atât mai mult cu cât investiţiile cerute de noile tehnologii şi servicii de telecomunicaţii, necesitând mari sume de bani, rămân accesibile numai grupărilor puternice economic.

Mondializarea comunicaţiilor nu are numai un caracter funcţional şi tehnic. Ea este evidenţiată şi de procesul concentrării la scară mondială a numărului operatorilor de telecomunicaţii. Aceste două aspecte impun organismelor independente de reglementări, internaţionale şi naţionale, un rol important pentru evitarea apariţiei unor noi structuri monopoliste.

Probabil că infrastructura internaţională a informaţiilor va fi generată prin participarea reglementată a consorţiilor de telecomunicaţii amintite anterior, iar liberalizarea serviciilor se va manifesta într-un mediu pe deplin concurenţial la nivelul strict local, prin concurenţa furnizorilor de servicii (cu sau fără infrastructură locală proprie de comunicaţii), exemplul şi experienţa INTERNET-ului fiind edificatoare.

7.5. Accesul la informaţie prin infrastructura internaţională a informaţiilor [1, 5, 6]

Pentru a avea acces la informaţiile vehiculate de infrastructura internaţională a informaţiilor, este necesară îndeplinirea simultană a două condiţii, puternic corelate:

capacitatea tehnică de acces: echipamente şi reţele adecvate;

capacitatea economică de acces: capacitatea plăţii serviciului şi a informaţiilor furnizate.

Există o legătură (practic liniară, în coordonate logaritmice) între produsul intern brut/locuitor şi numărul de linii telefonice pentru o sută de locuitori, legătură evidenţiată de curba lui Jipp [3]. Această curbă pune în evidenţă trei categorii de ţări:

ţări bogate (America de Nord, Europa de Vest, Australia, Japonia, Noua Zeelandă) cu un grad de telefonizare de 50-80%;

ţări foarte sărace, cu un grad de telefonizare sub 10%;

ţări intermediare (Maroc, Tunisia, Europa de Est, Rusia), cu un grad de telefonizare între 10-30%.

Creşterea PIB permite degajarea resurselor necesare pentru dezvoltarea reţelei de telecomunicaţii, odată cu creşterea cererii pentru serviciul de telecomunicaţii - telefonul se transformă dintr-un produs de lux într-un produs de primă necesitate.

Furnizarea serviciilor infrastructurii internaţionale a informaţiilor este supusă aceleiaşi limitări, rata de dezvoltare şi absorbţie a acestora este determinată de puterea economică a fiecărei ţări.

În etapele de lansare şi creştere, noul serviciu este absorbit cu precădere de cererea profesională, influenţând dezvoltarea economică în ansamblul ei. În etapa de maturitate, rata de absorbţie este determinată aproape exclusiv de cererea personală sau rezidenţială, ca un rezultat al dezvoltării economice.

CAPITOLUL 8. MARILE MUTAŢII INDUSTRIALE

8.1. Convergenţa tehnologiilor, serviciilor şi aplicaţiilor

Evoluţia permanentă a tehnologiilor microelectronicii, informaticii şi telecomunicaţiilor, însoţită de scăderea pronunţată a preţurilor acestor tehnologii, a determinat pătrunderea şi difuzarea lor în toate componentele vieţii economice şi sociale.

Ciclul productiv, indiferent de tipul şi caracteristicile produsului, foloseşte în fazele de cercetare-dezvoltare, producţie, comercializare şi înglobează în produs tehnologiile microelectronicii, informaticii şi telecomunicaţiilor, procesarea şi transmiterea digitală a datelor.

Acest fapt determină convergenţa tehnologiilor, produselor, serviciilor şi aplicaţiilor: toate înglobează elemente de microelectronică, informatică sau telecomunicaţii, elemente ce determină esenţial, din ce în ce mai pronunţat, caracteristicile lor tehnice şi funcţionale, preţuri sau durate de pătrundere pe piaţă din ce în ce mai mici.

De asemenea, elementul valoric cu pondere din ce în ce mai mare în costurile de realizare devine cel imponderabil - componenta software, cel care pune în funcţie şi actualizează elementele materiale ale tehnologiilor, produselor, serviciilor şi aplicaţiilor, cel care permite obţinerea caracteristicilor tehnice şi funcţionale dorite de client.

Caracterul muncii se schimbă, activitatea de creare a software-ului necesar fiind determinantă pentru punerea în funcţiune a maşinilor, echipamentelor sau aparatelor destinate realizării unei anumite aplicaţii.

8.2. Cercul virtuos al dezvoltării economice [4, 6, 7]

Obiectivul oricărei activităţi productive sau de furnizare a unui serviciu este realizarea unui produs mai ieftin, mai performant, cu o intrare rapidă pe piaţă şi, pentru toate acestea, obţinând un profit cât mai mare. Pătrunderea şi difuzarea tehnologiilor microelectronicii, informaticii şi telecomunicaţiilor, ele însele în permanent progres, permit în orice domeniu concentrarea oamenilor pe activităţile creatoare (cele mai valoroase) şi transferarea operaţiilor de rutină, mari consumatoare de timp şi resurse, către maşini din ce în ce mai inteligente şi cu posibilităţi de comunicare mai mari.

Marile mutaţii economice, determinate de progresul tehnologic, impun schimbări fundamentale de atitudine a actorilor prezenţi pe scena ciclului activităţii economice.

Până de curând, numărul concurenţilor (într-un anumit segment al pieţei) era mic, cu localizare geografică restrânsă, având la dispoziţie o gamă redusă de tehnologii, disponibile la preţuri mari şi utilizate timp îndelungat. Deţinerea acestor tehnologii oferea avantaje competitive pe termen lung şi impunea durate mari de viaţă ale produselor realizate, clasificând producătorii în: pionieri, urmăritori şi întârziaţi, fig. 8.1 [4].

Fig. 8.1. Triunghiul competitivităţii

După 1990, numărul concurenţilor este mare, cu localizare geografică extinsă (uneori pe întreg globul), putând să aleagă dintr-o gamă largă de tehnologii, la preţuri accesibile. Deţinerea acestor tehnologii oferă avantaje competitive pe termen scurt, respectiv produse cu durată de viaţă mică şi avantajul competitiv este menţinut printr-o activitate permanentă de inovare. Noile tehnologii informatice, de comunicare, precum şi cele influenţate de progresul acestora, globalizarea activităţilor şi pieţelor, reformele structurale şi procesele permanente de inovare, sunt prezente în ţările dezvoltate economic. Ele constituie o şansă pentru accelerarea dezvoltării economice şi în ţările în curs de dezvoltare, fig. 8.2 [6].

Fig. 8.2. Cercul virtuos al dezvoltării economice

8.3. Permeabilitatea întreprinderii, piatra unghiulară a managementului [4]

Modul clasic de organizare a întreprinderii este cel structurat pe mai multe niveluri manageriale, datorat în bună măsură şi capacităţii reduse de comunicare între diferitele entităţi ale organizaţiei.

Astăzi, mijloacele de comunicare puse la dispoziţie de noile tehnologii, dar şi factorii externi întreprinderii, determină permeabilizarea graniţelor între entităţile organizatorice tradiţionale.

Evoluţia activităţii întreprinderii este controlată de echipele orientate către proces (grup de persoane cu calificări complementare care lucrează împreună, pentru o durată determinată, pentru atingerea unui obiectiv). Strategia tehnologică şi deciziile de transpunere în viaţă a acesteia sunt rodul activităţii echipei. Rolul leader-ului, şefului echipei sau al directorului capătă o componentă interpersonală mult mai accentuată. El trebuie să fie:

înainte de toate un om de încredere, care permite subordonaţilor să-şi asume riscuri;

un aliat, care realizează şi menţine alianţele;

un om care gestionează schimbarea, prin comunicare şi consultare permanentă.

Permeabilitatea în interiorul întreprinderii se realizează prin reducerea nivelurilor manageriale, distribuirea competenţelor şi responsabilităţilor, şi organizarea activităţii pe baza reunirii competenţelor în echipă şi orientarea către proces.

Permeabilitatea în exteriorul întreprinderii are în vedere fluidizarea tuturor schimburilor, în primul rând prin comunicare, cu clienţii, furnizorii, canalele de distribuţie, aliaţii şi partenerii, precum şi extinderea ariei de acţiune de la nivelul local sau regional la cel global.

Permeabilitatea întreprinderii permite realizarea alianţelor strategice şi dobândirea avantajului competitiv, a poziţiei de pionier, pentru toţi participanţii, fig. 8.3 [4].

Fig. 8.3. Alianţa strategică, formă de manifestare a

permeabilităţii externe

8.4. Cercetare, dezvoltare, inovare [4, 7, 8]

În interiorul întreprinderii, permeabilizarea structurii organizatorice impune adoptarea conceptului de "concurrent engineering" - ingineria paralelă. Interacţiunile între aspectele tehnologice, economice şi comerciale, promovarea şi desfacerea produsului sunt luate în considerare, alături de caracteristicile tehnice şi funcţionale, încă din primele momente ale dezvoltării noului produs. Schimbările proiectului făcute într-o parte a procesului de concepţie se reflectă în toate celelalte părţi, obiectivul fiind realizarea unui produs cu caracteristici superioare, dorit de clienţi, oferit rapid pe piaţă şi realizat cu cheltuieli minime.

Echipa de produs poate fi nelocalizată, tehnologiile de comunicaţii şi cele informatice asigură mediul de lucru cooperativ, schimbul de informaţii de orice fel fiind accesibil tuturor membrilor echipei.

Excelenţa, poziţia de pionier, se obţine şi se menţine printr-un proces continuu de inovare. Tehnologiile avansate dau posibilitatea îmbunătăţirii permanente. Procesele de dezvoltare a produselor şi cele de producţie evoluează permanent, astfel că întreprinderea poate dezvolta şi produce mai repede şi mai bine. Factorul uman şi disponibilitatea acestuia pentru a înţelege, a schimba, a învăţa, a adapta, a inova, sunt esenţiale pentru succesul întreprinderii.

8.5. Proiectare asistată de calculator, proiectare pentru producţie, producţie asistată de calculator [5, 8]

Calculatoare din ce în ce mai perfecţionate şi pachete software dedicate unei diversităţi imense de produse permit crearea mediului virtual de concepere, dimensionare, modelare şi simulare a produsului, tehnologiei sau serviciului dorit, respectând principiile ingineriei paralele.

Utilizând programe de optimizare în etapele de modelare şi simulare, proiectul poate fi îmbunătăţit până la verificarea (simulată) a îndeplinirii tuturor condiţiilor impuse, inclusiv cele de funcţionare în condiţii extreme. În fazele iniţiale ale dezvoltării produsului, proiectarea asistată de calculator (CAD – Computer Aided Design) nu introduce constrângeri de ordin tehnologic. Imediat ce este posibilă implicarea echipelor de tehnologi, sunt impuse verificările şi modificările necesare pentru asigurarea compatibilităţii între produs şi tehnologiile disponibile: proiectare pentru fabricaţie (DFM – Design For Manufacturing) şi proiectare pentru încercări (DFT – Design For Testing). Mediul virtual în care a evoluat produsul permite realizarea corecţiilor necesare cu cheltuieli minime şi validarea soluţiei tehnice, a tehnologiilor de fabricaţie şi încercare. Durata de realizare şi introducere în fabricaţie a noului produs, cheltuielile făcute pentru aceasta, sunt mult mai mici decât în cazul procesului clasic (liniar şi secvenţial).

Sistemele de producţie asistată de calculator (CAM – Computer Aided Manufacturing) realizează transpunerea proiectului într-un produs real. Aceste sisteme realizează înterfaţa între mediu virtual de cercetare-dezvoltare şi lumea reală.

Sistemele CAM au diversitatea tehnologiilor de execuţie: de la operaţii de turnare sau forjare până la linii robotizate de montare complexă. Organizarea liniilor de frabricaţie CAM are în componenţă şi facilităţi pentru verificarea şi evitarea coliziunilor, vizualizare şi editare, interfaţă cu operatorii, interfeţe cu sistemele CAD, etc. Realizarea fizică a prototipului se poate face cu sistemele "rapid prototyping", prin tehnologii de polimerizare a unor răşini sub acţiunea unui fascicol laser, sau prin depunerea succesivă a unor materiale termoplastice printr-un principiu asemănător celui folosit de imprimantele "ink-jet".

Dacă se cere o calitate superioară a suprafeţelor piesei, este necesară o pregătire de fabricaţie de serie foarte scurtă – "rapid tooling", realizată prin prelucrarea pe maşini cu comandă numerică a matriţelor necesare, din materiale plastice tratate special.

Nu am amintit pachetele software pentru măsurări, încercări, supraveghere, gestiunea magaziilor de materiale şi a stocurilor, planificarea producţiei, etc., toate acestea configurând un mediu informatic integrat întreprinderii, în care componentele software comunică între ele şi interacţionează cu entităţile hardware (calculatoare, diverse tipuri de maşini şi aparate, achiziţii de date etc), chiar dacă acestea nu sunt localizate în întreprindere şi folosirea lor este rezultatul diverselor parteneriate sau alianţe. Tehnologiile de telecomunicaţii sunt cele ce realizează interconectarea acestor entităţi şi asigură transferul uriaşei cantităţi de informaţii generate în ciclul de viaţă al produsului.

BIBLIOGRAFIE la Partea a II-a

1. J.P. GOULVESTRE Economie des télécoms. Hermes, Paris, 1997

2. C. AMMI La Concurrence dans les télécoms. Strategies et perspectives. Hermes, Paris, 1998

3. P. VIALLE Stratégies des opérateurs de télécoms. Hermes, Paris, 1998

4. *** Consultative Team Selling Process. DSI Consulting Group. Alpharetta, USA, 1998

5. A. LAUVERGEON La liberalisation du marché des télécommunications. La revue des télécommunications d’Alcatel. 1, pg. 3-5,1998

6. *** World communication – a wholly new world. ITU 1995

7. S.C. WALSKE Innovative technology and openess to change: keeping the competitive edge. Global Design News, pp 66-69, Sept, Oct.1996

8. S. TOADER Devenind realitate. CAD report, pg. 15 -18, Martie, Aprilie 1998

PARTEA a III-a

ÎNTREPRINDEREA ÎNTR-O ECONOMIE ÎN CURS DE GLOBALIZARE

CAPITOLUL 9. GLOBALIZAREA ŞI EVOLUŢIA ÎNTREPRINDERILOR, A CONCURENŢEI ŞI A COMPETITIVITĂŢII

Globalizarea şi liberalizarea economiilor, precum şi progresul rapid al tehnologiilor informatice şi a comunicaţiilor, au creat o nouă dinamică a dezvoltării întreprinderilor şi a concurenţei.

Aceste procese modifică în profunzime organizarea producţiei, comercializării şi distribuţiei la nivel mondial şi naţional.

Pe de o parte, intensitatea competiţiei mondiale obligă întreprinderile să caute organizarea cea mai eficace în domeniul lor particular de activitate, să se concentreze pe valorificarea la maximum a nucleului lor de competenţe specifice. Pe de altă parte, progresele în domeniul tehnologiilor informatice şi al telecomunicaţiilor, precum şi cele privind metodele şi tehnicile manageriale, permit descompunerea proceselor de producţie în unităţi distincte din punct de vedere geografic, asigurând totodată conducerea unitară a acestora.

Aceste tendinţe au condus la dezvoltarea marilor companii transnaţionale, la apariţia de noi organizaţii cu caracter transnaţional şi, în acelaşi timp, la organizarea unor noi şi variate structuri de cooperare, care permit întreprinderilor, indiferent de mărimea lor, să-şi valorifice competenţele specifice din propriul lor domeniu de activitate.

După cum s-a arătat, pe larg, în partea I, firmele puternice (în special din ţările dezvoltate) şi-au extins şi continuă să-şi extindă activitatea la nivel global prin achiziţii, fuziuni (M&A) şi investiţii directe în străinătate (ISD).

Două sunt obiectivele urmărite prin globalizare.

Primul obiectiv. Obţinerea avantajelor competitive şi a posibilităţilor de dezvoltare specifice firmelor mari (“efectul de talie”): creşterea dimensiunilor unităţilor productive face posibilă atingerea de costuri minime pe unitatea de produs; acapararea unor porţiuni mai mari din piaţa globală permite obţinerea de profituri pentru finanţarea cercetării-dezvoltării şi a investiţiilor şi, în sfârşit, creşterea dimensiunilor ansamblului firmei (prin diversificare) permite, de assemenea, realizarea unui volum mare de vânzări şi, deci, a veniturilor necesare pentru mari investiţii.

Al doilea obiectiv. Valorificarea, prin extinderea activităţilor în străinătate, a avantajelor competitive ce pot fi oferite de diferite localizări geografice, cum ar fi, de exemplu, costul relativ redus al forţei de muncă, facilitarea accesului la diferite pieţe locale, valorificarea unor capacităţi şi competenţe locale etc.

Un număr tot mai mare dintre concernele cu activitate internaţională, în special cele în Uniunea Europeană, manifestă tendinţa de trecere de la strategiile şi structurile transnaţionale la cele globale, folosite deja în cadrul marilor concerne internaţionale, ca de pildă la IBM.

Astfel, structurile şi strategiile lor, bazate în prezent pe reţele constituite din unităţi subordonate diversificate şi autonome în fiecare ţară, tind să se deplaseze către structuri şi strategii bazate pe reţele integrate la nivel global şi constituite din unităţi productive şi funcţionale specializate, cu un grad mare de dependenţă.

Evoluţia acestor structuri, bazată pe strategii de integrare verticală şi orizontală este ilustrată în fig. 9.1 [1, preluat după Dicken (1982), Global Shift: The Internationalisation of Economic Activity. London, P. Chapman].

Fig. 9.1. Globalizarea producţiei internaţionale

Pe lângă strategiile de extindere prin achiziţii şi fuziuni, marile companii internaţionale folosesc şi alte soluţii de extindere a activităţii, prin dezvoltarea unor forme de parteneriat de tipul "joint-venture" (în special acolo unde întâlnesc bariere) sau alte tipuri ca, de exemplu, alianţele strategice orientate către asigurarea în comun a dezvoltării viitoare.

Întreprinderile de diferite dimensiuni îşi extind cooperarea în cadrul unor noi structuri de asociere la nivel zonal, naţional şi global, pe baza utilizării unor strategii de organizare variate ca: integrarea în reţele pe verticală, integrarea în reţele pe orizontală, specializarea, subcontractarea şi diferite forme de parteneriat şi alianţe. O examinare mai detaliată a acestor noi tipuri de structuri de colaborare formează obiectul unei tratări distincte pe parcursul prezentei lucrări (v. §§ 3.3 , 3.4).

Apariţia şi evoluţia acestor noi forme de organizare a întreprinderilor tinde să modifice substanţial diviziunea internaţională a muncii. La rândul său, această nouă diviziune internaţională a muncii a modificat natura concurenţei, care priveşte din ce în ce mai mult, la un nivel internaţional, relaţiile intersectoriale şi intrasectoriale.

Evoluţia concurenţei pune accentul nu numai pe raportul calitate/preţ, ci şi pe capacitatea întreprinderii de a inova, de a se adapta la evoluţia condiţiilor şi a cererii. În această perspectivă, competitivitatea întreprinderii constă în capacitatea de a realiza o producţie de bunuri şi servicii care pot face faţă la concurenţa internaţională şi, în acelaşi timp, în capacitatea sa de inovare, de întărire şi dezvoltare a capabilităţilor sale de producţie.

Natura sectorului căreia îi aparţine întreprinderea joacă, în această privinţă, un anumit rol: cu cât sectorul este mai novator şi concurenţial, cu atât mai uşor îi este întreprinderii să se adapteze şi să rămână competitivă, de exemplu, exploatând, prin intermediul unei colaborări între întreprinderi, competenţe exterioare sau "efectele difuzării de cunoştinţe". Întreprinderi care cooperează în activităţi de C&D pentru dezvoltarea unui produs comun şi a unor norme comune pot, în continuare, şi în colaborare cu alte întreprinderi, să devină concurente la fabricarea şi comercializarea produsului final.

În condiţiile noului mediu global, întreprinderile din ţările dezvoltate, cele din ţările în curs de dezvoltare, precum şi cele în tranziţie, inclusiv cele care sunt deja prezente pe piaţa internaţională, sunt supuse unui nou mod de concurenţă. Dacă, în trecut, întreprinderile erau protejate pe pieţele locale, liberalizarea şi globalizarea modifică regulile jocului şi extinde concurenţa internaţională la pieţele naţionale. În plus, în noul mediu economic mondial, posibilităţile de alegere ale consumatorilor se lărgesc şi preferinţele lor devin mai diverse şi mai schimbătoare, fapt care contribuie la intensificarea concurenţei.

Asigurarea competitivităţii întreprinderii impune, în aceste condiţii, realizarea de (sau accesul la) reţele de distribuţie eficace, sisteme de livrare rapidă şi o cât mai bună cunoaştere a furnizorilor de tehnologie, a concurenţilor, a potenţialilor colaboratori şi a nevoilor consumatorilor. Capacitatea de a răspunde la toate aceste nevoi, adaptarea la cerinţele pieţelor a devenit un element esenţial al competitivităţii şi impune ca întreprinderea să dispună de acces la informaţia economică (economic intelligence) şi, ceea ce este esenţial, să dispună de – şi să-şi dezvolte – capacitatea de a inova.

Termenul de inovare este folosit, în acest context, într-un sens mai larg [2], cuprinzând nu numai inovaţiile tehnice radicale care apar la "frontierele tehnologice", ci şi modificările continue şi graduale pe care le realizează întreprinderea atunci când efectuează investiţii, creează capacităţi de producţie, îşi dezvoltă şi îşi ameliorează capacităţile tehnologice şi manageriale şi învaţă să se adapteze la schimbări. Inovarea este procesul prin care întreprinderea îşi construieşte noi competenţe, dobândeşte capacitatea de a stăpâni procesele de concepţie şi producere de produse şi servicii care sunt noi pentru ea, indiferent dacă aceste bunuri sau servicii sunt sau nu noi pentru concurenţii săi locali sau străini.

Interesul pentru o definiţie atât de largă a inovării este acela de a scoate în evidenţă procesul de învăţare la nivelul întreprinderii şi rolul său potenţial în dezvoltarea capacităţilor tehnologice locale şi a competitivităţii. Trebuie menţionat faptul că, deşi inovarea şi competitivitatea sunt atribute specifice întreprinderii, succesul inovării depinde de o multitudine de factori exteriori, dintre care amintim: condiţiile instituţionale şi sociale locale, politicile macro-economice naţionale, structurile de sprijin, competenţele disponibile, condiţiile ofertei locale şi nivelul pieţelor-ţintă.

O analiză de detaliu a impactului globalizării asupra strategiilor de dezvoltare a capabilităţilor de producţie din ţările în curs de dezvoltare este prezentată în [4]. Principalele concluzii ale acestei analize evidenţiază, din punctul de vedere al lumii în dezvoltare, următoarele trăsături caracteristice ale noii dinamici a competiţiei:

Competiţia este mai directă şi mai intensă datorită reducerii "spaţiului economic", ca urmare a reducerilor drastice a costurilor în domeniul transportului şi telecomunicaţiilor.

Creşterea producţiei internaţionale a marilor companii transnaţionale conduce la o mai mare integrare a economiilor, la un transfer mai rapid al tehnologiilor şi, de asemenea, la marginalizarea economiilor incapabile să furnizeze o bază competitivă pentru noi tehnologii.

Competiţia este bazată mai puţin pe costuri reduse de producţie şi mai mult pe abilitatea de a absorbi şi desfăşura tehnologii şi sisteme de organizare care să răspundă mai rapid şi mai flexibil la nevoile pieţei şi să asigure desfacerea unor bunuri de înaltă calitate pe pieţe din ce în ce mai agresive.

Construirea acestor abilităţi implică efort sporit din partea întreprinderilor pentru dezvoltarea capabilităţilor tehnologice bazat pe procese de inovare, precum şi intervenţii selective ale statului pe pieţele de produse şi factori, pentru a remedia disfuncţionalităţile acestora şi crearea de infrastructuri (în special în domeniul ştiinţei şi tehnologiei) care să răspundă nevoilor de informare şi de alte servicii şi care să stimuleze firmele naţionale care ating nivelul de capabilităţi şi dimensiunile care permit competiţia pe pieţele mondiale.

Implicaţiile "noii ordini globale" care apare nu se referă atât la nevoia schimbării politicilor intervenţioniste ale statului, cât la faptul că informaţia, cunoştinţele şi flexibilitatea au o importanţă mult mai mare în succesul competitiv al firmei decât au avut-o în trecut.

Se consideră că toate aceste tendinţe conduc la o modificare de paradigmă a strategiilor tehnologice în ţările în curs de dezvoltare, ale cărei principale caracteristici sunt prezentate în fig. 9.2 [4].

Fig. 9.2. Modificarea paradigmei în strategia industrială în ţările în curs de dezvoltare

În contextul analizei factorilor care determină competitivitatea întreprinderilor în condiţiile noii economii globale, o importanţă deosebită se acordă cunoştinţelor. În [3] se afirmă că intensitatea crescândă în cunoştinţe a producţiei absoarbe diferenţele dintre industriile tradiţionale şi cele tehnologic avansate şi că, în prezent, cunoaşterea, competenţa şi capacităţile bazate pe cunoştinţe caracterizează întreprinderile dinamice şi competitive, indiferent de mărimea lor. În această ordine de idei, în [7] se apreciază că: "nu există un alt avantaj competitiv durabil (excluzând politicile de monopol şi alte dereglări ale pieţei) decât acela al cunoştinţelor firmei, al capacităţii ei de a le utiliza şi al rapidităţii cu care poate ea să înveţe ceva nou.

În concluzie, în noile condiţii ale economiei globale, în arsenalul de căi şi mijloace pentru asigurarea şi creşterea competitivităţii întreprinderilor, alături de mijloacele deja cunoscute şi larg utilizate de întreprinderi (reducerea costurilor, asigurarea calităţii, creşterea prin reengineering a vitezei proceselor etc.), se adaugă mijloace noi ca: integrarea în reţele pe verticală şi orizontală, inovarea bazată pe utilizarea şi dezvoltarea cunoştinţelor specifice întreprinderii, flexibilizarea, în special prin facilitarea fluxurilor informaţionale, şi regândirea structurilor organizaţionale.

Totodată, internaţionalizarea activităţii întreprinderilor impune rezolvarea unei serii de numeroase noi probleme, legate, mai ales, de depăşirea barierelor culturale, de facilitarea transferului de tehnologii, know-how şi de cunoştinţe, precum şi de asigurarea accesului la informaţia economică, tehnică şi ştiinţifică la nivel global.

Unele dintre aspectele acestei vaste problematici vor fi examinate în secţiunile următoare.

CAPITOLUL 10. CUNOŞTINŢELE ŞI PROCESELE DE ÎNVĂŢARE SPECIFICE ÎNTREPRINDERII

Alături de resursele cruciale, de nucleul de competenţe şi de tehnologiile cheie, cunoştinţele specifice acumulate în cadrul organizaţiilor sunt, într-o măsură din ce în ce mai mare, considerate şi utilizate ca o resursă deosebit de valoroasă pentru creşterea performanţelor întreprinderii.

Ca răspuns la întrebarea: "De ce cunoştinţe, de ce acum?", în [7] sunt identificate următoarele tendinţe actuale, mai generale, care joacă un rol semnificativ în creşterea considerabilă a importanţei rolului cunoştinţelor pentru întreprindere:

A. Globalizarea economiei care exercită o presiune teribilă asupra firmelor pentru creşterea adaptabilităţii, a inovării şi a vitezei proceselor.

B. Conştientizarea valorii cunoştinţelor specializate, imbricate în procesele şi rutinele din cadrul organizaţiilor, în găsirea soluţiilor de răspuns la presiunile menţionate mai sus.

C. Conştientizarea rolului cunoştinţelor ca factor distinct de producţie şi a importanţei pe care fiecare dintre acestea le prezintă în creşterea ponderii pe piaţă în industriile bazate pe cunoştinţe.

D. Costul redus al reţelelor de calculatoare care oferă, în sfârşit, întreprinderilor un instrument pentru a lucra şi a învăţa împreună.

Cunoştinţe specifice întreprinderii sunt considerate a fi toate acele cunoştinţe, abilităţi, deprinderi, rutine, practici, experienţe acumulate de către personalul organizaţiilor în toate activităţile şi la toate nivelurile ierarhice ale acesteia şi pe baza cărora sunt efectuate operaţiile, se desfăşoară procesele şi sunt luate deciziile care, în cele din urmă, permit organizaţiilor să funcţioneze competitiv.

În funcţionarea întreprinderii sunt folosite două tipuri de cunoştinţe: cunoştinţele codificabile sau generale, bazate pe informaţie, şi cunoştinţele necodificabile sau specifice întreprinderii bazate pe abilităţile, operaţiile practice, experienţa acumulată.

Cunoştinţele codificabile pot fi analizate şi transferate cu uşurinţă, de exemplu, sub forma unor documentaţii. Ele pot fi vândute sau cumpărate ca oricare altă marfă, costul procesului de transfer al acestora fiind relativ redus.

Cunoştinţele specifice, necodificabile, se dezvoltă în interiorul firmei, în cadrul unui proces de învăţare bazat pe încercări afectate de erori şi constituie parte integrantă a evoluţiei şi culturii firmei. Acest tip de cunoştinţe care se acumulează la nivelul tuturor proceselor şi operaţiilor efectuate nu poate fi transferat cu uşurinţă nici în interiorul întreprinderii (de exemplu, între echipe, între niveluri de decizie) şi nici în afara ei, iar costul transferului este foarte ridicat.

Pentru a desemna şi defini cunoştinţele specifice întreprinderii, în literatura de specialitate se utilizează o varietate de sintagme: cunoştinţe imbricate în procese, cunoştinţe tacite, cunoştinţe implicite (spre deosebire de cele explicite sau generale), cunoştinţe invizibile etc. prin care se evidenţiază diferite atribute ale acestui tip de cunoştinţe.

Ansamblul cunoştinţelor specifice ale întreprinderii care se constituie în baza de cunoştinţe a întreprinderii este considerată ca fiind piatra de temelie pe care sunt construite şi pot fi dezvoltate capabilităţile firmei [9].

Baza de cunoştinţe a întreprinderii se modifică în cadrul proceselor de inovare din întreprindere, a evoluţiei ei ca răspuns la schimbările agresive din mediul extern.

În acest context, întreprinderea este privită ca un sistem care învaţă prin procese de învăţare specifice care se desfăşoară la diferitele ei niveluri: la nivel individual, la nivelul grupurilor şi la nivelul ansamblului întreprinderii.

Procesele de învăţare specifice întreprinderii, sau învăţarea organizaţională (Organisational Learning - OL), nu trebuie să fie confundate cu învăţarea individuală şi, mai ales, cu cea colectivă şi nici cu suma proceselor de învăţare individuale şi colective din cadrul organizaţiei.

În [8], pentru a explica conceptul de "învăţare organizaţională" în lipsa unei definiţii cuprinzătoare şi unanim acceptate, se recurge la citarea următoarelor definiţii care descriu acest concept sub diferitele sale aspecte caracteristice, şi anume:

Sub aspectul învăţării adaptive [după Cynt şi Warch]: "orice organizaţie de complexitatea unei firme se adaptează la mediu la niveluri diferite. Ea îşi schimbă comportarea prin reacţii pe termen scurt la semnalele din mediu în conformitate cu anumite reguli bine definite. Aceste reguli de răspuns se schimbă şi ele, ca reacţii pe termen lung la schimbările mediului după alte reguli mai generale, şi aşa mai departe. La un anumit punct în această ierarhie a regulilor de schimbare, regulile implicate se numesc reguli de învăţare.

Sub aspectul formării unor ipoteze comune [după Argyrio şi Schon]: "Învăţarea organizaţională apare atunci când persoane acţionând după reprezentările lor proprii detectează o potrivire sau o nepotrivire a rezultatelor aşteptărilor lor care confirmă teoria curentă care descrie organizaţiile".

Sub aspectul dezvoltării bazei de cunoştinţe [după Duncan şi Weiss]: "Învăţarea organizaţională este ... procesul din cadrul organizaţiei prin care se dezvoltă cunoştinţele despre relaţia dintre acţiune şi rezultat şi despre efectul mediului asupra acestui rezultat".

Sub aspectul instituţional: "Organizaţia care învaţă este un sistem social viu, compus dintr-o reţea de structuri informaţionale şi de comunicare, în care persoanele ce o compun realizează, în mod individual sau în echipe, comenzile clienţilor".

Sub aspect funcţional, ca o concepţie de management: "Organizaţia care învaţă este baza tuturor strategiilor manageriale. Ea este un concept de management care produce decizii şi soluţii ale problemelor şi care este germenele schimbării".

După cum rezultă şi din diversitatea definiţiilor citate, deşi există un efort deosebit de susţinut în domeniu (numai în 1996 au avut loc şase conferinţe majore în acest domeniu), nu există încă o teorie constituită privind cunoştinţele şi procesele de învăţare specifice întreprinderii. De asemenea, cu toate că, deseori, se vorbeşte despre managementul cunoştinţelor, nu au fost încă elaborate seturi de metode, tehnici şi procedee care să permită, în mod sistematic, identificarea, inventarierea, sistematizarea şi utilizarea lor eficientă în cadrul organizaţiei.

Importanţa fundamentală a acestui nou concept este subliniată în [8], unde se afirmă că abordarea problemelor întreprinderii prin prisma învăţării organizaţionale deschide o nouă dimensiune în gândirea managerială şi uşurează găsirea de soluţii alternative. Se afirmă că acest nou mod de gândire determină o abordare de paradigmă în domeniul managementului (v. fig. 10.1).

Întreprinderea, conceptele elaborate, chiar dacă încă nu sunt complet definite şi unanim acceptate, au deja consecinţe în practică. Ele sunt utilizate pentru analiza şi înţelegerea evoluţiilor recente privind dezvoltarea întreprinderilor, precum şi pentru elaborarea şi fundamentarea unor noi soluţii manageriale.

Toate aceste aspecte sunt reflectate în literatura de specialitate în domeniu, unde, pe lângă rezultatele unor cercetări teoretice, se prezintă şi rezultate în direcţia aplicării în practică a rezultatelor teoretice.

Astfel, în [9] se examinează procesul prin care cunoştinţele şi procesele de învăţare organizaţională conduc la dezvoltarea capabilităţilor de producţie (v. fig. 10.2) şi importanţa pe care acestea le reprezintă în analiza şi elaborarea strategiilor întreprinderii.

Fig. 10.1. Evadarea din paradigmele perimate prin gândire transversală

Fig. 10.2. Construirea unei "capabilităţi" prin învăţarea organizaţională

Ca exemplificare a rolului cunoştinţelor şi a proceselor de învăţare în creşterea performanţelor firmei, este analizată evoluţia pozitivă a firmei Wal-Mart (SUA), unde, după încheierea activităţii de reengineering la nivelul proceselor, a apărut ca necesară şi s-a aplicat cu succes în practică o strategie de dezvoltare şi adaptare a cunoştinţelor firmei prin procese de învăţare.

Rezultatele acestei analize demonstrează că unul dintre elementele caracteristice pentru dezvoltarea competenţelor firmei este capacitatea organizaţiei/întreprinderii de a "învăţa" ("learning organisation"), de a strânge într-un tot unitar cunoştinţele şi experienţa individuală a fiecărui membru al organizaţiei şi a le transforma în rutine ale întregii organizaţii ("organizational learning" - învăţare organizaţională).

Competenţele nucleu ale întreprinderii sunt un rezultat al învăţării organizaţionale şi totodată ele contribuie la perfecţionarea permanentă a valorosului bagaj de "cunoştinţe nucleu" ("core knowledge"). În stabilirea strategiei întreprinderii trebuie să se ţină seama de această importantă resursă, menţinându-se un echilibru eficient între procesul de învăţare organizaţională şi coerenţa strategică.

Prin integrarea abordării bazată pe resurse [Porter, 1980] a analizei strategice cu conceptul de învăţare organizaţională, în cadrul lucrării citate conceptul de capabilităţi nucleu este utilizat pentru a defini în mod consistent "cunoştinţele nucleu" ale întreprinderii şi a da, astfel, un scop strategic precis procesului de învăţare organizaţională.

În lucrare se discută evoluţia care a avut loc în gândirea managerială prin trecerea de la conceptul de tehnologii cheie la conceptul de competenţe nucleu şi apoi la cel de "capabilităţi nucleu". Această tranziţie reflectă lărgirea elementelor ce sunt luate în considerare în analiza strategică. Dacă la început erau considerate "cheie" tehnologiile, în cazul analizei competenţelor nucleu se au în vedere nu numai tehnologiile, ci şi nivelul la care se realizează "procesele de afaceri" (business processes") în întreprinderi. Conceptul de capabilităţi nucleu (core capability) include, pe lângă acestea, şi capacitatea întreprinderii de a inova, de a genera prin învăţare noi tehnologii şi procese de afaceri.

În [11] se analizează rolul pe care îl joacă cunoştinţele şi comunicările în cadrul managementului unui holding, pentru asigurarea adaptabilităţii structurilor organizaţionale la dinamica competiţiei şi, pe această bază, se propun soluţii de perfecţionare a proceselor de învăţare şi comunicare. Organizaţia de tip holding, constituită dintr-o serie de "unităţi-fizice" independente din punct de vedere tactic şi operaţional şi conduse, la nivel strategic, de o organizaţie centrală, a fost aleasă ca obiect al analizei datorită, pe de o parte, transparenţei, flexibilităţii şi stabilităţii sale interne şi, pe de altă parte, creşterii tendinţei de integrare în cadrul unor astfel de structuri a întreprinderilor mici şi mijlocii, începând din anii ’80.

În cadrul analizei şi în elaborarea soluţiilor a fost avut în vedere, pentru exemplificare, holdingul Weber & Ott, care conduce activitatea a şapte unităţi-fizice.

Se demonstrează că utilizarea eficientă şi dezvoltarea cunoştinţelor şi a comunicării în cadrul managementului unei astfel de structuri, transformarea prin aceasta a organizaţiei într-un "holding care învaţă", crează capacitatea de autoadaptare a holdingului la cerinţele concurenţei. Această transformare reprezintă o modificare activă a organizaţiei, în cadrul căreia se îmbunătăţesc atât structurile cât şi normele printr-o mai bună asigurare a coerenţei acestora cu obiectivele urmărite şi se obţine o creştere a eficienţei activităţii în ansamblu. Se dezvoltă o "cultură a învăţării", care cuprinde preluarea şi experimentarea informaţiilor de toate felurile. Cunoştinţele individuale se transformă în cunoştinţe ale organizaţiei. Ele trebuie permanent aduse la zi pentru a nu fi depăşite de cele deţinute de firmele concurente.

Pe baza analizei din punctul de vedere al învăţării organizaţionale a legăturilor de comunicare personale şi formale de tip vertical, orizontal şi extern, în lucrare se stabilesc cerinţele teoretice pentru permanentizarea învăţăturii, precum şi posibilităţile practice de implementare a acestora în întreprinderile mijlocii.

O analiză calitativ-empirică a posibilităţilor de aplicare practică a conceptului de învăţare organizaţională ca model de management al unei întreprinderi este prezentată în [8]. După o trecere în revistă a rezultatelor teoretice şi practice existente, autorii propun utilizarea unui model de management bazat pe învăţarea organizaţională. În modelul propus întreprinderea este reprezentată ca sistem bazat pe cunoştinţe constituit dintr-o bază de cunoştinţe al cărei conţinut este în permanenţă actualizat prin procese de învăţare. În lucrare sunt definite conţinutul bazei de cunoştinţe (v. fig. 10.3. şi 10.4), precum şi procesul de învăţare (v. fig. 10.5). Cercetarea prezentată în lucrare îşi propune, în continuare, stabilirea căilor şi mijloacelor necesare pentru transpunerea în practică a modelului propus.

Fig. 10.3. Modelul bazei de cunoştinţe organizaţionale - secţiune orizontală

Fig. 10.4. Modelul bazei de cunoştinţe organizaţionale - secţiune verticală

Fig. 10.5. Procesul învăţării organizaţionale într-un sistem bazat pe cunoştinţe

Rezultatele unor cercetări experimentale privind înţelegerea şi perfecţionarea proceselor de învăţare organizaţională efectuate la MIT (Massachussets Institute of Technology – Institutul Tehnologic din Massachussets) sunt prezentate în [10].

În anul 1991, un număr de întreprinderi de succes (prezente în lista celor 100 din "Fortune") au întemeiat la MIT un "Centru pentru învăţarea organizaţională" (OLC - Organizational Learning Center). Acesta este un consorţiu de întreprinderi inovative care, pe baza unui parteneriat ştiinţific cu cercetătorii de la MIT, analizează nivelul ştiinţific la care a ajuns şi posibilităţile pe care le oferă învăţarea organizaţională, considerându-se această metodă managerială indispensabilă întreprinderii viitorului.

Centrul pentru învăţarea organizaţională abordează acele probleme din activitatea întreprinderilor, care sunt caracterizate simultan printr-o înaltă complexitate dinamică şi prin complexitate comportamentală. Sunt problemele care duc adesea la confruntări, la discuţii contradictorii, datorită diversităţii de metode mentale, viziuni, scări de valori etc., ale celor care trebuie să le rezolve.

S-a ajuns la concluzia că, deşi scopurile şi domeniile individuale de activitate ale întreprinderilor sunt foarte diverse, procesele de bază şi sistemele cu care ele trebuie realizate prezintă o mare asemănare. Aceasta a dus la crearea respectivului consorţiu de cercetare, care îşi propune să dezvolte teoria şi instrumentele practice necesare acestui nou domeniu al managementului: învăţarea organizaţională.

Au fost studiate:

infrastructuri pentru procesele de învăţare intraorganizaţională;

infrastructuri pentru procesele de învăţare interoganizaţională;

infrastructuri pentru procesele de învăţare transorganizaţională.

S-au înfiinţat "laboratoare de învăţare" (de exemplu, în cadrul unui proiect de dezvoltare au funcţionat la Ford, între anii 1991-1994, patru asemenea laboratoare) al căror scop este analiza proceselor de învăţare organizaţională.

O analiză a dezvoltării capacităţilor de producţie din ţările în curs de dezvoltare prin prisma învăţării organizaţionale este prezentată în [5].

Astfel, procesul de învăţare realizat în întreprinderi este considerat un element cheie pentru construirea şi dezvoltarea capacităţilor tehnologice din ţările în curs de dezvoltare. Succese semnificative din domeniul creşterii competitivităţii au fost obţinute de acele firme care, importând tehnologie, nu s-au limitat la utilizarea pasivă a acesteia, ci s-au angajat într-o activitate de inovare şi dezvoltare folosind know-how-ul şi resursele locale în cadrul unui proces de învăţare bazat pe încercări şi pe erori.

Principalele caracteristici şi rezultate ale acestor procese de învăţare din întreprinderi din ţări în curs de dezvoltare sunt prezentate în [5]. Ele au fost obţinute pe baza analizei rezultatelor unui număr impresionant de cercetări efectuate în ţări din America Latină, India şi Asia de Est şi desfăşurate în întreprinderi din sectoare variate de activitate: metalurgie, petrochimie, fibre sintetice, electronică, ciment, ţigări etc.

Procesul de învăţare din cadrul întreprinderii evoluează progresiv şi poate fi evidenţiată "o scară a învăţării" cu următoarele trepte posibile:

a) abilitatea de a sesiza oportunităţi sau probleme care impun soluţii tehnologice sau organizatorice;

b) capacitatea de a căuta şi selecta tehnologiile adecvate pentru problemele necesar a fi rezolvate şi de a negocia în mod eficient obţinerea soluţiilor;

c) competenţa pentru adaptarea tehnologiilor de condiţiile locale şi de a face îmbunătăţiri minore;

d) talentul de a modifica tehnologiile în concordanţă cu cerinţele modificărilor din mediu extern;

e) capacitatea de a produce şi folosi proiecte de produse sau procese generate în interiorul întreprinderii;

f) capacitatea de a conduce pe o bază sistematică şi organizată o activitate proprie de C&D.

Există mari diferenţe privind sursele de cunoştinţe şi procesele de învăţare în funcţie de tipul industriei în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea. În acest domeniu, clasificarea frecvent citată datorată lui Keith Pavill, distinge următoarele tipuri de industrii:

· super dominate (tehnologic, de către constructorii de echipamente şi materiale – de exemplu, agricultura, construcţia de locuinţe şi industria tradiţională) în care cunoştinţele, sursele de inovare sunt obţinute de la producătorii de echipamente şi tind să se concentreze pe schimbări orientate către reduceri de costuri;

· cu producţie de mare serie (de exemplu: anumite materiale, oţelul, automobilele) care se concentrează pe inovaţii interne bazate pe procese de învăţare organizaţionale, procese care, de cele mai multe ori, implică îmbunătăţiri în proiectare care conduc la reduceri de costuri;

· furnizori specializaţi (de exemplu: de utilaje şi instrumente) în care inovarea se concentrează pe elaborarea de noi produse realizate de întreprinderi pe baza cunoştinţelor acumulate, în special din reacţiile clienţilor;

· bazate pe ştiinţă (de exemplu: electronica, informatica, chimia) care sunt angajate în inovări referitoare atât la produse, cât şi la procese bazate pe competenţe şi învăţarea internă şi pe informaţii de la furnizori.

După cum rezultă şi din clasificarea prezentată, surse de informaţii importante pentru procesul de inovare prin învăţare se găsesc nu numai în interiorul întreprinderii, ci şi în afara ei. Astfel, procesul de învăţare intra-întreprindere este completat prin relaţii de învăţare inter-întreprinderi, care se pot constitui într-o "reţea de învăţare".

Mecanisme de învăţare de acest tip, care combină, cu diferite ponderi, relaţii interpersonale cu activităţi comerciale, au apărut, în ţările în curs de dezvoltare, încă din anii ’80 şi au devenit, din ce în ce mai mult, apreciate ca un element cheie pentru creşterea şi dezvoltarea capabilităţilor de producţie şi, deci, a competitivităţii firmelor.

Principalele tipuri de legături de învăţare inter-firme prezentate şi analizate în [5] sunt: subcontractarea şi alte mecanisme de furnizare-achiziţii, mobilitatea forţei de muncă, relaţiile cu furnizorii de echipamente, relaţiile producător-utilizator, relaţiile cu institutele de cercetare-dezvoltare şi alte instituţii de sprijin, consultaţii, legăturile informale, alianţe strategice.

Creşterea competitivităţii firmei prin procesele de inovare prin învăţare tinde să fie cumulativă. Experienţele de învăţare din trecut "pavează drumul" şi condiţionează direcţiile pentru procesele ulterioare de inovare prin învăţare. Mai mult, în întreprindere, pe baza experienţei anterioare, se pot forma "specialişti în învăţare" şi, prin aceasta, întreprinderea poate să "înveţe să înveţe".

Dat fiind caracterul localizat şi cumulativ al proceselor de învăţare firmele pot avea căi divergente de inovare. Aceasta se reflectă în diferenţele observate între nivelurile de productivitate realizate în cadrul aceleiaşi industrii. Se poate afirma că şi competitivitatea întreprinderilor depinde de eforturile de învăţare din trecut şi de mediul tehnologic şi economic în care se dezvoltă.

Importanţa legăturilor între firme în domeniul cunoştinţelor specifice este amplu analizată şi ilustrată în [12]. Lucrarea prezintă reţelele de astfel de legături stabilite de către IBM şi General Motors (GM) şi modul cum aceste reţele au fost utilizate, în anii ’80, pentru transformarea strategică a acestor firme. Crearea unor reţele de legături în domeniul cunoştinţelor a permis firmelor IBM şi GM să realizeze procesele de învăţare organizaţională care au condus la transformarea capabilităţilor existente şi la crearea unor noi capabilităţi, permiţând acestor companii să-şi menţină şi să-şi asigure avantajele lor competitive şi poziţia lor dominantă pe piaţă.

Legături în domeniul cunoştinţelor permit accesul uneia sau a ambelor organizaţii implicate la cunoştinţele specifice acumulate în organizaţia cu care se stabileşte legătura. Principalele caracteristici ale legăturilor în domeniul cunoştinţelor sunt definite în [12] prin enunţarea caracteristicilor lor distincte în raport cu legăturile stabilite în cadrul alianţelor, având ca scop producţia de bunuri în comun. Acestea sunt:

Obiectivul principal al legăturilor în domeniul cunoştinţelor îl reprezintă învăţarea organizaţională cu scopul de a crea cunoştinţe specializate.

Legăturile în domeniul cunoştinţelor specifice sunt mai intime decât cele stabilite în cadrul alianţelor orientate către producţie. Realizarea în comun a unor procese de învăţare organizaţională de către cele două organizaţii implică o colaborare strânsă a personalului implicat în cadrul activităţii desfăşurată în comun.

Varietatea de parteneri cu care pot fi formate legături în domeniul cunoştinţelor este foarte mare. Partener poate fi orice organizaţie care deţine o capabilitate specializată cu care poate contribui la parteneriatul în domeniul cunoştinţelor. Astfel de alianţe în domeniul cunoştinţelor pot fi stabilite cu furnizorii, cu laboratoare de cercetare din universităţi sau institute specializate şi chiar cu sindicatele lucrătorilor din propria organizaţie.

Potenţialul strategic ridicat pe care îl oferă. Legăturile în domeniul cunoştinţelor permit organizaţiilor să-şi extindă sau să-şi modifice şi să-şi înnoiască capabilităţile de bază şi, prin aceasta, pot să contribuie la realizarea unui obiectiv strategic mai larg privind poziţia competitivă pe piaţă a acestor organizaţii.

CAPITOLUL 11. TRANZIŢIA CĂTRE ORGANIZAŢIA FLEXIBILĂ

Intensificarea rolului cunoştinţelor în procesele din cadrul organizaţiilor, revoluţia din domeniul tehnologiilor informatice şi a comunicaţiilor, pe de o parte şi, pe de altă parte, intensificarea competiţiei şi a dinamicii acesteia în condiţiile globalizării economiei, au impus căutarea unor soluţii noi de proiectare a organizaţiilor.

Direcţiile de schimbare în concepţia de realizare a organizaţiilor sunt relevate, pe de o parte, de modificările deja apărute în cadrul firmelor din industria bazată pe cunoştinţe şi, pe de altă parte, de rezultatele unor cercetări orientate către fundamentarea unor noi soluţii organizatorice.

Aceste schimbări urmăresc depăşirea dificultăţilor barierelor care au fost constatate în organizaţiile bazate pe modele tradiţionale ale întreprinderii, care au fost percepute ca piedici în calea dezvoltării capacităţii de inovare şi adaptare a întreprinderilor.

Soluţiile propuse, ca şi cele deja adaptate în practica curentă, se referă la regândirea structurilor, a fluxurilor informaţionale, a proceselor de comunicare, a relaţiilor din cadrul organizaţiilor, a importanţei acordate competenţelor, iniţiativei şi capacităţilor de decizie individuale, astfel încât să se asigure, în acelaşi timp, o valorificare maximă a cunoştinţelor colective şi individuale şi o viteză de răspuns şi flexibilitate sporită, pe măsura cerinţelor impuse de noua dinamică a competiţiei.

Astfel, în legătură cu aceasta, în [14] se afirmă că ne aflăm în cursul unui proces de schimbare fundamentală a concepţiei de proiectare a organizaţiilor, proces care se manifestă nu numai în întreprinderile cele mai inovatoare, ci şi în cele tradiţionale. În cadrul acestora se experimentează structuri organizaţionale şi procese manageriale noi, cu scopul de a ţine pasul cu schimbările tehnologice, competiţia globală şi apariţia economiei bazate pe cunoştinţe. Aceste evoluţii au ca rezultat colectiv precipitarea procesului de renunţare la organizaţiile rigide şi monolitice adaptate managementului unor procese repetitive şi activităţi de rutină şi trecerea la noi forme de organizaţii flexibile şi agile, care să permită promovarea noutăţii, inovării şi schimbării.

O analiză a tendinţelor de modificare a organizaţiilor în cadrul procesului de tranziţie către noul tip de întreprindere flexibilă (care au mai fost prezentate, mai pe larg şi sub alte aspecte, şi în cadrul documentaţiei fazei din 1997 a prezentei teme) este redată în [14]. Lucrarea are la bază studierea recentă a 37 de întreprinderi din domeniul industriei informaţiei din Silicon Valley – California.

Pentru explicarea conceptului de întreprindere flexibilă sunt prezentate următoarele capabilităţi specifice acestui tip de întreprindere:

· Agilitatea - capacitatea de a se mişca repede, de a-şi schimba direcţia pentru a obţine un avantaj sau de a evita un pericol. Această capabilitate facilitează răspunsul rapid, reducerea ciclului de dezvoltare a produselor şi permite redefinirea poziţiei şi reorientarea în cadrul soluţionării unor probleme cu caracter dinamic, cum ar fi: achiziţiile, introducerea de noi produse, probleme de proceduri legale.

· Versatilitatea - capacitatea de a realiza lucruri diferite şi de a folosi capabilităţi diferite în funcţie de necesităţile impuse de situaţie.

· Robusteţea şi elasticitatea - capacitatea de a rezista la şocuri şi de a reveni în cazul unor dezastre la o funcţionare normală, fără a rămâne cu tare majore.

Principalele caracteristici distinctive ale întreprinderii flexibile rezultă din nevoia de a face faţă tensiunilor organizaţionale majore cu care sunt în prezent confruntate organizaţiile (v. tabelul 11.1) şi sunt următoarele:

· Multipolaritate - lipsa unui centru unic de decizie şi funcţionarea mai apropiată de un sistem federativ, de o "constelaţie" de unităţi independente, având capabilităţi specifice, care se bazează una pe cealaltă şi care se află cu centrul coordonator în relaţii de tipul de la egal la egal.

Fig. 11.1. Buclarea reţelei între întreprinderi, servicii şi oameni

Tabel 11.1. Dileme organizaţionale

Conducere	Autonomie
Orientare către scop	Inovarea
Produse globale	Reţele locale
Evitarea paralelismelor	Răspuns rapid
Timpul de lansare pe piaţă	Produsele viitoare
Performanţe curente	Viziune pe termen lung

· Sisteme duale de organizare - care sunt, în acelaşi timp, structurate şi haotice, şi sunt proiectate pentru a realiza un echilibru între stabilitate, pe de o parte, şi flexibilitate, pe de altă parte. Componenta structurată reprezintă substratul unei structuri formale care se schimbă periodic şi oferă un mecanism formal pentru gruparea abilităţilor, a activităţilor şi asistă activitatea de raportare. Acestei componente i se suprapun structuri temporare (echipe pe proiecte, grupuri multifuncţionale) care se modifică rapid şi dau caracterul aparent haotic al organizaţiei.

· Orientare către "linia frontului" - grupurile de sprijin (staff-ul din vechea strcutură clasică) nu mai au un rol consultativ, ci au responsabilităţi de tip antreprenorial, preponderente fiind acţiunile orientate către rezolvarea problemelor şi nu numai consultanţa privind soluţiile de rezolvare.

· Viziune cosmopolistă - care să încorporeze valori şi comportamente din diferite culturi şi să integreze valorile organizaţiei (care reflecta cultura locală a firmei) într-o perspectivă mai largă care se adaptează la punctele de vedere diverse ale clienţilor personalului şi competitorilor globali).

· Orientare către capabilităţi diverse şi personal multi-talentat - care să favorizeze dezvoltarea şi valorificarea versatilităţii personalului prin expunerea acestuia la diferite experienţe profesionale.

În legătură cu aceasta este evidenţiată tendinţa de reevaluare a utilităţii contractelor de muncă permanente. Se caută să se asigure un alt compromis între securitatea personală şi flexibilitatea organizaţiei. Unele companii se bazează pe lucrători temporari, pe vânzători specialişti şi pe consultanţi pentru a opera flexibil cu contingente unice. Se constată, de asemenea, o modificare fundamentală în relaţia între angajat şi cel care angajează, în sensul deplasării de la orientarea tradiţională paternalistă către o relaţie între egali. Aceste deplasări sunt sintetizate în următorul comentariu care descrie relaţiile implicite existente în cadrul firmei Apple Computer şi angajaţii săi: "Carierele voastre vă aparţin; noi vă oferim oportunităţi".

· Delimitare semipermeabilă a organizaţiei - care să favorizeze colaborarea cu exteriorul în cele mai diverse forme. Diferitele forme de alianţe şi parteneriate sunt considerate ca fiind o nouă formă hibridă de organizaţie, care oferă un mecanism capabil să asigure folosirea în comun a unor capabilităţi complementare şi care permite realizarea de cicluri de producţie scurte, reducerea riscurilor şi asigură flexibilitate strategică.

O comparaţie între atributele specifice modelului clasic al întreprinderii şi noul model al întreprinderii flexibile este prezentată sintetic în tabelul 11.2.

Tabel 11.2. Atributele organizaţiei. O comparaţie

Modelul tradiţional	Modelul flexibil
Centru unic	Centre multiple
Autonomie	Centre de competenţă
Activităţi independente	Unităţi interdependente
Integrare verticală	Alianţe multiple
Structură uniformă	Structuri diverse
Concepţie parohială	Concepţie cosmopolită
Accentul pe eficienţă	Accentul pe flexibilitate

Nevoia de schimbare fundamentală în proiectarea organizaţiilor este susţinută cu argumente similare şi în [15]. Se demonstrează ineficienţa actuală a modelului taylorian al întreprinderii şi limitele structurilor de tip piramidal şi matricial. Se propune un model în reţea a întreprinderii, cu bucle interne şi externe (legăturile cu alte întreprinderi) (v. fig. 11.1.) care, în opinia autorului, asigură folosirea eficientă a cunoştinţelor specifice deţinute de persoanele care lucrează în cadrul organizaţiei şi, în acelaşi timp, asigură supleţea, adaptabilitatea şi flexibilitatea cerută de intensificarea concurenţei şi evoluţia rapidă a tehnologiilor. Sunt prezentate în detaliu soluţii privind definirea elementelor structurale ("celule" - noduri inteligente ale reţelei) şi proiectarea fluxurilor informaţionale, precum şi procesul de tranziţie de la structura actuală piramidală la noua structură în reţea.

Un exemplu de întreprindere flexibilă realizată pe baza conceptului şi modelului de întreprindere virtuală [42, 43] este prezentat în [45, 46]. Fabrica "reală virtuală”, cum este ea denumită de autorii lucrării, a fost realizată de AeroTech Service Group din St. Louis, Missouri, împreună cu McDonnel Douglas Aerospace. Diferite unităţi componente, interne şi exterioare întreprinderii, sunt legate printr-o reţea informatică deschisă şi flexibilă, care permite să realizeze în colaborare o mare varietate de sarcini de producţie, aprovizionare, desfacere, colaborare etc.

Schimbările majore survenite în natura muncii şi relaţiile de muncă în procesul de trecere de la modelul clasic al întreprinderii la noul model flexibil sunt analizate pe larg în [16]. Pe baza analizei cauzelor care fac inoperant modelul clasic al firmei, conceput pentru a satisface cu totul alte cerinţe decât cele impuse de evoluţiile actuale, se prezintă şi schimbările profunde provenite în natura muncii (v. fig. 11.2) şi în structura relaţiilor de muncă (v. tabelul 11.3).

Muncă necalificată		Muncă bazată pe cunoştinţe
Sarcini repetitive lipsite de conţinut		Inovaţii şi implicare
Munca individuală		Munca în echipe
Munca bazată pe funcţiuni		Munca în echipe
Calificare unică		Capacităţi multiple
Puterea şefilor		Puterea clienţilor
Coordonare de sus		Coordonare între egali

Fig. 11.2. Schimbări în natura muncii

Tabel 11.3. Schimbări revoluţionare în structura relaţiilor de muncă

Ce este birocraţia	De ce a triumfat în trecut	De ce nu mai corespunde	Cu ce este înlocuită
Lanţ de conducere ierarhică	A facilitat instaurarea ordinii pe scară largă. Şefii asigurau ordinea prin dominarea subordonaţilor	Nu poate face faţă complexităţii. Dominaţia nu este cea mai bună cale pentru a stimula folosirea inteligenţei în organizaţii	Viziunea şi valorile echipelor autoconduse. Coordonarea laterală. Reţele informale. Libera întreprindere.
Specializarea organizaţiei pe funcţii	A produs eficienţă prin diviziunea muncii. Abilităţi focalizate	Nu poate asigura o comunicare intensivă între funcţiuni şi coordonarea continuă între egali la diferite niveluri	Specialişti cu abilităţi multiple şi calităţi antrepenoriale. Organizarea în reţele mediate prin piaţă.
Reguli uniforme	A creat un sentiment de echitate. A stabilit în mod clar puterea şefilor.	Este în continuare nevoie de reguli, dar de alte reguli.	Drepturi garantate. Instituţii bazate pe libertate şi comunitate.
Proceduri standard	Asigura o memorie organizaţională simplă. Oferea posibilitatea de a folosi muncitori necalificaţi. Menţinea vechile rutine.	Răspunde încet la schimbări. Nu poate face faţă în mod satisfăcător complexităţii. Nu permite dezvoltarea inter-conexiunilor.	Autodirecţionarea şi autoconducerea. Forţele pieţei şi ale comunităţii etice.
O carieră orientată către promovarea pe scara ierarhică.	Asigura loialitatea. Furniza continuitatea unei elite de manageri şi profesionişti.	Este nevoie de mai puţini manageri şi de mai multă forţă de muncă educată care aşteaptă promovarea; de aceea nu mai este loc suficient pentru avansări.	O carieră bazată pe creşterea competenţelor. O reţea de legături în creştere pentru a putea face mai mult. Plata muncii creşte pe măsura capabilităţilor.
Relaţii interpersonale	A redus forţa nepotismului. A ajutat conducătorii să se impună prin disciplină rigidă şi să impună decizii dure	Job-urile bazate pe cunoştinţe şi informaţie necesită relaţii mai profunde.	Relaţii interpersonale strânse. Opţiuni şi alternative. Orientare puternică către rezultate.
Coordonarea de sus	Asigura direcţionarea muncitorilor necalificaţi. Permitea supravegherea cerută de oboseala rapidă cauzată de joburile plictisitoare.	Angajaţii educaţi sunt pregătiţi pentru autoconducere.	Echipe autoconduse. Comunicare laterală.

Importanţa şi rolul pe care îl joacă reţelele de relaţii interpersonale şi comunicarea, prin contacte directe, cu cât mai multe dintre persoanele ce pot deţine informaţii semnificative pentru organizaţii, sunt amplu prezentate în [17]. Se demonstrează că informaţiile obţinute pe filierele ierarhice clasice, care furnizează fapte stilizate şi informaţii agregate, sunt nesatisfăcătoare, se identifică noile cerinţe în acest domeniu şi prezintă soluţii adaptate în cadrul diferitelor firme. Astfel, se evidenţiază importanţa comunicării directe, a construirii de reţele de relaţii şi comunicare, atât în interiorul, cât şi în exteriorul organizaţiei, şi a extinderii permanente a acestor reţele prin exploatarea reţelei de relaţii personale a fiecărui colaborator în folosul organizaţiei în ansamblu. Sunt prezentate oportunităţile şi limitele posibilităţilor de comunicare oferite de reţelele de calculatoare şi de noile tehnologii din domeniul comunicaţiilor pentru satisfacerea necesităţilor de informare.

Condiţiile structurale, colective şi sociale care favorizează procesele de inovare în organizaţii sunt amplu studiate în [18, 19]. Importanţa contextului organizaţional este analizată în diferitele faze ale procesului de inovare: generarea ideilor, lansarea şi realizarea proiectelor, transferul şi difuzarea rezultatelor, identificându-se factorii organizaţionali care favorizează, precum şi cei care defavorizează procesele de inovare în toate aceste etape. Se demonstrează importanţa organizării procesului de inovare în cadrul întreprinderilor şi să prezinte soluţii pentru activarea, exersarea, sprijinirea şi canalizarea talentelor şi creativitatea individuală. Astfel, procesele de inovare sunt favorizate de integrarea activităţilor şi a competenţelor în structuri orientate către rezolvarea problemelor, legături structurale mai strânse între inovatorii potenţiali şi utilizatori, între funcţii şi departamente, între proiectele de inovare şi unităţile sau organizaţiile care vor transpune proiectul în practică. Este evidenţiat rolul important pe care îl joacă în favorizarea procesului de inovare asigurarea unor legături strânse şi multiple în afara organizaţiei prin colaborare cu alte organizaţii şi diferite alte structuri din mediul extern.

Pornind de la rolul important pe care îl pot juca informaţiile şi cunoştinţele specifice răspândite în organizaţii în procesele de elaborare a deciziilor, în [20, 21] sunt propuse soluţii pentru creşterea gradului de valorificare a acestora.

Astfel, în [20] se demonstrează, pe baza unei analize critice minuţioase, inadecvarea conceptului clasic "staff / line" în practica actuală de management al organizaţiilor. Se propune înlocuirea funcţiunilor clasice ale staff-ului cu organizarea unui sistem de “consultanţă internă”, care să permită includerea, în procesul de pregătire a deciziilor, a tuturor persoanelor ce deţin informaţii relevante pentru fundamentarea acestora.

În acelaşi context, în [21], pe baza analizei legăturilor între cunoştinţe, elaborarea deciziilor, sistemele de control şi structura organizaţiei, sunt propuse soluţii privind stabilirea nivelurilor de decizie. Se susţine că, dacă cunoştinţele ce prezintă valoare pentru o anumită decizie se află distribuite în organizaţie, trebuie creat un sistem care să acorde dreptul de decizie persoanelor care au cunoştinţele şi abilităţile necesare, sau care le pot obţine la un cost redus (v. fig. 11.3). Este, de asemenea, necesară constituirea unui sistem de control care să motiveze pe cei care elaborează decizii să-şi folosească cât mai eficient cunoştinţele şi dreptul de decizie în conformitate cu interesele corporaţiei.

Fig. 11.3. Determinarea nivelului optim de descentralizare

CAPITOLUL 12. DEZVOLTAREA FORMELOR ŞI A STRUCTURILOR DE COOPERARE ÎNTRE ÎNTREPRINDERI

12.1. Tendinţe generale

Cooperarea între firme a devenit un instrument important pentru asigurarea competitivităţii întreprinderilor în condiţiile creşterii presiunii competiţiei globale.

Desigur, colaborarea între firme nu este o noutate. Astfel de relaţii există de multă vreme, de regulă sub formă contractuală, între întreprinderi producătoare de bunuri şi servicii din cadrul aceleiaşi ramuri, precum şi între diferitele ramuri ale economiei. Ceea ce este nou, specific etapei actuale, este, pe de o parte, amploarea, rapiditatea de dezvoltare şi caracterul tot mai pronunţat transnaţional, global, pe care îl capătă cooperarea între întreprinderi şi, pe de altă parte, modificările ce se constată în natura legăturilor de colaborare, precum şi diversitatea formelor de cooperare practicate. Tendinţa generală de intensificare a colaborării între întreprinderi poate fi considerată ca un fenomen specific condiţiilor create de informatizarea şi globalizarea economiilor.

Pe de o parte, informatizarea producţiei şi a telecomunicaţiilor face posibilă realizarea proceselor de producţie în unităţi separate teritorial şi interconectate prin mijloacele moderne de comunicare oferite de noile tehnologii informatice. Pe de altă parte, presiunea concurenţei globale obligă întreprinderile să se specializeze, să se concentreze pe acele competenţe cheie, pe acele capabilităţi existente sau nou construite prin inovare, care pot să le asigure un avantaj competitiv specific pe piaţa globală.

În aceste condiţii, cooperarea între întreprinderi devine nu numai posibilă, ci şi imperativă, atât pentru întreprinderile mici şi mijlocii, cât şi pentru marile firme. Întreprinderile mici şi mijlocii, care nu pot concura pe piaţa globală marile întreprinderi (avantajate de costurile mai mici de producţie specifice producţiei pe scară largă), pot, în schimb, oferi produse şi servicii specializate şi de înaltă calitate marilor întreprinderi. Acestea, la rândul lor, sunt interesate în folosirea acestor capabilităţi speciale pentru a-şi îmbunătăţi poziţia, în raport cu concurenţii lor pe piaţa globală.

De asemenea, prin utilizarea de diferite forme de cooperare şi grupare, întreprinderile mici şi mijlocii pot să-şi valorifice în acelaşi timp competenţele specifice şi avantajele proprii locului lor de amplasare şi, în anumite industrii, ca de pildă în noile industrii bazate pe cunoştinţe şi tehnologii avansate, să concureze cu succes marile firme internaţionale.

În legătură cu tendinţa de intensificare şi globalizare a cooperării între firme, în [23] se apreciază că dezvoltarea diferitelor forme de colaborare între întreprinderi se datorează, în parte, apariţiei “producţiei bazate pe cunoştinţe şi a procesului de liberalizare şi globalizare economică, proces accelerat de progresele tehnologice din domeniul informaţiei şi al comunicaţiilor, care, la rândul lor, au crescut presiunea competiţiei globale”. În [14], cauzele care explică acest fenomen sunt considerate a fi: "schimbările condiţiilor din mediul extern, limitele organizaţiilor de mari dimensiuni şi importanţa vitezei, a informaţiei şi a cunoştinţelor în procesele de producţie".

Relaţiile de colaborare devin din ce în ce mai strânse, mai intime, din nevoia de asigurare a competitivităţii la nivelul produsului final. Relaţiile de colaborare nu se mai limitează la forma contractuală clasică, în cadrul căreia întreprinderea execută în mod independent produsul sau serviciul şi îl livrează în condiţiile convenite în contract. În interesul comun al colaboratorilor, o serie de activităţi ale procesului de producţie şi dezvoltare a noilor produse se desfăşoară în comun, fiecare formă îşi aduce contribuţia la acţiunea comună, oferind competenţe specifice pe care partenerul sau partenerii nu le posedă şi care pot conduce, imediat sau în perspectivă, la o poziţie avantajoasă pe piaţă.

Referindu-se la procesul de transformare strategică, declanşat în anii ’80 de către firmele americane IBM şi General Motors (GM), menţionat anterior, care a avut la bază dezvoltarea unei "constelaţii" de legături de colaborare cu alte firme americane şi străine, în [12] se afirmă că acest proces a condus la transformarea acestor firme din "citadele" în "oraşe cetăţi". Ca şi "oraşele-cetăţi", aceste firme şi-au dezvoltat o reţea-nucleu de legături definite prin proprietate, control şi obligaţii sociale. Nu mai este uşor să se definească ce este în afara firmei şi ce este în interiorul ei. Fiecare dintre aceste firme este legată cu exteriorul printr-o mulţime de aranjamente, în care controlul şi proprietatea sunt împărţite, obligaţiile sociale s-au transformat în coparticipare, modul clasic de contractare a fost depăşit şi competenţele, cunoştinţele specifice ale participanţilor sunt transferate, reînnoite şi create în comun în cadrul acestor reţele de legături de colaborare.

În lume se practică o mare varietate de forme de cooperare între firme, de la alianţe strategice la parteneriate tehnologice, incubatoare sau poli de tehnologie (technology poles), reţele de cunoştinţe (knowledge networks), acordarea de licenţe, concesionarea (franchising), la subcontractarea verticală sau orizontală. Colaborarea poate, de asemenea, să se dezvolte între firme care se află în vecinătate imediată, în anumite zone geografice, aşa cum se întâmplă cu cele amplasate în "triunghiul de creştere" sau între cele care s-au grupat în anumite zone, de-a lungul timpului.

Colaborarea între firme urmăreşte obiective diverse, ca: utilizarea în comun a know-how-ului şi a cunoştinţelor specifice, acţiuni comune (joint-venture), construirea de capacităţi tehnologice, folosirea avantajelor oferite de competenţele locale în domeniul marketing-ului, descentralizarea în vederea apropierii de pieţele locale, construirea de reţele de utilizatori-furnizori şi folosirea avantajelor difuzării cunoştinţelor specifice ale întreprinderilor vecine din cadrul unei zone geografice etc.

Astfel de cooperări se dezvoltă, în prezent, între firme din ţările dezvoltate, în contextul relaţiilor între firme Nord-Sud şi Sud-Sud, între firmele din cadrul aceleiaşi ţări, precum şi între firme amplasate în ţări diferite.

Începând din anii 1980, numărul de firme implicate în relaţii de colaborare, precum şi caracterul transnaţional al acestor colaborări este în continuă creştere. Colaborarea între întreprinderi se realizează în cadrul unor forme foarte variate, în funcţie de obiectivele urmărite şi de contextul în care se realizează.

Analiza şi evaluarea diferitelor forme de colaborare între întreprinderi constituie obiectul a numeroase lucrări publicate în literatura de specialitate încă de la apariţia acestora, începând din anii ’80.

Majoritatea acestor lucrări reprezintă prezentări de cazuri, reflectând obiectivele şi problemele specifice puse de realizarea colaborării în cazul concret analizat. În ultima perioadă, pe lângă studiul unor cazuri particulare ca, de exemplu, în [12, 36], se urmăreşte o sistematizare a experienţei acumulate, prezentându-se încercări de clasificare şi evaluare a rezultatelor obţinute în cadrul diferitelor forme de colaborare practicate.

Varietatea şi specificitatea soluţiilor deja adoptate, dinamica accentuată a dezvoltării colaborării între întreprinderi nu a permis încă, în stadiul actual al analizelor efectuate, stabilirea unor modele, a unor "reţete" privind soluţiile de organizare a cooperării între întreprinderi şi, după cum se constata şi în [23, 25], este necesară aprofundarea cercetărilor în această direcţie, în special în direcţia evaluării rezultatelor obţinute.

În continuare, urmărind gruparea propusă în [23], vor fi prezentate şi analizate trei largi categorii de forme de colaborare între întreprinderi: grupările de întreprinderi situate în proximitate grografică (clusters), diferite tipuri de reţele de cooperare între întreprinderi şi parteneriatele şi alianţele strategice.

12.2. Grupări (clustere)

Colaborarea între întreprinderi, în special mici şi, uneori, mijlocii, situate în proximitate geografică, s-a dezvoltat cu succes în numeroase ţări în curs de dezvoltare. Aceste grupări de întreprinderi (clusters) au jucat un rol esenţial în crearea de zone industriale, în special datorită aglutinării în aceste zone a unei serii întregi de activităţi conexe şi de servicii de sprijin: comerţ, depozitare, transport, reparaţii şi difuzarea de tehnici ecologice [24].

Printre aspectele pozitive ale grupărilor geografice de întreprinderi sunt citate [25] şi facilitarea accesului la forţa de muncă cu calificarea necesară; stimularea reciprocă a întreprinderilor prin "transferul tacit de cunoştinţe", precum şi cazurile, mai reduse, ale schimburilor, pe măsura creşterii nivelului încrederii reciproce şi prin facilitarea schimburilor provenită din proximitatea socială.

În cadrul grupărilor, firmele pot să se sprijine reciproc. Intrarea unei noi firme în grupare facilitează dezvoltarea prin stimularea diversităţii în activitatea de C&D şi reprezintă un mijloc de introducere de noi strategii şi competenţe. Difuzarea informaţiei este accelerată de legăturile cu furnizorii şi cleinţii care intră în contact cu diferiţii concurenţi; interconexiunile create conduc la perceperea de noi moduri de competiţie şi de noi oportunităţi. Astfel, activitatea economică individuală a întreprinderilor integrate în grupări este imbricată într-o structură interconectată de clienţi, furnizori şi instituţii care, pe de o parte, exercită o presiune în direcţia dezvoltării şi, pe de altă parte, oferă resurse pentru dezvoltarea cunoştinţelor şi pentru inovarea produselor, a competenţelor şi a formelor de organizare.

O grupare de întreprinderi mici, în special în cazul în care acestea produc aceleaşi bunuri, poate permite realizarea unei diviziuni profitabile a muncii. Mai mult, prin gruparea în cadrul unui consorţiu, aceste firme pot realiza condiţiile care să le permită să concureze întreprinderi mai mari. Grupările de mici întreprinderi, caracterizate printr-o astfel de diviziune a muncii, constituie aşa-numitele "districte industriale". În [25], districtele industriale sunt definite ca sisteme economice structurate şi coordonate local, de regulă, specializate în producţia unui singur produs, care sunt caracterizate printr-o diviziune a sarcinilor între firme şi, în cadrul cărora, toate firmele beneficiază de avantajele aglomerării spaţiale.

Grupările de întreprinderi pot fi orientate către un sector industrial (specializare verticală) sau către piaţă (specializare orizontală).

O grupare de întreprinderi din cadrul unui sector industrial implică colaborarea între firme specializate vertical (pe lanţul de creare a valorilor).

Grupările orientate către piaţă sunt constituite din comercianţi şi mici producători şi permit îmbunătăţirea, prin efort comun coordonat, a poziţiei colective pe piaţă.

În [25] se afirmă că micile întreprinderi bine organizate şi unite prin relaţii strânse de colaborare, cum sunt cele care există în zonele industriale dinamice, pot susţine concurenţa pe piaţa internaţională. În condiţiile progreselor constante ale tehnicilor multimedia şi a cererii crescute de produse şi servicii personalizate, aceste grupări pot ajunge să dispună chiar de avantaje competitive substanţiale.

O altă formă de organizare geografică constă în stabilirea de legături de colaborare între întreprinderi mici şi mari în cadrul unor zone industriale în interiorul şi de o parte şi de alta a frontierelor dintre state. Aceste grupări, denumite "triunghiuri de creştere", "culoare de creştere" sau "patrulatere de creştere", s-au dezvoltat în mod special în Asia de Est şi Sud-Est. Un exemplu îl constituie triunghiul de creştere Johore-Singapore-Riam, constituit în regiuni conexe din Malaezia, Singapore şi Indonezia.

12.3. Reţele

Termenul de reţele de întreprinderi este, de regulă, utilizat pentru a descrie legăturile de cooperare şi interacţiunile între firme (sau unităţi productive) independente, indiferent de mărimea lor şi de amplasarea lor din punct de vedere geografic. Reţelele de întreprinderi au fost constituite atât în domeniul producţiei, cât şi în cel al distribuţiei. În cadrul clasificării propuse în [23], reţelele pot fi: reţele de mici firme, reţele internaţionale de producţie organizate prin subcontractare, precum şi reţelele realizate prin achiziţii şi investiţii directe în străinătate de către marile companii transnaţionale.

În cadrul reţelelor, întreprinderile de diferite mărimi sunt legate prin schimburi de informaţie (de natură tehnologică sau referitoare la piaţă), relaţii comerciale (între furnizori şi clienţi) şi relaţii de competiţie (de exemplu, între mai mulţi furnizori pentru acelaşi produs sau serviciu).

Integrarea în reţele de producţie sau distribuţie este considerată de către firme ca un mijloc de sprijin în soluţionarea propriilor probleme. Aceasta se bazează pe convingerea că contractele şi cooperarea cu alte firme pot contribui la depăşirea dificultăţilor şi că legăturile externe şi o anumită formă de intermediere (brokeraj) poate facilita mutual dezvoltarea individuală. Proiectele comune organizate în cadrul reţelelor de întreprinderi pot conduce la crearea unui set de noi produse, asigurarea accesului la noi pieţe sau la dezvoltarea de noi procese de producţie, pe care firmele participante nu le-ar fi putut realiza în mod independent.

Se pot distinge trei tipuri de reţele de cooperare:

1) reţele orizontale (în care se împart costurile de C&D şi costurile echipamentelor scumpe), care au ca obiectiv concepţia unui nou proiect sau lansarea unei noi activităţi;

2) reţele verticale, care au ca scop găsirea de activităţi complementare în dezvoltarea unor noi produse;

3) reţele de legături în domeniul cunoştinţelor, care sunt asocieri ce au ca scop rezolvarea în comun a unor probleme sau schimbul de tehnologii sau de informaţii referitoare la piaţă.

În ultimii ani, atât în economie, cât şi în elaborarea politicilor economice, fenomenul constituirii de reţele de întreprinderi capătă o importanţă din ce în ce mai mare. În legătură cu aceasta, în [23] se constată că, de fapt, structura economiei devine din ce în ce mai mult asemănătoare cu o reţea. Trăsătura distinctivă a marilor sisteme tehnice care s-au dezvoltat în domeniul transporturilor, telecomunicaţiilor, în domeniul alimentării cu apă şi energie este caracterul lor de reţele. În cadrul acestor reţele sunt produse bunuri colective ca, de exemplu, prin cooperarea în domeniul C&D, al pregătirii personalului şi al asigurării accesului la informaţii.

Diferitele aspecte ale colaborării întreprinderilor în cadrul reţelelor de întreprinderi sunt amplu reflectate în literatura de specialitate de dată recentă.

O serie de lucrări [26, 27] sunt dedicate studiului de ansamblu al reţelelor naţionale şi internaţionale de întreprinderi furnizoare din industrie şi urmăresc o mai bună cunoaştere a activităţii şi a relaţiilor din cadrul acestora, precum şi elaborarea de soluţii care să permită favorizarea dezvoltării lor eficiente.

Astfel, în [27] se prezintă programul de cercetare desfăşurat în cadrul institutului de cercetări BWI (Betriebwissenschaftliches Institut der ETH Zurich) privind reţeaua de firme furnizoare dezvoltată în Elveţia.

Realizat în colaborare cu întreprinderile mici şi mijlocii care sunt integrate în cadrul acestor reţele, precum şi cu sprijinul Comisiei pentru tehnologie şi inovare KTI, studiul îşi propune analiza fluxurilor materiale, de informaţii şi a ofertelor de servicii din cadrul acestei reţele, în scopul informării participanţilor şi al optimizării colaborării între întreprinderile conectate la reţea. Lucrarea subliniază importanţa pe care o prezintă planificarea, organizarea şi controlul activităţilor din cadrul reţelelor de întreprinderi furnizoare, date fiind complexitatea (v. fig. 12.1), densitatea şi importanţa economică deosebită pe care o prezintă în Elveţia această formă de organizare a colaborării între întreprinderi. Etapele următoare ale cercetării au ca obiectiv conceperea unor modele de rezolvare a problemelor logistice la diferite niveluri ierarhice ale reţelei, desfiinţarea treptelor nenecesare şi, în final, optimizării de ansamblu a activităţilor din cadrul reţelei.

Fig. 12.1. Reprezentarea schematică a unei reţele complexe de clienţi şi furnizori

În [27] sunt prezentate primele rezultate ale unui studiu privind reţelele de întreprinderi furnizoare din cadrul Uniunii Europene (UE), care sunt legate prin relaţii de subcontractare cu mari organizaţii industriale. Studiul, realizat în cadrul proiectului SME (privind dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii - IMM) îşi propune să furnizeze informaţii privind evoluţia pieţelor, a tehnologiilor, a structurilor, a volumului de activitate şi a caracteristicilor relaţiilor de colaborare între firme. Aceste informaţii, inexistente în prezent, sunt necesare IMM-urilor pentru reînnoirea tehnologiilor şi elaborarea strategiilor de interconectare în cadrul reţelelor de furnizori. Primele rezultate prezentate în lucrare se referă la reţelele de colaborare din cadrul industriei automobilelor şi industriei textile/confecţii.

O altă categorie de lucrări [28, 29] analizează problemele de colaborare în cadrul reţelelor prin prisma întreprinderilor furnizoare interconectate la reţea.

Orientat către industria constructoare de automobile, studiul prezentat în [28] constată că evoluţiile prezente din această industrie vor conduce, în perspectiva secolului 21, la modificări substanţiale privind structura reţelelor, relaţiile de colaborare din cadrul acestora, precum şi privind competenţele cheie cerute întreprinderilor, pentru asigurarea cu succes a interconectării la reţea. Principalele concepţii ale lucării sunt sintetizate în fig. 12.2, 12.3, 12.4, în care sunt prezentate noile cerinţe privind relaţiile de colaborare între furnizori şi clienţi (fig. 12.2), competenţele cheie cerute furnizorilor (fig. 12.3) şi strategiile pe care diferite tipuri de furnizori le pot adapta pentru integrarea în reţelele de furnizori (fig. 12.4).

Fig. 12.2. Cerinţele reciproce ale furnizorilor şi clienţilor din reţelele de întreprinderi furnizoare în cadrul noilor forme de colaborare specifice secolului 21

Fig. 12.3. Competenţele cheie ale furnizorilor în perspectiva secolului 21

Fig. 12.4. Tipuri de strategii ale furnizorilor

O analiză mai detaliată a strategiilor ce pot fi urmate de întreprinderile furnizoare pentru integrarea cu succes în reţelele de furnizori este prezentată în [29].

Diferitele strategii posibile sunt stabilite pornind, pe de o parte, de la direcţiile de evoluţie ale relaţiilor de colaborare între întreprinderile din cadrul reţelelor stabilite pe baza cerinţelor de creştere a eficienţei proceselor de producţie pe ansamblul reţelei sub aspectul calităţii, rapidităţii şi al costurilor şi, pe de altă parte, de la resursele, competenţele şi dimensiunile diferitelor întreprinderi care îşi propun participarea la reţea.

Cerinţele privind colaborarea în cadrul reţelei tind să evolueze în următoarele direcţii:

adâncirea colaborării în domeniul C&D;

preluarea unor sarcini de producţie ale clientului de către furnizor;

creşterea nivelului de interconectare logistică între furnizor şi client şi a calităţii acestei interconexiuni.

Strategiile posibile de interconectare la reţea propuse în [29] sunt: pasivă, reactivă sau inovatoare, în funcţie de nivelul la care diferitele întreprinderi pot realiza cerinţele descrise mai sus.

Lucrarea analizează în detaliu implicaţiile pe care le are adoptarea acestor strategii de către întreprinderi, sub aspectul modificărilor pe care le implică la nivelul proceselor şi activităţilor, al legăturilor logistice şi al cheltuielilor suplimentare necesare.

Se afirmă, în concluzie, că există şanse de integrare cu succes, în reţelele de furnizori, pentru toate întreprinderile furnizoare, indiferent de mărimea acestora, cu condiţia alegerii strategiei adecvate de integrare şi adaptării corespunzătoare la tendinţele de evoluţie ale relaţiilor de colaborare.

Problematica privind evoluţia reţelelor de furnizori este analizată din punctul de vedere al utilizatorului final (fabricantul de sisteme) într-o serie de alte lucrări [30, 31].

Se constată tendinţa tot mai pronunţată de externalizare a activităţilor prin transferarea acestora către reţelele de colaboratori externi (outsourcing), insistându-se asupra avantajelor pe care le prezintă preluarea, într-o măsură din ce în ce mai mare, de către reţeaua de furnizori, a activităţilor de C&D. Se preconizează "distribuirea" acestei activităţi în cadrul reţelei şi rezolvarea problemelor de C&D prin dezvoltarea de legături strânse de colaborare orizontală şi verticală între întreprinderile furnizoare din reţea, în special pe baza intensificării utilizării noilor mijloace informatice şi de comunicare.

Soluţiile de organizare a reţelelor proprii marilor concerne internaţionale şi de integrare în acestea a noilor unităţi obţinute prin achiziţii sau investiţii directe în străinătate sunt discutate în [32, 33, 34]. Lucrările citate analizează cerinţele şi propun soluţii referitoare la reţele din domenii diverse de activitate: reţele de unităţi de producţie [34], reţele de unităţi de distribuţie [33] şi reţele de unităţi de cercetare [32].

Tendinţele generale sunt aceleaşi: integrare globală, specializare orizontală şi verticală, intensificarea proceselor de comunicare între unităţile componente, concentrarea pe competenţe cheie. O importanţă deosebită este acordată analizei şi elaborării de soluţii pentru depăşirea diferitelor tipuri de bariere care stau în calea integrării, în special privind integrarea culturală a unităţilor amplasate în ţări cu culturi foarte diferite.

Noile cerinţe de colaborare în cadrul reţelelor de întreprinderi devin realizabile datorită progreselor în tehnologia informatică şi a comunicaţiilor. Soluţiile de utilizare a acestora pentru facilitarea cooperării între întreprinderi sunt prezentate şi analizate pe larg. Un exemplu ilustrativ îl constituie lucrările [41, 44 - 46].

În [41] sunt prezentate principalele tehnologii de telecooperare şi funcţiunile ce pot fi realizate prin acestea (v. fig. 12.5). Se analizează soluţiile pe care aceste mijloace le oferă pentru integrarea activităţilor de C&D ale clienţilor şi furnizorilor. Se arată că, prin telecooperare, este posibilă trecerea la o nouă etapă în reengineering-ul proceselor, în care limitele impuse de diviziunea teritorială a firmelor pot fi depăşite, şi se prezintă o metodologie elaborată în acest scop.

Fig. 12.5. Tehnologii pentru realizarea dezvoltării de produse prin telecooperare

În [46] se prezintă sistemul de comerţ electronic de tipul EDI (Electronic Data Interchange), care oferă posibilitatea schimbului standardizat de date formatate între sistemele de aplicaţii ale calculatoarelor partenerilor comerciali, cu intervenţie manuală minimă şi, prin aceasta, permite înlocuirea tuturor documentelor clasice necesare în schimburile comerciale. Sistemul cuprinde aplicaţii referitoare la comerţ, transport, vămi, asigurări, fabricaţie. Sistemul este larg utilizat în SUA şi în unele industrii (chimie, electronică) în Europa de Vest. Programul TEDIS (Trade Electronic Data Interchange Systems), lansat în 1988 de Comunitatea Europeană, urmăreşte, printre altele, extinderea utilizării sistemului EAIS la nivelul întreprinderilor mici şi mijlocii din cadrul CE. Problema prezintă o importanţă deosebită, pe de o parte datorită avantajelor sistemului pentru întreprindere, avantaje privind costul şi viteza tranzacţiilor comerciale, şi, pe de altă parte, deoarece integrarea IMM în reţelele de furnizori ale marilor întreprinderi poate fi condiţionată de folosirea acestui sistem.

În [45 şi 46] este descrisă o reţea de întreprinderi constituită din clienţi şi furnizori, în care relaţiile de colaborare comerciale, tehnice şi de producţie dintre aceştia sunt preluate integral de o reţea de calculatoare la care aceste întreprinderi sunt interconectate. Reţeaua a fost realizată în SUA de către firma Aerotech, din St. Louis - Missouri, în colaborare cu McDonnel Douglas Aerospace, şi reuneşte firme care participă în comun la procesele de fabricaţie din industria constructoare de avioane. Realizarea ei a început din 1993, când la această reţea, care funcţiona în interiorul firmei, s-au interconectat furnizori şi clienţi externi. La sfârşitul anului 1994, la reţea erau conectaţi peste 400 de utilizatori interni şi externi.

12.4. Parteneriate şi alianţe strategice

Parteneriatele şi alianţele între firme s-au extins şi diversificat, constituind în prezent o formă curentă de colaborare între firme. Ele se formează între marile companii internaţionale, între acestea şi alte firme, precum şi între întreprinderi mici şi mijlocii; ele au, de regulă, un obiectiv precis, o durată limitată în timp, şi capătă din ce în ce mai mult un caracter transnaţional.

Într-o primă etapă, colaborarea între firme în cadrul parteneriatelor urmărea producţia în comun de produse sau servicii, cu scopul reducerii riscurilor, a costurilor, a vitezei de livrare pe piaţă a produselor. Legăturile între firme aveau, deseori, un caracter unilateral.

Începând din anii 1980, legăturile între firme în cadrul diferitelor forme de parteneriate şi alianţe s-au extins, din ce în ce mai mult, în direcţia conceperii unor noi produse şi servicii, ceea ce implică o colaborare în domeniul cunoştinţelor, orientate către schimbul şi crearea în comun a unor noi cunoştinţe specifice. Aşadar, legăturilor în domeniul producţiei li s-au adăugat legături bilaterale în domeniul cunoştinţelor specifice şi, în cadrul parteneriatelor, s-au dezvoltat procese de învăţare în comun.

Orientarea către elaborarea în comun a unor noi produse şi servicii a accentuat importanţa strategică a diferitelor tipuri de alianţe. Partenerii se aliază cu scopul de a împărţi riscurile inerente dezvoltării noilor tehnologii sau pentru a folosi avantajul complementarităţii competenţelor lor. Parteneriatele permit realizarea producţiei pe scară largă şi pot asigura realizarea unei mari forţe pe piaţă, capabilă să concureze un competitor dominant, pe care nici unul dintre parteneri nu ar fi putut să-l concureze în mod individual. Un exemplu [36] îl constituie alianţele constituite în anii ’80 în domeniul calculatoarelor, care a avut drept ţintă IBM.

Alianţele strategice se pot forma numai pentru dezvoltarea în comun a unor noi produse, valorificarea pe piaţă urmând a fi făcută separat de parteneri, în regim concurenţial.

În legătură cu aceasta, în [36] se afirmă că sporirea rapidă a numărului de parteneriate între competitori nu implică apariţia mult trâmbiţatei "ere cooperative" în economia globală. Schimbarea strategiilor competitive în strategii colaborative este, deseori, o ajustare tactică legată de apariţia unor condiţii specifice pe piaţă. Multe dintre parteneriate trebuie să fie privite ca un substitut al concurenţei pe piaţă, nu dispariţia acesteia. Obiectivul urmărit este acelaşi: atingerea poziţiei dominante pe piaţă prin internalizarea unor competenţe cheie pe care nici unul dintre parteneri nu le poate obţine eficient în mod individual. Relaţia, potenţial competitivă, stabilită între parteneri, face ca acest tip de alianţe să implice o colaborare competitivă. Prin aceasta, ele se deosebesc fundamental de parteneriatele mai tradiţionale, de tipul "joint-venture", încheiate între marile companii internaţionale şi firme locale mult mai mici şi care urmăresc, de regulă, penetrarea pe o piaţă locală.

În [23] se arată că nu există o definiţie unanim acceptată a alianţelor strategice. Diferitele definiţii propuse în literatură sunt în concordanţă, privind următoarele caracteristici distinctive:

a) În cadrul alianţelor strategice se stabilesc relaţii bilaterale, care se concentrează asupra producţiei şi folosirii în comun a cunoştinţelor;

b) Relaţiile stabilite sunt, de cele mai multe ori, de natură contractuală, cu participări reduse de capital sau fără astfel de participări. În cazurile în care participările de capital există, scopul acestora nu este atât exercitarea controlului, cât acela de a finanţa activităţile comune de C&D.

c) În formarea alianţelor strategice, partenerii urmăresc obiective pe termen lung şi nu un câştig financiar imediat. Ele constituie elemente prin care devine posibilă realizarea planurilor strategice ale partenerilor. Ele urmăresc să îmbunătăţească poziţia competitivă viitoare a firmelor participante.

Se subliniază [12, 23, 36] faptul că, în majoritatea cazurilor, parteneriatele strategice includ în cadrul relaţiilor de colaborare, în afara creării şi transferul de cunoştinţe, şi alte activităţi realizate în comun. Totodată, parteneriatele, având ca scop principal producţia şi/sau distribuţia implică, de regulă, şi legături şi transferuri în domeniul cunoştinţelor referitoare la procesele de producţie şi/sau la pieţe. Delimitarea netă între cele două tipuri de parteneriate este mai mult teoretică [12].

Parteneriatele strategice pot lua forme foarte diferite: schimburi tehnice, acordarea reciprocă de licenţe, coproducţie, fabricarea de noi echipamente (original equipment manufacturing - OEM), legături în domeniul vânzării şi distribuţiei, programe de dezvoltare în comun a unor produse sau crearea în comun de firme cu participare de capital distribuită între parteneri [36].

Pentru a evidenţia evoluţia de la relaţiile unidirecţionale la relaţii bidirecţionale între firme, în [23] este utilizată o clasificare a acordurilor realizate între firme, elaborată de Mytelka în 1993, în lucrarea "Strategic Alliances" şi care este prezentată în tabelul 12.1.

Tabel 12.1. Clasificarea acordurilor realizate între firme

	C&D	Producţie	Distribuţie
Relaţii unidirecţionale	acordarea de licenţe; acordarea încrucişată de licenţe (cross-licensing); eforturi de comercializare a rezultatelor activităţilor de C&D desfăşurate în sectorul public.	sub-contractarea; fabricarea de noi echipamente (OEM); achiziţia; joint-ventures	concesionarea (franchising)
Parteneriate bilaterale	consorţii de C&D; reţele de clienţi-furnizori; colaborarea tehnologică între firme; parteneriate între industrie şi universităţi	co-producţie; folosirea în comun a componentelor; modularizarea; joint-ventures; forme noi de sub-contractare	marketing în comun (joint-marketing); sisteme de produse (system products); standardizarea interfeţelor

În [23] este prezentată o imagine a evoluţiei recente a diferitelor tipuri de parteneriate internaţionale.

Astfel, se arată că acordurile de cooperare internaţionale între firme (incluzând acordarea de licenţe, subcontractarea, "joint-ventures", concesionarea - franchising, marketingul, fabricaţia, acorduri privind C&D şi lucrări de explorare) au crescut ca număr de la 1.760, în 1990, la 4.600, în 1995.

Majoritatea parteneriatelor strategice au fost încheiate între companii din ţările dezvoltate, dintre care mai mult de jumătate între firme din cadrul aceleiaşi ţări. O mare parte dintre aceste acorduri (după unele surse – cca. 50%) sunt concentrate în sectorul tehnologiei informatice, restul fiind, în principal, în biotehnologie, materiale noi şi în industria automobilelor.

În domeniul biotehnologiilor, mari companii din industria medicamentelor au încheiat un număr substanţial de parteneriate de diferite tipuri, cu mici firme specializate în acest domeniu (participare minoritară la holdinguri, contracte de C&D şi aranjamente privind licenţe). În domeniul tehnologiei informatice, cea mai frecventă formă de cooperare este transferul unidirecţional de tehnologii, care s-a dezvoltat datorită cerinţelor impuse de clienţi privind existenţa unei surse alternative de aprovizionare. În domeniul producţiei de noi materiale, circa 25% din formele de cooperare sunt de tipul "joint-venture", transfer unidirecţional de tehnologii şi activităţi comune de C&D.

În stadiul actual nu se poate face încă o evaluare clară şi completă a rezultatelor diferitelor alianţe strategice [36, 21]. În [21] se afirmă că rezultatele unor prime cercetări sugerează că unele firme din ţările în curs de dezvoltare au obţinut beneficii semnificative ca rezultat al parteneriatelor strategice, nu numai prin accesul de tehnologii avansate, ci şi prin dobândirea capacităţii de a dezvolta asemenea tehnologii pe cont propriu. Firmele din ţările avansate care intră în astfel de parteneriate urmăresc câştigarea de noi pieţe şi de amplasamente cu costuri mici pentru realizarea producţiei şi chiar a activităţilor de dezvoltare tehnologică şi, de asemenea, împărţirea costurilor şi riscurilor implicate de inovare.

Prezentarea şi analiza diferitelor tipuri de alianţe strategice care s-au dezvoltat în cadrul unor mari firme internaţionale formează obiectul a numeroase lucrări. În cadrul acestora, o importanţă decisivă pentru obţinerea finală a avantajului competitiv urmărit o are procesul de acumulare de cunoştinţe, proces care este dificil de organizat şi, în special, de controlat. Lucrările amalizate oferă soluţii în această direcţie, stabilind rolul pe care trebuie să-l joace şi sarcinile ce revin activităţii de management al resurselor umane, în vederea asigurării cât mai avantajoase a internalizării de noi cunoştinţe specifice.

Unele rezultate obţinute în direcţia perfecţionării relaţiilor interorganizaţionale ce se stabilesc în cadrul diferitelor forme de parteneriate sunt prezentate în [38, 39 şi 40]. În toate lucrările, se subliniază importanţa şi noutatea acestei problematici, insuficienţa rezultatelor existente şi necesitatea urgentă a unor progrese în acest domeniu.

În [38] se susţine că abordarea şi analiza cooperării dintre întreprinderi prin prisma studiului proceselor de învăţare interorganizaţională poate avea un impact substanţial asupra proiectării şi dezvoltării proceselor de cooperare. Se disting două procese de învăţare care se influenţează reciproc: "a învăţa să cooperezi" descrie procesele de învăţare a acţiunii de cooperare; "a coopera ca să înveţi" se referă la procesele de învăţare necesare pentru crearea de cunoştinţe noi, transferul şi managementul acestora. Sunt analizate barierele externe şi interne, strategice, structurale, culturale şi individuale care trebuie depăşite pentru asigurarea succesului colaborării.

În [39 şi 40] se aduc contribuţii privind facilitarea transferului de tehnologii. Astfel, în [40], pe baza studiului a 40 de proiecte de transfer de tehnologie între un institut de cercetare şi partenerii săi din industrie, sunt evidenţiate barierele care există în procesul de transfer al tehnologiilor (lipsa de cunoaştere reciprocă, lipsa posibilităţilor, lipsa voinţei şi lipsa permisiunii de a acţiona). Pentru depăşirea acestor bariere se propune ca soluţie intervenţia unor “promotori de relaţii”, care, cunoscând bine competenţele şi posibilităţile celor care ocupă poziţii cheie în organizaţiile partenere, pot, prin relaţii directe şi personale, să faciliteze transferul de cunoştinţe şi, în final, eficienţa transferului de tehnologii între organizaţii.

În [39] problema transferului de tehnologie în cadrul alianţelor strategice este tratată prin prisma cunoştinţelor generale (explicite), a celor specifice întreprinderii (implicite) şi a proceselor de învăţare interorganizaţională. Se subliniază că, până în prezent s-a acordat importanţă numai transferului de know-how, care se referă la transferul cunoştinţelor explicite, ce pot fi concretizate în documente şi pot fi relativ uşor transferate. Se argumentează că, la fel de important pentru succesul cooperării este transferul de context, neglijat până în prezent, adică transferul cunoştinţelor implicite, bazate pe experienţă şi care nu pot fi transferate decât prin colaborare în cadrul unui proces de învăţare inter-organizaţională. Se demonstrează că transferul de context necesită structuri de conducere şi organizare, metode de management, diferite de cele utilizate în cazul transferului de know-how. Pe baza analizei unor studii de caz se arată că, în cazul alianţelor strategice, caracterul autonom şi eterogen al întreprinderilor participante impune utilizarea unor metode manageriale specifice. Acestea trebuie să permită realizarea unui echilibru între centralizare şi descentralizare, optimizarea relaţiilor între echipe eterogene, în cadrul cărora se pot manifesta simultan aspecte care tind spre integrare, dar şi aspecte care exprimă diferenţieri accentuate. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că partenerii din cadrul alienţelor strategice pot fi organizaţii concurente. Managementul are datoria să asigure crearea unei atmosfere de corectitudine, de fair-play şi încredere reciprocă. Numai astfel învăţarea interorganizaţională şi, deci, transferul de context pot fi realizate cu succes.

CAPITOLUL 13. DEPĂŞIREA BARIERELOR CULTURALE

Globalizarea pieţelor, globalizarea activităţii marilor firme transnaţionale, dezvoltarea diferitelor forme de cooperare între întreprinderi din diferite ţări implică necesitatea stabilirii unor relaţii de comunicare şi colaborare între persoane, echipe şi organizaţii aparţinând unor culturi diferite.

În toate aceste situaţii, diferenţele de valori, de norme şi de comportamente specifice diferitelor culturi pot conduce la blocarea proceselor de comunicare interpersonală şi interorganizaţională şi pot constitui bariere în procesele de integrare, necesare la nivelul diferitelor activităţi.

Întâlnirea dintre persoane cu tradiţii culturale diferite poate duce, prin neînţelegerile pe care le poate provoca, la situaţii de stres, urmate de conflicte. Poate apare un "şoc cultural", care conduce la agresivitate, tensiuni, încordare sau apatie şi chiar la eşecul activităţii comune.

Cauzele acestor conflicte [47] pot fi:

stiluri diferite de comunicare şi interpretări diferite; în interpretarea unor afirmaţii sau gesturi trebuie cunoscută semnificaţia pe care ele o au în respectiva cultură pentru a evita "gafele" care pot cauza neînţelegeri;

etnocentrismul - tendinţa de a privi totul numai prin prisma propriei gândiri şi propriei perspective;

greşeala de a atribui partenerului intenţii false, bazate pe interpretarea greşită a modului în care acesta reacţionează, cauza fiind, de fapt, manifestarea unor comportamente tradiţionale diferite;

lipsa de adaptare - diferenţele culturale obligă partenerii care aparţin unor culturi diferite să se adapteze la tradiţiile culturale ale colaboratorilor lor;

lipsa de cunoştinţe privind diferenţele culturale, nu numai în aspecte largi, generale, ci şi în comportamentul zilnic;

încercarea de a impune propriile reguli, care se pot dovedi ineficiente când sunt impuse unei alte culturi.

Ţinând seama de faptul că s-au înregistrat destul de multe eşecuri în activitatea unor întreprinderi internaţionale, datorită lipsei de competenţă în armonizarea diferenţelor culturale dintre parteneri, s-a dovedit necesară iniţierea unor acţiuni care să permită asigurarea unei sinergii culturale în cadrul relaţiilor de colaborare internaţionale.

Principalele direcţii sunt orientate către selecţionarea şi pregătirea personalului pentru formarea competenţelor interculturale necesare [47, 48, 49], elaborarea unor strategii de integrare a culturilor diferite ale organizaţiilor nou preluate de către marile firme internaţionale, ca urmare a extinderii acestora prin achiziţii sau investiţii directe în străinătate [32] şi elaborarea unor tehnici speciale pentru managementul heterogenităţii necesare, în special în condiţiile colaborării în cadrul parteneriatelor de tip joint-venture şi al alianţelor strategice [39].

În [47] sunt identificate calităţi sociale care pot fi considerate ca elemente favorizante ale competenţei interculturale:

recunoaşterea şi aprecierea particularităţilor culturale;

toleranţă;

înţelegere reciprocă;

solidaritate, găsirea unor valori de bază, norme şi tradiţii culturale comune;

descoperirea posibilităţilor reciproce de perfecţionare şi îmbogăţire a cunoştinţelor;

construirea unei baze comune de experienţe şi procedee interculturale,

precum şi trăsăturile personale care le defavorizează:

deficite de informare interculturale;

tendinţa de a domina;

prejudecăţi;

stereotipuri destructive naţionale şi culturale;

sentimente de duşmănie;

frica faţă de culturile străine.

Aceste trăsături personale pot fi utilizate ca criterii de selecţie a personalului care urmează a fi şcolarizat pentru dezvoltarea competenţelor interculturale.

Formarea competenţelor interculturale necesită o pregătire specială a personalului implicat, în funcţie de specificul colaborării şi de poziţia pe care o ocupă persoana în cadrul organizaţiei. Este necesar ca compartimentul de management al resurselor umane să elaboreze o strategie de formare şi perfecţionare a competenţelor interculturale care să susţină strategia de internaţionalizare a organizaţiei şi proiectele sale de cooperare internaţională.

Problema prezintă o importanţă deosebită, deoarece se prevede [47] că, în întreprinderile implicate în procese de internaţionalizare, între 30 şi 70% din personalul din eşaloanele superioare ale acestora îşi va desfăşura activitatea în cadrul unui context internaţional.

Formele de training intercultural utilizate în SUA sunt prezentate în [47]. Aici se practică două forme distincte pentru trainingul intercultural: training cultural general şi training specific unei culturi.

În cadrul trainingului cultural general se urmăreşte dezvoltarea unei "conştienţe culturale" (cultural awarreness) generale. Pentru formarea acesteia sunt utilizate jocuri în cadrul procesului de training, jocuri concurenţiale fără reguli cunoscute sau confruntări cu forme de comunicare neobişnuite în cadrul unor jocuri cu interpretare de roluri.

În formele de training specifice unei culturi se urmăreşte transmiterea unor cunoştinţe specifice anumitor spaţii culturale. Acestea sunt fapte şi informaţii specifice, pentru a căror cunoaştere în procesul de training sunt analizate materiale prezentate pe casete video, sunt organizate discuţii având ca obiect schimbul reciproc de experienţă şi se practică jocuri în care sunt simulate situaţii de muncă conflictuale specifice contextului intercultural. Se urmăreşte familiarizarea cursanţilor cu modurile de comportare specifice şi a felului în care sunt transmise şi recepţionate, prin acestea, diferite semnale.

Trainingul constituie numai o primă etapă în procesul de formare a competenţelor interculturale. Este necesară desfăşurarea, în continuare, a unui proces permanent şi foarte stresant de învăţare şi adaptare, care să permită, în cele din urmă, o dezvoltare a încrederii în relaţii cu partenerii din alte culturi. Perfecţionarea se continuă prin programe de perfecţionare la locul de muncă sau prin coaching (asistenţă din partea unui “antrenor”).

Există, în prezent, în ţările dezvoltate, o varietate mare de oferte privind trainingul în probleme interculturale din partea unor firme de consultanţă, a unor experţi şi a unor institute de cercetare de specialitate.

În [48], specialişti de la Institutul pentru managementul intercultural IFIM din Königswinter atrag atenţia asupra importanţei pe care o are alegerea competentă de către organizaţia beneficiară a sursei adecvate de training intercultural şi a consecinţelor grave pe care le poate avea tratarea superficială a acestei probleme.

Deosebirile existente între culturile diferitelor firme conduc la necesitatea adoptării unor strategii de integrare a acestora în cazul în care, în procesul de dezvoltare a activităţii marilor firme internaţionale, noi firme sunt preluate de acestea. În [32] sunt analizate şi amplificate diferitele strategii posibile de urmat în practică în aceste situaţii:

păstrarea culturilor distincte ale întreprinderilor care fuzionează. Soluţia este utilizată în practică în cazul în care ambele întreprinderi au avut succese importante în activitatea lor anterioară şi se urmăreşte păstrarea şi dezvoltarea în continuare a acestui potenţial de succes;

transmiterea culturii firmei care face achiziţia către întreprinderea preluată. Este cazul cel mai frecvent întâlnit în practică. Procesul se realizează printr-un program de intensă şcolarizare şi seminarii privind modalităţile de rezolvare a problemelor, în care sunt implicate structurile de conducere ale firmei preluate;

preluarea de către firma care face achiziţia a culturii întreprinderii achiziţionate. Cazul nu se întâlneşte în practică;

înnoirea culturilor ambelor firme, prin integrarea elementelor din culturile ambelor întreprinderi. În [32] se prezintă avantajele acestei soluţii, însă nu sunt citate exemple de realizare în practică a acestui mod de integrare.

Importanţa şi necesitatea dezvoltării unor soluţii pentru managementul heterogenităţii este pe larg analizată în [39]. Se arată că, pentru conducerea eficientă a parteneriatelor de tipul "joint-venture" şi al alianţelor strategice, care implică colaborarea între organizaţii cu culturi diferite şi crearea în comun de noi cunoştinţe şi transferul de cunoştinţe între parteneri, este necesară crearea unui nou tip de structuri de conducere şi de noi forme de organizare a colaborării. Managementul heterogenităţii este un domeniu nou, încă insuficient dezvoltat, al ştiinţei şi practicii conducerii întreprinderii, orientat către soluţionarea problemelor complexe ale colaborării strânse între organizaţii şi persoane aparţinând unor culturi diferite.

BIBLIOGRAFIE la Partea a III-a

1. Cox, H., Clegg, Y., The growth of global business, Routledge,

Ieto-Gillies, G. Londra, 1993.

2. UNCTAD Enterprises: Questions relatives ŕ l’élaboration d’une stratégie de développment des entreprises, TD /B/ COM 3/2, 1996

3. UNCTAD Project de raport de la commission des entreprises, de la facilitation du commerce et du développment sur sa duexičme session (1er - 5 décembre 1997), TD /B/ COM 3/2, 1997

4. UNCTAD Science and Technology in the New Global Environment: Implication for Developing Countries, UNCTAD /DST/ 8, 1995

5. UNCTAD Fostering Technological Dunamism: Evolution of Thought on Technological Development Process and Competitivenes. A Review of the Literature, UNCTAD /DTS/ 8, 1996

6. Ernst, D., Mytelka, Technological capabilities in the context of expert-led

L., Ganiatsos, T. growth: A conceptual Framework, in Technological Capabilities and Export Succes: Case Studies from Asia, Routlege, 1987

7. Prusak, L. Why knowledge, why now? Knowledge Management and Organizational Design. Butlerworth - Heinemann, p.IX -X, 1996

8. Guldenberg, S., Organisatorishes Wissen und Lernen - erste Ergebnisse

Eschenbech, R einer qualitativ - empirischen Erhebung. Z.f.o. nr.1 1996, p 4-9, 1996

9. Raub, S. Buchel, B. Organisationische Lernen und Unternehmensstrategie - "core capabilities" als ziel und Resultat organisationalen Lernens. Z.f.o, nr 1/1996, p.26-31, 1996

10. Senge, P., Infrastructuren des Lernenens: Über den Aufbau eines

Scharmer, C.O. Konsortiums lernender Unternehmen am MIT. Z.f.o nr. 1/1996, p.32-36, 1996

11. Kunstmann, H. H. Kommunicationebenen in der lernenden Management-Holding. Z.f.o., nr. 1/1966, p.38-44, 1996

12. Baderaco, J. Knowledge Links. Knowledge Management and Organizational Design. Butterworth -Heinemann, p.133-150, 1996

13. Universität Innsbruck - Institut für Unternehmungsführung

Strategishe Unternehmungsführung. Z.f.o. nr. 4/1996, p. 256-259, 1996

14. Bahrami, H The Emerging Flexible Organization: Perspective from Silicon-Valley. Knowledge Management and Organizational Design. Butterworth - Heinemann, p. 55-57, 1996

15. Azonlay, H. L’entreprise en réseaux. Travail et Methodes, rev. 526/1996, p. 35-50 (1čre partie) şi rev. 527/1996, p.27-37 (2éme partie)

16. Gifford Pinchot, GE The Rise and Fall of Bureaucracy. Knowledge Management and Organizational Design. Butterworth - Heinemann, p. 55-76, 1996

17. Baker, W. Building Intelligence Networks. Knowledge Management and Organizational Design. Butterworth - Heinemann, p. 209-228, 1996

18. Burns, T., The Organization of Innovation. Knowledge Management

Stalker, G.M. and Organizational Design. Butterwoth - Heinemann, p. 77-92, 1996

19. Kanter, R.M. When a Thousand Flowers Bloom: Structural, Collective and Social Condition for Innovation. Knowledge Management and Organizational Design. Butterworth - Heinemann, p. 93-132, 1996

20. Jensen, M.C., Specific and General Knowledge and Organizational

Weckling, W.H. Design. Knowledge Management and Organizational Design. Butterworth - Heinemann, p. 17-38, 1996

21. Theuvsen, L. Entscheidungsvorbereitung und Organisationstheorie. Vom stab-Line-Konzept zür internen Betragung, Zfo, nr. 2/1996, p. 110-114, 1996

22. Myers, C.P. Knowledge Management and Organizational Design - An Introduction.. Butterworth - Heinemann, p. 1-6, 1996

23. UNCTAD An Overview of Activities in the Area of Inter-firm Cooperation. A Progress Report. UNCTAD / ITE / EDS /2, 1997

24. UNCTAD Technological Dynamism in Industrial Districts: An Alternative Approach to Industrialization in Developing Countries. UNCTAD / ITD / TEC / 11, 1994

25. UNCTAD Progres accomplis dans l’elaboration de stratégies de dévelopement des entreprises. Note du secretariat de la CNUCED. pct. B. Raport intérimaire sur les activités ménee dans le domaine de la coopération entre entreprises. UNCTAD / TD / B / COM 3 / 9, 1997

26. Schmid, C., Global wetlbewerbsfährige Zulieferindustrie durch Supply

Zillig, V. Network Reengineering. Co Management Zeitschrift 65 (1996), nr. 5, p. 6-7, 1997

27. EU SME’s and subcontracting. SME Project, EUROSTAT.

(Uniunea Europeană) Office for Official Publication of the EU, Luxemburg, p. 83-91, 1996

28. Wuthrich, A., Der Zuliefer un 21 Yahrhundert: veränderte Spielregeln -

Winter, B. neue Schlüsselkom-Zetenzen. io Management Zeitschrift, nr. 65 (1996), nr. 6, p. 62-67, 1996

29. Fleig, Y. Zulieferer unter dem Druck schlanker Kunden. io Management Zetschrift, vol. 65 (1996), nr. 6, p. 71-74, 1996

30. Bitzenhofer, T.H. Single System Sourcing - Potentiale und Risiken. io Management Zeitschrift, vol. 65 (1996), nr. 6, p. 68-70 (1996)

31. Engster, Y., Wo lohnt sich Outsourcind im PC-Umfeld? io

Thommen, R. Management Zeitschrift, vol. 65 (1996), nr. 4, p. 74-78, 1980

32. Olbrďch, R., Alves, Acquisitions - und Integrations - management von

R., Reinke, B. Handelskonzernen, Zfo, nr. 5/1996, p. 300-307, 1996

33. Amponsen, H., Konzernorganisation nach Kernkompetenzen.

Bauer, S., Gerportt, Zfo, nr. 4/1996, p. 219-225, 1996

T.J., Matern, K.

34. Boutellier, R, Kloth Neue Organisationsformen globale Forschung und

B., Bodmen, C.E. Entwicklung, Zfo, nr. 5/1996, p. 282-287, 1996

35 Boutellier, R, Kloth Denkplatz Schweiz - Alternative Zum Werkplatz Schweitz?

B., Bodmen, C.E. io Management Zeitschrift, vol. 65 (1996), nr. 1/2, p. 67-71, 1996

36. Puik, V. Strategic Alliances, Organizational Learning and Competitive Advantage: the HRM Agenda. Knowledge Management and Organizational Design. Butterworth - Heinemann, p. 151-165, 1996

37. Lloyd, B. (ed) Creating Value. Part 3 - Strategic Alliances and Joit Venture. Elsevier Science, 1997

38. Prange, C., Probst, Lernen zu Kooperieren, um zu lernen. Plädoyer für eine

G., Rüling, C-C. lernorientierte Betrachtung von Unternehmenskooperation. Zfo, nr. 1/1996, p. 10-16, 1996

39. Stewens, G. M., Kooperatroninvestitionen besser nutzen:

Osterloh, M. Interorganisationales Lernen als Know-how-Transfer oder Kontext-Transfer? Zfo, nr. 1/1996, p.18-24, 1996

40 Gemunden, H.G., Förderung des Tehnologie-transfers durch

Walter, A. Beziehungspromotoren. Zfo nr. 4/1996, p. 237-245, 1996

41. Eversheim, W., Telekooperation verschafft Wettbewerbovorteile. io

Grässler, R., Management Zeitschrift, vol. 65 (1996), nr. 5,

Kampmeyer, Y., p. 19-23, 1996

Nöller, C., Schuth, S.

42. Angermeyer, C. Virtuele Organisation - die Lösung realer Probleme? Zfo, nr. 4/96, p. 201, 1996

43. Scholt, C. Virtuelle Organisation: Konzeption und Realisation. Zfo, nr. 4/1996, p. 204-210, 1996

44. Upton, D.M., The Real Virtual Factory. Harvard Business Review,

McAfee, A. July-August 1996, p. 123-133, 1996

45. Efteland, Y.N., The Virtual Factory - Leters to the Editor.

Martina, R.F., Harward Business Review Sept.-Oct. 1996,

Chovnik, B. p. 134-185.

46. CEC TEDIS Programe: Electronic Data Interchange (EDI) in perspective. Office for Official Publication oh the EC, Luxemburg.

47. Podsiadlowski, A. Interkulturelle Kompetenz. IO Management Zeitschrift, vol. 65 (1996), nr. 1/2, p. 74-77, 1996

48. IFIM Institut für Interkulturelles management. Interkulturelle Scharlatanerie. IO Management Zeitschrift, vol. 65 (1996), nr. 1/2, p. 72-73

49. Horsch, J. Internationale Stellenbesetung, IO Management Zeitschrift, vol. 65 (1996), nr. 1/2, p. 78-80, 1996

50. Wolf, J. Organisation internationaler Personalarbert. Zfo, nr. 2/1996, p. 90-96, 1996

51. Frost, M. The Internet’s Hire Purpose. HR Magazine, mai 1997, p. 30-32

52. Kimbar, W.J. Recruiting Systems Linked to the Internet. HR Magazine, aprilie 1997, p. 42-43 şi p. 50-54, 1997

53. Frost, M. HR Cyberspace. HR Magazine, februarie 1997, p. 32-34

54. Clerc, Ph. Economic intelligence. World Information Report 1997/1998, UNESCO, 1997

55. UNCTAD Rapport de la Commision des Entreprises, de la facilitation du commerce et du développement sur sa premiere session, 1997

56. UNCTAD Globalization and liberalization - Development in the face of two powerfull currents. Report of the Secretary General of UNCTAD to the ninth session of the Conference, 1996

PARTEA a IV-a

IMPLICAŢII, CONSECINŢE ŞI CONCLUZII

CAPITOLUL 14. CONSIDERAŢII PRIVIND SITUAŢIA ÎNTREPRINDERILOR ROMÂNEŞTI ÎN CONTEXTUL ŞI SUB IMPACTUL GLOBALIZĂRII

Problematica întreprinderii secolului XXI, care, aşa cum s-a văzut din analiza efectuată, preocupă atât de mult cercurile ştiinţifice şi manageriale pe plan mondial, este foarte legată de realităţile actuale ale întreprinderilor româneşti, deşi, la prima vedere, ar putea părea altfel.

Într-adevăr, întreprinderile din ţările industrializate dezvoltate, sau din cele în curs de dezvoltare cu economie de piaţă tradiţională, îşi duc existenţa într-un mediu concurenţial normal, confruntându-se în mod direct cu problemele semnalate şi analizate pe parcursul prezentei documentaţii. Dimpotrivă, întreprinderile româneşti au de luptat nu numai cu concurenţa străină, loială şi mai puţin loială, ce acţionează pe piaţa românească şi pe cea externă, cu multiplele consecinţe ale globalizării şi ale mediului economic în permanentă şi rapidă schimbare, ci şi cu propriul mediu legislativ, normativ, economico-financiar şi politic, sub multe aspecte paralizant, nestimulativ şi nefuncţional pentru activitatea economică, chiar advers[2], purtând variate sechele structurale, funcţionale şi de mentalitate rămase din epoca economiei planificate centralizat, sau necorelări între cadrul nou şi fragmente, uzanţe şi mentalităţi rămase din cel vechi. Aceasta provoacă o şi mai mare (decât în cazul întreprinderilor din ţările cu sisteme economice normale) ruptură şi rămânere în urmă în raport cu pregătirile necesare pentru a face faţă la sfidările viitorului, şi mai mari pericole pentru emergenţa şi pentru însăşi existenţa viitoare a economiei României, în pregătirea a ceea ce va fi secolul XXI.

Într-adevăr, după cum s-a arătat, pe plan mondial, principala preocupare o constituie asigurarea avantajelor competitive în condiţiile schimbării permanente, prin:

· reclădirea, mobilitatea şi simplificarea structurilor şi accelerarea radicală a proceselor de afaceri, pe baza tehnologiei informaţiei,

· învăţarea organizaţională,

· transfer de cunoştinţe,

· cercetare-dezvoltare.

În acest scop, are loc o permanentă frământare şi reaşezare structurală, fie prin M&A (fuziuni şi achiziţii) sau consorţii, fie, dimpotrivă, prin outsourcing[3] şi spin-offs[4], sau alte forme de mobilitate organizaţională.

În acest timp, în România sunt caracteristice următoarele categorii de întreprinderi:

– întreprinderi cu capital încă majoritar de stat, care, sub imperiul lozincii (şi a politicii) “întâi privatizare, apoi restructurare”, privatizarea nefiind imediat accesibilă, se află într-o stare de prostraţie[5] economică, de epuizare a resurselor materiale şi financiare, de imobilism, de stagnare tehnologică – ce împlineşte, deja, 10-15 ani (startul stagnării tehnologice datând din epoca lichidării forţate a datoriei externe) şi, uneori, chiar de distrugere fizică (exemplul cel mai notoriu fiind cel al multor combinate zootehnice şi sere, dar se găsesc situaţii similare şi în industrie. Un exemplu, recent mediatizat, de distrugere pe cale pur financiară este cel al importantei – odinioară – producţii de covoare din Cisnădie, unde nici piaţa internaţională nu s-a restrâns în mod esenţial, ca în construcţia de maşini, nici tehnologiile nu au avansat spectaculos, ca în electronică. Industria autohtonă de tractoare şi maşini agricole a fost afectată, în mod special, de fărămiţarea proprietăţii funciare);

– întreprinderi foste cu capital majoritar de stat, aflate încă în acest stadiu sau privatizate prin MEBO sau cupoane, precum şi cu eventuale aporturi parţiale de capital străin, emergente, reuşind să desfăşoare o activitate economică în diferite plaje de normalitate şi profitabilitate, cu diferite stadii de înnoire tehnologică;

– întreprinderile privatizate de către investitori strategici – străini sau români, inclusiv achiziţionate (ca pachet majoritar) de către mari companii străine sau transnaţionale, în general, după câte se cunoaşte, puse pe baze de profitabilitate; urmând politica managerială, financiară, de piaţă şi tehnologică şi preluând, mai mult sau mai puţin abrupt, cultura organizaţională şi interesele acţionarului majoritar;

– marile regii autonome, aflate acum în restructurare, de regulă – caracterizate prin puţine elemente de inovare, de înnoire tehnologică, în ultimul deceniu (cu puţine excepţii – de exemplu, ROMTELECOM);

– IMM nou constituite după 1989, dintre care o minoritate numerică prosperă (numai în unele subramuri cu conjunctură favorabilă), de regulă – pe baza unui management inspirat, reuşit (generat în mod intuitiv, empiric) al patronilor, iar majoritatea se află la limita de supravieţuire, datorită, pe de o parte, insuficientei culturi manageriale şi mai slabelor abilităţi ale patronilor, iar pe de altă parte, datorită mediului economico-financiar advers, amintit.

Acesta fiind, în linii mari, spectrul actual al întreprinderilor româneşti, trebuie spus că economia României nu se află într-o seră, ci, dimpotrivă, asupra ei acţionază toate influenţele, concurenţiale şi de alte naturi, din economia mondială, acţionează toţi factorii în pregătirea secolului XXI care, în alte ţări, provoacă preocuparea, îngrijorarea, acţiunea lumii economice, a politicienilor, a clasei manageriale. Într-adevăr, în economia României se resimte pe deplin impactul provocat de:

– Liberalizarea comerţului internaţional. România a intrat ca parte, în condiţii nediscriminiatorii de nici o natură (favorizante sau nefavorizante), într-o serie de acorduri internaţionale de liber schimb: acordul de asociere cu Uniunea Europeană, clauza MFN (a naţiunii celei mai favorizate) cu SUA, CEFTA şi fiind în curs de perfectare şi alte asemenea acorduri – în primul rând, privind ţările din jurul Mării Negre, precum şi numeroase acorduri bilaterale. În acordul de asociere cu UE există o clauză cu caracter de excepţie, la care se poate recurge, la solicitare, în condiţii sociale excepţionale şi pe termen limitat, iar diferenţa (favorabilă) de viteze de reducere a taxelor vamale s-a epuizat, prin expirarea termenelor prevăzute.

– Liberalizarea şi politica de atragere a investiţiilor străine directe a fost legiferată şi în România, deşi calitatea soluţiilor adoptate mai este deschisă căutărilor politicienilor. ISD sunt frânate de instabilitatea economică şi politică generală, de deficienţele infrastructurilor, de cadrul birocratic, de rating-ul nefavorabil etc.; totuşi, întreprinderile româneşti sunt deschise ISD.

– ISD acţionează şi sub forma M&A (desigur – numai achiziţii[6]), inclusiv din partea marilor companii străine şi transnaţionale; astfel, întreprinderi sau chiar segmente industriale importante au fost achiziţionate de mari companii ca DAEWOO, LUKOIL, LAFARGE, ABB, KVAERNER, Procter & Gamble, Colgate-Palmolive[7] ş.a.; de asemenea, fenomenul este prezent în domeniul telecomunicaţiilor, al unor servicii turistice etc.

Globalizarea are impact şi asupra economiei României, cel puţin prin faptul că produsele şi serviciile româneşti sunt expuse concurenţei mondiale, atât pe piaţa internă, cât şi pe cea externă. De asemenea, România poate beneficia de avantajele potenţiale ale globalizării numai în măsura în care se conectează într-un mod operaţional la circuitele informaţionale mondiale – la cele comerciale şi la cele financiar-bancare, în măsura în care cunoaşte şi se adaptează la legislaţiile, reglementările şi uzanţele comerciale şi industriale naţionale străine şi internaţionale, în măsura în care îşi asigură competitivitatea de nivel internaţional a propriei oferte, în măsura în care îşi realizează promovarea şi serviciile post-vânzare în concordanţă cu uzanţele internaţionale ş. a. m. d.

Schimbările de pe piaţa internă (liberalizarea accesului competitorilor străini) şi externă (dispariţia unor pieţe, schimbarea condiţiilor pe alte pieţe etc.) sunt cu greu percepute ca o realitate la care întreprinderile trebuie să se adapteze. Într-un context intern şi internaţional radical schimbat (faţă de anii înfiinţării întreprinderilor, sau faţă de anii ultimelor extinderi, modernizări, dotări tehnologice semnificative), în multe întreprinderi există starea de spirit că ar fi (sau ar fi fost) necesare eforturi pentru conservarea profilurilor de fabricaţie şi a structurilor (întreprinderilor) existente, care au fost constituite în alte timpuri, pentru alte condiţii, pentru alte pieţe şi pentru alte priorităţi, care astăzi nu mai există, sau sunt cu totul altfel şi se schimbă în continuare. Starea de spirit opusă, la fel de dăunătoare, o reprezintă lipsa preocupării de a valorifica într-un mod nou zestrea tehnologică, baza materială şi de cunoştinţe acumulate, sau, dacă nu se poate – de a le lichida la timp, într-un mod optim, evitând pierderi suplimentare, dacă o astfel de decizie rezultă dintr-o analiză realistă.

În legătură cu rolul statului şi cu modul de exercitare a acestui rol, opiniile experţilor români şi chiar poziţiile forţelor politice sunt împărţite. Politica dominantă în prima (1990-1991) şi în ultima (1997) perioadă post-decembristă a fost aceea a unui neintervenţionism absolutizat, depăşind ceea ce îşi permit, din acest punct de vedere, nu numai statele avansate, dar în orice caz statele în curs de dezvoltare.[8] Oricum, problema rolului statului nu este numai una de ordin cantitativ: a interveni mai mult sau mai puţin, ci este, în principal, una calitativă: a interveni în ce situaţii, cum, prin ce instrumente, în ce domenii, în ce scopuri ? Evident, întreprinderea viitorului va accepta (şi va solicita) un intervenţionism statal de natură strategică şi de natura stimulentelor sau penalităţilor (de exemplu – pentru poluare[9]), dar intervenţionismul statal birocratic de tipul aprobărilor şi autorizaţiilor individualizate, paralizante şi generatoare de corupţie, ar trebui să aparţină trecutului. Problema constă în faptul că există curente conform cărora statul trebuie absolvit chiar de responsabilităţi economice strategice, precum şi de promovarea lor prin sistemul de stimulente.

De asemenea, voci de mare autoritate, interne şi externe, au promovat şi promovează lozinca, amintită, “întâi privatizare, apoi restructurare”. Argumentul este că orice restructurare efectuată în regimul proprietăţii de stat s-a dovedit ineficientă, restructurarea şi reorientarea reală începând numai după privatizare. Se poate emite, însă, şi teza că lozinca (doctrina) amintită condamnă la pierdere de teren economic, la pasivitate, în condiţiile în care privatizarea, după cum se constată, oricum durează – şi chiar poate fi frânată de o economie prea ineficientă şi prea rămasă în urmă sub aspect structural şi tehnologic. Restructurarea – sau cel puţin modernizarea, competitivizarea – marilor întreprinderi cu capital încă majoritar de stat nu poate fi amânată sine die. Rolul statului este de a crea un sistemn de stimulente şi de responsabilităţi care, fără a nega privatizarea, dar şi fără a o aştepta platonic, să crească capacitatea de reacţie a acestor întreprinderi.

Asistăm la teoretizarea, de către experţi consilieri ai Puterii (inclusiv consilieri străini şi internaţionali influenţi), a “neutralismului” economic al statului, în condiţiile în care dezvoltarea spontană a condus, în întreaga perioadă post-decembristă, la grave şi tot mai profunde deformări structurale în economie, la distrugeri şi la pierderi de potenţial economic, la reluarea, în 1997-1998, a involuţiei economice şi adâncirea dezechilibrului balanţei comerciale, ştiut fiind, totodată, că statele în curs de dezvoltare – din Extremul Orient sau din America Latină – s-au redresat şi au progresat pe baza unor ferme politici economice de stat; ştiut fiind că numeroase state, deopotrivă avansate sau în curs de dezvoltare, cu toate tratatele comerciale de liber schimb, recurg la diferite subterfugii, mergând până la măsuri deschise de subvenţionare sau de facilităţi fiscale, în favoarea anumitor ramuri industriale sau agricole, a anumitor activităţi (export, turism ş.a.).

Perioada care a început aproximativ odată cu anul 1998 poate fi, deocamdată, caracterizată, din punctele de vedere analizate, prin:

a) un intervenţionism energic, de tip administrativ, în ceea ce priveşte restructruarea regiilor autonome; nu este încă evident modul, perioada şi măsura în care această restructurare va afecta poziţiile lor de monopol şi statutul lor de neprofitabilitate ale unora dintre regiile de până acum;

b) intensificarea privatizării (inclusiv a privatizării “cu orice preţ”, la propriu), dar se constată că nici această doctrină nu permite privatizarea peste noapte;

c) absenţa sau insuficienţa, în continuare, a unor măsuri de sistem pentru revitalizarea economică, financiară, comercială, a proprietăţii majoritare de stat, în aşteptarea privatizării;

d) absenţa, în continuare, a unor strategii economice – şi, în particular, industriale – naţionale, care să orienteze pe agenţii economici, inclusiv să inducă un necesar plus de confidenţă investitorilor străini;

e) absenţa, în continuare, a unor măsuri în direcţia creerii unui mediu economic stimulativ în general şi pentru sectorul privat în special, persistenţa adversităţii fiscal-contabile la adresa comunităţii economice;

f) menţinerea, în continuare, a concepţiilor integriste în politica întreprinderilor (şi a unităţilor de C&D); totuşi, au apărut începuturi de participare la procese de producţie transnaţionale (având aici în vedere furnizarea de componente şi subansamble specializate, deşi ponderi semnificative revin încă aşa-zisului lohn – soluţie de supravieţuire pe termen scurt şi de falimentare pe termen lung);

g) continuarea politicilor autarhice la nivel de întreprinderi, în condiţiile în care, pe plan mondial, se recurge la M&A – fuziuni şi achiziţii, la constituirea de consorţii, la participarea în comun la proiecte, la alianţe strategice, în special pentru concentrarea resurselor pentru investiţii şi pentru C&D strategice.

De remarcat că, deşi, pe plan mondial, C&D este considerată ca o infrastructrură determinantă a dezvoltării economice, că marile fuziuni de giganţi se fac în scopul favorizării şi valorificării C&D, în România continuă (cu puţin semnificative excepţii) ruptura între întreprinderile româneşti şi unităţile de C&D, ca şi ruptura între orice politică economică de stat şi activitatea de C&D, menţinerea activităţii de C&D într-o rezervă pasivă.

Se poate aprecia că progresele realizate în România în domeniul implementării tehnologiilor informatice în perioada de după 1989 sunt printre puţinele şi printre principalele rezultate pozitive ale liberalizării comerţului şi ale deschiderii pieţei româneşti faţă de exterior, ale pregătirii societăţii şi întreprinderilor pentru condiţiile şi exigenţele secolului XXI, chiar dacă densitatea şi intensitatea atinse în alte ţări sunt încă mult superioare, chiar dacă dimensiunea şi profunzimea utilizării tehnologiilor informatice în activităţile tehnologice, economice, cultural-ştiinţifice, educaţionale, sociale din România, remarcabile în anumite zone de vârf, necesită încă, în genere, intensificare substanţială şi mari eforturi pentru difuzare. Este, totodată, unul dintre puţinele domenii (poate – singurul) unde există o strategie de dezvoltare oficial adoptată.

Din păcate, pe fondul imobilismului şi separatismului structural şi conceptual tradiţional în economia românească, tehnologia informatică serveşte încă, de regulă, drept instrument de creştere a productivităţii şi a calităţii în cadrul metodelor şi al structurilor industriale şi economice date. Încă nu au devenit de notorietate cazuri în care să se fi realizat, în România, noi structuri de întreprinderi, noi structuri manageriale, bazate pe posibilităţile oferite de tehnologia informatică şi orientate spre rapiditatea inovării, spre creşterea adaptibilităţii la piaţa globală în schimbare şi spre noi niveluri de funcţionalitate şi profitabilitate, axate pe managementul avansat al proceselor şi al programelor.

Informatica şi noile ei posibilităţi se află încă în posesia numai a generaţiei de tineri specialişti sau amatori, fără să fi penetrat suficient în gândirea clasei manageriale şi a clasei politice, care urmează cursuri de management avansat, dar legislaţia, tradiţiile – cu toate AGA, CA şi cu tiparele organigramelor care determină salariile – şi deprinderile actualei clase manageriale, în majoritatea ei, menţin pietrificate structurile şi stilurile de lucru.

Toată problematica proceselor de învăţare la nivelul întreprinderilor, a conturării, consolidării, protejării, transmiterii (orizontale şi verticale, în structură şi în timp, intraorganizaţionale şi, după caz, interorganizaţionale) şi valorificării competenţei colective ce se acumulează în interiorul întreprinderilor, nu formează obiectul unor preocupări sistematice şi nu este în concordanţă cu modelul actual legiferat (implicit şi, după caz, explicit) de organizare a întreprinderilor din România, cu tradiţiile şi uzanţele încetăţenite.

De asemenea, cazuri de conjugare a eforturilor unor întreprinderi româneşti în structuri adecvate unor activităţi economice directe – acorduri, consorţii, clustere, cooperări strategice etc. – sunt cunoscute cu titlul de excepţii[10], la aceasta contribuind şi tradiţiile de integrism şi autarhie, şi incertitudinea pieţei, şi lipsa unor strategii care să orienteze activitatea întreprinderilor şi a mediului economic în general. (Există organizaţii de tip asociativ, dar acestea sunt consacrate în special apărării unor interese economice comune şi nu soluţionării, prin realizări competitive concrete, obţinute cu forţe comune, a unor oportunităţi apărute pe piaţă, nu înfăptuirii unor proiecte).

Se poate afirma că tocmai distanţa care separă concepţiile şi preocupările manageriale actuale pe plan mondial privind întreprinderea viitorului, pe de o parte, de realităţile economice şi manageriale din România prezentă, pe de altă parte, ar trebuie să constituie un obiect de preocupare, de îngrijorare, dar şi de acţiune.

Un prim nivel de acţiune poate consta în informarea şi sensibilizarea cercurilor manageriale româneşti – şi a specialiştilor, viitori manageri – cu problematica prezentului studiu, ca o deschidere de orizont pentru activitatea curentă şi de perspectivă, ca înarmare cu noi abordări, noi instrumente şi metode de acţiune în faţa vicisitudinilor pieţei.

Un al doilea nivel de acţiune ar trebui să fie la nivelul clasei politice, pentru favorizarea constituirii unui cadru juridic-normativ, de structurare instituţională şi de desfăşurare a activităţii economice, radical mai flexibil şi operaţional în condiţiile reale ale pieţelor în permanentă schimbare, ale inovării generale rapide, ale mondializării concurenţei.

În al treilea rând, se impune elaborarea unor strategii naţionale economice în general şi industriale şi agricole în particular, concepute în contextul şi în premisa globalizării, strategii însuşite de întreg spectrul politic, pe baza cărora să se constituie atât suportul, selectiv prioritizat, al statului, cât şi orientarea patronilor şi a managerilor români şi confidenţa investitorilor străini.

În al patrulea rând, se impune extinderea şi aprofundarea gradului de cultură informatică, atât a clasei politice, cât şi a celei manageriale, pentru a putea transforma informatica dintr-un instrument auxiliar, cum este astăzi în România, într-unul instrument de esenţă al inovării şi al maleabilităţii structurale, aşa cum este el în întreprinderea viitorului – şi, deja, într-o serie de cazuri pe plan mondial, în întreprinderi ale prezentului.

CAPITOLUL 15. CONCLUZII GENERALE

1) Competiţia este mai directă şi mai întinsă pe piaţa globală. Accentul se pune nu numai pe raportul calitate / preţ, ci, în special, pe capacitatea întreprinderii de a inova, de a se adapta la evoluţiile cererii pe piaţa globală, unde posibilităţile de alegere ale consumatorilor s-au lărgit şi preferinţele acestora au devenit mai diverse şi mai schimbătoare. Creşterea producţiei internaţionale a marilor companii transnaţionale conduce la o mai mare integrare a economiilor şi, de asemenea, la marginalizarea economiilor incapabile să furnizeze o bază competitivă pentru noi tehnologii şi noi forme de organizare a producţiei şi a desfacerii.

2) Iniţiativa şi efortul propriu al întreprinderilor joacă un rol din ce în ce mai important în asigurarea competitivităţii acestora pe piaţa globală. Întreprinderile trebuie să-şi dezvolte capacitatea de a inova, abilitatea de a absorbi şi desfăşura tehnologii şi sisteme de organizare noi, care să răspundă mai rapid şi mai flexibil la nevoile pieţei, la oportunităţile apărute în mediul extern şi să asigure desfacerea, livrarea rapidă a unor bunuri de înaltă calitate pe piţe din ce în ce mai agresive.

3) Cunoştinţele şi procesele de inovare prin învăţarea organizaţională sunt considerate tot mai mult ca un important factor de producţie. Organizarea valorificării cunoştinţelor şi crearea de noi cunoştinţe prin învăţare joacă un rol din ce în ce mai mare în asigurarea competitivităţii întreprinderilor, atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare.

4) Colaborarea între întreprinderi este un instrument eficace pentru reducerea costurilor şi riscurilor dezvoltării întreprinderilor, precum şi pentru realizarea transferului de cunoştinţe între organizaţii şi crearea în comun de noi cunoştinţe. Sunt larg utilizate forme variate de cooperare (grupări, reţele, consorţii, parteneriate, alianţe strategice), în cadrul cărora colaborarea între întreprinderi se realizează la nivel local, zonal şi internaţional. Cooperarea şi, în acelaşi timp, competiţia, se dezvoltă în interiorul diferitelor sectoare ale economiei pe diferitele trepte ale lanţului de creare a valorilor ca, de exemplu, în cadrul reţelelor verticale de colaborare între întreprinderi, dar şi între diferitele sectoare (colaborare orizontală). Întreprinderile pot astfel, pe de o parte, să-şi valorifice propriile competenţe speciale, şi, pe de altă parte, să participe la proiecte comune de inovare şi dezvoltare, să-şi internalizeze noi cunoştinţe, să se integreze în reţelele internaţionale de producţie şi distribuţie. Legăturile de colaborare se stabilesc nu numai între întreprinderi; ele se dezvoltă cu o mare varietate de organizaţii, cu orice partener care deţine o capabilitate specializată care poate contribui la scopul comun, cu furnizori, clienţi, laboratoare de cercetare din universităţi sau din instituţii specializate, alte instituţii şi chiar cu sindicatele lucrătorilor din propria organizaţie. Importanţa inovării şi costul cercetării şi dezvoltării a dat naştere unei noi forme de cooperare şi competiţie: "colaborarea competitivă", cu cadrul căreia întreprinderile realizează în comun procesul de dezvoltare a unui produs şi a unor norme comune şi devin, după aceea, alături de alte întreprinderi, concurente la fabricarea şi comercializarea produsului final.

5) Modelul tradiţional de organizare a întreprinderii nu mai face faţă noilor cerinţe privind stimularea inovării, adaptarea imediată la schimbările tot mai rapide – "caledoscopice" – din mediul extern şi a celor privind dezvoltarea de sisteme de legături de cooperare. Se constată, în practică, mai ales în cadrul industriilor bazate pe cunoştinţe (dar nu numai în cadrul acestui sector), o tendinţă de tranziţie către un nou tip de organizaţie, către noi forme flexibile de organizare şi conducere. În cadrul acestora, accentul se pune, în tot mai mare măsură, pe cunoştinţele, competenţele şi capacităţile de decizie ale persoanelor şi echipelor, pe facilitarea schimbului de informaţii şi a proceselor de comunicare din interiorul şi exteriorul întreprinderii.

6) Internaţionalizarea producţiei, desfacerii, a pieţelor, extinderea colaborării internaţionale impune necesitatea depăşirii barierelor culturale, realizarea unei sinergii între persoane, echipe şi organizaţii aparţinând unor culturi diferite. O importanţă deosebită o capătă acumularea de cunoştinţe, organizarea de la toate aceste niveluri a unor procese de învăţare care să permită deschidere, toleranţă şi înţelegerea faţă de sisteme de valori, de norme şi de comportamente diferite de cele aferente propriei culturi.

7) Asigurarea accesului la informarea economică, tehnologică şi ştiinţifică referitoare la evoluţiile din toate zonele lumii devine tot mai importantă pentru întreprinderi la nivel naţional şi la nivelul parteneriatelor economice către diferite ţări. Dezvoltarea sistemelor naţionale de informare economică (economic intelligence) prezintă o importanţă deosebită, nu numai pentru elaborarea unei strategii naţionale, ci şi pentru favorizarea dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii. Acestea, spre deosebire de marile firme internaţionale, care dispun de reţele proprii pentru obţinerea informaţiilor şi crearea bazelor de date strategice, nu dispun de mijloacele necesare constituirii de astfel de reţele şi resimt o lipsă acută de informaţii care să le permită elaborarea strategiilor proprii de dezvoltare.

Distanţa care separă concepţiile şi preocupările manageriale actuale pe plan mondial privind întreprinderea viitorului, pe de o parte, de realităţile economice şi manageriale din România prezentă, pe de altă parte, ar trebuie să constituie un obiect de preocupare, de îngrijorare, dar şi de acţiune.

Înapoi Întreprinderea viitorului Înapoi Gobalizarea Înapoi

[1] LAN = Local Area Network (reţea de cuprindere locală) – reţea de calculatoare dispusă în acelaşi amplasament al utilizatorului. WAN = Wide Area Network (reţea de cuporindere largă) – reţea de calculatoare compusă din mai multe LAN-uri, dispuse în amplasamente aflate la distanţe considerabile, uneori, interconectate prin reţele publice sau private de telecomunicaţii.

[2] Termenul aparţine D-lui Cristian Antonescu, Curentul, 8 iulie 1998.

[3] Separarea unor activităţi specializate în întreprinderi distincte, păstrând în întreprinderea-mamă activităţile de bază – “core activities”.

[4] Desprinderea unor active (şi componente structurale) existente în întreprinderi distincte.

[5] “Prostraţie - stare patologică caracterizată prin lipsa de reacţii la excitaţiile mediului, datorită slăbirii extreme a forţelor fizice şi psihice” [Micul Dicţionar Enciclopedic, Bucureşti, 1978].

[6] Nici o firmă românească nu a fuzionat, de pe poziţii de parteneriat, sau nu a încheiat o alianţă strategică, cu vre-o firmă străină comparabilă

[7] Este interesant de notat că înseşi numele unora dintre aceste companii reflectă consecinţele unor fuziuni anterioare, mai mult sau mai puţin recente: ABB – ASEA cu Brown Boveri, Colgate cu Palmolive etc.

[8] Perioada 1992-1996 poate fi caracterizată ca una de sprijin al statului faţă de economie, dar în concepţii şi condiţii de insuficientă mobilitate structurală, conducând la pierdere de teren dinamic pe planul tehnologiei şi al profitabilităţii şi, deci, la pierdere de poziţii şi de potenţial în competiţia comercială internaţională.

[9] Preocuparea pentru ecologie constituie cel mai elocvent exemplu de direcţie care nu poate fi dezvoltată numai prin jocul liber al pieţei, fără rolul strategic şi operaţional, coercitiv şi stimulativ, al statului; este, însă, de departe nu singurul exemplu.

[10] De regulă – când metodologia de licitaţie a obligat la prezentarea de consorţii. Exemple notorii de consorţii realizate şi operaţionale în România sunt cele constituite pentru instalarea şi operarea telefoniei celulare mobile.