Studiul aplicării

conceptelor şi metodelor manageriale moderne

în întreprinderile româneşti,

în perspectiva secolului XXI

Concluzii şi recomandări de ansamblu ale temei

Elaboratori:

Drd. ec. Virginia Câmpeanu

( Cap. 1 - 4)

Ing. Sanda Felea

( Coordonare fază, cap. 5 - 9)

Ing. Ana Duma

( Coordonare temă)

Dr. Ing. Mario Duma

( Control ştiinţific, contribuţii)

Suport logistic:

Ec. Nelu Achim, Ing. Virgil Lână

© SCIENTCONSULT, noiembrie 1998
CUPRINS

Denumirile fazelor anterioare ale cercetării......................................................................

Partea I. Elemente de noutate apărute pe parcursul cercetării................................

Capitolul 1. Elemente noi in economia mondială, apărute în a doua parte a anului 1998. Perspective.

1.1. Marea criza asiatică. Evoluţii până în iulie 1998...................................................

1.2. Efectele crizei asiatice in a doua parte a anului 1998..........................................

1.3 Criza financiară din Rusia.........................................................................................

Capitolul 2. Economia mondială în perspectiva anului 1999........................................

2.1. Pericolul deflaţiei....................................................................................................

2.2. Schimbări ale politicilor financiare pentru atenuarea recesiunii globale..........

Capitolul 3. Considerente privind situaţia de criză din România.................................

Partea a II-a. Constatări şi concluzii de ansamblu, sinteză.....................................

Capitolul 4. Noul context al activităţii întreprinderilor.....................................................

4.1. Liberalizarea şi globalizarea economiei mondiale.............................................

4.2. Competitivitatea în conditiile globalizării............................................................

4.3. Principalele forţe de modelare a globalizării.......................................................

4.4. Conceptul de “localizare” in contextul globalizării şi necesitatea localizării.....

4.5. Tendinţe ale fluxurilor de investiţii străine directe până în anul 2001................

4.6. Strategii nationale de dezvoltare a intreprinderilor in conditiile globalizarii economiei mondiale

Capitolul 5. Impactul tehnologiei informaţiei şi a comunicaţiilor asupra întreprinderii viitorului

5.1. Societatea informaţională - societatea viitorului.................................................

5.2. Explozia telecomunicaţiilor....................................................................................

5.3. Marile mutaţii industriale........................................................................................

Capitolul 6. Noile paradigme manageriale şi tranziţia

către întreprinderile viitorului.............................................................................................

6.1. Necesitatea şi oportunitatea remodelării întreprinderii......................................

6.2. Noile paradigme şi curente manageriale............................................................

6.3. Tranziţia către întreprinderea viitorului.................................................................

Capitolul 7. Pregătirea resurselor umane naţionale

pentru întreprinderea viitorului..........................................................................................

7.1. Impactul globalizării şi al celorlalte tendinţe ale întreprinderii viitorului asupra strategiilor educaţionale.........................................................................................................................................

7.2. Cerinţe şi tendinţe în educaţia familială şi preuniversitară................................

7.3. Cerinţe şi tendinţe în educaţia universitară..........................................................

7.4. Cerinţe şi tendinţe în educaţia permanentă.........................................................

7.5. Cerinţe şi tendinţe privind educaţia şi dezvoltarea profesională în cadrul întreprinderii

Capitolul 8. Consideraţii privind situaţia întreprinderilor româneşti în contextul şi sub impactul globalizării.............................................................................................................................................

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI FINALE.....................................................................

Capitolul 9. Concluzii şi recomandări finale...................................................................

Denumirile fazelor anterioare ale cercetării

Studiul aplicării conceptelor şi metodelor manageriale moderne în întreprinderile româneşti, în perspectiva secolului XXI

B.1.1 / 1997. Sinteză privind noi concepte şi curente manageriale, orientate spre noile paradigme ale întreprinderii viitorului

A.1.1 / 1998. Impactul noilor fenomene de globalizare asupra întreprinderii viitorului

A.1.2 / 1998. Pregătirea resurselor umane naţionale pentru întreprinderile viitorului

Sinteza acestor faze este redată în Partea a II-a a prezentei documentaţii.

Partea I. Elemente de noutate apărute pe parcursul cercetării

Capitolul 1. Elemente noi in economia mondială, apărute în a doua parte a anului 1998. Perspective.

1.1. Marea criza asiatică. Evoluţii până în iulie 1998

Thailanda a fost prima tara din Asia care a suferit crahul financiar-valutar, in iulie 1997.

In opinii foarte recente ale unor experti, problemele economice ale Asiei in general si ale Thailandei in special nu au inceput la aceasta data. Semnele unei crize aparusera cu cativa ani in urma.

· Primul semn a fost deficitul cronic al balantei de cont curent, ce a reflectat lunga perioada de crestere economica.

· Al doilea semn, in legatura stransa cu cel dintâi, a fost rapida acumulare de datorii externe, atat publice, cat si private.

· Al treilea semn a fost constituit de influxurile excesive de capital, care au condus la supra-investitii de calitate scazuta si alocarea defectuoasa a resurselor financiare, ce a subminat competitivitatea economiilor nationale din regiune si a determinat reducerea posibilitatilor de plata a serviciului datoriilor externe.

.

Problemele au devenit mai evidente concomitent cu reducerea ritmului de crestere a comertului international. Astfel, in 1996, pentru prima data in ultimele decenii, Thailanda a marcat o stagnare a exportului; efectele acestei stagnari au fost exacerbate de intarirea cursului de schimb al dolarului in anii 1996 si 1997 (de mentionat ca atat Thailanda, cat si celelalte tari din zona, sunt strans legate de dolarul SUA).

Dubii asupra posibilitatii de plata a datoriilor externe si interne de catre sectorul privat au inceput sa apara tot mai mult, pe masura ce aparea mai clar că moneda nationala a Thailandei era supraevaluata. Speculatorii straini de pe piata burselor de valori au sesizat dificultatile, forţând Thailanda sa deprecieze moneda nationala in iulie `97, depreciere ce a lovit apoi sectoarele financiar si bancar.

Problema lichiditatilor a devenit atat de acuta, incat a inceput sa loveasca corporatiile “sanatoase” care nu dadusera inca faliment, precum si sectorul exportului.

S-a produs paralizarea economiei. Pe masura ce cursul de schimb al monedei nationale a continuat caderea libera, rata dobanzilor a crescut si numarul de credite neperformante a sporit pe zi ce trecea, atingand 15% din totalul creditelor in prima parte a anului 1998.

Indicele Bursei de Valori din Thailanda a scazut in iulie 1997 cu 90% (in echivalent dolari SUA), fata de nivelul record al anului 1994.

Din iulie 1997 moneda Thailandei a pierdut peste 50% din valoare, a Indoneziei circa 75%, iar ale Malaysiei si Filipine peste 40%.

Criza financiara din Thailanda: Tabel sinoptic

Semne ale crizei din Thailanda		Factori de agravare a crizei
Balanta cont curent:	Deficit cronic	Rata dobanzilor	Crestere
Datoria externa :	Acumulare rapida	Piata de capital	Scadere
Investitii	Influx excesiv de investii, administrate defectuos	Risc de creditare	Crescut
Plata serviciului datoriei externe	Dubii asupra posibilitatilor de plata	Bursele de valori mobiliare	Scadere pana la colaps
Export	Stagnare	Curs de schimb: Moneda nationala / $	Cadere libera
		Numar credite neperformante	Crestere (15% din total in sem.I 1998)

Sursa: realizat de autor, octombrie 1998

Cand au aparut probleme similare in Coreea de Sud si Indonezia, criza s-a inrautatit si economia globala a primit semnale de alarma.

In prezent, se recunoaste că aceasta criza este “contagioasa” nu numai la nivel regional, dar ar putea afecta grav economia globala, daca nu se vor lua masuri adecvate.

1.2. Efectele crizei asiatice in a doua parte a anului 1998

Dupa declansarea crizei din Asia, in iulie 1997, s-au emis o multitudine de scenarii privind rezolvarea crizei si localizarea acesteia. Analistii europeni au considerat ca Europa nu va fi atinsa de criza din Asia, iar pentru SUA o asemenea supozitie avea un grad scazut de probabilitate.

Chiar si expertii Fondului Monetar International au fost optimisti, estimand ca Asia de Sud-Est si Coreea de Sud vor incepe redresarea economica pana in 1999.

Analistii thailandezi, mai pesimisti, estimau, la inceputul lunii iulie 1998, ca unele ţări din regiune vor inregistra pe ansamblul acestui an cresteri economice negative (Thailanda, Indonezia si Coreea de Sud).

In acelasi scenariu pesimist se arata ca efectul contagios al crizei din Thailanda, Indonezia, Malaysia si Coreea de Sud ar putea atinge Hong Kong-China, Japonia, China, apoi ar putea traversa oceanul in SUA si ar putea deveni recesiune globala.

Aceasta opinie am împărtăşit-o si noi la inceputul lunii iulie 1998[1], când, desi nu existau semne evidente de generalizare a recesiunii, am considerat ca globalizarea va fi demonstrata si cu prilejul recesiunii economice din Asia.

In procesul de globalizare, legăturile s-au dovedit biunivoce, in sensul ca nu numai transnationalele din tarile dezvoltate au influentat (pozitiv) aceste economii, dar si economiile (in recesiune, ale) ţărilor asiatice isi pun amprenta asupra tarilor dezvoltate si in general asupra economiei mondiale, putand determina recesiunea economiei mondiale.

Evidenta globalizarii crizei a devenit aproape certa, incepand din luna august 1998, cand s-a declansat criza financiara din Rusia, care a antrenat mutatii semnificative in situatia actuala si de perspectiva a economiei mondiale.

1.3 Criza financiară din Rusia

La 17 august 1998 s-a declansat criza financiara din Rusia, prin caderea cursului de schimb al. monedei nationale - rubla. Aceasta criza a demonstrat ca, intr-o economie mondiala cu grad ridicat de globalizare, o “ furtuna monetara” si o “cadere economica” nu pot fi izolate. Putini au fost aceia care au anticipat o legatura intre criza financiara din Rusia si cea din tarile sud-est asiatice sau intre criza din Rusia si cea din restul lumii.

Primele semne de ingrijorare dupa declansarea crizei din Rusia au aparut imediat, in chiar vara anului 1998. Pieţele financiare internationale au inregistrat cel mai accentuat declin al dolarului american fata de moneda japoneza (yen), de la marea criza energetica din 1973. Dupa scaderea dolarului din iulie a.c. la paritatea de 1 $ = 145 Yen, in octombrie cursul de schimb a ajuns la 1 $ = 115 Yen. Totodata, dolarul american s-a depreciat fata de valutele tarilor care trec, de la 1 ianuarie 1999, la moneda unica - Euro.

1.4 Globalizarea propaga starea de criza in economia mondiala

In octombrie 1997, la circa trei luni dupa devalorizarea monedei thailandeze care a antrenat criza economico-financiara a tarilor din Asia, Fondul Monetar International (FMI) prognozase pentru anul 1998 o crestere de 4% a economiei mondiale. Acest scenariu s-a dovedit prea optimist. Dupa un an, se estimeaza o crestere economica globala de numai 2% (FMI, World Economic Outlook, octombrie 1998).

Sursa citata considera ca, incepand din vara anului 1998, perspectivele economiei mondiale s-au inrautatit, intrucat recesiunea din tarile asiatice in dezvoltare si din Japonia s-a adancit. Devalorizarea rublei in Rusia si reesalonarea datoriilor acesteia au declansat criza din tarile in curs de dezvoltare din America Latina (cea mai afectata fiind Brazilia); la randul lor, tarile dezvoltate au primit unele semnale de intrare in recesiune.

In aceste conditii, pentru analistii occidentali, chiar si prognoza cresterii economice globale de 2% pare “supra-optimista”, intrucat se bizuie pe o serie de elemente care devin putin probabile de indeplinit pana la sfarsitul acestui an. Astfel, prognoza ia in calcul:

n relansarea economiei in Japonia, ca si in tarile in dezvoltare din Asia, in ultimele luni ale anului 1998;

n reducerea ratei dobanzilor in tarile afectate de criza si a primelor de risc la obtinerea creditelor de catre acestea;

n atitudinea calma a investitorilor fata de cresterea tot mai mare a deficitului de cont curent in tarile dezvoltate.

Se considera ca una sau chiar toate aceste ipoteze sunt prea optimiste. Totusi, probabilitatea ca recesiunea tarilor in dezvoltare sa antreneze o scadere accentuata a economiei globale este inca mica.

Cele mai afectate vor fi tarile in dezvoltare si in special paturile sociale sarace ale acestora.

Se estimeaza, de exemplu, ca pana la sfarsitul anului 1998, circa 100 milioane indonezieni vor atinge pragul saraciei, adica de 4 ori mai multi decat in 1996.

Tarile dezvoltate sunt alarmate dupa ultimele evolutii pe pietele financiare internationale si se pragatesc sa ia masuri pentru a face fata turbulenţelor. FMI a cerut Statelor Unite si Uniunii Europene sa inceapa reducerea ratei dobanzilor, pentru a sprijini cresterea economica si a reinstaura calmul.

Dupa reuniunea anuala a FMI din 3-6 octombrie 1998, Trezoreria SUA a fost de acord cu aceste masuri, in timp ce, pentru UE, nu este clar daca va actiona in sensul reducerii ratei dobanzilor. Pozitia părţilor este, desigur, determinata de evolutia diferita a acestora pe piata financiar-valutara internationala.

Consecinte pentru SUA

Politica adoptata de SUA, in luna septembrie 1998, de devalorizare a dolarului si scadere a ratei dobanzilor, este indreptata spre atenuarea efectelor crizei globale asupra tarii.

Devalorizarea dolarului va sustine cresterea exporturilor americane (deci – cererea externa pentru produse si servicii), iar scaderea ratei dobanzilor va sustine cererea pe piata interna si investitiile productive.

Oficialitatile americane explica decizia reducerii ratei dobânzilor prin faptul ca, in prezent, o treime din economia mondiala este in stare de recesiune si nu datorita evolutiei economiei SUA. Aceasta este caracterizată “robustă”, prin urmatorii indicatori: in prima jumatate a anului 1998 productia industriala a crescut semnificativ, iar rata anuala de crestere a Produsului National Brut a depasit 3%; castigurile salariale medii sporesc in cel mai inalt ritm din ultimii 10 ani, iar somajul se situeaza la cel mai scazut nivel din ultimii 30 de ani.

Unii economisti americani argumenteaza decizia reducerii ratei dobanzilor ca fiind o masura absolut necesara pentru prevenirea unei deteriorari semnificative a cresterii economice in 1999. In opinia acestora, ar exista 3 factori ce ar putea constitui o amenintare la adresa cresterii economice:

· Situatia economica internationala va continua sa exercite presiuni asupra productiei industriale realizate de americani in afara granitelor. Raspandirea crizei din Asia in America Latina si Canada este mult mai amenintatoare pentru SUA, intrucat comertul si investitiile SUA cu acestea sunt mult mai mari decat cu Asia. Se considera, deci, ca productia industriala a SUA “va fi lovita mult mai puternic”.

· Efectul global al crizei asupra SUA a fost practic anihilat pana in prezent prin stimularea cererii pe piata interna si reducerea economisirilor; ca urmare, rata de economisire a populatiei a scazut in aceasta vara la numai 0,6%, pe masura ce cresterea castigurilor a dat incredere in prosperitatea pe termen lung. Recentele tulburari de pe piata internationala ar putea sa schimbe acest sentiment de incredere.

· Dupa multi ani profitabili, corporatiile americane au inregistrat in a doua jumatate a anului 1998 o incetinire a ritmului de crestere a profitului. Aceasta reducere a profitului va afecta nu numai pretul actiunilor la bursele de valori, dar va reduce cheltuielile de capital, care au marcat cresteri puternice in ultimii ani.

Datorita acestor ameninţări, SUA a relaxat politica monetara, prin reducerea ratei dobanzilor. In acest fel, se va frana economisirea banilor de catre companii si de catre populatie, stimuland concomitent cererea de consum.

Unii analisti, mai pesimisti, considera insa ca scaderea cu 0,25 puncte procentuale a ratei dobanzilor nu poate preveni scaderea accentuata a economiei americane in 1999. Se estimeaza ca o stabilizare economica s-ar putea realiza in ultima parte a anului 1999, daca rata dobanzii se va diminua in continuare.

Alti economisti, inclusiv o multime de politicieni - mai optimisti - sunt sceptici cu privire la posibilitatea ca SUA sa intre in recesiune in urmatoarele 12 luni. Ei considera ca impactul situatiei internationale asupra SUA nu se va amplifica, chiar daca criza se va raspandi in continuare. Din punctul acesta de vedere, decizia SUA de a reduce rata dobanzilor nu este legata de rezolvarea presiunilor inflationiste interne, ci de prevenirea si rezolvarea crizei economice globale. ”Acesta este primul pas in coordonarea reducerii ratei dobanzilor pe piata financiara internationala” [S. Roach, Banca Morgan Stanley, New York].[2]

Efecte ale crizei din Rusia asupra tarilor europene in tranzitie

Desigur, primele si cele mai afectate sunt tarile care au un volum mare al schimburilor comerciale si al investitiilor straine (directe si de portofoliu) cu tarile in colaps financiar, respectiv cu Rusia.

Aceasta a fost premisa luata in calcul de investitorii straini ce activeaza in tarile central si est europene, care au considerat ca reformele economice si restructurarea economiilor acestor tari au reorientat activitatile interne, dar nu si legaturile comerciale cu Rusia, puternice dupa cum se stie, inaintea perioadei de tranzitie.

Ca urmare, investitorii de portofoliu s-au grabit sa-si retraga masiv sumele investite in tarile central si est europene, provocand scaderi semnificative ale burselor de valori din aceste tari. Unii investitori au repatriat banii, iar cei mai multi dintre ei, care de fapt activeaza in toata zona central si est-europeana si in Rusia, s-au grabit sa cumpere cu banii recuperati, ceea ce se mai putea cumpara din Rusia.

Realitatile din tarile central si est europene. sunt insa diferite fata de supozitiile investitorilor occidentali, in ceea ce priveste legaturile economice cu Rusia:

· Exportul Cehoslovaciei era orientat inainte de 1990 spre Rusia in proportie de 23%, iar in prezent acesta reprezinta numai 3% din exportul total al Cehiei (V. Kreidl, director pentru cercetare si strategie la Patria Finance, Praga)..

· Modificari similare in orientarea exportului au avut loc in Ungaria si Polonia, aceasta din urma fiind considerata a fi cea mai legata de Rusia, cu un volum al exportului de 8% din total, in conditiile proximitatii geografice. Desi bursa de valori din Varsovia a marcat scaderi importante dupa devalorizarea rublei (august 1998), datele oficiale indica faptul ca investitiile straine directe au ramas neschimbate.

.

Oficialitatile din TCEE considera ca investitorii straini au inteles si au reactionat gresit la noile relatii comerciale ale acestora cu Rusia, sustinand ca economia globala dispune de mijloace pentru a nu fi influentata de criza declansata in august. Opiniile lor au devenit in ultima vreme mai prudente.

In Ungaria, Primul Ministru, V. Orban, care sustinea ca in 1999 Ungaria va inregistra o crestere economica de 6%, a declarat ca acum, dupa ce Uniunea Europeana insasi a ajustat prognoza cresterii economice pentru 1999, prognoza pentru Ungaria se ajusteaza la 5%.

In Polonia, Ministrul de Finante, L. Balcerowicz, a ajustat in jos prognoza cresterii economice a Poloniei, sub influenta conjuncturii internationale previzibile pentru 1999.

Cehia, desi are cel mai scazut nivel al schimburilor comerciale cu Rusia, se pare ca va fi influentata in mai mare masura de criza financiara din Rusia, intrucat “este implicata excesiv prin unele banci principale ce activeaza in Rusia”[3].

In general, tarile central si est europene au eliminat dependenta comerciala fata de “marele vecin din est” si au axat legaturile comerciale si de investitii pe Germania.

De aceea, evolutiile ulterioare din tarile central si est europene vor depinde in mare masura de evolutia economiei germane. Daca vor apare probleme serioase in economia Germaniei, atunci “consecintele pentru aceste tari vor fi enorme” (Milos Zeman, Prim Ministru al Cehiei).

Consecinte pentru Uniunea Europeana

Aprecierea monedelor vest-europene fata de dolarul american are doua tipuri de consecinte:

n pe de o parte, atrage investitorii in Uniunea Europeana, acestia opinand ca Euro va fi o moneda puternica;

n pe de alta parte, scumpeste exporturile tarilor din Uniunea Europeana, diminuandu-le competitivitatea pe piata internationala.

In Germania, de exemplu, vestea aprecierii monedei germane cu 10% fata de dolar, in intervalul august-octombrie 1998, nu este considerata buna pentru exportatori, ea fiind de natura sa exercite presiuni asupra exporturilor.

.

.

Impactul crizei economico-financiare globale asupra intreprinderilor europene

Oamenii de faceri europeni din domeniul industriei metalurgice sustin ca exista semne clare deja ca afacerile in domeniu scad, datorita crizei mondiale Semnele se vad in intentiile scazute ale intreprinderilor de a investi, ne-existand mari proiecte pe termen lung (managerul de la Tubiflex, Italia).

Aceeasi situatie este si in industria chimica europeana. Productia industriei chimice din Germania se asteapta sa sporeasca cu numai 0,5% in acest an. Oamenii de afaceri sunt insa optimisti, considerand ca odata cu intrarea in circuit a monedei europene unice – Euro – aceasta va avea rol de stabilizare pentru industrie (presedintele Asociatiei industriei chimice germane). In opinia acestora, Euro va crea un mediu de afaceri mai bun, care va insemna costuri reduse de tranzactie si transparenta preturilor pe piata.

In general, exporturile Uniunii Europene in Asia si Rusia au scazut si, odata cu acestea, a scazut si increderea oamenilor de afaceri care activeaza in zona.

Sectorul bancar din Europa are mai putine sperante de a nu fi atins de criza financiara globala. Criza financiara din Rusia si moratoriul pentru reesalonarea platii datoriei externe a acesteia a creat mari dificultati bancilor, lasandu-le descoperite.

Bancile vest-europene admit in prezent ca inregistreaza mari pierderi pe pietele tarilor in dezvoltare din Asia, datorita implicarii sensibile ale acestora in zona. Astfel, se estimeaza ca, in prezent, creditele bancilor din UE in tarile in dezvoltare din Asia reprezinta 7% din Produsul Intern Brut al regiunii (pentru bancile americane cifra corespunzatoare este de 1,5%).

Se estimeaza ca pierderile bancilor europene ar putea fi de circa 100 miliarde $. In aceste conditii, intreprinderile din UE vor obtine cu dificultate noi credite, iar daca acestea vor fi disponibile, ele vor fi mult mai scumpe. Firmele dependente de credite vor fi, ca atare, puternic afectate, existand bariere pentru investitii si pentru stimularea cresterii economice.

Consecinte pentru economiile in dezvoltare

Administratia americana considera ca dolarul mai ieftin si rata mai scazuta a dobanzilor in SUA (cu un sfert de procent incepand din octombrie 1998) vor ajuta economiile in dezvoltare din Asia, dandu-le o perioada “de respiro”, precum si sistemul bancar fragil din Japonia.

In cercurile occidentale se afirma insa ca aceste miscari in politica monetar-valutara a SUA sunt de natura protectionista si vor complica procesul european de introducere a monedei unice

Capitolul 2. Economia mondială în perspectiva anului 1999

2.1. Pericolul deflaţiei

Politicienii, bancile de investitii, comentatorii si oamenii de afaceri considera ca in anul 1999 va exista pericolul deflatiei globale.

Dupa ce ani de-a randul guvernele s-au luptat cu efectele inflatiei, adoptand politici pentru diminuarea acesteia, acum se priveste ca o adevarata calamitate posibilitatea intrarii economiei mondiale in spirala deflationista (scaderea generala a preturilor), intrucat consecintele asupra dezvoltarii economice ar fi dezastruoase.

.Pentru a vedea dimensiunile unei asemenea evolutii posibile, o comparatie se poate face cu ultima stare de deflatie a economiei mondiale, inregistrata in perioada 1929-1933, cand preturile medii in tarile dezvoltate au scazut cu 30%, antrenand o scadere similara a productiei, falimente in masa ale intreprinderilor si bancilor si cresterea masiva a somajului.

In perspectiva unei perioade de deflatie, consumatorii nu mai fac achizitii, in asteptarea unor preturi tot mai scazute; cererea de consum mai scazuta forteaza producatorii sa reduca preturile tot mai mult, contribuind la spirala caderii productiei si consumului. Pe de alta parte, preturile mai scazute ridica valoarea reala a datoriilor, fortand firmele si persoanele fizice sa cheltuiasca mai putin si in acest fel apare riscul falimentului pentru banci.

Probabilitatea ca economia globala sa intre in perioada de deflatie in anul 1999 este destul de scazuta, dar nu este exclusa. O mai mare probabilitate este pentru intrarea economiei mondiale in recesiune, ca urmare a raspandirii crizei economico-financiare din Asia si Rusia.

Mecanismele deflatiei

Deflatia pura apare sub doua forme:

· Deflatia tehnologica este determinata de cresterea productivitatii in baza progresului tehnic sau de cresterea concurentei datorita liberalizarii pietelor. Pe masura ce productivitatea creste, preturile se reduc, dar veniturile reale ale intreprinderilor, cererea si productia se pot majora. (Un exemplu in acest sens il ofera dezvoltarea retelei de cai ferate in vestul SUA, in ultimii 30 de ani ai secolului trecut, care a influentat scaderea preturilor la produse cu circa 50%, dar a determinat totodata cresterea anuala a productiei cu 4,3% in intreaga perioada). Acest tip de deflatie nu are efecte benigne asupra economiei unei tari.

· Deflatia monetara este determinata de scaderea disponibilitatilor de bani, care induce declinul cererii si al preturilor. Acest tip de deflatie este ingrijorator, iar anul 1999 este probabil sa se caracterizeze prin deflatie monetara.

Analistii americani isi bazeaza previziunea deflatiei globale din 1999 pe trei elemente: colapsul preturilor la marfuri, scaderea preturilor de productie si reducerea randamentelor[4] la obligatiuni (titluri de valoare emise de guverne).

1. Colapsul preturilor la marfuri. Indexul general al preturilor la marfuri calculat de revista The Economist (Londra), in perioada august 1997- august 1998, arata o scadere accentuata, de 30%, ca urmare a diminuarii cererii in tarile din Asia si creerii de disponibilitati excesive. Comentatorii britanici atrag insa atentia ca scaderea preturilor la titei si materii prime in aceasta perioada nu ar reprezenta deflatie. Dimpotriva, aceasta scadere a preturilor a avantajat tarile bogate, intrucat a redus costurile de productie si a majorat veniturile reale ale intreprinderilor. De mentionat ca, in acelasi timp, tarifele pentru cele mai multe servicii au sporit. Daca avem in vedere ca in tarile dezvoltate serviciile reprezinta peste jumatate din cheltuielile de consum, se poate spune ca putine dintre aceste tari au inregistrat scaderea generala a nivelului preturilor si tarifelor in perioada de dupa inceperea crizei in Asia. Tendinta generala in ultimii ani a fost insa clara, de scadere continua a preturilor, adica de scadere a inflatiei. Potrivit estimarilor efectuate de FMI, rata medie a inflatiei in cele 7 tari dezvoltate, membre ale grupului G-7, ar putea atinge in acest an (1998) 1,4%, adica cel mai scazut nivel din ultimii 40 de ani

2. Scaderea preturilor de productie a avut loc in perioada august 1997-august 1998 in multe tari occidentale (cu 0,8% in SUA si cu 3,5% in Germania, de exemplu). Problema care a aparut a fost ca au scazut nu numai preturile la materii prime, ci si la produse industriale, de la computere si automobile, la otel si nave, partial datorita supra-ofertei de pe pietele asiatice..

3. Piata obligatiunilor: scaderea accentuata in acest an a randamentelor la obligatiunile emise de tarile dezvoltate conduce comentatorii la concluzia ca tarile bogate se afla in pragul deflatiei.Randamentul obligatiunilor emise de Trezoreria Federala a SUA a scazut la 4,7% la jumatatea lunii octombrie 1998, cel mai scazut nivel de cand obligatiunile cu maturitate de 30 de ani au fost emise in 1968.In acelasi timp, obligatiunile emise de guvernul Japoniei cu maturitate de 10 ani au ajuns la un randament de 0,7%, cel mai scazut nivel istoric. Pe baza acestor evolutii, se asteapta ca in SUA nivelul inflatiei anuale sa fie sub 1% in urmatorii 30 de ani, iar in Japonia preturile se asteapta sa scada cu circa 3% anual in urmatorii 10 ani.Scaderea randamentelor la obligatiuni este pusa deasemenea pe seama crizei financiare din Asia si Rusia, cand investitorii s-au retras de pe aceste piete, pentru a-si salva capitalurile.

Dintre tarile dezvoltate, se pare ca, in prezent, Japonia este cea mai apropiata de intrarea in deflatie, ceeace inseamna o situatie economica catastrofala. Preturile de consum, preturile actiunilor si salariile sunt toate in scadere. Ca rezultat, Japonia se afla in scadere de lichiditati; rata dobanzilor se apropie de zero, dar si asa este considerata prea mare in termeni reali pentru a incuraja consumatorii sa apeleze la credite si sa cheltuiasca.

Analistii britanici[5] apreciaza ca intr-o economie moderna este foarte dificil de creat deflatie. Cu toate acestea, guvernul Japoniei ”a reusit” sa creeze deflatie, printr-o politica economica si monetara defectuoasa. Analistii spera ca guvernele si bancile centrale din lume sa nu repete greselile Japoniei.

In concluzie, globalizarea si liberalizarea pietelor, cu efectele lor benefice subliniate in studiul anterior[6], pot contribui totodata la raspandirea starii de criza pe plan mondial, daca nu se iau masuri concertate rapide pentru franarea acesteia.

2.2. Schimbări ale politicilor financiare pentru atenuarea recesiunii globale

2.2.1 Schimbari in tarile dezvoltae

La inceputul lunii octombrie 1998 SUA au luat decizia de a reduce rata dobanzilor (cu 0,25 puncte procentuale la nivelul de 5,25%) si au facut promisiunea de a opera noi reduceri, in cazul in care va fi necesar.De asemenea s-a anuntat reducerea nivelului dobanzilor in Canada, Japonia si Marea Britanie.

Din grupul G-7, doar Germania, Franta si Italia nu au luat o decizie asemanatoare, dar bancile centrale din aceste tari sunt supuse unor presiuni interne si externe ale politicienilor si economistilor, pentru a contribui la salvarea economiei mondiale, prin reducerea ratei dobanzilor. Pana in prezent, aceste tari au ignorat asemenea sfaturi si indemnuri.

Totodata, Bancii Central-Europeane i se cere “o atitudine flexibila similara”[7]. Pana la sfarsitul lunii octombrie, insa, presedintele Bancii Central Europene, W. Duisenberg, nu a aratat o inclinatie spre operarea unor asemenea schimbari, in pofida numeroaselor solicitari de a reduce rata dobanzilor si de a contribui in acest fel la atenuarea scaderii economiei globale si intrarii acesteia in recesiune mondiala.

Multi europeni sunt de acord cu atitdinea de expectativa a lui Duisenberg, sustinand ca “Euroland” este capabila sa faca fata acestei “furtuni” globale. Ei considera că, datorită pozitiei puternice a monedei europene si cererii sustinute pe piata interna, economiile din zona euro se situeaza intr-o pozitie mult mai buna decat orice alta tara din lume, pentru a putea face fata crizei (H.Goulletquer, Credit Lyonnais).

Aceasta pozitie a tarilor europene din zona Euro este confirmata si de estimarea FMI pentru anul 1999, potrivit careia cresterea economica de 2,8% situeaza cele 11 tari candidate la adoptarea monedei unice pe primul loc in randul tarilor dezvoltate in privinta ritmului de crestere a economiei. Mai mult, FMI apreciaza ca cererea ferma de pe piata interna a UE va constitui principalul motor al cresterii economice.

Privit din acest punct de vedere, opinia presedintelui Bundesbank (Germania) si a presedintelui Bancii Central- Europene privind respingerea propunerii de reducere imediata a ratei dobnzilor este indreptatita. Si aceasta, pentru ca tarile UE au o cerere puternica de consum pe piata interna, cerere care nu este necesar sa fie stimulata prin reducerea ratei dobanzilor.

Alti analisti vest-europeni considera ca asertiunea privind ocolirea crizei mondiale de catre Europa nu tine seama de comertul Uniunii Europene in afara granitelor comunitare si de ponderea acestuia in PIB (11%). In ipoteza scaderii exportului cu 20%, PIB ar scadea cu cel putin 2%. Problema care se ridica este aceea ca in ultimii ani cresterea economica in Uniunea Europeana a avut ca principala sursa tocmai exportul.

Pentru Marea Britanie moneda nationala puternica nu a avut efecte benefice asupra economiei, determinand scaderea accentuata a cereii interne si externe pentru produsele britanice. In aceste conditii, prognoza pentru anul 1999 este de crestere economica zero, adica “mini-recesiune”(G. Dugan, J.P. Morgan, Londra). Aceasta a fost motivul pentru care Marea Britanie a hotarat deja sa reduca rata dobanzilor.

Pe ansamblul tarilor care vor trece de la 1 ianuarie 1999 la moneda unica – Euro, se preconizeaza o scadere implicita a ratei dobanzilor, intrucat toate cele 11 tari antrenate in acest proces vor trebui sa-si alinieze rata dobanzilor la nivelul celor din Germania si Franta, de 3,3%. In acest sens, Spania a redus la sfarsitul lunii octombrie rata dobanzilor.

Ca urmare, mai mult din nevoia de aliniere in jos a ratei dobanzilor si atingerea criteriilor de convergenta, decat din necesitatea preintampinarii recesiunii, rata medie a dobanzilor in tarile din zona Euro se va reduce cu o jumatate de punct procentual incepand din ianuarie 1999.

2.2.2. Schimbari preconizate pentru politica organismelor financiare internationale

La reuniunea anuala a Fondului Monetar International si a Bancii Mondiale din octombrie 1998, tarile participante au facut o serie de propuneri in directia restructurarii sistemului financiar international; unii au optat pentru inlocuirea FMI cu alt organism mai eficient, altii pentru imbunatatirea activitatii acestuia, astfel incat actiunile sale sa nu se mai rezume la supravegherea economiilor tarilor pe care le crediteaza, ci sa actioneze preventiv, ”inainte de aparitia dificultatilor si nu dupa”.

Tarile vest europene au propus crearea de ”zone de curs valutar”, iar Japonia a emis ideea instituirii controlului asupra fluxurilor internationale de capital.

SUA au propus un “mecanism” administrat de FMI pentru “a furniza finantarea contigentata” destinata sprijinirii tarilor, pentru limitarea raspandirii crizei financiare globale .Cu alte cuvinte, FMI ar urma sa aiba la dispozitie o anumita suma de bani, la care se poate face apel imediat in cazul in care tarile “ devin victime inocente ale turbulentelor de pe piata internationala”. Acest aranjament ar fi diferit de ceea ce exista, prin faptul ca tarile ar trebui sa se pre-califice pentru a accede la credite, si nu sa inceapa negocieri cu Fondul, dupa caderea economiei. Desi s-a considerat ca aceasta propunere venita de la Administratia Clinton ar fi valoroasa, ea nu se poate aplica, intrucat, in prezent, FMI nu dispune de fonduri atat de mari, incat sa raspunda tuturor ”dramelor nationale”.

Ideile avansate de participanti nu pot rezolva insa starea de criza la nivel global, astfel incat s-a ajuns la concluzia ca cea mai mare parte a solutiilor trebuie gasite de catre tarile afectate.

In Asia, cele mai grave probleme sunt legate de Japonia, care, in opinia expertilor, ar trebui sa reabiliteze in primul rand sistemul bancar. Guvernul Japoniei, insa, in loc sa preconizeze masuri in acest sens, a propus recent crearea unui fond de 30 miliarde dolari pentru ajutorarea economiilor din sud-estul Asiei. Un asemenea program este considerat “generos”, dar se considera ca un program de masuri efective care sa conduca la stabilizarea bancilor japoneze ar fi de zece ori mai valoros.

Pentru tarile asiatice grav afectate de criza financiara – Thailanda, Coreeea de Sud si Indonezia – se considera ca masurile ce se vor adopta pentru restructurarea datoriilor vor fi cruciale, intrucat se porneste de la principiul ca nici o economie nationala nu poate fi redresata, daca intreprinderile si bancile “se ineaca in datorii”. In acest sens, se considera ca ar trebui restructurata balanta economiilor nationale, ceea ce inseamna mai multa creativitate in gandirea economica si mai multa vointa politica din partea statelor.

Pentru tarile din America Latina, afectate de criza financiara, cea mai mare speranta de redresare se considera ca ar trebui gasita in interior, prin propriile masuri.

La nivel global, se preconizeaza “ redesenarea arhitacturii financiare globale”. In acest sens se avanseaza ideea transparentei, a intaririi sistemelor financiare si a imbunatatirii managementului crizei.

Stabilitatea financiara necesita o mai mare si rapida relevare a informatiei din partea bancilor si guvernelor, ca si din partea organismelor internationale In cadrul unui nou sistem financiar global, reglementarile privind capitalul bancilor vor trebui sa fie clare, deschise si modernizate. Nu se solicita un for reglementator global, ci supravegherea standardizarii si coordonarii reglementarilor bancare. Aceste masuri nu ar fi de natura sa opreasca declansarea crizei financiare, ci sa asigure un mai bun management al crizei atunci cand aceasta apare. Ar fi un mecanism ‘anti-contagios” al crizei, care ar avea meritul de a preveni investitorii sa faca greseli, atunci cand ar dori sa investeasca in tarile aflate in criza. Daca investitorii preveniti vor face totusi investitii, se preconizeaza ca “pretul acestor greseli sa fie mai mare pentru investitori”, astfel incat sistemul global financiar sa se imbunatateasca, sa devina mai puternic.

Capitolul 3. Considerente privind situaţia de criză din România

In lunile august-septembrie 1998, la Bursa de Valori Bucuresti s-au inregistrat scaderi masive ale tranzactiilor, ca si a valorii actiunilor tranzactionate.Comentatorii de piata au estimat ca Bursa de Valori din Bucuresti se apropia de colaps.

Fenomenul nu a fost singular pentru Romania, ci a fost determinat de “ fuga” investitorilor straini de portofoliu din intrega zona a tarilor central- si est-europene, dupa declansarea crizei financiare din Rusia.

Cu toate acestea, Primul Ministru, Radu Vasile a declarat in septembrie a.c. ca “Romania nu este afectata in nici un fel de criza din Rusia”. La scurt timp, insa, au aparut declaratii oficiale care confirmau ca indeplinirea programului de guvernare va fi intarziata datorita crizei de la Moscova. ”In prezent, Romania nu are relatii prea dezvoltate cu Federatia Rusa, nici pe plan economic, nici politic, dar va fi afectata de criza, tinand seama de impactul mondial al acesteia” (Presedintele Camerei Deputatilor, I. Diaconescu).

Aceasta declaratie a fost comentata de unii analisti ca o scuza a guvernantilor fata de neimplinirile economiei romanesti si nu ca o realitate posibila. Neintelegand fenomenul de globalizare a economiei mondiale, acesti analisti au ignorat inter-conexiunile actuale si au dat numai o interpretare politica asupra evolutiei economiei romanesti.

Fara a nega intru totul aceasta interpretare, consideram ca in prezent si in viitorul apropiat, situatia economica din Romania, ca si din fiecare intreprindere a acesteia, va putea fi agravata de evolutiile economice ulterioare din economia mondiala in general si din tarile vecine in special, de care Romania este legata prin relatii comerciale si financiare.

Declaratia Presedintelui Romaniei de la inceputul lunii noiembrie 1998, privind starea de criza financiara profunda pe care o traverseaza Romania in prezent (prima recunoastere oficiala in acest sens), vine sa confirme predictiile noastre, că Romania nu poate fi ocolita de starea de criza in care a intrat sistemul economic global.

Recunoasterea starii de criza este deosebit de importanta, pentru ca numai in acest fel se poate trece la adoptarea unui pachet de masuri la nivel national, menit sa atenueze influentele negative ale starii economiei mondiale asupra Romaniei.

Recomandari

In baza masurilor preconizate la nivel mondial, se poate afirma ca in Romania, tara afectata de criza financiara, masurile de iesire din criza ar trebui gasite in primul rand in interior, prin restructurarea sistemului bancar si cel al datoriilor intreprinderilor.

Cresterea ratingului de risc pentru Romania, masurile initiate de organismele financiare internationale de prevenire a investitorilor straini pentru riscul investitiilor directe si de portofoliu, precum si stimularea comparativ scazuta a acestora prin legislatia actuala privind investitiile straine in Romania constituie factori ce vor ingreuna apelarea la credite externe si posibilitatea ca noi investitori sa fie interesati sa vina pe piata Romaniei.

Pe de alta parte o atentie sporita ar trebui sa aiba Romania in legatura cu evolutia ratei dobanzilor pe piata externa si utilizarea mecanismului de reducere a nivelului acesteia, ca mijloc de stimulare a cererii interne si, implicit, a productiei.

Deocamdata, in Romania tendinta ratei dobanzilor este exact inversa fata de evolutiile internationale, constituind o frana puternica atat pentru consumatori (care sunt tentati sa economisesca si nu sa cheltuiasca bani pe achizitii), ca si pentru producatori, care apeleaza in mica masura la credite pentru dezvoltare (investitii).

Dezvoltarea economica ar putea fi influentata in mai mare masura, nu atat prin apelarea la credite externe, ci prin stimularea in mult mai mare masura a investitorilor straini. Legislatia Romaniei in domeniu, schimbata in repetate randuri in ultimii ani, a creat deruta si neincredere, iar ordonantele de urgenta emise au complicat legislatia, perceputa de investitori ca “haotica”.

Lipsa un mediu economic propice si a unor stimulente financiare competitive pe plan international si regional pentru investitorii straini si parerea ca in Romania exista instabilitate politica au franat investitiile straine in Romania, desi pe plan international ele s-au dezvoltat.

In actuala conjunctura economica internationala, Romania ar trebui sa nu îi ignore pe investitorii mici si mijlocii, care, in numar mai mare, ar putea avea o contributie mult mai insemnata decat un numar extrem de restrans de mari investitori.Stimulentele existente in legislatie nu s-au dovedit suficiente si poate nu au fost indreptate spre categoria potentiala de investitori in Romania. In aceste conditii, ar trebui operate unele modificari in legislatia privind investitiile straine, mult mai concordante cu evolutiile recente si de perspectiva de pe piata internationala.

De aceea, consideram ca ar fi necesar, pentru Romania, pentru organele de decizie, pentru legiuitori, un studiu detaliat privind investitiile straine in Romania, al carui cuprins general sa includa:

n analiza conditiilor actuale si de perspectiva privind fluxul investitiilor straine directe, precum si a investitiilor straine de portofoliu;

n stimulentele comparative oferite de tarile in dezvoltare ca si de tarile in tranzitie investitorilor straini;

n impactul conjuncturii favorabile a tarilor din zona monedei unice-Euro asupra tarilor asociate la Uniunea Europeana si posibilitati de iesire din criza oferite tarilor asociate afectate;

n stadiul actual si strategia privatizarii in Romania, prin vanzarea activelor la investitorii straini;

n masuri de stimulare a investitiilor straine, concordante cu evolutiile de pe piata internationala.

Partea a II-a. Constatări şi concluzii de ansamblu, sinteză

Capitolul 4. Noul context al activităţii întreprinderilor

4.1. Liberalizarea şi globalizarea economiei mondiale

Trasatura caracteristică a politicilor economice pe plan mondial este liberalizarea. In domeniul comertului, investitiilor si sectorului financiar liberalizarea a fost realizata cu viteze diferite si in modalitati diferite de la o tara la alta, in functie de conditiile specifice.

a) Liberalizarea comertului international a facut un mare pas inainte, prin incheierea Rundei Uruguay si semnarea Actului Final de la Marrakech. Prin acest document au fost reduse semnificativ taxele vamale si desfiintate obstacolele cantitative la frontierele celor 140 de tari semnatare. In plan regional, liberalizarea comertului s-a facut prin acordurile de liber schimb intre grupuri de tari (UE, CEFTA, AELS, NAFTA, MERCOSUR, s.a.) sau prin acorduri bilaterale.

b) Liberalizarea investitiilor a evoluat in mod diferit faţă de comert. Tarile capitaliste dezvoltate au liberalizat regimul de intrare si de iesire a investitiilor straine directe ( ISD), in special in ultimii 30 de ani. Cea mai mare parte a tarilor in curs de dezvoltare si tarile in tranzitie s-au alaturat acestui proces in cursul deceniului actual.

Odata convinse ca ISD pot juca un rol pozitiv in cresterea economica si pentru progresul tehnologic, tarile in tranzitie central si est-europene au luat masuri unilaterale de liberalizare a regimului de intrare a investitiilor straine directe. Aceste reglementari au determinat diminuarea sau retragerea obstacolelor in calea investitiilor straine, stabilirea standardelor si utilizarea sporita a stimulentelor pentru atragerea ISD. Masurile de liberalizare promovate de tarile europene in tranzitie au fost insotite in general de alte masuri, menite sa imbunatateasca climatul investitional pentru companiile transnationale (TNC), in special prin acordarea unei mai bune protectii a investitorilor straini.

c) Liberalizarea tranzactiilor financiare a insotit liberalizarea comertului si a investitiilor straine.In tarile dezvoltate; liberalizarea miscarii capitalului a devenit tot mai mult un important obiectiv al politicilor economice, astfel incat s-a accelerat dereglementarea si liberalizarea financiara.

Liberalizarea comertului si a investitiilor a fost influentata de dezvoltarea si intensificarea eforturilor de integrare regionala.Importanţa acestui factor este masurata cel mai bine prin faptul ca schimburile comerciale intre membrii gruparilor regionale detin peste jumatate din comertul international.

Politicile de liberalizare au determinat largirea efectiva a spatiului de actiune disponibil pentru producatori si investitori, promovand procesul de globalizare la nivel mondial.

Principalul factor care determina dezvoltarea procesului de globalizare in prezent este cautarea si realizarea de profit pe piata internationala, atat de catre firmele private, cat si de cele publice.

Firmele dezvolta strategii care sa le permita exploatarea tuturor surselor disponibile prin forta concurentei, astfel incat sa-si mentina sau dezvolte ponderea pe piata internationala, sa maximizeze profiturile in economia mondiala prin schimbari tehnologice rapide, prin convergenta preferintelor consumatorilor si liberalizarea fluxurilor de bunuri, servicii, capital si tehnologie peste granitele nationale.

Firmele minimizeaza costurile de tranzactionare si maximizeaza eficienta si profiturile, alegand modalitatile de efectuare a tranzactiilor pe plan mondial, ca si distribuirea capitalului si activitatii de productie .

Tipuri de oportunitati induse de globalizare

a) Oportunitati in comertul international

Procesele de liberalizare si de globalizare deschid noi oportunitati pentru dezvoltare. Intr-o o analiza a secretariatului UNCTAD (1996), se arata ca rezultatul Rundei Uruguay este deschiderea oportunitatilor comerciale, determinate in primul rand de reducerea taxelor vamale. Cu toate acestea, nu ar trebui ignorat faptul ca o liberalizare excesiva a comertului pentru ţări a caror economie nu este bine pregatita sa faca fata concurentei internationale, nu conduce decat la prabusirea sectoarelor economiei nationale, lipsite de orice protectie.

b) Oportunitati furnizate prin internationalizarea productiei

O sursa potentiala de oportunitati pentru crestere si dezvoltare economica, derivate din globalizare, este constituita de productia internationala, inclusiv productia corporatiilor transnationale(TNC). Internationalizarea productiei ofera urmatoarele avantaje potentiale pentru tarile in tranzitie:

n Accesul la tehnologie Capacitatile tehnologice si organizationale fiind inca puternic concentrate in tarile dezvoltate, tarile in tranzitie au nevoie de sursele straine pentru a accede la tehnologia propice dezvoltarii rapide.

n Asigurarea in continuare a progresului tehnologic. Corporatiile transnationale furnizeaza oportunitati pentru tarile in care activeaza, pentru adaugarea factorilor de progres tehnic la tehnologiile existente .

Succesul realizarii acestor oportunitati depinde de abilitatea tarilor de a atrage investitii straine directe, care sa le asigure componentele tehnologice si organizatorice necesare, pe care apoi sa le exploateze prin eforturi proprii de invatare si diseminare a cunostintelor, capabilitatilor si calificarii pe care internationalizarea productiei le furnizeaza.

Impactul globalizarii asupra intreprinderilor din tarile in tranzitie

Productia multor tari in tranzitie consta in general in “replica interna a produselor straine” pentru pietele locale care nu sunt destul de mari, astfel incat sa permita utilizarea eficienta a intreprinderilor la intreaga capacitate. Costurile tind sa devina excesive si standardele de calitate par a fi aproape suficiente pentru consumatorii locali.

In contextul liberalizarii si globalizarii, intreprinderile sunt nevoite sa reactioneze rapid si sa devina flexibile fata de dinamica noilor tehnologii, care schimba cererea pe piata si stimuleaza aparitia unor noi competitori. Piata internationala a stabilit standarde privind ambalarea, finisarea, stilul si specificatiile tehnice ale produselor industriale, pe care intreprinderile din tarile in tranzitie trebuie sa se pregateasca pentru a le adopta si a intra astfel cu produsele lor in circuitul international.

Investitiile straine directe si alte tipuri de colaborari cu firmele straine ajuta la imbunatatirea competitivitatii, in special in sectorul industrial. Se poate afirma ca toate tarile in tranzitie au cel putin cateva proiecte de acest gen, dar multe tari au fost dezamagite de interesul scazut pe care l-au manifestat firmele straine - sub forma investitiilor, a societatilor mixte ( joint- venture), a furnizarii de tehnologii, franchise, societati comerciale, s.a.

Desi tarile in tranzitie au liberalizat cadrul legislativ pentru investitii straine, afluxul de parteneri straini nu afost suficient de intens, datorita costurilor mari de tranzactionare, riscului - calificat drept “inerent” - in a investi, sau datorita partenerilor locali “slabi si lipsiti de experienta”.

In opinia analistilor occidentali, politicile nationale ale tarilor in tranzitie ar trebui sa promoveze si sustina dinamismul intreprinderilor, intrucat numai fortele pietei nu pot asigura stimulente suficiente pentru ca intreprinderile private sa investeasca sau sa faca inovatii.

4.2. Competitivitatea în conditiile globalizării

Competitivitatea la nivelul intreprinderii se concretizeaza in capacitatea de a produce bunuri si servicii, putând face fata concurenţei internationale, prin intarirea capacitatilor tehnologice. Elementele cheie ale dezvoltarii intreprinderilor si ale competitivitatii lor in mediul economic mondial in rapida schimbare, sunt:

n capacitatea de a se adapta la noile conditii de pe piata;

n abilitatea de a identifica noi debuseuri;

n capacitatea de a induce inovatiile in cadrul intreprinderii, permitand exploatarea debuseurilor;

n capacitatea de a reduce cat mai mult posibil costurile de comercializare si de dezvoltare a tehnologiei prin utilizarea retelelor si stabilirea de legaturi cu alte intreprinderi.

Toate acestea semnifica faptul ca intreprinderea trebuie sa aiba capacitate de planificare strategica. Cu toate ca românilor nu le place notiunea de “planificare”, expertii occidentali nu numai ca o folosesc ca atare, dar nu se concepe o activitate economica fara utilizarea planificarii pe diferite orizonturi de timp.

4.3. Principalele forţe de modelare a globalizării

A. Investitiile straine directe constituie principala forta care da forma globalizarii

Influxurile de investitii in 1995 si 1996 au marcat niveluri record, corporatiile transnationale raspunzand la cresterea economica si continua liberalizare pe plan mondial, prin extinderea operatiunile in strainatate.

Fluxurile de ISD in tarile central si est-europene (TCEE) s-au redus in 1996, dupa ce cu un an inainte se dublasera, atingand 12 miliarde $. Succesul anului 1995 s-a datorat valului de privatizari (indeosebi in Ungaria si Cehia) si redresarii economice (in Polonia, Cehia). Anul 1996 a adus insa unele schimbari, in sensul reducerii ISD (in Ungaria si Cehia), ca urmare a reducerii investitiilor straine pentru privatizare

In conditiiile unei instabilitati economice, unii investitori considera ca s-a supraestimat potentialul regiunii de a absorbi investitii straine si, ca urmare, s-au retras temporar.

Analistii UNCTAD sustin ca investitorii straini au discriminat economiile TCEE, investind in primul rand in acele tari cu performante economice si acolo unde procesul de privatizare parea ca nu are cale de intoarcere. In ceea ce priveste Romania si Bulgaria, tari care au intarziat procesele tranzitiei comparativ cu Polonia, Cehia, Ungaria, ele se gasesc in prezent in plin proces de privatizare, astfel incat analistii de piata considera ca boomul investitiilor straine in aceste tari va avea loc in perioada 1997-1999. Concluzia expertilor occidentali este ca in TCEE exista o corelatie directa intre fluxul de investitii straine si cresterea economica.

B. Fuziunile si achizitiile de firme (M&A)

Nivelul record al fluxurilor de ISD in anii 1995 si 1996 reflecta faptul ca un numar tot mai mare de firme, inclusiv din tarile in curs de dezvoltare, devin active pe plan global, ca raspuns la presiunile concurentei, la liberalizare si la deschiderea unor noi zone de investitii.

Cea mai mare parte a fuziunilor prin absorbtie si a achizitiilor s-a facut in industria petrolului si gazelor. Dupa anul 1992, Asia si TCEE au constituit principalele puncte de atractie din lumea in dezvoltare. Aceasta schimbare a reflectat cresterea disponibilului si atractivitatii firmelor din Asia pana in anul 1997 si programele de privatizare in TCEE.

C. Acordurile transfrontaliere inter-firme

Acordurile intre firme situate in diferite tari au devenit un complement al traditionalelor investitii straine directe, capatand o mare dezvoltare in ultimii ani. Asemenea acorduri includ aranjamente pentru stabilirea de joint-ventures (societati mixte), acordarea de licente, subcontractari, franchiza, productie industriala, comercializare, acorduri de cercetare-dezvoltare si explorare. Acordurile inter-firme se fac cu sau fara participare de active. In tarile in tranzitie din Europa, participarea la acorduri transfrontaliere inter-firme a sporit continuu in ultimii ani.

D. Corporatiile transnationale (TNC) si strategia de integrare a productiei internationale

Impactul TNC asupra tarilor gazda

Reducerea obstacolelor in calea investitiilor straine directe si a comertului international si posibilitatea oferita de multe tari corporatiilor transnationale de a dispersa activitatile de productie in baza sistemelor de productie integrata international, induce beneficii potentiale si costuri pentru aceste tari.

Efecte benefice: Productia integrata in sistemul corporatist, orientata spre eficienta, inseamna fragmentarea activitatilor potrivit avantajelor comparative ale diferitelor localizari (amplasamente).

n Diviziunea muncii, care rezulta, furnizeaza oportunitati pentru tarile implicate de a participa la productie si comert, asociate cu corporatiile transnationale, specializandu-se in segmentele de productie pentru care au avantaj comparativ.

n Tarile cu gama variata de capabilitati au posibilitatea de a atrage activitati specializate, nu numai in domeniul unor produse si componente, dar si in activitatile functionale ale TNC, precum finante, contabilitate, procesare de date.

Participarea la diviziunea internationala a muncii are nu numai beneficii, dar implica si riscuri. Riscurile pot fi mai mari atunci cand participarea este legata de sistemele corporatiste, a caror optiune este mondializarea si care sunt presate in mod constant sa imbunatateasca competitivitatea..Vulnerabilitatea poate creste daca specializarea devine mai ingusta, indeosebi cand e supusa schimbarilor tehnologice, iar re-orientarea localizarii este usor de realizat.

Implicatii pentru politicile nationale

Corporatiile transnationale integreaza in interiorul lor functiile investitiilor in strainatate si comertul. Multe guverne tind insa sa trateze separat investitiile straine si comertul, creind o disjunctie intre instrumentele politicii nationale si tranzacii, pe care vor sa le influenteze.

Analistii occidentali sustin ca aceasta separare institutionala nu este potrivita pentru o lume in care comertul si investitiile straine sunt interconditionate, intrucat pot conduce la politici inconsistente, ce creaza un mediu in care politicile comerciale si de investitii straine nu se corelează.

4.4. Conceptul de “localizare” in contextul globalizării şi necesitatea localizării

Aranjamentele internationale privind multiplele forme de investitii straine directe se dezvolta la toate nivelurile si cu toate grupele de ţări. Conditiile insa difera de la o tara la alta si chiar in cadrul unei tari, de la o intreprindere la alta, in functie de interesele specifice ale acestora.

Totusi, investitiile straine directe functioneaza in baza unor norme internationale, care la randul lor sunt corelate cu normele nationale.

Restrictii si obstacole specifice la operatiunile de investitii straine directe

Guvernele impun masuri ce afecteaza sau restrictioneaza investitiile straine directe din diferite motive. In multe tari se impun conditii speciale pentru firmele ce actioneaza in industrii considerate “sensibile” sau importante, precum resurse naturale, energie, utilitati publice, banci. Aceste conditii pot reflecta importanta pe care o acorda un guvern obiectivelor economice si sociale, inclusiv functionării adecvate a pietei si protectiei consumatorilor.

Alte restrictii privesc in mod special investitiile straine directe. Ele se doresc a mentine libertatea guvernului de a lua masuri in vederea sprijinirii dezvoltarii economice a tarii. Tarile gazde pot sa doreasca sa deţină controlul asupra resurselor naturale si industriilor cheie, sau sa permita accesul investitorilor straini la aceste sectoare, cu anumite conditionari.

Investitia straina poate fi admisa intr-o tara numai dupa aprobarea data de o agentie competenta. Aceasta supraveghere a investitiilor poate lua diferite forme si servi diferite interese, de la forma ne-interventionista (si anume inregistrarea unei invesitii in scopuri statistice) la alte forme prescriptive (autorizarea se face cu scopul incurajarii investitiilor in anumite industrii si descurajarii in altele).

Scopurile ce se ascund in spatele restrictiilor prescriptive asupra investitiilor straine directe sunt similare de multe ori cu restrictiile comerciale, find în special destinate protectiei producatorilor autohtoni. Asemenea masuri pot proteja producatorii, dar totodata afecteaza operatiunile pe piata. Sub un anumit aspect, aceste masuri ajuta firmele nationale necompetitive, prin tinerea in afara a firmelor straine mai competitive, sau prin impunerea unor costuri suplimentare firmelor straine.

Stimulente pentru atragerea investitiilor straine directe

Exista o diversitate de stimulente, cele mai comune, intalnite la multe tari, sunt stimulente fiscale, stimulente financiare si alte masuri, precum infrastructura subventionata, tratament preferential la contractele guvernamentale si protectie tarifara. Stimulentele pot fi acordate fara conditii sau pot fi conditionate prin legarea acestora de anumite cerinte de performanta.

Stimulentele pot fi acordate automat la anumite categorii de investitii sau administrate cu discretie, astfel incat guvernele sa aiba posibilitatea de a decide daca le acorda sau nu.

In ultimul deceniu a sporit foarte mult concurenta intre tari in acordarea unor stimulente ”cat mai stimulative”, astfel incat sa faca mai atractive conditiile oferite.

4.5. Tendinţe ale fluxurilor de investiţii străine directe până în anul 2001

n Cresterea rapida a ponderii productiei realizate de TNC in strainatate in totalul productiei obtinute.

n Cresterea exporturilor din productia obtinuta in strainatate: pana in anul 2001, exporturle produselor obtinute de TNC in strainatate vor creste, iar cele din tara de origine a transnationalelor vor ramane constante.

n O mai mare accentuare a fuziunilor, achizitiilor de firme, a societatilor mixte, ca modalitati de expansiune internationala a corporatiilor transnationale.Cresterea deosebit de rapida asteptata pentru joint-venture reflecta dorinta corporatiilor transnationale de a imparti riscurile si costurile, precum si nevoia pentru parteneri complementari atunci cand patrund pe o noua piata sau cand dezvoltarea unor noi produse cere expertiză (competenţă) in multe domenii.

n Tarile in dezvoltare vor fi principalele beneficiare. Va avea loc o schimbare semnificativa a prioritatilor, favorizandu-se pietele internationale pe seama celor interne, tarile in dezvoltare fiind probabil cele mai mari beneficiare ale acestui proces. Multi manageri prevad o crestere a sumelor investite, ce vor fi directionate spre tarile in dezvoltare din Asia si, in mai mica masura, din America Latina si Europa centrala si de est.

n Accesul pe piata ramane cel mai important motiv pentru alegerea localizarii. Managerii corporatiilor transnationale sustin ca, atunci cand hotarasc alegerea localizarii, pentru o noua investitie cel mai mult conteaza productia pentru piata locala ( practic puterea de absorbtie a pietei locale pentru produsul sau serviciul ce va rezulta din investitie). In medie se considera ca acest criteriu ar avea o valoare dubla comparativ cu criteriul localizarii in functie de costul scazut al fortei de munca.

n Gradul de internationalizare si marimea investitiilor straine directe se vor corela pozitiv cu dimensiunea companiei. Totusi, firmele mai mici vor accelera investitiile in strainatate. Companiile transnationale din Europa si SUA, cu vanzari anuale mai mici de 1 miliard $, planifica majorarea proportiei de productie si vanzari obtinute in strainatate.

n Cresteri “dramatice” ale investitiilor straine directe se prevăd in infrastructură, distributie, servicii ne-financiare si automobile.

4.6. Strategii nationale de dezvoltare a intreprinderilor in conditiile globalizarii economiei mondiale

In mod tipic, in fiecare tara exista o retea de micro intreprinderi, de intreprinderi mici si mijlocii, mari companii locale, filiale sau parteneri ai corporatiilor transnationale si intreprinderi de stat, sau companii parastatale care opereaza intr-un sistem comercial liber pentru antreprenoriatul privat.

La Conferinta UNCTAD IX s-a aratat ca accentul strategiei de dezvoltare a intreprinderilor ar trebui pus in primul rand pe intreprinderile mici si mijlocii, intrucat acestea constituie majoritatea intreprinderilor din tarile dezvoltate si in dezvoltare. Desigur, nu se exclud situatiile particulare din unele tari in care obiectivele nationale pot sa se adauge (asa cum este privatizarea marilor intreprinderi de stat si a regiilor autonome din tarile in tranzitie).

Principalele elemente ale strategiilor de dezvoltare a intreprinderilor, asa cum apar in gandirea expertilor UNCTAD [8], sunt:

a) Mobilizarea resurselor antreprenoriale

n Experienta sugereaza ca programele de identificare si dezvoltare a calificarii antreprenoriale a indivizilor si grupurilor pot juca un rol important in mobilizarea resurselor antreprenoriale. Atunci cand sunt bine gandite si implementate, programele de calificare pot aduce beneficii economice si sociale care depasesc costurile.

b) Sprijinirea micro-intreprinderilor din sectorul informal

n Sectorul micro-intreprinderilor ce functioneaza in afara cadrului de reglementari oficiale (sector informal) contribuie substantial la absorbirea fortei de munca si la productivitate. Se estimeaza ca sectorul informal detine peste 50% din forta de munca si contribuie cu peste 20% la formarea PNB in multe tari din Africa si in unele tari din America Latina (nu exista date pentru tarile in tranzitie, dar aceasta nu inseamna ca in aceste tari nu exista sector informal).

n Experienta arata ca programele de ajutorare a micro-intreprinderilor din sectorul informal - in care sunt implicati in mod deosebit femeile, rezidentii rurali si saracii din mediul urban - pot duce la cresterea numarului de angajati si a veniturilor. Majorand veniturile păturilor sarace peste nivelul de subzistenta, se majoreaza totodata cererea pentru produsele si serviciile oferite de toate intreprinderile locale. Prin legalizarea activelor acestor mici antreprenori si aducerea lor in sistemul de productie se realizeaza formalizarea sanatoasa a sistemului informal.

c) Asistarea intreprinderilor mici si mijlocii

n Intreprinderile mici si mijlocii joaca un rol crucial in industrie, tehnologie si dezvoltarea comertului si constituie partea esentiala a “raspunsului ofertei” la presiunile si oportunitatile globalizarii. Prin definitie, IMM-urile sunt relativ mai adaptabile, mai flexibile si mai inovative decat marile intreprinderi. Prin aranjamente de cooperare cu alte IMM sau cu intreprinderi mari, ele pot deveni furnizoare specializate de produse si servicii.

d) Accesul la serviciile de sprijinire a intreprinderilor

n Serviciile de sprijinire a intreprinderilor cuprind domenii ca executarea proiectelor, studii de fezabilitate, consultari de management, control al productiei, testari de laborator, contabilitate, asigurari, servicii bancare, mentinerea si inchirierea de echipamente,

n Rolul guvernului nu este in mod necesar sa asigure consiliere, consultanta sau servicii de asistenta tehnica, ci mai degraba sa stimuleze sectorul privat si sa asigure suportul financiar, lasand intermediarii sa furnizeze serviciile.

n Pentru stimularea disponibilitatilor de servicii interne pentru intreprinderile mici si mijlocii, guvernele utilizeaza diferite instrumente: sprijin financiar (ex: asistenta financiara pentru depasirea reducerii capitalului disponibil al intreprinderii); stimulente fiscale si de creditare (ex. exonerarea de taxe vamale la importul de echipamente, exceptarea de la plata impozitului pe dividende, credite subventionate);

e) Accesul la finantare

n Acesul la credite si capital este important pentru toate intreprinderile, dar in mod special pentru intreprinderile mici si mijlocii. Institutiile financiare tind sa favorizeze intreprinderile mari in dauna IMM, intrucat au dificultati in estimarea riscurilor acestora din urma, iar costurile administrative pentru acordarea de credite sunt mai mari. In plus, cererile de creditare ale IMM sunt slab documentate, intrucat nu au personal calificat care sa estimeze costurile inputurilor si care sa faca un plan de afaceri. Deseori, IMM se confrunta cu lipsa informatiilor si a intelegerii procedurilor din sectorul financiar.

n O abordare care s-a dovedit de succes este stabilirea unor institutii specializate de creditare a IMM, inclusiv programe de garantare a creditelor pentru ca bancile comerciale sa acorde imprumuturile.

n Comunitatea internationala furnizeaza sprijin pentru IMM, in special pentru tarile cu venituri reduse, in diferite modalitati, fie prin fonduri internationale speciale, fie prin agentii ale tarilor dezvoltate care incheie aranjamente bilaterale de parteneriat legate cu propriile intreprinderi internationalizate. .

Capitolul 5. Impactul tehnologiei informaţiei şi a comunicaţiilor asupra întreprinderii viitorului

5.1. Societatea informaţională - societatea viitorului

După revoluţia agricolă (proprietatea asupra pământului reprezenta puterea economică) şi cea industrială (proprietatea asupra mijloacelor de producţie şi a capitalurilor reprezintă puterea economică), revoluţia informatică remodelează în prezent societatea umană, determinând-o să se îndrepte către un nou tip de societate - societatea informaţională.

Puterea economică este determinată de capacitatea de a produce informaţie şi de a avea acces la informaţie. Cunoaşterea a devenit o resursă economică esenţială. Stocarea, distribuirea şi folosirea unor cantităţi imense de informaţii este posibilă datorită sistemelor moderne de comunicaţii şi tehnologiilor asociate.

Capacitatea, aproape fără limite, de a comunica şi noile frontiere tehnologice redesenează o nouă geografie a globului pământesc, cu pieţe şi culturi noi.

Ordinea mondială construită în secolele trecute, bazată pe state-naţiuni autonome şi popoare independente, se transformă în toate dimensiunile sale. Dezvoltarea telecomunicaţiilor şi a informaticii a permis dezvoltarea pieţelor mondiale de mărfuri, capitaluri, servicii şi informaţii, fiind una dintre forţele majore de promovare a procesului de globalizare economiei.

Principala provocare a viitorului o reprezintă elaborarea politicilor generale şi definirea modului de viaţă din secolul XXI. Viziunile idealiste - "satul global", "casa electronică" populată cu "telemuncitori" - nu pot fi materializate numai pe baza posibilităţilor tehnice. Totodată, excesele materialiste - "economia globală a informaţiilor", în care mâna nevăzută a pieţei rezolvă toate problemele, inclusiv cele sociale - nu se vor realiza numai pe baza principiilor pieţei.

Este necesară acceptarea şi respectarea universală a unor principii, fără de care avantajele revoluţiei informaţiei nu vor fi deplin folosite. Primul principiu trebuie să fie dreptul liberului acces la informaţii, condiţie a satisfacerii diverselor cerinţe de dezvoltare.

Trei idei de bază ale societăţii globale: satul global, inteligenţa artificială, economia informaţiilor

Societatea informaţională este produsul hibrid a trei idei distincte referitoare la rolul telecomunicaţiilor, calculatoarelor şi informaţiilor în societate.

Prima idee arată că evoluţia tehnologiilor telecomunicaţiilor determină intrarea lumii într-o eră globală, în care elementul primar de referinţă este lumea în ansamblul ei, mai mult decât familia, cultura, religia sau naţiunea.

A doua idee de bază subliniază că progresele informaticii permit realizarea de maşini inteligente, ce pot să îndeplinească sarcini rezervate, până de curând, numai oamenilor, teoretic neexistând nici o oprelişte în realizarea unor factori de performanţă neatinşi de specia umană, dar deocamdată lipsiţi de capacitatea de creativitate şi de repreoducere în diversitate, proprii omului.

A treia idee de bază arată că noi trăim într-o "economie a informaţiilor", economie în care producţia, prelucrarea şi distribuirea informaţiilor au devenit activităţi economice foarte importante. Aceste activităţi dau de lucru la multă lume, crează bogăţie şi contribuie la bogăţia naţiunilor.

Cyberspaţiu, multimedia şi digimedia. Galaxia calculatoarelor

Dezvoltarea revoluţionară în domeniul telecomunicaţiilor şi al tehnologiilor informaţiei a condus la dezvoltarea unor concepte care descriu noile medii informaţionale de care dispune omenirea în cadrul societăţii informaţionale.

Cyberspaţiul este un univers virtual de idei şi informaţii. Termenul este folosit în prezent pentru a descrie un loc fără dimensiuni fizice, în care se pot purta conversaţii, oamenii interacţionează, informaţia este stocată, graficele generate de calculator sunt transmise sau transformate, pot exista toate formele de interacţiuni, în timp real sau nu, între un număr infinit de utilizatori, ca şi între utilizatori şi calculatoare.

Momentul în care se produc interacţiunile noastre cu cyberspaţiul corespunde timpului real al propriei existenţe, realitatea cyberspaţiului fiind denumită realitatea virtuală.

În sens mai larg, cyberspaţiul înglobează o gamă largă de interacţiuni audio şi / sau video prin intermediul calculatoarelor. Exemplul, obişnuit astăzi, de utilizare a cyberspaţiului, este INTERNET-ul şi miile de tipuri de aplicaţii posibile prin intermediul său.

Multimedia permite schimbul diferitelor tipuri de informaţii sub formă de date, texte, sunete, imagini sau grafice. Serviciile multimedia folosesc conexiuni multiple, astfel că resurse şi utilizatori pot fi adăugaţi sau retraşi în timpul a ceea ce este perceput ca fiind aceeaşi comunicare. Serviciile multimedia joacă un rol fundamental în proiectarea asistată de calculator, generarea tridimensională a imaginilor, telediagnostic medical, simularea proceselor şi în multe alte domenii.

Digimedia reflectă sinergia între artele creative şi noile tehnologii digitale de prelucrare şi transmitere a semnalelor, interacţiunea între hardware şi software. Termenul înglobează serviciile în care se întrepătrund televiziunea, cinematograful, artele grafice şi multimedia, servicii ce se bazează pe tehnologiile digitale de stocare, transmitere, mixare, reproducere, modificare etc. a informaţiei – sunet, imagine, text – transpusă în formă digitală (succesiune de simboluri binare).

Calculatoarele conectate prin reţele de telecomunicaţii formează cyberspaţiul, ce reprezintă un element puternic de influenţare a comunităţii mondiale, provocând schimbări în toate domeniile. Prin imensul potenţial creator, acesta este o sursă vitală pentru inovare, un generator de armonie, dar şi o forţă a dezordinii. Aplicaţiile cu dimensiuni mondiale influenţează astăzi cultura şi modul tradiţional de viaţă. Fluxuri de informaţii, încrucişându-se din toate părţile, modifică procesele politice tradiţionale şi structurile sociale, activităţile productive, posibilităţile comerciale, învăţământul şi opiniile.

Productivitatea şi competitivitatea tuturor sectoarelor economice, capacitatea lor de inovare a produselor, serviciilor şi proceselor depinde tot mai mult de reţelele de comunicaţii. Natura muncii se schimbă; activităţi şi locuri de muncă tradiţionale dispar, sunt cerute altele noi. Tot mai multe activităţi au nevoie de prelucrarea foarte calificată a diverselor categorii de simboluri, ceea ce sugerează o polarizare a forţei de muncă: la un pol sunt cei ce posedă un grad ridicat de calificare în domeniul comunicaţiilor şi informaticii, la celălalt pol sunt cei a căror calificare le permite numai îndeplinirea unor sarcini auxiliare sau îi destinează şomajului.

Materializarea conceptului "telemuncă" (telelucru, telework, teleworking) permite lucrul la domiciliu, avantajos şi pentru individ (stil de viaţă, nevoi familiale şi personale) şi pentru întreprindere (acces la calificări greu disponibile, scăderea consumurilor de energie şi a cheltuielilor de transport). Ţările în curs de dezvoltare pot astfel participa la economia mondială, obţinând avantaje din exploatarea resurselor lor industriale şi intelectuale şi realizând repatrierea activităţilor cu valoare adăugată mare.

Schimbarea modului de viaţă şi de conducere a proceselor economice, sub impactul noilor tehnologii de telecomunicaţii

Noile tehnologii de telecomunicaţii influenţează, pe măsura generalizării lor, modul de viaţă - acasă, la lucru, odihna şi distracţiile, îngrijirea sănătăţii.

Comunicaţiile personale globale vor permite transmiterea şi recepţia mesajelor, indiferent de conţinutul lor: sunete, imagini sau date, la numărul personal de apel, recunoscut în orice parte a globului.

Comunicaţiile multimedia vor permite discuţii la distanţă, cu prezentări de documentaţii, produse, date. Participanţi din diverse părţi, uneori aflate la distanţe considerabile, pot lucra ca şi cum s-ar afla în acelaşi loc.

Terminalele de comunicaţii vor permite videoconferinţe personale sau de grup, mixând imagini din lumea reală şi imagini din lumea informatică, pentru a forma un spaţiu de muncă, virtual comun pentru mai mulţi utilizatori. Servicii interactive de tipul video la cerere sau jocuri interactive, împreună cu baze de informaţii de tot felul, de la cărţile de telefon până la mersul trenurilor sau al avioanelor şi cumpărarea biletelor, vor fi disponibile la terminalul multimedia.

Telecomerţul permite clientului, fără să se deplaseze la furnizor, să aleagă produsele, inclusiv prin efectuarea de probe şi măsurări simulate.

Aplicaţiile în domeniul administraţiei publice, în domeniul educaţiei şi învăţământului, vor permite utilizarea eficientă a fondurilor publice.

Consumul informaţiilor depinde de cunoştinţele consumatorilor. Dacă inteligenţa şi cunoştinţele consumatorilor potenţiali sunt limitate (se constată, chiar şi în ţările dezvoltate, un analfabetism informatic, care afectează toate grupurile sociale), cererea pentru noile servicii este frânată.

În societatea bazată pe informaţie, consumul depinde de nivelul de instruire şi de cunoaştere al consumatorilor.

Informaţia, dreptul de proprietate, puterea

Domeniul telecomunicaţiilor, calculatoarelor şi informaţiilor înglobează o gamă din ce în ce mai largă de întreprinderi, de creatori de software sau creatori de conţinut, de furnizori de servicii sau echipamente.

Se pune din ce în ce mai acut problema protejării "dreptului de autor", asigurând creatorului recompensa valorică a timpului şi energiei consumate de el, a creativităţii sale.

Astăzi, pentru exemplu, INTERNET-ul asigură circulaţia liberă a informaţiilor, chiar în momentul producerii lor, spre orice parte a globului, fapt care pune în discuţie echilibrul între dorinţa firească de a exploata comercial propriile creaţii şi forţele politice, morale, comerciale care încearcă să suprime sau să limiteze liberul acces la informaţie.

Dreptul de autor poate avea efecte anticoncurenţiale. Supravegherea utilizării normale sau abuzive a informaţiei este dificil de reglementat şi greu de realizat tehnic. Efracţia informatică permite procurarea şi distribuirea informaţiilor fără autorizare sau control. Costul reglementărilor şi al măsurilor de protecţie, luate la nivelul punctului în care informaţia intră în reţeaua de distribuţie, poate fi prohibitiv.

Problemele sociale sunt deosebite, existând riscul împărţirii societăţii între cei ce au acces la libera circulaţie a informaţiilor şi cei excluşi de imposibilitatea materială a accesului. Liberalizarea serviciilor de distribuţie va putea reduce această polarizare în ţările dezvoltate economic. Ţările subdezvoltate vor simţi din ce în ce mai accentuat fenomenul de polarizare, în interior şi faţă de ţările dezvoltate.

Cu toate avantajele, progresul tehnic continuă să producă dificultăţi economice şi sociale. Dacă progresul tehnic nu aduce profit celor ce participă la crearea, protecţia şi exploatarea informaţiilor, sectoarele economice implicate riscă să intre în declin şi informaţia să nu confere nici o putere.

Conservarea valorii economice şi sociale a informaţiei, a puterii informaţiei, necesită reglementări şi soluţii tehnice adecvate.

Programe naţionale de realizare a societăţii informaţionale

Autorităţile statului trebuie să joace un rol nou în societatea informaţională. Rolul avut în trecut, de exploatare în domeniul telecomunicaţiilor, radiodifuziunii, televiziunii şi informaticii se diminuează. Autorităţile statale sunt cele care trebuie să identifice căile de intrare în societatea informaţională şi să elaboreze programe naţionale în această direcţie.

Grupul G-7 a aprobat opt principii necesare creării societăţii informaţionale:

· cel mai important este libera concurenţă, la care se adaugă:

· promovarea universalităţii serviciilor,

· studiul impactului societăţii informaţionale asupra muncii şi culturii,

· încurajarea dezvoltării sectorului privat,

· asigurarea învăţământului şi instruirii profesionale adecvate,

· îmbunătăţirea înţelegerii efectelor societăţii informaţionale asupra calităţii vieţii,

· obţinerea sprijinului populaţiei,

· încurajarea dialogului şi cooperării internaţionale.

(Strategia realizării socetăţi informaţiionale în România este consderată ca fiind cunoscută).

5.2. Explozia telecomunicaţiilor

Infrastructura internaţională a informaţiilor. Superautostrăzile informaţiei

Infrastructura internaţională a informaţiilor este un concept dezvoltat în ultimii ani, existând mai multe opţiuni pentru definirea sa.

O primă definiţie consideră infrastructura internaţională a informaţiilor o reţea informatică cu performanţe foarte înalte, care permite accesul - transmiterea, selecţia şi recepţia - fluxurilor de date cu debit foarte mare. INTERNET-ul poate fi considerat precursorul acestei structuri.

Un alt mod de definire consideră transferul de trenuri de date video împreună cu texte, vorbire şi orice alte tipuri de date, drept funcţie principală a acestei infrastructuri.

O a treia definiţie are în vedere un mediu de televiziune interactivă, în care televiziunea inteligentă reprezintă comunicaţia de bază, secondată de calculatorul personal sau staţia de lucru şi de videotelefonie. Sunt propuse o mulţime de soluţii tehnologice pentru a permite consumatorului să absoarbă noile servicii: noi canale de televiziune, video la cerere, telecomerţ, videoconferinţă, accesul la tot felul de baze de date.

Elementele de bază sunt comune, desprinzându-se concluzia că o singură reţea a reţelelor va putea îndeplini cerinţele oricărei aplicaţii existente sau previzibile.

Caracteristicile acestei reţele vor fi:

Reţeaua va fi digitală; procesul de digitalizare se va extinde, generalizându-se şi în telecomunicaţii, radiodifuziune, televiziune.

Tehnicile de transmisiune cu compresia datelor şi dezvoltarea reţelelor de fibre optice de mare capacitate vor înlătura constrângerile capacităţii de transmisiune.

Noile servicii vor fi personale. Terminalul va fi al utilizatorului de bază, individual şi nu al unui post de lucru sau al unei locaţii rezidenţiale.

Aceste trei caracteristici definesc o reţea publică foarte diferită de cele existente azi, în care este oferit, în mod monopolist, un număr redus de servicii.

Forţele care susţin dezvoltarea infrastructurii internaţionale a informaţiilor sunt schimbările tehnologice şi strategiile bazate pe inovare. Statul nu are posibilitatea creării acestei infrastructuri, mobilizând resursele necesare şi dezvoltând piaţa serviciilor oferite de infrastructura internaţională de informaţii.

Contribuţia statului, la nivel naţional, pentru crearea infrastructurii internaţionale de informaţii, este importantă în domeniul reglementărilor, pentru crearea unui mediu care încurajează investiţiile destinate realizării unor obiective de interes public, dar fără a împiedica deciziile determinate de piaţă, sau a le dirija. Regulile de conduită trebuie să fie acceptate mondial şi să se bazeze pe următoarele principii: internaţionalism, universalism, simetria (echidistanţa) şi independenţa reglementării, accesul universal.

Infrastructura internaţională a informaţiilor reprezintă pentru societatea post-industrială ceea ce infrastructura de transport este pentru societatea contemporană. Teleporturile, centre de telecomunicaţii pentru întreprinderile sau instituţiile cu un volum mare de informaţii, vor juca acelaşi rol ca aeroporturile şi porturile.

INTERNET - reţeaua reţelelor

Numărul de calculatoare conectate la INTERNET creşte exponenţial în fiecare an, estimându-se 100 milioane în anul 2000.

Accesul la INTERNET este posibil prin orice mijloc de comunicaţie, de la linia telefonică până la legături prin satelit şi fibră optică. În 1992 a fost creată Societatea INTERNET, responsabilă pentru coordonarea, cooperarea, tehnicile şi aplicaţiile reţelei INTERNET.

În afara avantajelor oferite de structura descentralizată şi de caracteristicile tehnice şi economice, INTERNET nu oferă nici o garanţie asupra calităţii serviciului şi a securităţii transmisiunii. Sistemul nu are proceduri de control şi supraveghere şi nu oferă nici o garanţie că mesajul ajunge la destinatar. Lipsa de securitate a INTERNET-ului face posibilă interceptarea sau modificarea mesajelor interceptate, ca şi identificarea sursei sau destinatarului mesajului. Aceasta împiedică dezvoltarea comerţului electronic şi permite pirateria sistemelor informatice conectate la INTERNET.

Pentru firmele care au o răspândire geografică mare (reprezentanţe, puncte de vânzare, sedii administrative sau productive etc.), accesul la INTERNET oferă posibilitatea realizării unor reţele virtuale private - Intranet sau Extranet - ce asigură interconectarea reţelelor locale de calculatoare ale firmei la preţuri mult mai mici decât cheltuielile necesare pentru instalarea şi întreţinerea unei reţele proprii, dar cu garantarea calităţii şi securităţii serviciului furnizat utilizatorilor reţelei.

Cercetări intense se fac pentru integrarea transmisiunilor vocale (telefonia) INTERNET-ului, iar realizările extrem de promiţătoare îl prefigurează ca un concurent posibil al operatorilor de telecomunicaţii tradiţionali, în domeniul comunicaţiilor internaţionale oferind serviciul telefonic la preţuri foarte mici.

Proiectele de dezvoltare a INTERNET-ului lansate în SUA (INTERNET2, din partea universităţilor, şi Oxygen, din partea sectorului comercial) îşi propun dezvoltarea unor reglementări (standarde, norme) care să permită realizarea pe baza tehnologiilor existente (telecomunicaţii, informatică, microelectronică, optică electronică etc.) a viitoarei infrastructuri internaţionale a informaţiilor.

Accesul la informaţie prin infrastructura internaţională a informaţiilor

Pentru a avea acces la informaţiile vehiculate de infrastructura internaţională a informaţiilor, este necesară îndeplinirea simultană a două condiţii, puternic corelate:

capacitatea tehnică de acces: echipamente şi reţele adecvate;

capacitatea economică de acces: capacitatea plăţii serviciului şi a informaţiilor furnizate.

Există o legătură (practic liniară, în coordonate logaritmice) între produsul intern brut / locuitor şi numărul de linii telefonice pentru o sută de locuitori. Pot fi evidenţiate trei categorii de ţări:

ţări bogate (America de Nord, Europa de Vest, Australia, Japonia, Noua Zeelandă) cu un grad de telefonizare de 50-80%;

ţări foarte sărace, cu un grad de telefonizare sub 10%;

ţări intermediare (Maroc, Tunisia, Europa de Est, Rusia), cu un grad de telefonizare între 10-30%.

Creşterea PIB permite degajarea resurselor necesare pentru dezvoltarea reţelei de telecomunicaţii, odată cu creşterea cererii pentru serviciul de telecomunicaţii.

Furnizarea serviciilor infrastructurii internaţionale a informaţiilor este supusă aceleiaşi limitări, rata de dezvoltare şi absorbţie a acestora este determinată de puterea economică a fiecărei ţări.

În etapele de lansare şi creştere, noul serviciu este absorbit cu precădere de cererea profesională, influenţând dezvoltarea economică în ansamblul ei. În etapa de maturitate, rata de absorbţie este determinată aproape exclusiv de cererea personală sau rezidenţială, ca un rezultat al dezvoltării economice.

5.3. Marile mutaţii industriale

Convergenţa tehnologiilor, serviciilor şi aplicaţiilor

Evoluţia permanentă a tehnologiilor microelectronicii, informaticii şi telecomunicaţiilor, însoţită de scăderea pronunţată a preţurilor acestor tehnologii, a determinat pătrunderea şi difuzarea lor în toate componentele vieţii economice şi sociale.

Ciclul productiv, indiferent de tipul şi caracteristicile produsului, foloseşte în fazele de cercetare-dezvoltare, producţie, comercializare şi înglobează în produs tehnologiile microelectronicii, informaticii şi telecomunicaţiilor, procesarea şi transmiterea digitală a datelor.

Acest fapt determină convergenţa tehnologiilor, produselor, serviciilor şi aplicaţiilor: toate înglobează elemente de microelectronică, informatică sau telecomunicaţii, elemente ce determină esenţial, din ce în ce mai pronunţat, caracteristicile lor tehnice şi funcţionale, preţuri sau durate de pătrundere pe piaţă din ce în ce mai mici.

De asemenea, elementul valoric cu pondere din ce în ce mai mare în costurile de realizare devine cel imponderabil - componenta software, cel care pune în funcţie şi actualizează elementele materiale ale tehnologiilor, produselor, serviciilor şi aplicaţiilor, cel care permite obţinerea caracteristicilor tehnice şi funcţionale dorite de client.

Caracterul muncii se schimbă, activitatea de creare a software-ului necesar fiind determinantă pentru punerea în funcţiune a maşinilor, echipamentelor sau aparatelor destinate realizării unei anumite aplicaţii.

Competitivitatea şi dezvoltarea economică

Pătrunderea şi difuzarea tehnologiilor microelectronicii, informaticii şi telecomunicaţiilor, ele însele în permanent progres, permit în orice domeniu concentrarea oamenilor pe activităţile creatoare (cele mai valoroase) şi transferarea operaţiilor de rutină, mari consumatoare de timp şi resurse, către maşini din ce în ce mai inteligente şi cu posibilităţi de comunicare mai mari.

Marile mutaţii economice, determinate de progresul tehnologic, impun schimbări fundamentale de atitudine a actorilor prezenţi pe scena activităţii economice.

Până de curând, numărul concurenţilor (într-un anumit segment al pieţei) era mic, cu localizare geografică restrânsă, având la dispoziţie o gamă redusă de tehnologii, disponibile la preţuri mari şi utilizate timp îndelungat. Deţinerea acestor tehnologii oferea avantaje competitive pe termen lung şi impunea durate mari de viaţă ale produselor realizate, clasificând producătorii în: pionieri, urmăritori şi întârziaţi.

Treptat şi, în special, după 1990, numărul concurenţilor devine mare, cu localizare geografică extinsă (uneori – pe întreg globul), putând să aleagă dintr-o gamă largă de tehnologii, la preţuri accesibile. Deţinerea acestor tehnologii oferă avantaje competitive pe termen scurt, respectiv produse cu durată de viaţă mică şi avantajul competitiv este menţinut printr-o activitate permanentă de inovare. Noile tehnologii informatice, de comunicare, precum şi cele influenţate de progresul acestora, globalizarea activităţilor şi pieţelor, reformele structurale şi procesele permanente de inovare, sunt prezente în ţările dezvoltate economic. Ele constituie o şansă pentru accelerarea dezvoltării economice şi în ţările în curs de dezvoltare.

Permeabilitatea întreprinderii, piatra unghiulară a managementului

Modul clasic de organizare a întreprinderii este cel structurat pe mai multe niveluri manageriale, datorat în bună măsură şi capacităţii reduse de comunicare între diferitele entităţi ale organizaţiei.

Astăzi, mijloacele de comunicare puse la dispoziţie de noile tehnologii, dar şi o serie de factori externi întreprinderii, determină permeabilizarea graniţelor între entităţile organizatorice tradiţionale.

Permeabilitatea în interiorul întreprinderii se realizează prin reducerea nivelurilor manageriale, distribuirea competenţelor şi responsabilităţilor, şi organizarea activităţii pe baza reunirii competenţelor în echipă şi orientarea către proces.

Permeabilitatea în exteriorul întreprinderii are în vedere fluidizarea tuturor schimburilor, în primul rând prin comunicare - cu clienţii, furnizorii, canalele de distribuţie, aliaţii şi partenerii, precum şi extinderea ariei de acţiune de la nivelul local sau regional la cel global.

Permeabilitatea întreprinderii permite realizarea alianţelor strategice şi dobândirea avantajului competitiv, a poziţiei de pionier, pentru toţi participanţii.

Cercetare, dezvoltare, inovare

În interiorul întreprinderii, permeabilizarea structurii organizatorice impune adoptarea conceptului de "concurrent engineering" - ingineria paralelă. Interacţiunile între aspectele tehnologice, economice şi comerciale, promovarea şi desfacerea produsului sunt luate în considerare, alături de caracteristicile tehnice şi funcţionale, încă din primele momente ale dezvoltării noului produs. Schimbările proiectului făcute într-o parte a procesului de concepţie se reflectă în toate celelalte părţi, obiectivul fiind realizarea unui produs cu caracteristici superioare, dorit de clienţi, oferit rapid pe piaţă şi realizat cu cheltuieli minime.

Echipa de produs poate fi nelocalizată, tehnologiile de comunicaţii şi cele informatice asigură mediul de lucru cooperativ, schimbul de informaţii de orice fel fiind accesibil tuturor membrilor echipei.

Excelenţa, poziţia de pionier, se obţine şi se menţine printr-un proces continuu de inovare. Tehnologiile informatice dau posibilitatea îmbunătăţirii permanente. Procesele de dezvoltare a produselor şi cele de producţie evoluează permanent, astfel că întreprinderea poate dezvolta şi produce mai repede şi mai bine. Factorul uman şi disponibilitatea acestuia pentru a înţelege, a schimba, a învăţa, a adapta, a inova, sunt esenţiale pentru succesul întreprinderii.

Proiectare asistată de calculator, proiectare pentru producţie, producţie asistată de calculator

Calculatoare din ce în ce mai perfecţionate şi pachete software dedicate unei diversităţi imense de produse permit crearea mediului virtual de concepere, dimensionare, modelare şi simulare a produsului, tehnologiei sau serviciului dorit, respectând principiile ingineriei paralele.

Utilizând programe de optimizare în etapele de modelare şi simulare, proiectul poate fi îmbunătăţit până la verificarea (simulată) a îndeplinirii tuturor condiţiilor impuse, inclusiv cele de funcţionare în condiţii extreme. În fazele iniţiale ale dezvoltării produsului, proiectarea asistată de calculator (CAD – Computer Aided Design) nu introduce constrângeri de ordin tehnologic. Imediat ce este posibilă implicarea echipelor de tehnologi, sunt impuse verificările şi modificările necesare pentru asigurarea compatibilităţii între produs şi tehnologiile disponibile: proiectare pentru fabricaţie (DFM – Design For Manufacturing) şi proiectare pentru încercări (DFT – Design For Testing). Mediul virtual în care a evoluat produsul permite realizarea corecţiilor necesare cu cheltuieli minime şi validarea soluţiei tehnice, a tehnologiilor de fabricaţie şi încercare. Durata de realizare şi introducere în fabricaţie a noului produs, cheltuielile făcute pentru aceasta, sunt mult mai mici decât în cazul procesului clasic (liniar şi secvenţial).

Sistemele de producţie asistată de calculator (CAM – Computer Aided Manufacturing) realizează transpunerea proiectului într-un produs real. Aceste sisteme realizează înterfaţa între mediu virtual de cercetare-dezvoltare şi lumea reală.

Sistemele CAM au diversitatea tehnologiilor de execuţie: de la operaţii de turnare sau forjare până la linii robotizate de montare complexă. Organizarea liniilor de frabricaţie CAM are în componenţă şi facilităţi pentru verificarea şi evitarea coliziunilor, vizualizare şi editare, interfaţă cu operatorii, interfeţe cu sistemele CAD, etc. Realizarea fizică a prototipului se poate face cu sistemele "rapid prototyping", prin tehnologii de polimerizare a unor răşini sub acţiunea unui fascicol laser, sau prin depunerea succesivă a unor materiale termoplastice printr-un principiu asemănător celui folosit de imprimantele "ink-jet".

Dacă se cere o calitate superioară a suprafeţelor piesei, este necesară o pregătire de fabricaţie de serie foarte scurtă – "rapid tooling", realizată prin prelucrarea pe maşini cu comandă numerică a matriţelor necesare, din materiale plastice tratate special.

Nu am amintit pachetele software pentru măsurări, încercări, supraveghere, gestiunea magaziilor de materiale şi a stocurilor, planificarea producţiei, etc., toate acestea configurând un mediu informatic integrat întreprinderii, în care componentele software comunică între ele şi interacţionează cu entităţile hardware (calculatoare, diverse tipuri de maşini şi aparate, achiziţii de date etc), chiar dacă acestea nu sunt localizate în întreprindere şi folosirea lor este rezultatul diverselor parteneriate sau alianţe. Tehnologiile de telecomunicaţii sunt cele ce realizează interconectarea acestor entităţi şi asigură transferul uriaşei cantităţi de informaţii generate în ciclul de viaţă al produsului.

Capitolul 6. Noile paradigme manageriale şi tranziţia către întreprinderile viitorului

6.1. Necesitatea şi oportunitatea remodelării întreprinderii

În condiţiile marilor mutaţii survenite în mediul afacerilor în ultimul deceniu, a devenit tot mai evident faptul că modelul, conceptul clasic taylorian al întreprinderii şi evoluţiile posibile, în acest cadru tradiţional, ale metodelor şi tehnicilor manageriale, nu mai pot asigura funcţionarea eficientă a întreprinderii în noul context economic, tehnologic şi social.

Organizarea ierarhică, separarea activităţilor pe funcţii şi compartimente bine delimitate, diviziunea pronunţată a muncii în operaţii repetitive, s-au dovedit a fi frâne, bariere de netrecut în calea inovării, creativităţii, flexibilităţii, rapidităţii şi a excelenţei competenţei tehnologice, care constituie caracteristicile principale ale competitivităţii întreprinderilor în noul mediu de afaceri.

Într-adevăr, metodele şi tehnicile propuse de managementul schimbării, dezvoltat şi aplicat în întreprinderi în cadrul limitelor modelului clasic al întreprinderii, nu au condus la rezultatele scontate. Orientarea acestor metode către inducerea graduală (drumul neted spre schimbare), în etape succesive (întâi la nivelul strategiilor, apoi la nivelul mentalităţilor şi al culturii întreprinderilor) şi pe baza unor analize profunde şi detaliate, s-a dovedit ineficientă în condiţiile discontinuităţilor, schimbărilor rapide şi "caleidoscopice" din mediul real.

Confruntarea cu rezultate financiare slabe în multe firme "de tradiţie", cu nemulţumiri ale clienţilor şi ale salariaţilor, care le-au dus, deseori, în pragul falimentului, a făcut ca din ce în ce mai multe companii să treacă la o regândire totală a modului lor de lucru.

Astfel, în practica întreprinderilor, în domeniul conceptelor, metodelor şi tehnicilor manageriale, în domeniul abordărilor teoretice ale dezvoltării viitoare a întreprinderii au apărut orientări noi, schimbări de paradigme, noi curente manageriale. Aplicate în practica multor întreprinderi, acestea au condus la schimbări majore privind structurile, sistemele de elaborare a deciziilor, modului de organizare şi conducere a activităţilor, a sistemelor de răspunderi şi de relaţii de muncă.

Fiecare dintre aceste noi orientări în gândirea managerială evidenţiază şi pune în valoare noi modalităţi şi căi de utilizare şi valorificare a resurselor din întreprinderi. Ele utilizează, în acest scop, oportunităţile oferite de dezvoltările din domeniul informaţiei, al comunicaţiilor, al automatizării proceselor de producţie şi conducerii acestora; de creşterea intensităţii rolului cunoştinţelor în procesele de producţie ca rezultat al dezvoltării rapide a ştiinţei şi tehnologiei în toate domeniile; de tendinţa de convergenţă a tehnologiilor în condiţiile revoluţiei informaţionale – oportunităţi pe care le integrează în mod creator în concepţia managementului întreprinderii.

6.2. Noile paradigme şi curente manageriale

Judecând după amploarea impactului lor asupra transformării întreprinderii şi după noutatea viziunii pe care o generează principalele concepte noi şi curente manageriale, care stau la baza procesului în curs de remodelare a întreprinderii şi pe baza cărora poate fi prefigurată întreprinderea viitorului, pot fi considerate a fi următoarele: procesul de reengineering, conceptul de învăţare organizaţională (organizational learning), conceptul de întreprindere flexibilă, conceptele de reţea holonică şi întreprindere virtuală, precum şi conceptele de împuternicire (empowerement) şi cel de echipă autocondusă.

Procesul de reengineering (Business Process Reengineering - BPR) urmăreşte regândirea fundamentală şi reconceperea structurilor, a organizării, a întregii activităţi a întreprinderii, pe baza recompunerii proceselor prin care întreprinderea transformă imput-urile în output-uri cu valoare pentru client.

Fragmentarea pronunţată a acestor procese în întreprinderea tradiţională, rezultată din diviziunea muncii în operaţii simple, specifică modelului clasic taylorian al întreprinderii, consumul de timp şi de muncă necesar pentru coordonarea acestora, constituie bariere în calea creşterii rapidităţii, calităţii, flexibilităţii şi inovării proceselor. Eliminarea acestor bariere prin procesul de reengineering a condus, în multe întreprinderi, la rezultate spectaculoase.

Temele de bază ale acţiunii de reengineering sunt, aşadar, următoarele:

- aducerea în prim plan a proceselor care constituie activitatea întreprinderii, gândirea lor în ansamblu, ca un tot unitar, cu o singură echipă răspunzând de întreg procesul de la input la output, fără a fărâmiţa atribuţiile între diversele compartimente tradiţionale (este oarecum, la altă scară, în alte condiţii, o revenire la modul de lucru al meşteşugarului individual, care, singur sau cu ajutoarele sale, avea răspunderea întregului proces de producţie);

- ambiţia de a obţine rezultate care să fie mai mari cu zeci de procente (80-100%) faţă de cele care s-ar putea obţine prin îmbunătăţiri minore (şi la care ar putea ajunge şi firmele concurente);

- sfărâmarea, anularea tuturor vechilor concepţii privind specializarea, delimitarea activităţilor şi coordonarea în timp;

- utilizarea creatoare a tehnologiei informatice.

Utilizarea creatoare a tehnologiilor informatice în contextul reengineering-ului permite, pe de o parte, eliberarea forţei de muncă de operaţiile de rutină şi concentrarea acesteia asupra problemelor de ansamblu ale proceselor (prin noile sisteme şi tehnici de asistare prin calculator a proiectării, a ingineriei tehnologice şi a proceselor de fabricaţie) şi, pe de altă parte, coordonarea eficientă şi rapidă a activităţilor pe ansamblul proceselor, chiar şi în cazurile în care procesele sunt realizate în unităţi amplasate la distanţă (pe baza tehnologiilor de comunicaţie multimedia şi a reţelelor de calculatoare ca, de exemplu, poşta electronică, transferul de date, videoconferinţele, lucrul în comun pentru managementul proiectelor - groupware / workflow -, lucrul în comun simultan pe acelaşi model - shared information use).

Pentru clarificarea noutăţii conceptului de reengineering, este util de precizat, în continuare, ce nu este reengineering:

Nu este o simplă introducere a informaticii pentru a reduce numărul angajaţilor.

Nu este o îmbunătăţire a sistemelor informatice deja utilizate în întreprindere, sisteme computerizate, sofisticate, dar care automatizează procese învechite.

Nu înseamnă restructurare sau reducere de personal; aceasta ar însemna doar să produci mai puţin cu mai puţin, dar reengineering înseamnă că produci mai mult cu mai puţin.

Nu înseamnă reorganizare, nici aplatizarea organigramei – deşi, prin reengineering, se obţine şi o structură mai plată. Nu structura organizatorică a întreprinderii este cauza problemelor actuale, ci structura proceselor întreprinderii. Atât timp cât procesele sunt fragmentate, birocraţia este absolut necesară pentru a asigura reunirea fragmentelor de procese într-un produs finit unitar. Dacă prin reengineering procesele nu mai sunt fragmentate, firma se poate descurca şi fără birocraţie.

Reengineering nu este acelaşi lucru nici cu managementul calităţii totate (TQM) sau orice acţiune pentru îmbunătăţirea calităţii, deoarece acestea acţionează asupra proceselor deja existente. Numai atunci când, prin reengineering, procesele sunt regândite, reproiectate, înlocuite cu altele noi, aceste programe de calitate se dovedesc realmente utile, perfecţionând şi îmbunătăţind procesul reproiectat. De asemenea, este de menţionat că, spre deosebire de doctrina “îmbunătăţirii continue”, promovată de TQM şi char de sistemul de standarde ISO 9000, reengineering-ul promovează îmbunătăţirea radicală, prin schimbarea şi refacerea ansamblului proceselor.

Definirea conceptului de proces de afaceri (sau proces lucrativ) prezintă o importanţă deosebită pentru realizarea cu succes a procesului de reengineering.

Creatorii noţiunii de reengineering, M. Hammer şi J. Champy, definesc procesul de afaceri ca fiind o colecţie de activităţi care preiau una sau mai multe intrări şi creează la ieşire ceva care are valoare pentru client. Ei consideră organizarea pe procese ca fiind caracteristica principală a întreprinderii secolului XXI.

Procesul de afaceri definit în cadrul reengineering-ului reprezintă o extindere a conceptului clasic de proces de transformare a resurselor în bunuri şi servicii. Reengineering-ul se referă la transformarea la nivelul întregii organizaţii, nivel la care se pot distinge patru procese de afaceri, ilustrate în fig. 6.1, şi anume: procesul fluxului strategic, procesul serviciilor către client, procesul fluxului operaţional, procesul fluxului administrativ.

Fluxul strategic	Afacerea	Strategia de marketing	Strategia de fabricaţie	Infrastructura	Dezvoltarea planurilor tactice
Servicii către client	Vânzările		Managementul comenzilor		Transportul
Fluxul operaţiilor	Controlul producţiei	Realizarea producţiei	Întreţinerea şi verificarea facilităţilor	Controlul statistic	Managementul materialelor
Fluxul administra-tiv	Sănătate şi securitate	Conducerea calităţii	Resursele umane	Managemen-tul financiar

Fig. 6.1. Business Processes

Reengineering-ul face necesară luarea în considerare a naturii agregate a proceselor de afaceri. Apare necesitatea unei structurări ierarhice, la fel cum conducerea proiectelor solicită o procedură similară în vederea stabilirii sarcinilor. O astfel de propunere de structurare este următoarea:

Elemente ale procesului - care sunt entităţi majore în care procesul unei afaceri poate fi mai bine descompus şi organizat.

Activităţi ale elementelor procesului - care sunt entităţi ale procesului stabilite pentru o conducere mai uşoară .

Sarcini ale activităţilor, respectiv secvenţe operaţionale care pot fi repartizate celor care stăpânesc cel mai bine o anumită secvenţa de proces.

Punând în evidenţă, prin definiţia procesului de afaceri, valoarea pentru client a rezultatului acestuia, reengineering-ul conduce la dezvoltarea unui nou tip de relaţii furnizor - producător - client, bazate pe colaborare şi sprijin reciproc.

Se manifestă tendinţa de extindere a procesului de afaceri dincolo de graniţele întreprinderii, de integrare în cadrul unui aceluiaşi proces, supus reengineering-ului, a activităţilor dintr-un număr din ce în ce mai mare de unităţi productive de-a lungul lanţului de creare a valorilor, la integrarea orizontală a activităţilor.

Reengineering-ul preia şi dezvoltă conceptul de împuternicire (empowerement), lărgind răspunderea echipelor autoconduse la ansamblul procesului de afaceri şi accentuând astfel importanţa şi noul rol pe care resursele umane îl joacă în întreprinderea viitorului.

Reproiectarea întreprinderii prin procesul de reengineering conduce la transformări profunde ale modelului întreprinderii în raport cu modelul clasic conceput în abordarea funcţională.

O comparaţie care evidenţiază diferenţele între abordarea funcţională şi cea orientată către proces este prezentată în tabelul 6.1 şi fig. 6.2 şi 6.3.

Tabelul 6.1. Model pentru aprecierea comparativă a abordării

funcţionale faţă de cea de proces

Parametru	Orientarea funcţională	Orientarea proces
Structura organizaţională	Ierarhică Focalizată funcţional	Transferată Orientată proces
Procesul operaţional	Definită de funcţii Graniţe funcţionale Fluxuri discontinue Operaţii suboptimizate	Definită de proces Orientare client Fluxuri simplificate Optimizare pentru service client, costuri şi eficienţă
Personalul uman	Alocare funcţională Vedere limitată a clientului Separarea aptitudinilor specialiştilor Focalizare individuală	Alocare pe proces Orientare client Integrarea aptitudinilor Focalizare echipă
Tehnologia	Discretă pe funcţii Măsurarea obiectivelor funcţionale Contact pierdut cu planificarea şi controlul	Integrată în proces Baze pentru măsurarea în proces
Comunicarea	Orientare verticală	Orientare orizontală
Cultură	Limbaj al disciplinelor Feude funcţionale Diviziunea birou extra în faţă / birou minor în spate	Limbaj al serviciilor de livrare Focalizare client prin întregul proces Procesul domină

Fig. 6.2. Conducerea prin funcţii

Fig. 6.3. Matricea conducerii prin proces

Reengineering-ul a dominat preocupările privind creşterea competitivităţii întreprinderilor în perioada 1990-1996. El a fost aplicat pe scară largă în întreprinderi, conducând, în multe cazuri, la rezultate semnificative. În cadrul acestui curent managerial, au fost dezvoltate metode şi instrumente specifice pentru analiza, reproiectarea şi implementarea proceselor de afaceri, inclusiv pentru soluţionarea problemelor specifice întreprinderilor din domenii variate de activitate, chiar şi pentru organizaţiile din sectorul public. Din analiza impactului reengineering-ului asupra diferitelor discipline manageriale a reieşit că abordarea prin prisma proceselor de afaceri implică transformarea revoluţionară a acestora.

Date statistice publicate în literatură confirmă amploarea aplicării reengineering-ului. Sunt semnalate succese răsunătoare, dar şi unele eşecuri.

Sunt publicate date obţinute prin analiza efectuată asupra a şapte sute de întreprinderi din SUA, Canada şi Europa (din care zece mari corporaţii).

50% dintre acestea au raportat că au reproiectat (reengineered) cu succes multe din procesele întreprinderii, 28% au raportat că au reproiectat cu succes 1-2 procese şi doar 2% au declarat că încercările de reengineering au eşuat.

În timp ce, în 1990, doar 46% din întreprinderile analizate aveau unităţi descentralizate, în 1995 procentul a crescut la 58%.

Un studiu efectuat pe INTERNET, la sfârşitul anului 1996 - începutul anului 1997, asupra unor organizaţii cele mai diverse domenii - de la producători de automobile până la centre de sănătate a evidenţiat faptul că barierele care pot împiedica succesul acţiunilor de reengineering sunt identice, indiferent de domeniu sau proces. Şase aspecte s-au dovedit critice:

- sprijinul din partea managementului superior;

- alinierea la strategia organizaţiei;

- formarea unei echipe puternice;

- elaborarea unui studiu de caz pentru schimbarea propusă;

- conducerea efectivă a schimbării.

S-a atras atenţia şi asupra importanţei bunei pregătiri a acţiunii şi temeinicii instruiri (training) a echipei.

S-a considerat nerezolvată încă problema măsurării succeselor obţinute prin acţiunile întreprinse şi, deci, a recompensării corecte a celor care au elaborat proiectul.

Conceptele de întreprindere care învaţă (learning organization) şi de învăţare organizaţională (organizational learning - OL) reprezintă o nouă viziune a întreprinderii, care plasează în centrul atenţiei cunoştinţele şi procesele de învăţare specifice întreprinderii.

Aceste concepte s-au conturat în cadrul procesului de conştientizare a:

valorii cunoştinţelor specializate, imbricate în procesele şi rutinele de producţie din cadrul organizaţiilor, pentru găsirea soluţiilor de creştere a adaptabilităţii inovării şi a vitezei proceselor din întreprinderi;

rolului cunoştinţelor ca factor distinct de producţie şi a importanţei pe care fiecare dintre acestea le prezintă în creşterea ponderii pe piaţă în industriile bazate pe cunoştinţe.

Reţelele de calculatoare, metodele şi instrumentele de constituire, administrare şi acces simplu şi rapid la baze de date şi de cunoştinţe care se află într-un proces de continuă dezvoltare, scăderea continuă a costului acestor servicii, oferă întreprinderilor mijloacele necesare pentru a lucra şi a învăţa în comun.

Cunoştinţe specifice întreprinderii sunt considerate a fi toate acele cunoştinţe, abilităţi, deprinderi, rutine, practici, experienţe acumulate de către personalul organizaţiilor în toate activităţile şi la toate nivelurile ierarhice ale acesteia şi pe baza cărora sunt efectuate operaţiile, se desfăşoară procesele şi sunt luate deciziile care, în cele din urmă, permit organizaţiilor să funcţioneze competitiv.

Spre deosebire de cunoştinţele generale, calificabile şi uşor transmisibile, cunoştinţele specifice, necodificabile, se dezvoltă în interiorul firmei, în cadrul unui proces de învăţare bazat pe încercări afectate de erori şi constituie parte integrantă a evoluţiei şi culturii firmei. Acest tip de cunoştinţe, care se acumulează la nivelul tuturor proceselor şi operaţiilor efectuate, nu poate fi transferat cu uşurinţă nici în interiorul întreprinderii (de exemplu, între echipe, între niveluri de decizie) şi nici în afara ei, iar costul transferului este foarte ridicat.

Ansamblul cunoştinţelor specifice ale întreprinderii, care se constituie în baza de cunoştinţe a întreprinderii, este considerată ca fiind piatra de temelie pe care sunt construite şi pot fi dezvoltate capabilităţile firmei.

Baza de cunoştinţe a întreprinderii se modifică în cadrul proceselor de inovare din întreprindere, al evoluţiei ei ca răspuns la schimbările agresive din mediul extern.

În acest context, întreprinderea este privită ca un sistem care învaţă prin procese de învăţare specifice, care se desfăşoară la diferitele ei niveluri: la nivel individual, la nivelul grupurilor şi la nivelul ansamblului întreprinderii.

În lipsa unei definiţii cuprinzătoare şi unanim acceptate, pentru a explica conceptul de "învăţare organizaţională", se recurge la citarea următoarelor definiţii care descriu acest concept sub diferitele sale aspecte caracteristice, şi anume:

Sub aspectul învăţării adaptive [după Cynt şi Warch]: "orice organizaţie de complexitatea unei firme se adaptează la mediu la niveluri diferite. Ea îşi schimbă comportarea prin reacţii pe termen scurt la semnalele din mediu în conformitate cu anumite reguli bine definite. Aceste reguli de răspuns se schimbă şi ele, ca reacţii pe termen lung la schimbările mediului după alte reguli, mai generale, şi aşa mai departe. La un anumit punct în această ierarhie a regulilor de schimbare, regulile implicate se numesc reguli de învăţare.

Sub aspectul formării unor ipoteze comune [după Argyrio şi Schon]: "Învăţarea organizaţională apare atunci când persoane, acţionând după reprezentările lor proprii, detectează o potrivire sau o nepotrivire a rezultatelor aşteptărilor lor, care confirmă teoria curentă care descrie organizaţiile".

Sub aspectul dezvoltării bazei de cunoştinţe [după Duncan şi Weiss]: "Învăţarea organizaţională este ... procesul din cadrul organizaţiei prin care se dezvoltă cunoştinţele despre relaţia dintre acţiune şi rezultat şi despre efectul mediului asupra acestui rezultat".

Sub aspectul instituţional: "Organizaţia care învaţă este un sistem social viu, compus dintr-o reţea de structuri informaţionale şi de comunicare, în care persoanele ce o compun realizează, în mod individual sau în echipe, comenzile clienţilor".

Sub aspect funcţional, ca o concepţie de management: "Organizaţia care învaţă este baza tuturor strategiilor manageriale. Ea este un concept de management care produce decizii şi soluţii ale problemelor şi care este germenele schimbării".

Importanţa fundamentală a acestui nou concept constă în faptul că abordarea problemelor întreprinderii prin prisma învăţării organizaţionale deschide o nouă dimensiune în gândirea managerială şi uşurează găsirea de soluţii alternative.

Pentru valorificarea în practică a conceptului de învăţare organizaţională, se desfăşoară în prezent o intensă activitate de cercetare şi experimentare şi există deja unele rezultate privind: elaborarea unor noi modele de management al întreprinderii, optimizarea fluxurilor informaţionale şi a nivelurilor de elaborare a deciziilor, elaborarea de metode şi instrumente pentru valorificarea cunoştinţelor specifice existente, înţelegerea şi stimularea proceselor de învăţare organizaţională. Rezultatele acestor lucrări constituie elemente de bază ale dezvoltării în curs a două noi curente manageriale: managementul cunoştinţelor şi managementul proceselor de învăţare.

Focalizarea atenţiei asupra importanţei cunoştinţelor şi a proceselor de învăţare a condus la lărgirea cadrului analizei strategice a întreprinderii. Ca resurse cheie sunt avute în vedere nu numai tehnologiile sau competenţele (care includ tehnologiile, dar şi procesele de afaceri pe care se bazează întreprinderea); sunt considerate "cheie" capabilităţile, care cuprind, pe lângă competenţe, şi capacitatea întreprinderii de a inova, de a genera prin învăţare noi tehnologii şi noi procese de afaceri.

Procesul de învăţare realizat în întreprinderi este considerat un element cheie pentru construirea şi dezvoltarea capacităţilor tehnologice. Succese semnificative din domeniul creşterii competitivităţii au fost obţinute în ţările în curs de dezvoltare de acele firme care, importând tehnologie, nu s-au limitat la utilizarea pasivă a acesteia, ci s-au angajat într-o activitate de inovare şi dezvoltare, folosind know-how-ul şi resursele locale în cadrul unui proces de învăţare, bazat pe încercări şi pe erori.

Surse de informaţii importante pentru procesul de inovare prin învăţare se găsesc nu numai în interiorul întreprinderii, ci şi în afara ei. Astfel, procesul de învăţare intra-întreprindere este completat prin relaţii de învăţare inter-întreprinderi, care se pot constitui într-o "reţea de învăţare".

Creşterea competitivităţii firmei prin procesele de inovare prin învăţare tinde să fie cumulativă. Experienţele de învăţare din trecut "pavează drumul" şi condiţionează direcţiile pentru procesele ulterioare de inovare prin învăţare. Mai mult, în întreprindere, pe baza experienţei anterioare, se pot forma "specialişti în învăţare" şi, prin aceasta, întreprinderea poate să "înveţe să înveţe".

Dat fiind caracterul localizat şi cumulativ al proceselor de învăţare, firmele pot avea căi divergente de inovare. Aceasta se reflectă în diferenţele observate între nivelurile de productivitate realizate în cadrul aceleiaşi industrii. Se poate afirma că şi competitivitatea întreprinderilor depinde de eforturile de învăţare din trecut şi de mediul tehnologic şi economic în care se dezvoltă.

Reţele de învăţare interorganizaţionale au fost utilizate de marile companii internaţionale încă din anii ’80, în scopul transformării capabilităţilor existente şi pentru crearea de noi capabilităţi, prin dezvoltarea de legături în domeniul cunoştinţelor.

De asemenea, în marile companii internaţionale sunt utilizate, în practica curentă, baze de cunoştinţe specifice firmei. Ele sunt realizate în cadrul reţelelor de calculatoare proprii sub forma unor ansambluri de baze de date referitoare la vânzări, marketing, informaţii tehnice, informaţii juridice, resurse de învăţare etc. Aceste cunoştinţe pot fi utilizate simplu, direct şi rapid, prin terminalele reţelei, de către angajaţii firmei din toate ţările în care aceasta îşi desfăşoară activitatea.

Conceptul de întreprindere flexibilă derivă din experienţa practică a unor întreprinderi novatoare. El a fost elaborat pe baza unui amplu studiu recent al caracteristicilor unor organizaţii din domeniul industriei informatice din Silicon Valley - California.

Principalele capabilităţi ale întreprinderii flexibile sunt considerate a fi următoarele:

· Agilitatea - capacitatea de a se mişca repede, de a-şi schimba direcţia pentru a obţine un avantaj sau de a evita un pericol. Această capabilitate facilitează răspunsul rapid, reducerea ciclului de dezvoltare a produselor şi permite redefinirea poziţiei şi reorientarea în cadrul soluţionării unor probleme cu caracter dinamic, cum ar fi: achiziţiile, introducerea de noi produse, probleme de proceduri legale.

· Versatilitatea - capacitatea de a realiza lucruri diferite şi de a folosi capabilităţi diferite în funcţie de necesităţile impuse de situaţie.

· Robusteţea şi elasticitatea - capacitatea de a rezista la şocuri şi de a reveni în cazul unor dezastre la o funcţionare normală, fără a rămâne cu tare majore.

Principalele caracteristici distinctive ale întreprinderii flexibile rezultă din nevoia de a face faţă tensiunilor organizaţionale majore cu care sunt în prezent confruntate organizaţiile (v. tabelul 6.2) şi sunt următoarele:

· Multipolaritate - lipsa unui centru unic de decizie şi funcţionarea mai apropiată de un sistem federativ, de o "constelaţie" de unităţi independente, având capabilităţi specifice, care se bazează una pe cealaltă şi care se află cu centrul coordonator în relaţii de tipul de la egal la egal.

Tabel 6.2. Dileme organizaţionale

Conducere	Autonomie
Orientare către scop	Inovarea
Produse globale	Reţele locale
Evitarea paralelismelor	Răspuns rapid
Timpul de lansare pe piaţă	Produsele viitoare
Performanţe curente	Viziune pe termen lung

· Sisteme duale de organizare - care sunt, în acelaşi timp, structurate şi haotice, şi sunt proiectate pentru a realiza un echilibru între stabilitate, pe de o parte, şi flexibilitate, pe de altă parte. Componenta structurată reprezintă substratul unei structuri formale care se schimbă periodic şi oferă un mecanism formal pentru gruparea abilităţilor, a activităţilor şi asistă activitatea de raportare. Acestei componente i se suprapun structuri temporare (echipe pe proiecte, grupuri multifuncţionale), care se modifică rapid şi dau caracterul aparent haotic al organizaţiei.

· Orientare către "linia frontului" - grupurile de sprijin (staff-ul din vechea strcutură clasică) nu mai au un rol consultativ, ci au responsabilităţi de tip antreprenorial, preponderente fiind acţiunile orientate către rezolvarea problemelor şi nu numai consultanţa privind soluţiile de rezolvare.

· Viziune cosmopolită - care să încorporeze valori şi comportamente din diferite culturi şi să integreze valorile organizaţiei (care reflecta cultura locală a firmei) într-o perspectivă mai largă, care se adaptează la punctele de vedere diverse ale clienţilor personalului şi competitorilor globali).

· Orientare către capabilităţi diverse şi personal multi-talentat - care să favorizeze dezvoltarea şi valorificarea versatilităţii personalului prin expunerea acestuia la diferite experienţe profesionale.

· Delimitare semipermeabilă a organizaţiei - care să favorizeze colaborarea cu exteriorul în cele mai diverse forme. Diferitele forme de alianţe şi parteneriate sunt considerate ca fiind o nouă formă hibridă de organizaţie, care oferă un mecanism capabil să asigure folosirea în comun a unor capabilităţi complementare şi care permite realizarea de cicluri de producţie scurte, reducerea riscurilor şi asigură flexibilitate strategică.

O comparaţie între atributele specifice modelului clasic al întreprinderii şi noul model al întreprinderii flexibile este prezentată sintetic în tabelul 6.3.

Tabel 6.3. Atributele organizaţiei. O comparaţie

Modelul tradiţional	Modelul flexibil
Centru unic	Centre multiple
Autonomie	Centre de competenţă
Activităţi independente	Unităţi interdependente
Integrare verticală	Alianţe multiple
Structură uniformă	Structuri diverse
Concepţie parohială	Concepţie cosmopolită
Accentul pe eficienţă	Accentul pe flexibilitate

Conceptele de întreprindere virtuală şi de reţea holonică au fost dezvoltate în cadrul preocupărilor teoretice privind evoluţia întreprinderilor şi elaborarea de modele ale întreprinderii viitorului.

În cadrul acestor noi modele, întreprinderea dispare ca entitate reală, dispar atributele sale fizice (ca, de exemplu, clădiri, terenuri, etc) şi funcţiile sale juridice de coordonare. Ea este înlocuită de un sistem de relaţii, de la egal la egal, între nuclee de capabilităţi autonome, legate printr-o reţea de comunicare. Sistemul de relaţii dintre aceste nuclee de competenţe se bazează pe încredere totală şi sprijin reciproc. Astfel, întreprinderea se transformă din entitate reală în entitate virtuală.

Conceptul de reţea holonică este definit ca fiind un grupaj de afaceri (businesses) care, acţionând într-o manieră integrată şi organică, este capabil să se configureze singur şi să dirijeze fiecare oportunitate de afaceri pe care o prezintă un client. Fiecare dintre afacerile din reţea furnizează o altă capabilitate şi este denumită holon. Cuvântul holon nu apare în dicţionarele de specialitate, deşi este un cuvânt apărut în literatura de profil încă din 1967. Autorul acestui nou termen este Arthur Koestler. El l-a introdus pornind de la cuvântul grecesc holos, care semnifică întregul şi o parte dedusă din acesta. Koestler a scris despre operaţii ale sistemelor în interiorul acestora, dar, în cadrul conceptului actual de reţea holonică, s-a ales cuvântul holon pentru a simplifica conceptul şi a descrie procese în interiorul altor procese.

Fiecare configuraţie a capabilităţii de proces în interiorul unei reţele holonice este denumită întreprindere virtuală. Prin combinarea esenţei competenţelor mai multor holoni consideraţi individual în cadrul reţelei, fiecare întreprindere virtuală este mai puternică şi mai flexibilă decât oricare dintre membrii participanţi consideraţi separat.

Fiecare afacere într-o companie virtuală este aleasă datorită excelenţei sale.

Companiile virtuale formează o echipă în care membrii nu negociază costurile - acestea fiind predeterminate prin formula de calcul a reţelei holonice. Într-o asemenea formulă, orice plus de valoare adăugată valorează un procent dat din preţul final de vânzare, preţ care este decis de piaţă. Toţi holonii din cadrul reţelei cad de acord asupra unui set de de reguli de proiectare (design rules), care, la rândul lui, permite utilizarea flexibilă a capabilităţii întregului sistem (worldwide capability).

În cadrul reţelelor holonice, miezul procesului afacerilor nu este numai optimizat, doar pentru a determina şi furniza punctele de la care se poate vorbi de eficienţă în valoarea oferită clienţilor, ci este vorba de reluarea procesului de reengineering pentru fiecare nouă comandă care apare. Reţelele holonice şi companiile virtuale care le formează sunt un răspuns operaţional practic pentru toate afacerile ai căror clienţi caută produse şi servicii dedicate lor (customized).

Aceste elemente, care preced stadiul de consumator (în engleză consumer), au fost denumite generic presumer şi predefinesc esenţa performanţei procesului de afaceri, performanţă care poate fi obţinută prin şi de către reţeaua holonică. Această esenţă, în cadrul companiilor virtuale, se întinde mult dincolo de graniţele holonilor individuali, iar, prin definiţie, aceştia satisfac cerinţele consumatorilor privind costul, calitatea, viteza, inovaţia sau service-ul. Astfel, business-ul în cadrul unei întreprinderi holonice poate acţiona ca o pârghie pentru relaţiile dintre clienţi, maximizând limitele şi conducând la obţinerea unor performanţe ale afacerii superioare.

Operarea în cadrul unei reţele holonice prezintă mai multe avantaje, dintre care se pot menţiona:

Capacitatea de a acţiona ca o pârghie

Viteza

Flexibilitatea

Partajarea riscului

Independenţa

Rapiditatea dezvoltării şi a creşterii profitului

Sustenabilitatea din partea clienţilor

Cerinţele de capital mai mici

Recunoaşterea rapidă a greşelilor

Creşterea abilităţii de a fi implicat în schimbări inevitabile.

Se poate identifica o largă diversitate de reţele holonice, ce se pot încadra într-unul din tipurile menţionate în continuare:

Reţelele verticale

Acest tip este cel mai apropiat percepţiei noastre asupra unui lanţ de livrare tradiţional. În acest tip de reţea, în mod obişnuit, un nod adaugă valoare unui obiect, transferându-l unui alt nod, care la rândul lui adaugă valoare şi aşa mai departe, pe lanţul valorii. În interiorul companiilor virtuale există unele diferenţe faţă de modelul tradiţional, cele mai reprezentative exemple regăsindu-se în industria componentelor pentru autovehicule.

Reţelele orizontale

Acestea sunt reţele în care toate nodurile au aceeaşi competenţă şi partajează această capacitate înainte şi înapoi. Acest tip de reţea se regăseşte cu precădere în industria de textile şi îmbrăcăminte. Aici, marile companii producătoare comandă mari cantităţi de articole, mai mult decât ar putea livra oricare din subcompaniile care ar obţine contractul. Pentru a rezolva solicitarea, apare cedarea unei părţi a comenzii chiar către companii concurente, relaţia creată fiind reciprocă într-un grup de astfel de mici companii.

Reţelele regionale

Sunt specifice unor anumite zone economico-geografice, cum ar fi de exemplu nordul Italiei, fiind create de grupuri largi de mici companii. O companie are în medie 45 de angajaţi şi, pentru a rezolva comenzi de orice mărime, aceste companii formează un parteneriat strâns unele cu altele. În timp, se ajunge la o specializare pe componente mici, ca elemente separate ale lanţului valorii. Sunt comune pentru companii din industrii ca cele ale îmbrăcăminţii sau bijuteriilor, sau chiar din agricultură.

Reţelele de tip în afara necesităţii

Aceste reţele sunt cel mai adesea populate de companii mici, care nu au capital suficient pentru a dezvolta singure o piaţă sau un produs. Ele se pot reuni atunci într-un grup compus din câteva asemenea companii, pentru a dezvolta un sistem comun drept inimă a activităţii lor comune, cum ar fi, de exemplu, dezvoltarea unui sistem de prelucrare CNC[9].

Reţelele autopromoţionale

Acestea sunt constituite din companii care reprezintă noduri singulare de competenţă, dar care caută parteneri reprezentaţi prin alte noduri. Aceste companii trăiesc sau mor, după cum cum posedă abilitatea de a rezista ca noduri într-o asemenea reţea.

Reţelele de legături în domeniul cunoştinţelor

Aceste reţele includ, pe lângă diferite companii, şi alte nuclee de competenţă în domeniul cunoştinţelor ca, de pildă, universităţi, asociaţii profesionale, firme de consultanţă etc.

Sistemele holonice organice sunt sisteme naturale care posedă vitalitate, structură şi scop. Ele sunt capabile să se adapteze şi să reacţioneze la stimuli externi. Există mii de exemple de astfel de sisteme organice în natură şi deja se poate aprecia că ele pot oferi multe analogii cu sistemele de afaceri. Prin identificarea sistemului holonic din natură şi prin studierea lui s-a descoperit că modelul acestuia este aproape direct aplicabil sistemelor de afaceri. Se apreciază că, în viitor, ideile pentru sistemele de afaceri vor fi găsite mai degrabă în natură, decât în minţile teoreticienilor din şcolile academice.[10] Deşi ideea aplicării sistemului holonic la afaceri ar putea părea futuristă, existenţa în mod curent deja aplicată în natură reprezintă un argument incontestabil. Reţelele holonice pentru afaceri evidenţiază, de altfel, chiar o serie de caracteristici similare sistemelor holonice organice, cum ar fi, de exemplu, aceeea de a evolua continuu prin interacţiune cu mediul înconjurător. S-ar putea afirma, însă, că şi companiile neconsiderate într-un sistem holonic evoluează în concordanţă cu mediul, în speţă piaţa. Dar se apreciază că gradul de flexibilitate şi viteza de răspuns care se regăseşte la reţelele holonice este cu un ordin de mărime mai mare.

Reţele de tip holonic se dezvoltă, din ce în ce mai mult, în practica întreprinderilor în cadrul marilor companii internaţionale, precum şi ca urmare a procesului de intensificare a colaborării dintre întreprinderi de diferite dimensiuni, în cadrul unor forme şi structuri variate de asociere. Performanţele realizate de aceste reţele sunt încă departe de a se apropia de cele prevăzute în modelele teoretice, în special datorită limitărilor, prezente încă, ale performanţelor sistemelor de comunicaţii practic utilizabile, precum şi barierelor existente în realizarea sistemului ideal de relaţii care să permită autoadaptarea, în condiţii optime, la specificul diferitelor oportunităţi de afaceri.

Conceptele de împuternicire (empowerement) şi cel de echipă autocondusă (self directed team) reprezintă elementele definitorii ale unei noi viziuni "antropocentrice" asupra întreprinderii, în cadrul căreia lucrătorului, echipei autoconduse le revine un rol determinant, esenţial, în realizarea proceselor din întreprindere şi, deci, a performanţelor acesteia.

Prin împuternicire, lucrătorilor li se conferă responsabilităţi şi putere de decizie privind realizarea curentă a procesului de producţie. Prin aceasta sunt eliberate şi utilizate energiile creatoare ale participanţilor direcţi la procesele din cadrul întreprinderii, cărora li se oferă condiţiile şi motivaţia de a-şi utiliza şi dezvolta cunoştinţele şi abilităţile profesionale, spiritul de iniţiativă şi de auto-organizare de care aceştia dispun. Creşte astfel substanţial implicarea lucrătorilor în realizarea obiectivelor întreprinderii şi, în acelaşi timp, satisfacţia acestora rezultată din muncă.

Conceptul de echipă autocondusă descrie forma de organizare considerată a fi cea mai eficientă pentru împuternicirea lucrătorilor. Echipa autocondusă este constituită dintr-un grup de lucrători policalificaţi şi buni profesionişti, între care relaţiile de muncă sunt de la egal la egal, şi care realizează atât procesul de muncă, cât şi managementul de zi cu zi al procesului de producţie. Ei decid în comun asupra repartizării sarcinilor de muncă, planifică şi programează munca, iau decizii şi întreprind acţiuni privind producţia şi soluţionarea problemelor care pot apare. Echipa poate decide, de asemenea, asupra angajărilor şi concedierilor, apreciază contribuţia membrilor săi la rezultatele obţinute, precum şi necesităţile de perfecţionare profesională a lucrătorilor care o compun.

Echipa autocondusă preia multe dintre atribuţiile maiştrilor şi managerilor de proces, eliberându-i pe aceştia de sarcinile operative. Managerilor de producţie le revine astfel un nou rol, un nou set de responsabilităţi, şi anume:

proiectarea şi reproiectarea (reengineering-ul) proceselor de producţie;

îndrumarea, antrenarea (coaching) membrilor echipei;

rolul de puncte de contact pentru furnizori şi clienţi;

sprijinirea echipei în asigurarea accesului la diferitele tipuri de resurse necesare, inclusiv la resursele de perfecţionare profesională;

sprijinirea echipei în coordonarea eforturilor acesteia cu cele ale altor echipe sau unităţi din cadrul organizaţiei.

Succesul activităţii echipelor autoconduse implică dezvoltarea capacităţilor lucrătorilor în următoarele direcţii:

calificării şi policalificării profesionale (munca în echipe încurajează rotaţia job-urilor în cadrul echipei), la nivelul necesar performanţelor cerute de job-uri;

abilităţilor de comunicare şi negociere necesare pentru asigurarea interacţiunii şi coeziunii în cadrul echipei;

abilităţilor privind identificarea şi soluţionarea problemelor şi realizarea perfecţionărilor necesare.

Utilizarea în practica întreprinderilor a conceptului de echipă împuternicită conduce la schimbări profunde în natura muncii şi în organizarea întreprinderii în raport cu modulele tradiţionale. Aceste schimbări sunt prezentate sintetic în fig. 6.4 şi tabelul 6.4.

Muncă necalificată		Muncă bazată pe cunoştinţe
Sarcini repetitive lipsite de conţinut		Inovaţii şi implicare
Munca individuală		Munca în echipe
Munca bazată pe funcţiuni		Munca în echipe
Calificare unică		Capacităţi multiple
Puterea şefilor		Puterea clienţilor
Coordonare de sus		Coordonare între egali

Fig. 6.4. Schimbări în natura muncii

Tabel 6.4. Schimbări revoluţionare în structura relaţiilor de muncă

Caracteristici specifice modelului tradiţional	De ce au triumfat în trecut	De ce nu mai corespund	Cu ce sunt înlocuite
Lanţ de conducere ierarhică	A facilitat instaurarea ordinii pe scară largă. Şefii asigurau ordinea prin dominarea subordonaţilor	Nu poate face faţă complexităţii. Dominaţia nu este cea mai bună cale pentru a stimula folosirea inteligenţei în organizaţii	Viziunea şi valorile echipelor autoconduse. Coordonarea laterală. Reţele informale. Libera întreprindere.
Specializarea organizaţiei pe funcţii	A produs eficienţă prin diviziunea muncii. Abilităţi focalizate	Nu poate asigura o comunicare intensivă între funcţiuni şi coordonarea continuă între egali la diferite niveluri	Specialişti cu abilităţi multiple şi calităţi antrepenoriale. Organizarea în reţele mediate prin piaţă.
Reguli uniforme	A creat un sentiment de echitate. A stabilit în mod clar puterea şefilor.	Este în continuare nevoie de reguli, dar de alte reguli.	Drepturi garantate. Instituţii bazate pe libertate şi comunitate.

continuă

Proceduri standard	Asigura o memorie organizaţională simplă. Oferea posibilitatea de a folosi muncitori necalificaţi. Menţinea vechile rutine.	Răspunde încet la schimbări. Nu poate face faţă în mod satisfăcător complexităţii. Nu permite dezvoltarea inter-conexiunilor.	Autodirecţionarea şi autoconducerea. Forţele pieţei şi ale comunităţii etice.
O carieră orientată către promovarea pe scara ierarhică.	Asigura loialitatea. Furniza continuitatea unei elite de manageri şi profesionişti.	Este nevoie de mai puţini manageri şi de mai multă forţă de muncă educată care aşteaptă promovarea; de aceea nu mai este loc suficient pentru avansări.	O carieră bazată pe creşterea competenţelor. O reţea de legături în creştere pentru a putea face mai mult. Plata muncii creşte pe măsura capabilităţilor.
Relaţii interpersonale	A redus forţa nepotismului. A ajutat conducătorii să se impună prin disciplină rigidă şi să impună decizii dure	Job-urile bazate pe cunoştinţe şi informaţie necesită relaţii mai profunde.	Relaţii interpersonale strânse. Opţiuni şi alternative. Orientare puternică către rezultate.
Coordonarea de sus	Asigura direcţionarea muncitorilor necalificaţi. Permitea supravegherea cerută de oboseala rapidă cauzată de joburile plictisitoare.	Angajaţii educaţi sunt pregătiţi pentru autoconducere.	Echipe autoconduse. Comunicare laterală.

Realizarea acestor schimbări a condus la o nouă viziune asupra managementului resurselor umane, la necesitatea redefinirii competenţelor aferente diferitelor job-uri, a metodelor de selecţie, apreciere, recompensare, instruire şi promovare a personalului, orientarea acestora către valorile şi cerinţele funcţionării cu eficienţă a echipelor autoconduse.

Încă din anii ’80, în multe întreprinderi s-a trecut la aplicarea în practică a conceptului de împuternicire şi la organizarea muncii în echipe autoconduse şi au fost elaborate şi perfecţionate metodele, tehnicile şi instrumentele manageriale necesare. Studiile efectuate privind eficienţa rezultatelor obţinute au constatat că în organizaţiile în care echipele autoconduse au fost organizate eficient s-au obţinut creşteri ale productivităţii muncii cu 50% sau mai mult, în condiţiile menţinerii sau chiar a reducerii costurilor de producţie.

Concepte şi curente manageriale apărute ulterior şi aplicate în anii ’90 au preluat şi dezvoltat conceptul de echipă autocondusă, lărgind şi redefinind rolul şi atribuţiile acesteia.

Astfel, în cadrul reengineering-ului, conceptul de proces a contribuit la definirea clară a:

sferei de cuprindere a activităţii echipei, atribuindu-i responsabilităţi la nivelul ansamblului unui proces de afaceri;

rezultatului urmărit de echipă, definindu-l ca fiind crearea de valori utile pentru client.

Conceptul de învăţare organizaţională a pus accentul pe importanţa în activitatea echipei a procesului de inovare prin învăţare, a valorii cunoştinţelor specifice şi necesităţii dezvoltării atente a acestora. Aceasta a condus la elaborarea unor noi tehnici manageriale pentru stimularea în cadrul echipei a proceselor de învăţare şi inovare.

Conceptul de întreprindere flexibilă a evidenţiat faptul că, pentru asigurarea adaptabilităţii întreprinderii, este necesară stabilirea unei legături strânse între munca echipelor şi oportunităţile de afaceri. Echipa se constituie pentru realizarea unui proiect de afaceri, contractul de muncă se încheie pe perioadă determinată de durata acestui proiect. În aceste condiţii, creşte considerabil autonomia lucrătorilor, cărora le revine în totalitate răspunderea pentru dezvoltarea profesională şi evoluţia carierei lor. Întreprinderea oferă lucrătorilor job-uri care reprezintă oportunităţi pentru valorificarea şi dezvoltarea capacităţilor şi carierelor lor individuale.

În condiţiile reţelelor holonice, echipa este constituită din lucrători aflaţi în "centre de capabilităţi", care pot fi constituite în cadrul unor unităţi distincte, amplasate la distanţă. În acest caz, membrii "tele-echipei" lucrează împreună prin intermediul metodelor şi tehnicilor informatice de comunicare, care permit desfăşurarea în comun, la distanţă, a activităţilor specifice procesului de care răspunde echipa.

În cadrul reţelelor holonice de anvergură internaţională sau chiar globale, care se dezvoltă, în special, în cadrul marilor companii internaţionale, membrii echipelor pot aparţine unor culturi foarte diferite. În aceste cazuri este necesară depăşirea barierelor culturale care împiedică comunicarea eficientă între membrii echipei şi, prin urmare, succesul activităţii acesteia. Metodele şi tehnicile care permit soluţionarea problemelor puse de colaborarea între persoane având sisteme de valori, mentalităţi şi comportamente diferite şi care, în acelaşi timp, să stimuleze valorizarea acestor diferenţe în procesele de învăţare prin inovare în cadrul echipelor, se dezvoltă în cadrul unei noi discipline manageriale: managementul diversităţii.

Împuternicirea lucrătorilor şi a echipelor, realizarea întreprinderii flexibile şi funcţionarea eficientă a reţelelor holonice impun asigurarea, în cadrul întreprinderii, a accesului liber la informaţii privind ansamblul activităţii acesteia. Metode, tehnici şi instrumente care să asigure accesul liber la informaţii şi care să protejeze, în acelaşi timp, secretul comercial, se dezvoltă în cadrul unui alt curent managerial nou, denumit "Open Book Management".

6.3. Tranziţia către întreprinderea viitorului

Pe baza examinării noilor concepte şi curente manageriale prezentate, se poate constata faptul că ele reprezintă viziuni asupra întreprinderii viitorului din unghiuri diferite, care se completează şi se potenţează reciproc.

Fiecare dintre aceste noi viziuni şi soluţii manageriale are, în prezent, susţinători entuziaşti şi critici severi. Există unanimitate de păreri numai în ceea ce priveşte necesitatea unor schimbări fundamentale. Moderaţii susţin că, în procesul de implementare a schimbărilor, o atenţie deosebită trebuie acordată păstrării tuturor acelor elemente care conduc la rezultate bune ale activităţii întreprinderii.

Se constată că, în anumite condiţii, atât introducerea unor schimbări fundamentale în întreprindere, cât şi refuzul de a iniţia schimbarea la momentul potrivit, pot conduce la eşec. Consecinţele acestor eşecuri pot fi, în cazul marilor companii internaţionale, acoperite de marile resurse financiare de care acestea dispun. În cazul întreprinderilor mai mici, ele au consecinţe grave: dispariţia acestor întreprinderi sau preluarea lor, sub diferite forme, de către companiile puternice aflate în expansiune, uneori – în condiţii care nu acoperă valoarea reală a afacerii, chiar dacă ea are un potenţial ridicat de dezvoltare.

Luând în considerare, pe de o parte, condiţiile foarte variate în care întreprinderile îşi desfăşoară activitatea, diferenţele între dimensiunile şi capabilităţile lor specifice, şi, pe de altă parte, diferenţele de opinie menţionate privind valoarea, eficienţa noilor concepte şi curente manageriale, nu se poate face încă o previziune asupra modului şi ponderii în care aceste noi tendinţe manageriale se vor integra pentru a configura întreprinderea viitorului.

Totodată, trebuie avut în vedere că, în cadrul schimbărilor rapide, caleidoscopice, care se manifestă atât în mediul economic, cât şi în sfera tehnologiilor, este foarte posibilă, s-ar putea spune – chiar previzibilă, apariţia, în viitor, a unor noi oportunităţi şi pericole, care să genereze direcţii noi în gândirea managerială, să se dezvolte noi concepte şi curente manageriale şi, prin urmare, noi viziuni asupra întreprinderii viitorului.

Astfel, nu se poate vorbi despre un model general definitoriu al întreprinderii viitorului şi, cu atât mai puţin, despre metode, tehnici, instrumente, despre "reţete" care să permită implementarea lui, să garanteze menţinerea unor performanţe acceptabile ale întreprinderii pe parcursul procesului de implementare a schimbării şi, în acelaşi timp, performanţe net superioare după implementarea schimbării.

Cunoaşterea noilor concepte şi curente manageriale, a impactului pe care l-a avut implementarea lor în contextul diferitelor întreprinderi, poate fi deosebit de util pentru constituirea unui cadru de reflecţii asupra dezvoltării întreprinderii şi căilor posibile de adaptare, prin schimbare, la evoluţia mediului de afaceri.

Pe de o parte, noile concepte şi curente manageriale deschid noi perspective privind evidenţierea, evaluarea corectă, căile de valorificare a resurselor, a capabilităţilor proprii ale întreprinderilor, oferind, în acele cazuri în care curentele manageriale generate de noile concepte s-au maturizat, metode, tehnici şi instrumente specifice pentru acestea. Ne referim, de exemplu, la evaluarea şi creşterea eficientă a nivelului la care se realizează în întreprindere procesele de afaceri, la evidenţierea şi valorificarea cunoştinţelor specifice întreprinderii, la potenţialul de inovare prin învăţare, la nivelul de valorificare a potenţialului resurselor umane.

Pe de altă parte, o nouă perspectivă pentru reuşita întreprinderii este deschisă de evidenţierea rolului pe care îl poate avea în valorificarea pe piaţă a propriilor capabilităţi, prin crearea şi dezvoltarea unor reţele de legături în domeniul producţiei, dar şi al cunoştinţelor, prin colaborarea cu alte nuclee de competenţă (alte întreprinderi, universităţi, asociaţii profesionale, firme de consultanţă etc.). În această direcţie, pot fi utilizate, în elaborarea strategiilor de dezvoltare a întreprinderii, soluţiile şi exemplele practice de realizare oferite de rezultatele în direcţia constituirii diferitelor tipuri de reţele holonice.

O importanţă deosebită pentru succesul întreprinderii în perspectiva viitorului o prezintă accesul la cunoştinţe şi informaţii privind stadiul şi tendinţele de evoluţie din domenii variate: tehnologic, economic, juridic, politic, social, cultural. În funcţie de amploarea activităţii întreprinderii şi de potenţialul ei de dezvoltare, pot prezenta interes aceste categorii de cunoştinţe la diferite niveluri: local, regional, naţional, global.

Marile companii internaţionale, statele puternic industrializate, grupările regionale de state (ca, de exemplu, Uniunea Europeană) şi-au dezvoltat şi continuă să-şi dezvolte sisteme sofisticate care să asigure accesul rapid şi direct la toate cunoştinţele necesare dezvoltării propriilor lor strategii. În statele şi grupările regionale de state în care întreprinderile mici şi mijlocii au o pondere economică mare, ca, de exemplu, în Franţa şi Uniunea Europeană, se are în vedere ca, prin aceste sisteme, să se asigure accesul la noile categorii de cunoştinţe şi întreprinderilor mici şi mijlocii, în limitele şi condiţiile necesare elaborării propriilor lor strategii de dezvoltare.

În concluzie, pe baza conceptului de întreprindere care învaţă, se poate afirma că procesul de tranziţie către întreprinderea viitorului este un proces de învăţare specific fiecărei întreprinderi, caracterizat prin încercări şi erori, în cadrul căruia pot avea loc succese răsunătoare, dar şi eşecuri dramatice. În cadrul acestui proces, un rol important îl joacă valorificarea cunoştinţelor privind tendinţele de evoluţie în mediul exterior întreprinderii, în domenii variate: tehnologic, managerial, economic, politic, social, cultural.

În contextul mai general al strategiilor şi politicilor promovate la nivel naţional privind dezvoltarea întreprinderilor din România, apare ca necesar să se acorde importanţă şi asigurării accesului întreprinderilor la toate aceste tipuri de cunoştinţe. Se consideră necesară perfecţionarea continuă a căilor şi mijloacelor pentru facilitarea accesului la informaţiile utile, relevante pentru toate întreprinderile şi, în special, pentru cele mici şi mijlocii, intensificarea legăturilor între organizaţiile care au atribuţii şi/sau posedă şi dezvoltă astfel de cunoştinţe şi informaţii în perspectiva dezvoltării unor reţele specifice, uşor accesibile pentru difuzarea cunoştinţelor în acest domeniu.

Lucrarea de faţă reprezintă o modestă contribuţie în această direcţie, utilitatea ei derivând şi din faptul că, în ampla bibliografie recentă, consultată pe parcursul elaborării lucrării (peste 350 de lucrări apărute în ultimii cinci ani), nu a fost găsită nici o lucrare de sinteză privind evoluţia concepţiilor manageriale şi a întreprinderii în perspectiva viitorului.

Capitolul 7. Pregătirea resurselor umane naţionale pentru întreprinderea viitorului

7.1. Impactul globalizării şi al celorlalte tendinţe ale întreprinderii viitorului asupra strategiilor educaţionale

Transformările generate de evoluţia ştiinţei şi tehnologiei, prevăzute a se produce în sistemul producţiei de bunuri şi servicii, ca şi evoluţia deosebit de rapidă a tehnologiei comunicaţionale însăşi, globalizarea şi internaţionalizarea funcţionalităţiii economiei, necesită acordarea unei atenţii deosebite formării viitoarelor generaţii, formării şi asigurării cu resurse umane corespunzătoare capabile de a se adapta rapid noilor condiţii. Acest demers revine sistemului educaţional, în ansamblul său, prin toate formele şi tipurile de educaţie, întregii societăţi.

Noul sistem de producţie, caracterizat prin durate de viaţă tot mai mici pentru numeroase categorii de bunuri, prin interacţiunea profundă a economiilor naţionale, prin rapiditatea schimbărilor, accesul mondial la informaţie şi la mijloace de comunicare şi transport, va prezenta o organizare deschisă, flexibilă, capabilă să se reorganizeze rapid în echipe de lucru plurifuncţionale, evoluţia ştiinţei şi tehnologiei reclamând un personal bine instruit pentru toate categoriile de activităţi ale procesului de producţie. Acest aspect impune o preocupare permanentă pentru continua formare şi informare, recalificare, lărgire şi conjugare a specializărilor, adaptare la schimbare, stimularea creativităţii forţei de muncă, ca şi a abilităţilor de comunicare şi lucru în echipă.

Modificările în sectorul producţiei de bunuri materiale şi servicii sunt generate şi însoţite de o evoluţie semnificativă a diferitelor tehnologii, dintre care, în ce priveşte impactul asupra resurselor umane, menţionăm evoluţia rapidă a tehnologiilor informaţionale. Aceasta presupune nu numai diseminarea unui bagaj imens de informaţii necesar a fi asimilate de piaţa muncii, dar, la rândul ei, stimulează în mare măsură evoluţia rapidă a pieţei muncii. Problema care apare în aceste condiţii este delimitarea a două noţiuni: “cunoştinţe” şi “informaţii”, respectiv evitarea unei acumulări automate a “ploii” de informaţii prin preluarea conştientă şi structurată a acestora. Apar nu numai noi cunoştinţe, ci şi noi abilităţii, noi deprinderi, noii concepţii.

Trebuie ţinut seama de faptul că, dacă sistemul actual al formării personalităţii, al inducerii de cunoştinţe şi abilităţi, presupune o ofertă formală adaptată diferitelor categorii de vârstă sau de disponibilităţi specifice diferitelor segmente de populaţie, evoluţia tehnologiilor informaţionale, a mass-media, utilizarea tot mai frecventă, profundă şi diversificată a computerizării, inclusiv ca mijloc de comunicare, tehnicile de instruire la distanţă - determină un disponibil de informaţii neselectat, adresat simultan tuturor categoriilor de populaţie.

Sistemul educaţional, care formează diferitele categorii de populaţie, este constituit din îmbinarea a trei sfere educaţionale: educaţia formală, educaţia non-formală şi educaţia informală, prima referindu-se la formele instituţionalizate în ce priveşte educaţia. Tehnologia informaţională, în ansamblul ei, poate fi situată, împreună cu întreaga mass-media, în cea de a treia categorie, aceasta fiind utilizată ca sursă de informare, în mod arbitrar, de diferitele categorii de populaţie. Sarcina pregătirii indivizilor în vederea auto-transferării informaţiei recepţionate, din categoria unei informaţii brute şi nu întotdeauna foarte clare în categoria “cunoştinţe”, revine sistemului educaţional formal, adică şcolii – pe diferitele ei tipuri şi niveluri de pregătire. Sistemul are, deci, ca scop, nu numai transmiterea de cunoştinţe către populaţie, dar şi formarea abilităţilor şi deprinderilor necesare pregătirii acestui demers. Transformările rapide în toate domeniile vieţii economice, politice şi sociale, impun reconsiderarea rolului sistemului educaţional şi al tehnologiilor tradiţionale utilizate în educaţie.

Ca principal formator al personalităţii umane, ca furnizor nu numai al forţei de muncă, dar şi al constituenţilor viitoarei societăţi, sistemul educaţional trebuie privit şi din perspectiva poziţiei sale în ansamblul sistemelor ce funcţionează în cadrul oricărei culturi (economii). În acest complex angrenaj, individul trebuie privit la rândul său ca un sistem având rolul primordial în stimularea sau frânarea funcţionării întregului mecanism. Pe parcursul funcţionării mecanismului şi condiţionat de specificul fiecărei culturi, se modifică intensitatea legăturilor între sistemul educaţional şi alte sisteme în funcţiune. În perspectiva viitoarei societăţi, apreciem ca fiind într-o accentuată creştere intensitatea legăturii sistemului educaţional cu satisfacerea cererii şi nevoii individuale de educaţie, ca şi – dată fiind tendinţa de globalizare sub aspect economic – o creştere semnificativă a legăturii fiecărui sistem cu ansamblul cooperărilor internaţionale. Luând în considerare şi intercorelarea cu celelalte sisteme, ceea ce trebuie evidenţiat este creşterea semnificativă a rolului sistemului educaţional în satisfacerea cererii individuale şi sociale de educaţie.

Pornind de la locul sistemului educaţional în ansamblul sistemului economiei naţionale, rolul educaţiei trebuie privit ca:

· o consecinţă a evoluţiei globale a societăţii, schimbările la nivelul societăţii reclamând schimbări / readaptări în pregătirea fiecărui individ

· o contribuţie directă şi indispensabilă la dezvoltarea societăţii, obiectivele şi conţinuturile unui curriculum exprimând în mod fidel obiectivele globale ale societăţii

În ce priveşte evoluţia pe ansamblu a sistemului educaţional, se remarcă următoarele tendinţe majore:

Þ modificări în obiectivele/ finalităţile sistemului educaţional:

- deplasarea accentului în ce priveşte finalitatea, dinspre inducerea unor cunoştinţe, către crearea de abilităţi / deprinderi de muncă, formarea unor comportamente dinamice, deschise spre însuşirea noului, formarea de capacităţi, stimularea educaţiei permanente; extinderea noţiunii de învăţământ profesional la înţelesul ei mai larg, al profesionalizării, respectiv al formării în sens aplicativ / pragmatic;

- trecerea de la un învăţământ centrat pe o formare fie pur teoretică, fie strict profesională, la un învăţământ care să permită îmbinarea satisfacerii cererii individuale de educaţie cu pregătirea elevului ca viitoare forţă de muncă, dobândirea unei autentice formări profesionale impunând o bază solidă de cunoştinţe teoretice;

Þ modificări în conţinutul învăţământului:

- învăţământul general va fi adaptat la satisfacerea cerinţelor individuale, pe de o parte, şi a nevoilor economico-sociale, pe de alta, cu deschidere nu numai către piaţa internă, dar şi către relaţii cu celelalte ţări; ca urmare a globalizării producţiei producţiei industriale, curriculum va conţine obligatoriu, încă din primele clase, studiul limbilor străine, studiul informaticii, formarea deprinderilor de informare şi de utilizare a informaţiei, deprinderi de lucru în echipă combinat cu evidenţierea capacităţilor individuale etc.

- învăţământul profesional va trebui proiectat pe deprinderi cheie, comune oricărei pregătiri de specialitate, pe un sistem modular, flexibil şi cu acoperire a unui domeniu mai larg de specializări posibile, apropiate familiei ocupaţionale de bază; el va trebui proiectat prin ataşarea la un trunchi comun de discipline de cultură generală, care, în evoluţie, se va adapta specificului domeniului de specialitate.

Þ ameliorări ale programelor şcolare, privind formarea de competenţe profesionale - care să asigure satisfacerea exigenţelor partenerilor economici şi sociali (stabilite prin standarde aferente domeniului de pregătire); în particular - formarea de competenţe tehnice - care să asigure integrarea competenţelor profesionale în cunoştinţele tehnice generale de specialitate. De asemenea, sunt necesare: formarea de competenţe polifuncţionale - care să asigure capacitatea de adaptare la diferite activităţi conexe, adaptabilitatea la dinamica dezvoltării socio-economice, la mobilitate ocupaţională (reconversie / recalificarea impusă de dinamica pieţii muncii), formarea de competenţe şi abilităţi de comunicare.

O anume importanţă crescândă trebuie acordată, în clasele superioare, noţiunilor de geografie şi de studiu al culturilor naţionale şi regionale;

Þ modificări / adaptări ale metodologiilor didactice, în metodele şi tehnicile de predare: transferarea accentului / ponderii de la învăţământul informativ (dobândirea unor informaţii / cunoştinţe) la un învăţământ cu puternic caracter formativ, axat pe:

- utilizarea unor metode inductive

- practica utilizării de către elev a unei documentaţii de cultură generală sau de specialitate;

- includerea în curriculum, într-o pondere suficientă, a activităţilor practice legate de familiarizarea cu tehnologiile cele mai avansate, materialele şi echipamentele necesare meseriei

- utilizarea - încă din primii ani de şcoală - a unor metode proiect, prin care elevii vor realiza lucrări parcurgând în ordine logică toate etapele necesare finalizării în condiţii de exigenţă calitativă a obiectivului propus

Þ adaptarea bazei materiale a învăţământului la un învăţământ axat mai mult pe cerinţele individuale ale elevului (grupuri mai mici de elevi, constituite modular, pe obiective mai focalizate de învăţare): laboratoare / ateliere şcolare dotate, care să reproducă la scară mică cerinţe impuse ale domeniului respectiv; introducerea unei puternice baze materiale informatizate, conectarea la sisteme de comunicare internă şi internaţională.

Sub aspect managerial, dezvoltarea şi instituţionalizarea parteneriatului social - ca structuri consultative - pe cele două coordonate: pe domenii de activitate şi pe nivele de comunicare (local, naţional, internaţional); colaborarea cu partenerul social va avea ca obiect atât modernizarea conţinutului sistemului de instruire/ formării profesionale, cât şi reglarea, pe baza experienţei, a structurii de ansamblu a pregătirii, alocând optim perioada şcolarizării între instrucţia şcolară şi activitatea practică, în ansamblul activităţii de instruire.

În ce priveşte formarea abilităţilor de comunicare menţionate mai înainte, apreciem că acesastă funcţiune va constitui o iminenţă a educaţiei la toate nivelurile de învăţământ, urgenţa operaţionalizării ei în sistemului educaţional fiind determinată de dinamica evoluţiilor sociale.

O problemă importantă o constituie mobilitatea şi adaptabilitatea formatorilor la noile schimbări. Viteza lor de înţelegere şi adaptare este cea care are rolul hotărâtor în progresul sistemului, în calitate de pedagogi, de elaboratori şi utilizatori de programe şi mijloace didactice, desigur – sub coordonarea cercetării educaţionale, aceasta răspunzând cel mai rapid noilor cerinţe sociale. Trebuie însă precizat şi faptul că rolul familiei de agent educaţional trebuie privit cu oarecare rezerve, adesea familia constituind chiar o frână în educaţie, dat fiind faptul că ea aparţine diferitelor categorii sociale şi are, la rândul ei, diferite grade în ce priveşte propriul nivel de educaţie.

În vederea formării individului pentru noua societate, trebuie precizată complementaritatea între social şi economic, respectiv între integrarea socială a individului (socializarea acestuia) şi formarea sa în vederea integrării într-o activitate economică (productivă). Formarea personalităţii individului trebuie privită pe parcursul a trei etape: o primă etapă – reprezentând o socializare / formare primară – referitoare la formarea personalităţii în familie pe perioada primei copilării, o a doua etapă – socializarea / formarea secundară – referitoare la formarea personalităţii în cadrul dualismului şcoală-familie, contribuţia de bază revenind sistemului educaţional formal, cea de a treia etapă reprezentând-o formarea continuă sau auto-formarea pe parcursul întregii vieţi.

7.2. Cerinţe şi tendinţe în educaţia familială şi preuniversitară

Educaţia familială se referă la “ansamblul funcţionării familiale în raport cu educaţia”, evidenţiindu-se, după P.Durning, trei tipuri de activitate socială:

· activitatea desfăşurată de părinţi în vederea educării copiilor lor;

· activitatea de intervenţie socială, realizată în scopul pregătirii, sprijinirii sau suplinirii părinţilor în activitatea lor educativă;

· activitatea de cercetare ştiinţifică şi de învăţământ, având ca obiect educaţia aşa cum este ea definită anterior.

După cum am mai arătat, nu toate familiile sunt orientate de aceleaşi valori şi atitudini educative. Diversitatea rezultă, în parte, din structura socială, respectiv din apartenenţa socio-profesională, din nivelul de instruire, din mediul de rezidenţă (urban sau rural), din tradiţii etice şi culturale naţionale – factori care influenţează orientarea educativă a părinţilor.

O analiză privitoare la evoluţia în timp a rolului familiei în educaţia copiilor conduce la constatarea unei diminuări în intensitate a funcţiei de instruire şi o creştere substanţială a rolului familiei ca factor de integrare socială. Dacă sistemul de valori ce constituiau reperele educaţionale ale familiei tradiţionale în trecut putea fi preluat din mediul social înconjurător, din care şi familia făcea parte, treptat s-au produs în acest sens schimbări fundamentale. Apreciem că sunt două principale aspecte care determină diminuarea rolului educaţional al familiei. Primul se referă la poziţia femeii în societate. Dacă în trecut atribuţiile de educator în familie reveneau în special mamelor – în marea lor majoritate casnice, în societatea modernă tot mai multe femei sunt angajate în activitatea productivă, diminuându-se astfel timpul petrecut de acestea în familie. Cel de al doilea aspect se referă la viteza de derulare a schimbărilor în economie şi societate. Dacă, în trecut, informaţiile puteau fi preluate din mediul înconjurător fără un efort deosebit, iar cultura şi reperele valorice ale unei familii exprimau cerinţele destul de rigide ale unei comunităţi locale, preluarea şi transmiterea lor de către membrii unei comunităţi necesitând numai abilităţi şi cunoştinţe restrânse, viteza de schimbare într-o societate modernă, ca şi mijloacele de informare, devin tot mai greu de accesat. Ca unitate socială, familia este deschisă schimbărilor exterioare ei, încercând să se adapteze rapid noii situaţii apărute. Adaptarea se produce, dar, de cele mai multe, ori cu un anumit decalaj de timp, necesar asimilării şi înţelegerii informaţiilor. Reprezentând o opţiune şi o oportunitate umană, decalajul de timp diferă la diferitele categorii de familii, unele chiar opunând rezistenţă la schimbare.

Pe această bază apreciem că, treptat, pe parcursul evoluţiei sociale, rolul educativ al familiei se va diminua – concentrându-se în special asupra integrării sociale a copilului şi va trebui să crească rolul educaţiei formale, în instituţii de învăţământ. Apreciem, de asemenea, că educaţia formală trebuie să înceapă cât mai devreme, încă din primii ani ai copilăriei, cu un curriculum adecvat dezvoltării psihomotorii a copilului, presupunând că factorii de mediu vor determina şi adaptări în disponibilitatea de percepere a copilului mic. Trebuie amintit că, începând cu sfârsitul acestui secol, în România, conform Legii învăţământului din 1995, s-a preconizat generalizarea treptată în învăţământul preşcolar a grupei pregătitoare pentru şcoală, dar aceasta rezolvă numai aspectul formal al problemei, pe viitor impunându-se o atenţie sporită curriculum-ului şi pregătirii personalului didactic.

Învăţământul vocaţional va avea o importanţă sporită şi un nou rol în societatea viitoare. Dacă, până în prezent, un elev parcurgea o rută educaţională distinctă, fie urmând o formă de învăţământ orientată pe o pregătire teoretică, fie orientată pe o pregătire vocaţională (aproape) exclusivă, societatea viitorului va avea nevoie de indivizi cu autentice abilităţi profesionale, dar care au şi o solidă pregătire generală (teoretică), axată pe discipline necesare pregătirii profesionale, completată cu însuşirea limbilor străine şi cu abilităţi în utilizarea calculatorului.

Suplimentar acestora, dar impuse de globalizarea producţiei, de lucrul în echipă şi de asigurarea accesului la informaţia computerizată, şcoala va trebui să acorde o deosebită atenţie abilităţilor de comunicare ale viitorului absolvent. O cerinţă stringentă a pieţei muncii o constituie formarea de competenţe polifuncţionale, care să faciliteze adaptarea la activităţi conexe specialităţii de bază, adaptabilitatea la dinamica schimbărilor economice şi sociale, la reconversia şi recalificarea cerută de piaţă.

În România s-au iniţiat o serie de schimbări în învăţământul profesiuonal şi tehnic preuniversitar, care să asigure generaţiilor viitoare condiţii de a trăi şi munci într-o societate în schimbare. Programul Phare-VET pentru reforma învăţământului profesional şi tehnic, având ca obiectiv participarea la schimbările pe termen lung ale sistemului educaţional, şi-a propus nu numai dezvoltarea tradiţiilor româneşti din sistemul de învăţământ profesional şi tehnic, dar şi compatibilizarea treptată a acestuia cu sisteme din ţările Uniunii Europene şi din alte ţări. Acest proiect larg de reformă se referă la învăţământul profesional şi postliceal şi urmăreşte o compatibilizare a curriculum-ului cu primii ani ai învăţământului teoretic, fiecare absolvent putându-şi continua studiile generale sau tehnice vocaţionale, fie în forme ale educaţiei permanente formale destinate adulţilor, fie continuând imediat ruta propriei formări, având echivalate o serie întregă de discipline deja parcurse. În cadrul curriculum-ului formal sunt stabilite standarde de pregătire profesională care definesc finalităţile pregătirii, cunoştinţele şi deprinderile absolvenţilor, necesare diferitelor meserii. Se are în vedere modularizarea pregătirii şi flexibilitatea în pregătire pe parcursul şcolarizării. Pe lângă formarea vocaţională, se urmăreşte asigurarea unor capacităţi extrafuncţionale, necesare adaptării la dinamica socială: spiritul creator şi antreprenorial, gândirea critică, asumarea responsabilităţii, spiritul civic, capacităţile de comunicare, aptitudinile de muncă în echipă, capacitatea de rezolvare a problemelor, abilitatea de a-şi dezvolta propriile capacităţi profesionale şi extraprofesionale.

7.3. Cerinţe şi tendinţe în educaţia universitară

Dezvoltarea economică şi socială care implică creşterea ponderii cunoştinţelor şi a autonomiei individuale în toate domeniile activităţii umane determină necesitatea ca un număr tot mai mare de cetăţeni să atingă nivelul maxim de educaţie pe care îl asigură învăţământul formal şi să continue să-şi dezvolte cunoştinţele pe parcursul întregii existenţe. Această cerinţă este determinată, pe de o parte, de nevoia de formare a competenţelor cerute pe piaţa muncii, care necesită calificări superioare în condiţiile concurenţei acerbe şi vitezei de inovare caracteristice societăţii viitorului, competenţe care pot fi însuşite numai în forme ale învăţământului superior şi, pe de altă parte, de tendinţa de a asigura fiecărui cetăţean dreptul şi posibilitatea de a atinge standarde calitative de viaţă cât mai ridicate, în concordanţă cu potenţialul şi aspiraţiile sale individuale.

Toate aceste cerinţe implică dezvoltarea universităţilor în direcţia lărgirii sferei de responsabilităţi în formarea pentru muncă şi viaţă a individului, diversificarea şi flexibilizarea ofertei sale de educaţie. Devine necesară realizarea unor forme variate de pregătire care să corespundă nevoilor diverse privind direcţiile de specializare, nivelul de pregătire asigurat, modalităţile de realizare a procesului de învăţare, modalităţi care să permită individului să integreze educaţia cu munca şi cu celelalte preocupări şi aspiraţii ale sale. Universităţilor le revine în continuare rolul de a asigura şi creşte continuu standardele de calitate în cadrul tuturor formelor sale de activitate.

Pentru satisfacerea acestor cerinţe un rol important revine universităţii în dezvoltarea de noi metode de învăţare şi educaţie bazate pe utilizarea creatoare şi eficientă a posibilităţilor oferite de noile tehnologii informatice şi de comunicare, metode care să faciliteze accesul "prietenos" la educaţie şi distribuirea acesteia în locul şi în timpul cel mai adecvat variatelor condiţii individuale.

Tendinţa tot mai pronunţată de permeabilizare a graniţelor tuturor entităţilor din societate, în scopul valorificării maximale a competenţelor şi resurselor acestor entităţi în procesul de dezvoltare economică şi socială, conduce la creşterea rolului universităţii de promotor al dezvoltării şi de creator de repere morale. În acest scop, devine necesară dezvoltarea de reţele de legături cu alte tipuri de organizaţii din cadrul societăţii: întreprinderi, organizaţii publice, organizaţii profesionale, fundaţii, organizaţii ale comunităţilor locale şi regionale, etc. şi, bineînţeles, cu alte universităţi şi unităţi ale sistemului de educaţie. În condiţiile globalizării societăţii umane în ansamblu, aceste reţele de legături tind să se dezvolte tot mai mult la nivel internaţional şi chiar global.

Realizarea accesului universal, disponibilitatea de acces la pregătirea universitară pentru toate persoanele, indiferent de vârstă şi de condiţiile lor de existenţă, implică necesitatea ca universitatea să-şi conserve şi să-şi dezvolte vocaţia sa universală de a educa în sensul cel mai larg, realizând o formare a unei personalităţi complete, întărindu-şi funcţiile sale educative. Universitatea va trebui să ofere, în cadrul cursurilor sale academice sau profesionale, o formare completă pentru viaţă, în condiţiile societăţii viitorului, în care autonomia şi responsabilităţile individuale şi concurenţa între indivizi şi între organizaţii privind accesul la diferite oportunităţi şi resurse va fi din ce mai accentuată.

Întregirea educaţiei fiecărui individ va avea în vedere:

· formarea de competenţe în comunicarea scrisă şi orală

· formarea unor abilităţi necesare înţelegerii matematicii şi ştiinţelor

· continuarea formării de competenţe în informatică şi abilitarea în utilizarea noilor aplicaţii din domeniu, educaţie iniţiată încă pe parcursul învăţământului de bază

· dezvoltarea la viitorii absolvenţi a spiritului critic

· formarea de disponibilităţi pentru educaţia permanentă

· dezvoltarea capacităţilor de lucru în echipă

· deschiderea către creativitate şi spirit de iniţiativă

· formarea în vederea însuşirii unor calităţi ca: autodisciplina, flexibilitatea, tenacitatea şi capacitatea de a desfăşura o activitate în ritm susţinut

· formarea unor abilităţi şi deschideri către o concurenţă sănătoasă

· deschiderea către cultură şi alte valori (morale, etice, estetice etc.)

· formarea unor competenţe manageriale şi a unor disponibilităţi în luarea deciziilor

· formarea capacităţii de a sesiza, conscientiza şi formula probleme, de a iniţia acţiuni şi căi de soluţionare le probleme neprevăzute şi inedite

În concluzie, universitatea secolului XXI va trebui să ofere:

· accesul universal pentru toţi cei care merită un învăţământ superior;

· disponibilitatea universală în toate momentele vieţii;

· asigurarea unei educaţii care să satisfacă noile cerinţe privind competenţele cerute pe piaţa muncii, în condiţiile creşterii substanţiale a rolului şi nivelului cunoştinţelor necesare în toate domeniile de activitate;

· asigurarea unei educaţii complete, respectiv a unei educaţii complementare formării vocaţionale, în condiţiile unei continue diversificări în toate domeniile vieţii sociale, politice şi economice;

· calitatea de promotor al societăţii;

· calitatea de creator de repere morale;

· standarde universale de calitate şi competenţă..

· programe şi forme pentru educaţia adulţilor, în scopul asistării profesionale a educaţiei permanente.

7.4. Cerinţe şi tendinţe în educaţia permanentă

Modificările rapide ce au loc în viaţa socială şi economică conferă educaţiei permanente un rol tot mai important în ansamblul sistemului educaţional. Viteza sporită de perimare a cunoştinţelor şi deprinderilor impune luarea în considerare a unor noi scopuri şi strategii educaţionale capabile să înveţe pe fiecare individ nu numai în legătură cu ceea ce îi este cunoscut, dar şi cu ceea ce îi este necunoscut. După finalizarea educaţiei iniţiale, educaţia continuă este cea care contribuie la dezvoltarea abilităţilor, deprinderilor şi la recalificarea persoanei pe parcursul întregii ei durate de viaţă, atât în calitatea sa de forţă de muncă, cât şi sub raport social. Educaţia continuă vizează satisfacerea nevoilor personale, profesionale şi sociale ale unui individ. Spre deosebire de formarea iniţială (în toate societăţile, în prima ei etapă, având caracter de obligativitate, urmată de pregătirea pentru profesie sau meserie), educaţia permanentă este opţională pentru fiecare individ, acesta putând alege atât direcţia în care urmează să-şi continue instrucţia, cât şi modalitatea prin care să se autoinstruiască, în raport cu ocupaţia dorită sau care îi este necesară prin ocuparea unui loc de muncă.

O societate responsabilă va oferi fiecărui cetăţean posibilităţi şi condiţii pentru a-şi dezvolta deprinderile şi abilităţile după propriul său interes, dar şi în raport cu cerinţele generale ale societăţii. Importanţa sporită ce va trebui acordată de viitoarea societate acestui tip de educaţie va trebui materializată în menţinerea şi constituirea diferitelor autorităţi cu responsabilităţi în facilitarea acesteia, în dezvoltarea de cursuri şi programe în concordanţă cu interesele societăţii şi ale membrilor comunităţii respective. Nu trebuie uitat că responsabilitatea desfăşurării educaţiei permanente revine atât participanţilor la educaţie – în calitate de beneficiari direcţi ai acesteia, cât şi diferitelor organisme şi autorităţi comunitare, care vor asigura cadrul legislativ de manifestare şi vor stimula diferitele grupuri sociale să participe la ea. Atenţia acordată de societate educaţiei permanente crează o serie întreagă de instituţii (atât în domeniul public, cât şi în cel privat) sau organizaţii non-profit şi întreprinderi de servicii, profilate pe acest demers. Aceasta se va materializa în organizarea de cursuri de formare, reciclare, reconversie a forţei de muncă în cadru instituţionalizat, activităţi deseori facilitate chiar de către unităţi de învăţământ secundar sau superior, cu contribuţia unui personal specializat.

Viteza de schimbare nu va oferi întotdeauna răgazul unei perfecţionări într-un cadru instituţionalizat, de forma celor organizate în unităţi de învăţământ, programe organizate de sindicate sau fundaţii locale, cursuri organizate de patronate sau întreprnderi specializate. Deseori, se va realiza o autoinstruire pe parcursul desfăşurării activităţii profesionale, prin apelarea la documentaţii adecvate şi, nu în ultimul rând, făcând apel la tehnologii informaţionale disponibile. O serie întreagă de informaţii vor putea fi preluate din emisiuni mass-media sau prin intermediul calculatorului, acesta facilitând şi informaţii referitoare la tehnologii sau inovaţii necesare participării în echipe aferente desfăşurării producţiei globalizate.

Utilizarea noilor tehnologii informaţionale impune o serioasă pregătire de bază în acest domeniu. Dacă ne referim la nevoia individuală de educaţie, nu ne focalizăm numai asupra nevoii generate de necesitatea ocupării unui loc de muncă, ci şi asupra nevoilor spirituale, culturale şi la cele de natură informaţională. Chiar şi acest demers impune o autoinstruire continuă în domeniul utilizării tehnologiilor informaţionale, care să permită accesul permanent prin intermediul acestora, la educaţie.

Şcoala deschisă lumii contemporane trebuie să-l pregătească pe individ pentru autoeducare permanentă, făcându-l apt de a identifica, utiliza şi dezvolta resursele educative ale societăţii moderne. Se apreciază că finalitatea cea mai importantă a învăţământului contemporan o constituie, probabil, pregătirea individului pentru educaţia permanentă, altfel spus, integrarea activă în viaţa socială şi în procesul învăţării continue.

Apreciem ca fiind de interes, pentru societate, o preocupare continuă a autorităţilor locale pentru instituirea unor sisteme de informare a indivizilor în ce priveşte oportunităţile create în acest scop.

Dimensiunea în continuă creştere a educaţiei permanente la nivel internaţional, presupune preocupări pentru măsuri legislative adecvate pentru fiecare ţară în parte. Cooperarea internaţională şi globalizarea impun standarde de pregătire la nivel mondial, calificări recunoscute şi de interes pe piaţa internaţională a forţei de muncă şi, nu în ultimul rând, crearea unor organisme care să gestioneze şi să faciliteze astfel de programe de pregătire.

7.5. Cerinţe şi tendinţe privind educaţia şi dezvoltarea profesională în cadrul întreprinderii

Educaţia şi perfecţionarea continuă a personalului din întreprinderi joacă un rol fundamental în asigurarea succesului întreprinderii viitorului ca urmare a creşterii continue a importanţei şi rolului cunoştinţelor în asigurarea competitivităţii pe piaţa globală.

În întreprinderile viitorului, toţi angajaţii vor trebui să asimileze un volum din ce în ce mai mare de cunoştinţe, într-un timp din ce în ce mai scurt.

Aceste cerinţe derivă din:

Nevoia de introducere rapidă în procesele de producţie a noilor cunoştinţe, al căror volum şi viteză de apariţie este în continuă creştere, ca rezultat al dezvoltării rapide a ştiinţei şi tehnologiei în toate domeniile; ca urmare, creşte volumul cunoştinţelor ce trebuie asimilate şi se reduce timpul în care procesul de învăţare trebuie realizat.

Schimbările profunde privind natura muncii şi organizarea acesteia în echipe autoconduse determină creşterea continuă a responsabilităţilor, puterii de decizie şi autonomiei şi, deci, a nevoilor de învăţare ale tuturor lucrătorilor implicaţi în procesele de producţie.

Extinderea la scară globală a proceselor de afaceri şi de producţie care implică colaborarea eficientă între persoane aparţinând unor culturi diferite şi, deci, formarea, în sensul cunoaşterii, acceptării şi valorizării, a unor sisteme de valori, atitudini şi comportamente foarte diferite.

În procesul de tranziţie către întreprinderea viitorului, în domeniul educaţiei şi dezvoltării profesionale se manifestă, în prezent, noi orientări şi tendinţe de schimbare.

Principalele probleme pe care trebuie să se concentreze în viitor activitatea de instruire şi dezvoltare a personalului sunt considerate a fi următoarele:

umanizarea muncii;

globalizarea;

dezvoltarea permanentă;

relaţiile între grupurile de interese;

etica şi valorile în cadrul dezvoltării.

Se apreciază că dintre aceste tendinţe cea mai veche, dar şi cea mai semnificativă şi productivă, este umanizarea muncii, prin creşterea accentului pus pe autodezvoltare şi personalizarea instruirii. Totodată se mai apreciază că programele de educare şi instruire, ce au ca scop să ajute individul să se regăsească pe sine şi să descopere puterea sa unică de a contribui prin creaţie, vor avea, în final, o eficacitate mult mai mare pentru dezvoltarea întreprinderii decât alte soluţii care au efecte dezumanizante.

Noi preocupări şi tendinţe de schimbare în domeniul instruirii lucrătorilor

O atenţie deosebită se acordă creşterii nivelului de cunoştinţe generale de bază al lucrătorilor (cultură generală). În condiţiile automatizării şi informatizării pe scară largă a proceselor de muncă este necesar ca muncitorii să fie capabili să interpreteze date multiple şi complexe afişate pe display-uri, să compare şi să evalueze informaţii, să integreze informaţii din diferite secţiuni ale unor texte sau documente, să genereze idei şi informaţii bazate pe ceea ce citesc şi să aplice operaţii matematice secvenţiale pentru a rezolva probleme.

Creşte efortul de instruire pentru perfecţionarea calificării şi policalificării profesionale pentru dezvoltarea abilităţilor de autoadministrare, de comunicare şi negociere necesare în funcţionarea eficientă a echipelor autoconduse.

Se constată tendinţa către o schimbare de răspunderi şi roluri în cadrul sistemelor de instruire. Responsabilitatea pentru instruirea personalului tinde să se deplaseze de la departamentele de management al resurselor umane către individ şi managerii de departamente. Răspunderea principală revine lucrătorului şi şefului sau direct managerul de departament. Rolul ce revine managerului este acela de mentor, de îndrumător, antrenor (coach) al procesului de învăţare, de dezvoltare a lucrătorului. El îl îndrumă pe lucrător în privinţa metodelor şi mijloacelor pe care să le utilizeze în procesul de învăţare şi perfecţionare, ţinând seama de calităţile şi deficienţele individuale, de stilul propriu de învăţare al acestuia. Departamentului de management al resurselor umane îi revine rolul de facilitator al procesului de învăţare şi răspunderea pentru asigurarea climatului adecvat şi a celor mai eficiente resurse de învăţare.

Tehnologiile informatice de învăţare sunt tot mai mult utilizate în activitatea de instruire a lucrătorilor din întreprinderi. Se tinde către integrarea acestor noi tehnologii în sisteme de instruire din ce în ce mai complexe, care permit nu numai folosirea lor ca mijloace ajutătoare, perfecţionate în cadrul proceselor tradiţionale de învăţare, ci şi pentru stimularea directă a performanţelor în procesul de muncă, oferind lucrătorilor, atunci şi acolo unde este nevoie, îndrumare, sprijin, informaţii, consiliere la nivel de expert şi suport administrativ. Aceste tehnologii noi de învăţare prezintă multiple avantaje faţă de metodele tradiţionale, bazate pe prelegeri în sălile de curs, şi anume:

fac posibilă reducerea timpului necesar pentru instruirea şi perfecţionarea angajatului, reducând substanţial pierderile legate de scoaterea din producţie a acestora;

reduc cheltuielile legate de procesul de instruire;

permit autoadministrarea şi personalizarea instruirii, acordând angajaţilor posibilitatea de a selecta numai acele module de pregătire sau acele informaţii care le sunt necesare;

permit integrarea resurselor de învăţare în sistemele de calculatoare utilizate în activităţile productive ale întreprinderilor şi, prin aceasta, integrarea activităţii de învăţare în însuşi procesul de muncă.

Pentru satisfacerea cerinţelor tot mai mari şi mai diverse de învăţare, întreprinderile apelează la serviciile oferite în acest domeniu de şcoli, universităţi, firme specializate, în special în cazurile în care nu dispun în interior de resursele cele mai eficiente sau suficiente.

Tendinţe de schimbare în domeniul educaţiei şi dezvoltării manageriale

Dezvoltarea profesională a managerilor nu mai este orientată, ca în trecut, către dobândirea de cunoştinţe teoretice şi schimbul de experienţă, ci către soluţionarea problemelor cu care managerii se confruntă în activitatea lor curentă. În cadrul cursurilor de dezvoltare managerială, procesul de învăţare este orientat către acţiune, pregătirea este mai individualizată, orientată către nevoile specifice ale fiecărui manager în parte.

Cursurile nu mai au o structură predeterminată. Aceasta evoluează pe măsura desfăşurării cursurilor, adaptându-se pentru a da răspunsuri la problemele specifice ale participanţilor. Diversitatea cursurilor este foarte mare şi participarea managerilor este în continuă creştere.

O altă tendinţă legată de evoluţiile rapide din lumea modernă, de înnoire permanentă a tehnologiilor şi a conceptelor manageriale, de perimarea rapidă a cunoştinţelor o constituie preocuparea pentru realizarea educaţiei manageriale permanente. Pregătirea şi perfecţionarea managerială nu se mai referă, ca în trecut, numai la managerii tineri (între 20 şi 30 de ani), ci se extinde pe parcursul întregii existenţe profesionale a acestora, chiar a întregii existenţe. De regulă, educaţia permanentă a managerilor nu se mai realizează în sălile de clasă, ci chiar în cadrul activităţii lor curente, prin utilizarea de metode de învăţare prin acţiune şi învăţare prin experimentare.

Globalizarea economiilor atrage după sine noi nevoi de perfecţionare a managerilor. Este necesar ca managerii întreprinderilor transnaţionale să-şi formeze o viziune de ansamblu asupra evoluţiilor economiei globale, precum şi capacitatea de a depăşi barierele dintre diferite culturi. Această cerinţă a condus la dezvoltarea unor programe speciale, organizate prin colaborarea şcolilor de management din diferite ţări.

Cursuri de educaţie şi dezvoltare managerială sunt realizate în cadrul multor întreprinderi. Acestea urmăresc să obţină o atestare (în special la nivel MBA) a propriilor forme interne de educaţie managerială. Sunt iniţiate diferite forme de colaborare între firme şi universităţi, care au ca scop realizarea acestui deziderat.

O altă tendinţă în educaţia managerială este, după cum s-a mai menţionat, aceea de pregătire a managerilor pentru rolul de mentor (coach) al personalului din subordine. Rolul managerului de mentor devine din ce în ce mai important în condiţiile tranziţiei în întreprinderi către firme flexibile de organizare şi către transpunerea în practică a conceptului de învăţare organizaţională.

În privinţa eficienţei utilizării noilor tehnologii de învăţare în dezvoltarea educaţiei manageriale, opiniile sunt împărţite. "Radicalii" susţin că mijloacele noi, cum ar fi INTERNET-ul, videoconferinţele şi altele, vor revoluţiona educaţia managerială care va fi reconstruită pe baza acestor noi mijloace. "Conservatorii" susţin că aceste mijloace, la stadiul actual de dezvoltare, nu reprezintă decât mijloace ajutătoare pentru metodele tradiţionale de învăţare.

Există, totuşi, o rezistenţă în extinderea pe scară largă a acestor metode, susţinută de opinia "conservatorilor", care afirmă că nimic nu poate înlocui contactul direct şi învăţarea în grup în procesul de educaţie managerială. Rezistenţa la folosirea noilor tehnologii este legată şi de faptul că utilizarea lor cere noi abilităţi atât profesorilor, cât şi celor care învaţă. Se susţine că nu sunt încă în suficientă măsură dezvoltate metode adecvate de învăţare prin intermediul acestor noi mijloace care să faciliteze procesul de învăţare, făcându-l mai "prietenos".

În mod tradiţional, educaţia şi perfecţionarea managerilor executivi era apanajul şcolilor superioare (universităţi, colegii etc.) cu mare renume în domeniu. În prezent oferta de servicii privind dezvoltarea educaţiei manageriale este mult diversificată. Marile corporaţii, precum şi firme de consultanţă cunoscute, noi firme specializate organizează pregătirea în domeniu, concurând ofertele şcolilor superioare de renume.

Sistemul de instruire şi dezvoltare a resurselor umane din cadrul întreprinderii se află, în prezent, într-un proces de profundă restructurare.

În perspectiva secolului XXI, este de aşteptat să fie dezvoltate metode şi mijloace cu totul noi de învăţare, pe baza convergenţei tehnologiilor din domeniul informaticii, comunicaţiilor şi învăţării.

Aceste noi metode şi mijloace de învăţare vor permite personalizarea instruirii, integrarea activităţii de instruire în procesul de muncă, asigurând fiecărui individ posibilitatea de auto-organizare a dezvoltării sale profesionale şi asumarea răspunderii pentru creşterea competenţelor sale şi construirea propriei cariere şi, pe această bază, vor conduce la o viziune, la o concepţie cu totul nouă privind organizarea şi rolurile diferiţilor actori care contribuie în prezent la satisfacerea cerinţelor de învăţare din întreprinderi.

Capitolul 8. Consideraţii privind situaţia întreprinderilor româneşti în contextul şi sub impactul globalizării

Problematica întreprinderii secolului XXI, care, aşa cum s-a văzut din analiza efectuată, preocupă atât de mult cercurile ştiinţifice şi manageriale pe plan mondial, este foarte legată de realităţile actuale ale întreprinderilor româneşti, deşi, la prima vedere, ar putea părea altfel.

Într-adevăr, întreprinderile din ţările industrializate dezvoltate, sau din cele în curs de dezvoltare cu economie de piaţă tradiţională, îşi duc existenţa într-un mediu concurenţial normal, confruntându-se în mod direct cu problemele semnalate şi analizate pe parcursul prezentei documentaţii. Dimpotrivă, întreprinderile româneşti au de luptat nu numai cu concurenţa străină, loială şi mai puţin loială, ce acţionează pe piaţa românească şi pe cea externă, cu multiplele consecinţe ale globalizării şi ale mediului economic în permanentă şi rapidă schimbare, ci şi cu propriul mediu legislativ, normativ, economico-financiar şi politic, sub multe aspecte paralizant, nestimulativ şi nefuncţional pentru activitatea economică, chiar advers[11], purtând variate sechele structurale, funcţionale şi de mentalitate rămase din epoca economiei planificate centralizat, sau necorelări între cadrul nou şi fragmente, uzanţe şi mentalităţi rămase din cel vechi. Aceasta provoacă o şi mai mare (decât în cazul întreprinderilor din ţările cu sisteme economice normale) ruptură şi rămânere în urmă în raport cu pregătirile necesare pentru a face faţă la sfidările viitorului, şi mai mari pericole pentru emergenţa şi pentru însăşi existenţa viitoare a economiei României, în pregătirea a ceea ce va fi secolul XXI.

Într-adevăr, după cum s-a arătat, pe plan mondial, principala preocupare o constituie asigurarea avantajelor competitive în condiţiile schimbării permanente, prin:

· reclădirea, mobilitatea şi simplificarea structurilor şi accelerarea radicală a proceselor de afaceri, pe baza tehnologiei informaţiei,

· învăţarea organizaţională,

· transfer de cunoştinţe,

· cercetare-dezvoltare.

În acest scop, are loc o permanentă frământare şi reaşezare structurală, fie prin M&A (fuziuni şi achiziţii) sau consorţii, fie, dimpotrivă, prin outsourcing[12] şi spin-offs[13], sau alte forme de mobilitate organizaţională.

În acest timp, în România sunt caracteristice următoarele categorii de întreprinderi:

– întreprinderi cu capital încă majoritar de stat, care, sub imperiul lozincii (şi a politicii) “întâi privatizare, apoi restructurare”, privatizarea nefiind imediat accesibilă, se află într-o stare de prostraţie[14] economică, de epuizare a resurselor materiale şi financiare, de imobilism, de stagnare tehnologică – ce împlineşte, deja, 10-15 ani (startul stagnării tehnologice datând din epoca lichidării forţate a datoriei externe) şi, uneori, chiar de distrugere fizică (exemplul cel mai notoriu fiind cel al multor combinate zootehnice şi sere, dar se găsesc situaţii similare şi în industrie. Un exemplu, recent mediatizat, de distrugere pe cale pur financiară este cel al importantei – odinioară – producţii de covoare din Cisnădie, unde nici piaţa internaţională nu s-a restrâns în mod esenţial, ca în construcţia de maşini, nici tehnologiile nu au avansat spectaculos, ca în electronică. Industria autohtonă de tractoare şi maşini agricole a fost afectată, în mod special, de fărămiţarea proprietăţii funciare);

– întreprinderi foste cu capital majoritar de stat, aflate încă în acest stadiu sau privatizate prin MEBO sau cupoane, precum şi cu eventuale aporturi parţiale de capital străin, emergente, reuşind să desfăşoare o activitate economică în diferite plaje de normalitate şi profitabilitate, cu diferite stadii de înnoire tehnologică;

– întreprinderile privatizate de către investitori strategici – străini sau români, inclusiv achiziţionate (ca pachet majoritar) de către mari companii străine sau transnaţionale, în general, după câte se cunoaşte, puse pe baze de profitabilitate; urmând politica managerială, financiară, de piaţă şi tehnologică şi preluând, mai mult sau mai puţin abrupt, cultura organizaţională şi interesele acţionarului majoritar;

– marile regii autonome, aflate acum în restructurare, de regulă – caracterizate prin puţine elemente de inovare, de înnoire tehnologică, în ultimul deceniu (cu puţine excepţii – de exemplu, ROMTELECOM);

– IMM nou constituite după 1989, dintre care o minoritate numerică prosperă (numai în unele subramuri cu conjunctură favorabilă), de regulă – pe baza unui management inspirat, reuşit (generat în mod intuitiv, empiric) al patronilor, iar majoritatea se află la limita de supravieţuire, datorită, pe de o parte, insuficientei culturi manageriale şi mai slabelor abilităţi ale patronilor, iar pe de altă parte, datorită mediului economico-financiar advers, amintit.

Acesta fiind, în linii mari, spectrul actual al întreprinderilor româneşti, trebuie spus că economia României nu se află într-o seră, ci, dimpotrivă, asupra ei acţionază toate influenţele, concurenţiale şi de alte naturi, din economia mondială, acţionează toţi factorii în pregătirea secolului XXI care, în alte ţări, provoacă preocuparea, îngrijorarea, acţiunea lumii economice, a politicienilor, a clasei manageriale. Într-adevăr, în economia României se resimte pe deplin impactul provocat de:

– Liberalizarea comerţului internaţional. România a intrat ca parte, în condiţii nediscriminiatorii de nici o natură (favorizante sau nefavorizante), într-o serie de acorduri internaţionale de liber schimb: acordul de asociere cu Uniunea Europeană, clauza MFN (a naţiunii celei mai favorizate) cu SUA, CEFTA şi fiind în curs de perfectare şi alte asemenea acorduri – în primul rând, privind ţările din jurul Mării Negre, precum şi numeroase acorduri bilaterale. În acordul de asociere cu UE există o clauză cu caracter de excepţie, la care se poate recurge, la solicitare, în condiţii sociale excepţionale şi pe termen limitat, iar diferenţa (favorabilă) de viteze de reducere a taxelor vamale s-a epuizat, prin expirarea termenelor prevăzute.

– Liberalizarea şi politica de atragere a investiţiilor străine directe a fost legiferată şi în România, deşi calitatea soluţiilor adoptate mai este deschisă căutărilor politicienilor. ISD sunt frânate de instabilitatea economică şi politică generală, de deficienţele infrastructurilor, de cadrul birocratic, de rating-ul nefavorabil etc.; totuşi, întreprinderile româneşti sunt deschise ISD.

– ISD acţionează şi sub forma M&A (desigur – numai achiziţii[15]), inclusiv din partea marilor companii străine şi transnaţionale; astfel, întreprinderi sau chiar segmente industriale importante au fost achiziţionate de mari companii ca DAEWOO, LUKOIL, LAFARGE, ABB, KVAERNER, Procter & Gamble, Colgate-Palmolive[16] ş.a.; de asemenea, fenomenul este prezent în domeniul telecomunicaţiilor, al unor servicii turistice etc.

Globalizarea are impact şi asupra economiei României, cel puţin prin faptul că produsele şi serviciile româneşti sunt expuse concurenţei mondiale, atât pe piaţa internă, cât şi pe cea externă. De asemenea, România poate beneficia de avantajele potenţiale ale globalizării numai în măsura în care se conectează într-un mod operaţional la circuitele informaţionale mondiale – la cele comerciale şi la cele financiar-bancare, în măsura în care cunoaşte şi se adaptează la legislaţiile, reglementările şi uzanţele comerciale şi industriale naţionale străine şi internaţionale, în măsura în care îşi asigură competitivitatea de nivel internaţional a propriei oferte, în măsura în care îşi realizează promovarea şi serviciile post-vânzare în concordanţă cu uzanţele internaţionale ş. a. m. d.

Schimbările de pe piaţa internă (liberalizarea accesului competitorilor străini) şi externă (dispariţia unor pieţe, schimbarea condiţiilor pe alte pieţe etc.) sunt cu greu percepute ca o realitate la care întreprinderile trebuie să se adapteze. Într-un context intern şi internaţional radical schimbat (faţă de anii înfiinţării întreprinderilor, sau faţă de anii ultimelor extinderi, modernizări, dotări tehnologice semnificative), în multe întreprinderi există starea de spirit că ar fi (sau ar fi fost) necesare eforturi pentru conservarea profilurilor de fabricaţie şi a structurilor (întreprinderilor) existente, care au fost constituite în alte timpuri, pentru alte condiţii, pentru alte pieţe şi pentru alte priorităţi, care astăzi nu mai există, sau sunt cu totul altfel şi se schimbă în continuare. Starea de spirit opusă, la fel de dăunătoare, o reprezintă lipsa preocupării de a valorifica într-un mod nou zestrea tehnologică, baza materială şi de cunoştinţe acumulate, sau, dacă nu se poate – de a le lichida la timp, într-un mod optim, evitând pierderi suplimentare, dacă o astfel de decizie rezultă dintr-o analiză realistă.

În legătură cu rolul statului şi cu modul de exercitare a acestui rol, opiniile experţilor români şi chiar poziţiile forţelor politice sunt împărţite. Politica dominantă în prima (1990-1991) şi în ultima (1997) perioadă post-decembristă a fost aceea a unui neintervenţionism absolutizat, depăşind ceea ce îşi permit, din acest punct de vedere, nu numai statele avansate, dar în orice caz statele în curs de dezvoltare[17]. Oricum, problema rolului statului nu este numai una de ordin cantitativ: a interveni mai mult sau mai puţin, ci este, în principal, una calitativă: a interveni în ce situaţii, cum, prin ce instrumente, în ce domenii, în ce scopuri ? Evident, întreprinderea viitorului va accepta (şi va solicita) un intervenţionism statal de natură strategică şi de natura stimulentelor sau penalităţilor (de exemplu – pentru poluare[18]), dar intervenţionismul statal birocratic de tipul aprobărilor şi autorizaţiilor individualizate, paralizante şi generatoare de corupţie, ar trebui să aparţină trecutului. Problema constă în faptul că există curente conform cărora statul trebuie absolvit chiar de responsabilităţi economice strategice, precum şi de promovarea lor prin sistemul de stimulente.

De asemenea, voci de mare autoritate, interne şi externe, au promovat şi promovează lozinca, amintită, “întâi privatizare, apoi restructurare”. Argumentul este că orice restructurare efectuată în regimul proprietăţii de stat s-a dovedit ineficientă, restructurarea şi reorientarea reală începând numai după privatizare. Se poate emite, însă, şi teza că lozinca (doctrina) amintită condamnă la pierdere de teren economic, la pasivitate, în condiţiile în care privatizarea, după cum se constată, oricum durează – şi chiar poate fi frânată de o economie prea ineficientă şi prea rămasă în urmă sub aspect structural şi tehnologic. Restructurarea – sau cel puţin modernizarea, competitivizarea – marilor întreprinderi cu capital încă majoritar de stat nu poate fi amânată sine die. Rolul statului este de a crea un sistemn de stimulente şi de responsabilităţi care, fără a nega privatizarea, dar şi fără a o aştepta platonic, să crească capacitatea de reacţie a acestor întreprinderi.

Asistăm la teoretizarea, de către experţi consilieri ai Puterii (inclusiv consilieri străini şi internaţionali influenţi), a “neutralismului” economic al statului, în condiţiile în care dezvoltarea spontană a condus, în întreaga perioadă post-decembristă, la grave şi tot mai profunde deformări structurale în economie, la distrugeri şi la pierderi de potenţial economic, la reluarea, în 1997-1998, a involuţiei economice şi adâncirea dezechilibrului balanţei comerciale, ştiut fiind, totodată, că statele în curs de dezvoltare – din Extremul Orient sau din America Latină – s-au redresat şi au progresat pe baza unor ferme politici economice de stat; ştiut fiind că numeroase state, deopotrivă avansate sau în curs de dezvoltare, cu toate tratatele comerciale de liber schimb, recurg la diferite subterfugii, mergând până la măsuri deschise de subvenţionare sau de facilităţi fiscale, în favoarea anumitor ramuri industriale sau agricole, a anumitor activităţi (export, turism ş.a.).

Perioada care a început aproximativ odată cu anul 1998 poate fi, deocamdată, caracterizată, din punctele de vedere analizate, prin:

a) un intervenţionism energic, de tip administrativ, în ceea ce priveşte restructruarea regiilor autonome; nu este încă evident modul, perioada şi măsura în care această restructurare va afecta poziţiile lor de monopol şi statutul lor de neprofitabilitate ale unora dintre regiile de până acum;

b) intensificarea privatizării (inclusiv a privatizării “cu orice preţ”, la propriu), dar se constată că nici această doctrină nu permite privatizarea peste noapte;

c) absenţa sau insuficienţa, în continuare, a unor măsuri de sistem pentru revitalizarea economică, financiară, comercială, a proprietăţii majoritare de stat, în aşteptarea privatizării;

d) absenţa, în continuare, a unor strategii economice – şi, în particular, industriale – naţionale, care să orienteze pe agenţii economici, inclusiv să inducă un necesar plus de confidenţă investitorilor străini;

e) absenţa, în continuare, a unor măsuri în direcţia creerii unui mediu economic stimulativ în general şi pentru sectorul privat în special, persistenţa adversităţii fiscal-contabile la adresa comunităţii economice;

f) menţinerea, în continuare, a concepţiilor integriste în politica întreprinderilor (şi a unităţilor de C&D); totuşi, au apărut începuturi de participare la procese de producţie transnaţionale (având aici în vedere furnizarea de componente şi subansamble specializate, deşi ponderi semnificative revin încă aşa-zisului lohn – soluţie de supravieţuire pe termen scurt şi de falimentare pe termen lung);

g) continuarea politicilor autarhice la nivel de întreprinderi, în condiţiile în care, pe plan mondial, se recurge la M&A – fuziuni şi achiziţii, la constituirea de consorţii, la participarea în comun la proiecte, la alianţe strategice, în special pentru concentrarea resurselor pentru investiţii şi pentru C&D strategice.

De remarcat că, deşi, pe plan mondial, C&D este considerată ca o infrastructrură determinantă a dezvoltării economice, că marile fuziuni de giganţi se fac în scopul favorizării şi valorificării C&D, în România continuă (cu puţin semnificative excepţii) ruptura între întreprinderile româneşti şi unităţile de C&D, ca şi ruptura între orice politică economică de stat şi activitatea de C&D, menţinerea activităţii de C&D într-o rezervă pasivă.

Se poate aprecia că progresele realizate în România în domeniul implementării tehnologiilor informatice în perioada de după 1989 sunt printre puţinele şi printre principalele rezultate pozitive ale liberalizării comerţului şi ale deschiderii pieţei româneşti faţă de exterior, ale pregătirii societăţii şi întreprinderilor pentru condiţiile şi exigenţele secolului XXI, chiar dacă densitatea şi intensitatea atinse în alte ţări sunt încă mult superioare, chiar dacă dimensiunea şi profunzimea utilizării tehnologiilor informatice în activităţile tehnologice, economice, cultural-ştiinţifice, educaţionale, sociale din România, remarcabile în anumite zone de vârf, necesită încă, în genere, intensificare substanţială şi mari eforturi pentru difuzare. Este, totodată, unul dintre puţinele domenii (poate – singurul) unde există o strategie de dezvoltare oficial adoptată.

Din păcate, pe fondul imobilismului şi separatismului structural şi conceptual tradiţional în economia românească, tehnologia informatică serveşte încă, de regulă, drept instrument de creştere a productivităţii şi a calităţii în cadrul metodelor şi al structurilor industriale şi economice date. Încă nu au devenit de notorietate cazuri în care să se fi realizat, în România, noi structuri de întreprinderi, noi structuri manageriale, bazate pe posibilităţile oferite de tehnologia informatică şi orientate spre rapiditatea inovării, spre creşterea adaptibilităţii la piaţa globală în schimbare şi spre noi niveluri de funcţionalitate şi profitabilitate, axate pe managementul avansat al proceselor şi al programelor.

Informatica şi noile ei posibilităţi se află încă în posesia numai a generaţiei de tineri specialişti sau amatori, fără să fi penetrat suficient în gândirea clasei manageriale şi a clasei politice, care urmează cursuri de management avansat, dar legislaţia, tradiţiile – cu toate AGA, CA şi cu tiparele organigramelor care determină salariile – şi deprinderile actualei clase manageriale, în majoritatea ei, menţin pietrificate structurile şi stilurile de lucru.

Progrese semnificative pot fi constatate în direcţia adaptării sistemului naţional de învăţământ la schimbările continue care caracterizează societatea modernă.

S-au deschis căile de acces către satisfacerea cererii individuale de educaţie prin diversificarea ofertei de educaţie, lărgindu-se astfel posibilităţile de parcurgere a unor rute şcolare conform cu aspiraţiile individuale. Această deschidere se resimte, în special, la nivelul învăţământului superior şi cel al educaţiei preşcolare, prin apariţia unui număr însemnat de forme particulare de învăţământ. Accesul la învăţământul public este în continuare limitat de nivelul redus de resurse.

Paşi importanţi au fost făcuţi în direcţia adaptării sistemului de învăţământ la dinamica socială şi economică, privind structura, conţinutul şi metodele de predare.

În învăţământul preuniversitar reforma curriculară în curs de implementare prevede dezvoltarea locală de curriculum, discipline opţionale pentru toate clasele, posbilitatea de noi conexiuni ale şcolii cu societatea civilă, elemente prin care curriculum-ul naţional se racordează la cele mai avansate opţiuni din ţările europene.

Schimbările produse în învăţământul superior au condus la adaptarea conţinutului şi metodelor de predare la cerinţele mondiale, la diversificarea calificărilor oferite, la orientarea către calificări cerute pe piaţa internaţională a muncii şi la recunoaşterea calificărilor naţionale de către unele foruri şi sisteme internaţionale. S-a reglementat constituirea centrelor de excelenţă şi a centrelor de transfer tehnologic, soluţionându-se astfel sub aspect instituţional organizarea cercetării universitare performante şi a parteneriatului activ cu instituţii şi organisme ale administraţiei locale.

Prin programul formării continue a învăţământului din România s-a reglementat formarea profesională continuă prin sistemul educaţional. Prin transformarea şcolilor în centre multifuncţionale de formare profesională şi prin înfiinţarea Oficiului pentru învăţământ deschis şi la distanţă devine posibil accesul la forme moderne, flexibile, de instruire, adecvate contextului formării profesionale continue.

În privinţa educaţiei şi dezvoltării profesionale realizate în întreprinderi în cadrul sistemelor de management al resurselor umane, se apreciază că există un decalaj în creştere între dezvoltările în acest domeniu care se constată în ţările avansate şi situaţia din majoritatea întreprinderilor româneşti, în care efortul în această direcţie este, în general, făcut fără a fi încadrat într-o strategie consistentă bazată pe tendinţele de evoluţie internaţionale în domeniu.

Toată problematica proceselor de învăţare la nivelul întreprinderilor, a conturării, consolidării, protejării, transmiterii (orizontale şi verticale, în structură şi în timp, intraorganizaţionale şi, după caz, interorganizaţionale) şi valorificării competenţei colective ce se acumulează în interiorul întreprinderilor, nu formează obiectul unor preocupări sistematice şi nu este în concordanţă cu modelul actual legiferat (implicit şi, după caz, explicit) de organizare a întreprinderilor din România, cu tradiţiile şi uzanţele încetăţenite.

De asemenea, cazuri de conjugare a eforturilor unor întreprinderi româneşti în structuri adecvate unor activităţi economice directe – acorduri, consorţii, clustere, cooperări strategice etc. – sunt cunoscute cu titlul de excepţii[19], la aceasta contribuind şi tradiţiile de integrism şi autarhie, şi incertitudinea pieţei, şi lipsa unor strategii care să orienteze activitatea întreprinderilor şi a mediului economic în general. (Există organizaţii de tip asociativ, dar acestea sunt consacrate în special apărării unor interese economice comune şi nu soluţionării, prin realizări competitive concrete, obţinute cu forţe comune, a unor oportunităţi apărute pe piaţă, nu înfăptuirii unor proiecte).

Se poate afirma că tocmai distanţa care separă concepţiile şi preocupările manageriale actuale pe plan mondial privind întreprinderea viitorului, pe de o parte, de realităţile economice şi manageriale din România prezentă, pe de altă parte, ar trebui să constituie un obiect de preocupare, de îngrijorare, dar şi de acţiune.

Un prim nivel de acţiune poate consta în informarea şi sensibilizarea cercurilor manageriale româneşti – şi a specialiştilor, viitori manageri – cu problematica prezentului studiu, ca o deschidere de orizont pentru activitatea curentă şi de perspectivă, ca înarmare cu noi abordări, noi instrumente şi metode de acţiune în faţa vicisitudinilor pieţei.

Un al doilea nivel de acţiune ar trebui să fie la nivelul clasei politice, pentru favorizarea constituirii unui cadru juridic-normativ, de structurare instituţională şi de desfăşurare a activităţii economice, radical mai flexibil şi operaţional în condiţiile reale ale pieţelor în permanentă schimbare, ale inovării generale rapide, ale mondializării concurenţei.

În al treilea rând, se impune elaborarea unor strategii naţionale economice în general şi industriale şi agricole în particular, concepute în contextul şi în premisa globalizării, strategii însuşite de întreg spectrul politic, pe baza cărora să se constituie atât suportul, selectiv prioritizat, al statului, cât şi orientarea patronilor şi a managerilor români şi confidenţa investitorilor străini.

În al patrulea rând, se impune extinderea şi aprofundarea gradului de cultură informatică, atât a clasei politice, cât şi a celei manageriale, pentru a putea transforma informatica dintr-un instrument auxiliar, cum este astăzi în România, într-unul instrument de esenţă al inovării şi al maleabilităţii structurale, aşa cum este el în întreprinderea viitorului – şi, deja, într-o serie de cazuri pe plan mondial, în întreprinderi ale prezentului.

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI FINALE

Capitolul 9. Concluzii şi recomandări finale

Competiţia este mai directă şi mai intensă pe piaţa globală. Accentul se pune nu numai pe raportul calitate / preţ, ci, în special, pe capacitatea întreprinderii de a inova, de a se adapta la evoluţiile cererii pe piaţa globală, unde posibilităţile de alegere ale consumatorilor s-au lărgit şi preferinţele acestora au devenit mai diverse şi mai schimbătoare. Creşterea producţiei internaţionale a marilor companii transnaţionale conduce la o mai mare integrare a economiilor şi, de asemenea, la marginalizarea economiilor incapabile să furnizeze o bază competitivă pentru noi tehnologii şi noi forme de organizare a producţiei şi a desfacerii.

Iniţiativa şi efortul propriu al întreprinderilor joacă un rol din ce în ce mai important în asigurarea competitivităţii acestora pe piaţa globală. Întreprinderile trebuie să-şi dezvolte capacitatea de a inova, abilitatea de a absorbi şi desfăşura tehnologii şi sisteme de organizare noi, care să răspundă mai rapid şi mai flexibil la nevoile pieţei, la oportunităţile apărute în mediul extern şi să asigure desfacerea, livrarea rapidă a unor bunuri de înaltă calitate pe pieţe din ce în ce mai agresive.

Dezvoltarea rapidă a tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiei, procesul de tranziţie către noua societate informaţională contribuie, pe de o parte, la accelerarea procesului de globalizare şi, pe de altă parte, oferă noi căi şi mijloace pentru transformarea proceselor de producţie şi a managementului acestora, care reprezintă oportunităţi pentru asigurarea competitivităţii pe piaţa globală. Folosirea creativă a acestor tehnologii în cadrul unor noi concepte de management al întreprinderii reprezintă un element esenţial în tranziţia către întreprinderea viitorului.

Modelul tradiţional de organizare a întreprinderii nu mai face faţă noilor cerinţe privind stimularea inovării, adaptarea imediată la schimbările tot mai rapide – "caledoscopice" – din mediul extern şi celor privind dezvoltarea de sisteme de legături de cooperare. Se constată, în practică, o tendinţă de tranziţie către un nou tip de organizaţie, către noi forme flexibile de organizare şi conducere. În cadrul acestora, accentul se pune, în tot mai mare măsură, pe cunoştinţele, competenţele şi capacităţile de decizie ale persoanelor şi echipelor, pe facilitarea schimbului de informaţii şi a proceselor de comunicare din interiorul şi exteriorul întreprinderii.

În acest context, începând din anii ’80 şi, mai ales, după 1990, au fost elaborate şi experimentate în practica întreprinderilor noi concepte şi curente manageriale, care reprezintă modificări majore, “schimbări de paradigmă” în gândirea managerială: conceptul de împuternicire (empowerement) şi cel de echipă autocondusă (self directed team), conceptul de reengineering al prceselor de afaceri (business process reengineering), conceptul de învăţare organizaţională (organizational learning) şi cel de întreprindere care învaţă (learning organization), conceptul de întreprindere flexibilă şi conceptele de reţea holonică şi întreprindere virtuală. Fiecare dintre aceste noi soluţii manageriale reprezintă viziuni asupra întreprinderii viitorului din unghiuri diferite de vedere, care se completează şi se potenţează reciproc.

Luând în considerare condiţiile foarte variate în care întreprinderile îşi desfăşoară activitatea şi diferenţele semnificative între dimensiunile şi capabilităţile lor specifice, nu se poate vorbi despre un model general, definitoriu al întreprinderii viitorului. Noile concepte şi curente manageriale crează un cadru de reflexie care permite evidenţierea, evaluarea corectă a căilor prin care întreprinderea se poate adapta la noile oportunităţi şi pericole generate de schimbările economice, tehnologice, sociale, culturale în curs de desfăşurare şi de amplificare în perspectiva viitorului. Se poate afirma că procesul de tranzţiie către întreprinderea viitorului va fi un proces de inovare prin învăţare, specific fiecăreii întreprinderi, caracterizat prin încercări şi erori, în cadrul căruia pot avea loc succese răsunătoare, dar şi eşecuri dramatice. O importanţă deosebită pentru succesul întreprinderii în cadrul acestui proces o prezintă accesul la cunoştinţe şi informaţii privind stadiul şi tendinţele de evoluţie din domenii variate: ştiinţific, tehnologic, economic, juridic, politic, social, cultural, la diferite niveluri: local, regional, naţional şi global.

În condiţile schimbărilor profunde economice şi sociale ce derivă din globalizarea economiilor, din tranziţia către societatea informaţională şi către întreprinderea viitorului, o importanţă deosebită revine pregătirii şi dezvoltării resurselor umane. Principalele cerinţe în acest domeniu, în perspectiva secolului XXI, pot fi considerate următoarele:

· creşterea nivelului general de educaţie, a nivelului de stăpânire a cunoştinţelor din domenii variate şi a abilităţii de a le utiliza pentru identificarea şi soluţionarea problemelor;

· asigurarea, în măsura maximă posibilă, a accesului tuturor persoanelor, indiferent de condiţiile de viaţă şi muncă, la forme şi resurse de învăţare care să le permită atingerea nivelului cel mai ridicat de educaţie în conformitate cu capacităţile şi aspiraţiile lor individuale;

· crearea de forme şi resurse de învăţare care să permită educaţia permanentă, pe parcursul întregii existenţe şi care, în condiţiile schimbărilor rapide dn toate domeniile, să asigure tuturor generaţiilor capacitatea de a face faţă cu succes problemelor de muncă şi viaţă;

· dezvoltarea iniţiativei şi a autonomiei personale în definirea şi realizarea proiectelor, în dezvoltarea personală, profesională şi a carierelor, dezvoltarea în acest scop a abilităţilor de comunicare, de negociere, de învăţare şi de auto-organizare a propriei activităţi în toate aceste direcţii;

· dezvoltarea deschiderii, toleranţei şi a înţelegerii faţă de sistemul de valori, de norme şi comportamente diferite faţă de cele ale propriei culturi, în vederea realizării unei sinergii între persoane, echipe şi organizaţii aparţinând unor culturi diferite, sinergie necesară în condiţiile creşterii interacţiunii şi colaborării internaţionale în toate domeniile de activitate.

Pentru a satisface aceste cerinţe, se impun adaptări, ameliorări sau chiar modificări structrale ale tuturor elementelor sistemului educaţional. Componenta managerială va fi nevoită să perfecţioneze permanent legislaţia în scopul de a facilita adaptarea la nou, ideea principală fiind elaborarea unui cadru legal cât mai flexibil, apt de a crea oportunităţi, a defini noi norme şi standarde educaţionale, corespunzătoare cerinţelor noii societăţi. Curriculum-ul şcolar se va adapta la nevoia socială de educaţie prin promovarea unor metode şi mijloace didactice care să permită trecerea de la un învăţământ centrat pe însuşirea de cunoştinţe, la un învăţământ puternic formativ, la dezvoltarea creativităţii şi mobilităţii elevului.

Necesitatea realizării educaţiei permanente va impune luarea în considerare a unor noi scopuri şi strategii educaţionale, care să ofere fiecărui individ posibilitatea de a-şi continua educaţia în direcţiile şi prin modalităţi corespunzătoare aspiraţiilor, posibilităţilor şi condiţiilor sale de viaţă.

Sistemul de formare şi dezvoltare din întreprinderile viitorului va trebui să facă faţă cerinţei ca toţi angajaţii să asimileze un volum tot mai mare de cunoştinţe şi abilităţi, într-un timp din ce în ce mai scurt. Satisfacerea acestei cerinţe implică o restructurare profundă a sistemului actual de instruire a resurselor umane din întreprinderi. În perspectiva secolului XXI, este de aşteptat să se dezvolte metode şi mijloace cu totul noi de învăţare, bazate pe convergenţa tehnologiilor din domeniul informaţiei, comunicaţiei şi învăţării. Aceste noi metode şi mijloace de învăţare vor permite personalizarea instruirii, integrarea activităţii de instruire în procesul de muncă şi vor asigura fiecărui individ posbilitatea de auto-organizare a dezvoltării sale profesionale, precum şi asumarea răspunderii pentru creşterea competenţelor sale profesionale şi construirea propriei cariere. Întreprinderea va sprijini procesul individual de dezvoltare profesională, oferind consiliere, sprijin şi acces la resursele de învăţare cele mai adecvate. În multe dintre întreprinderile din ţările dezvoltate şi, în special, în cadrul marilor companii internaţionale, sunt deja utilizate în practică sisteme de instruire şi de suport al performanţelor bazate pe noile tehnologii de învăţare, prefigurând sistemele de dezvoltare a resurselor umane specifice întreprinderilor viitorului.

Distanţa care separă concepţiile şi preocupările manageriale actuale pe plan mondial privind întreprinderea viitorului, pe de o parte, de realităţile economice şi manageriale din România prezentă, pe de altă parte, ar trebuie să constituie un obiect de preocupare, de îngrijorare, dar şi de acţiune.

În primul rând, un nivel de acţiune poate consta în informarea şi sensibilizarea cercurilor manageriale româneşti – şi a specialiştilor, viitori manageri – cu problematica prezentului studiu, ca o deschidere de orizont pentru activitatea curentă şi de perspectivă, ca înarmare cu noi abordări, noi instrumente şi metode de acţiune în faţa vicisitudinilor pieţei.

În al doilea rând, la nivelul clasei politice, se impune favorizarea constituirii unui cadru juridic-normativ, de structurare instituţională şi de desfăşurare a activităţii economice, radical mai flexibil şi operaţional în condiţiile reale ale pieţelor în permanentă schimbare, ale inovării generale rapide, ale mondializării concurenţei.

În al treilea rând, este necesară elaborarea unor strategii naţionale, economice în general şi industriale şi agricole în particular, concepute în contextul şi în premisa globalizării, strategii însuşite de întreg spectrul politic, pe baza cărora să se constituie atât suportul, selectiv prioritizat, al statului, cât şi orientarea patronilor şi a managerilor români şi confidenţa investitorilor străini.

În al patrulea rând, se impune extinderea şi aprofundarea gradului de cultură informatică, atât a clasei politice, cât şi a celei manageriale, pentru a putea transforma informatica dintr-un instrument auxiliar, cum este astăzi în România, într-unul instrument de esenţă al inovării şi al maleabilităţii structurale, aşa cum este el în întreprinderea viitorului – şi, deja, într-o serie de cazuri pe plan mondial, în întreprinderi ale prezentului.

În al cincilea rând, este necesară perfecţionarea continuă a căilor şi mijloacelor pentru facilitarea accesului întreprinderilor la informaţile şi cunoştinţele utile şi relevante pentru acestea privind situaţia existentă şi tendinţele de evoluţie din domeniul tehnologic, economic, jurdic, social, la niivel local, naţional, regional şi global, cunoşinţe care prezintă un interes deosebit pentru elaborarea strategiilor de dezvoltare. Este, de asemenea, necesară intensificarea legăturilor între organizaţiile care au atribuţii şi / sau posedă informaţii şi crează astfel de cunoştinţe în perspectiva dezvoltării unor reţele de informare specifice, uşor accesibile pentru difuzarea cunoştinţelor în domeniu. Facilitarea accesului la această categorie de cunoştinţe prezintă importanţă în special pentru întreprinderile mici şi mijlocii, care nu au resurse suficiente pentru dezvoltarea unei activităţi proprii eficiente de informare avansată.

Foarte recentele evoluţii de pe pieţele financiare internaţionale – asiatice, din Rusia ş.a. – constituie o atenţionare suplimentară, cel puţin în următoarele direcţii: a) condiţiile de desfăşurare a comerţului internaţional prezintă un grad de stabilitate mai redus decât se presupunea; întreprinderile (şi politicile naţionale) trebuie să fie mai adapabile la schimbări imprevizibile şi dramatice ale conjuncturii financiare şi comerciale, decât se credea până de curând; b) în propriile strategii, întreprinderile româneşti (şi economia României în ansamblu) trebuie să-şi proiecteze funcţionalitatea cu şi mai multă prudenţă, decât se cerea până în prezent, pentru a diminua propria vulnerabilitate la şocuri externe şi, mai ales, vulnerabilitatea endogenă.

Înapoi începutul acestui studiu Înapoi Întreprinderea viitorului Înapoi

---

[1] Virginia Câmpeanu, Liberalizarea si globalizarea economiei mondiale - noul context al activitatii intreprinderilor, in “ Studiul aplicarii conceptelor si metodelor manageriale moderne in intreprinderile romanesti in perspectiva secolului XXI”, Faza A.1.1, SCIENTCONSULT S.R.L., iulie 1998

[2] W. Munchau, Pre-emptive trim, financial Times/ 1 octombrie 1998

[3] Richard Hornic, The calm amid the storm, in Time/ 26 octombrie 1998

[4] Randamentul obligatiunii sau in termeni pur-financiari” cuponul” obligatiunii este compus din valoarea reala a obligatiunii plus rata prognozata a inflatiei plus prima de risc a emitentului obligatiunii.

[5] Singing the deflationary blues, The Economist/ 16 octombrie 1998

[6] Impactul noilor fenomene de globalizare asupra intreprinderii viitorului, Faza A.1.1/iulie 1998, SCIENTCONSULT s.r.l.

[7] Robert Chote, IMF urges more interest rate cuts, Financial Times/ 1 octombrie 1998

[8] UNCTAD. World Investment Report, 1997.

[9] Comandã Numericã cu Calculator.

[10] Din pãcate, sursa bibliograficã în care a fost gãsitã ideea nu prezintã exemple. Putem face referiri, de exemplu, la colectivitãþile animale sau vegetale, care, deºi structurate, se adapteazã schimbãrilor din mediul înconjurãtor, inclusiv sub impactul altor colectivitãþi, de aceeaºi specie sau de alte specii.

[11] Termenul aparþine D-lui Cristian Antonescu, Curentul, 8 iulie 1998.

[12] Separarea unor activitãþi specializate în întreprinderi distincte, pãstrând în întreprinderea-mamã activitãþile de bazã – “core activities”.

[13] Desprinderea unor active (ºi componente structurale) existente în întreprinderi distincte.

[14] “Prostraþie - stare patologicã caracterizatã prin lipsa de reacþii la excitaþiile mediului, datoritã slãbirii extreme a forþelor fizice ºi psihice” [Micul Dicþionar Enciclopedic, Bucureºti, 1978].

[15] Nici o firmã româneascã nu a fuzionat, de pe poziþii de parteneriat, sau nu a încheiat o alianþã strategicã, cu vre-o firmã strãinã comparabilã

[16] Este interesant de notat cã înseºi numele unora dintre aceste companii reflectã consecinþele unor fuziuni anterioare, mai mult sau mai puþin recente: ABB – ASEA cu Brown Boveri, Colgate cu Palmolive etc.

[17] Perioada 1992-1996 poate fi caracterizatã ca una de sprijin al statului faþã de economie, dar în concepþii ºi condiþii de insuficientã mobilitate structuralã, conducând la pierdere de teren dinamic pe planul tehnologiei ºi al profitabilitãþii ºi, deci, la pierdere de poziþii ºi de potenþial în competiþia comercialã internaþionalã.

[18] Preocuparea pentru ecologie constituie cel mai elocvent exemplu de direcþie care nu poate fi dezvoltatã numai prin jocul liber al pieþei, fãrã rolul strategic ºi operaþional, coercitiv ºi stimulativ, al statului; este, însã, de departe nu singurul exemplu.

[19] De regulã – când metodologia de licitaþie a obligat la prezentarea de consorþii. Exemple notorii de consorþii realizate ºi operaþionale în România sunt cele constituite pentru instalarea ºi operarea telefoniei celulare mobile.