Evaluarea impactului ştiinţei şi tehnologiei româneşti în dezvoltarea actuală a economiei şi societăţii

(2000-2001)

Lucrările au fost comandate, atribuite prin competiţie şi finanţate de Agenţia Naţională pentru Ştiinţă, Tehnologie şi Inovare, respectiv Ministerul Educaţiei şi Cercetării, în cadrul Programului ORIZONT 2000

Analiza stadiului cunoaşterii, a concepţiilor şi metodelor, pe plan mondial şi în ţară

Selectarea şi elaborarea de metode şi instrumente recomandate pentru evaluarea impactului ştiinţei şi tehnologiei româneşti asupra economiei şi societăţii

Elaborarea unui program de analize, testări, studii de caz experimentale, pentru evaluarea impactului ştiinţei şi tehnologiei româneşti asupra economiei şi societăţii

Analiza stadiului cunoaşterii, a concepţiilor şi metodelor, pe plan mondial şi în ţară

*

Colectiv de elaborare

Prof. dr. ing. Florin-Teodor Tănăsescu

(concepţia de ansamblu a lucrării, cap. I, II, III)

Ing. Gheorghe Olaru

(cap. IV, VII)

G-ral (r) Ing. Dumitru Andreescu

(cap. V)

Ing. Sanda Felea

(cap. VI)

Ing. Drd. ec. Mircea Popescu

(cap. VIII, IX, X)

Ing. Radu Enescu

(cap. XI)

Contribuţii – Dr. ing. Mario Duma,

Analist principal Irina Oberländer-Târnoveanu,

Ing. Virgil Lână,

Ec. Nelu Achim

© SCIENTCONSULT, 2000

CUPRINS

Motto: Prima evaluare.....................................................

Preliminarii.....................................................................

C A P I T O L U L I. Stiinţa şi progresul societăţii........

1.1. Linii directoare ale politicii unor state europene..............................................................

1.2. “Lumea” văzută în mod “global”................................................................................

Zona...........................................................................................................................................

1.3. Perioada de tranziţie în ţările ECE şi CIS................................................................

PIB.............................................................................................................................................

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ................................................................................................

C A P I T O L U L II. Politica unor state privind creşterea rolului ştiinţei şi tehnologiei; strategii, priorităţi şi influenţa lor asupra societăţii.......................................................................

2.1. Ştiinţa şi Tehnologia pot schimba viaţa oamenilor - FRANŢA............................

2.2. Ştiinţa şi Tehnologia pot asigura o dezvoltare economică şi socială armonioasă a naţiunii - CHINA.......................................................................................................................................

2.3. “Ştiinţa mare” şi “ştiinţa mică” - R. Coreea............................................................

C A P I T O L U L III. Indicatori ai Uniunii Europene (EU-15)

C A P I T O L U L IV. Provocări ale secolului XXI......

4.1. Poluarea şi protecţia mediului...................................................................................

4.2. Apa ca sursă indispensabilă.....................................................................................

4.3. Aerul ca sursă indispensabilă....................................................................................

4.4. Securitatea alimentară................................................................................................

4.5. Dezastrele...........................................................................................................................

4.6. Resursele materiale...........................................................................................................

4.7. Dezvoltarea industrială...............................................................................................

4.8. Fuga creierelor...................................................................................................................

4.9. Demografia.........................................................................................................................

4.10. Educaţia........................................................................................................................

4.11. Globalizarea......................................................................................................................

C A P I T O L U L V. Impactul tehnologiilor spaţiale asupra dezvoltării societăţii......................................................

Consideraţii generale...........................................................................................................

5.1. Definirea domeniului “spin-off/rétombées bénéfiques de la technologie spatiale”..........

5.2. Un studiu pilot în context internaţional...................................................................

5.3. Cu privire la “Spacelink Europe”......................................................................................

5.5. Cu privire la programul de transfer tehnologic al Agenţiei Spaţiale Europene

5.6. Catalize în cooperarea internaţională.....................................................................

BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................

C A P I T O L U L VI. Accelerarea impactului stiinţei şi tehnologiei asupra dezvoltării economice prin stimularea proceselor de inovare

6.1. Evoluţii care conduc la necesitatea stimulării proceselor de inovare...............

6.2. Mijloace pentru stimularea proceselor de inovare............................................................

6.3. Indicatori de performanţă în domeniul inovării, utilizaţi în cadrul Uniunii Europene (UE)

6.4. Concluzii la cap. 6...............................................................................................................

B I B L I O G R A F I E............................................................................................................

C A P I T O L U L VII. România în faţa secolului XXI - Date statistice relevante........................................................

C A P I T O L U L VIII. Analiza conceptelor şi metodelor de evaluare a impactului..................................................................

C A P I T O L U L IX. Modele (matematice) ale dezvoltării; indicatori care pot evalua impactul ştiinţei şi tehnicii în dezvoltarea economiei şi societăţii.....................................................................

9.1. Metodele de evaluare utilizate în analiza de sistem........................................................

9.2. Tipuri de modele utilizabile în evaluarea impactului........................................................

9.3. Indicatori care pot contribui la evaluarea impactului ştiinţei şi tehnicii........

C A P I T O L U L X. Jaloane metodologice pentru abordarea analitică a problemei impactului ştiinţei şi tehnicii în dezvoltarea economiei şi societăţii.................................................

BIBLIGRAFIE la cap. 8-10.................................................................................................

C A P I T O L U L XI. Privire sinoptică asupra stadiului actual al cunoaşterii în sfera determinării impactului ştiinţei şi tehnologiei asupra economiei şi societăţii......................................

11.1. Generalităţi..................................................................................................................

11.2. Indicatorii de impact – unităţi de măsurare a impactului.................................

11.3. Principiile evaluării impactului cercetării, bazată pe indicatori.....................

11.4. Evaluarea impactului cercetării.............................................................................

BIBLIOGRAFIE la cap. 11....................................................................................................

Motto: Prima evaluare

La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul.

Şi Dumnezeu a văzut tot ceea ce El a făcut. “Iată, zise El, este foarte bine.” Şi seara şi dimineaţa au fost a şasea zi.

Iar în a şaptea zi Dumnezeu s-a odihnit după toată munca Sa. Arhanghelul Său a venit lângă El şi L-a întrebat: “Doamne, cum ştii că ceea ce ai făcut este “foarte bine”? Care îţi sunt criteriile? Pe ce date îţi bazezi judecata? Eşti cât de cât în situaţia de a face o evaluare dreaptă şi nepărtinitoare?”

Dumnezeu a gândit la toate aceste întrebări toată ziua şi odihna Sa a fost foarte tulburată.

În a opta zi, Dumnezeu zise: “Lucifer, du-te în iad.”

După: Evaluating EU expenditure programmes, Ex post and intermediate evaluation. European Commision, 1997. După: Patton, M. Q., Utilization-focused evaluation, Beverly Hills, CA, Sage, 1986. După: Halcom, The Real Story of Paradise Lost.

Preliminarii

Impactul ştiinţei şi tehnologiei în dezvoltarea economiei şi societăţii are un caracter complex, multilateral, în care se întrepătrund aspecte cantitative cu aspecte calitative, iar prin aspecte calitative înţelegem atât creşteri de calitate - la propriu, creşteri de performanţă (cu o exprimare care numai aparent poate părea ca fiind puţin forţată: creşteri cantitative ale calităţii), dar şi unor funcţiuni noi, a unor categorii noi de fenomene, procese, activităţi, a unor tipuri noi de performanţe etc. După cum s-a arătat în [1], progresul civilizaţiei prin ştiinţă provine, în principal, din capacitatea acesteia de a genera noi valori de întrebuinţare, de a crea soluţii care să asigure fie o nouă satisfacere a unor necesităţi cunoscute, fie satisfacerea unor noi necesităţi şi chiar crearea unor astfel de noi necesităţi, neimaginate şi nepresupuse anterior.

Şi aceasta - în condiţiile în care ştiinţa nu îşi are output-urile conectate în mod nemijlocit la economie. Ştiinţa participă, cu un rol esenţial, la determinarea directă a conţinutului şi a rezultatelor proceselor productive - atât prin atribuţia sa de inovare, cât şi prin cea de optimizare; atât prin soluţii, cât şi prin decizii. Ştiinţa nu crează nemijlocit valori de întrebuinţare, în sensul că nu este niciodată situată pe o poziţie finală, de ieşire din ciclul tehnologic, acolo unde apar concret şi nemijlocit rezultatele ce caracterizează şi alimentează progresul economiei.

Pe de altă parte, eficienţa care se obţine cu ajutorul ştiinţei este legată de evoluţia şi propagarea în timp a unor acumulări. Este ştiut că orice noutate tehnică aplicată în economie presupune o perioadă de eforturi şi cheltuieli iniţiale, perioadă în care bilanţul financiar este negativ. Urmează, în caz de reuşită, o creştere rapidă, explozivă, a profiturilor, până la un vârf sau la un palier cu o anumită durată, după care are loc un proces mai mult sau mai puţin îndelungat, de uzură morală (uneori - şi fizică), de declin al profitabilităţii realizate.

În cazul unor progrese majore în ştiinţă şi tehnologie, alura variaţiei se modifică: soluţiile obţinute nu sunt înlocuite cu altele, ci, dimpotrivă, servesc ca suport pentru noi rezultate. Efectele obţinute se propagă în avalanşă, într-o reacţie în lanţ. Exemplul cel mai spectaculos, în acest sens, din ultima jumătate a secolului ce se încheie, l-a constituit tehnica dispozitivelor semiconductoare, care a evoluat de la modestul tranzistor de laborator al anului 1948 până la microprocesoarele, roboţii, calculatoarele personale, telemobilele, comunicaţiile prin sateliţi, INTERNET-ul zilelor noastre, cu tot ceea ce au revoluţionat acestea în lumea ştiinţei, tehnologiei, culturii, sănătăţii, în viaţa materială şi spirituală a generaţiei noastre - proces care continuă şi se adânceşte ireversibil.

Desigur, nu orice rezultat ştiinţific sau tehnologic se poate compara cu tranzistorul, cu laserul, cu motorul cu reacţie, cu fisiunea sau fuziunea nucleară. Dar, printre numeroasele rezultate ştiinţifice - pe lângă cele care, inevitabil, se pierd pentru posteritate, există realizări care, direct sau indirect, explicit sau implicit, se clădesc una pe suportul celeilalte sau, mai ades, pe suportul celorlalte. Are loc procesul reproducţiei ştiinţifice, vital pentru ştiinţă - şi pentru progresul omenirii - proces în care o parte dintre rezultatele ştiinţei, pe lângă efectele directe pe care le dau practicii, reintră în ciclul tehnnologic al ştiinţei înseşi, în dezvoltarea sa exponenţială. Mai mult, ca şi în sfera economiei, chiar a producţiei materiale, şi în ştiinţă există - şi trebuie să existe - cercetări şi rezultate, progrese, destinate exclusiv reproducţiei ştiinţifice: lărgirea continuă a sferei cunoaşterii, elaborarea unor noi ipoteze, teorii şi modele, a unor metode şi instrumente de măsurare, de încercare sau de calcul, dezvoltarea experienţei specialiştilor formaţi, sporirea bazei materiale a cercetării prin tipuri noi de echipamente de cercetare realizate prin cercetare etc.

Moştenire a mentalităţilor dinainte de 1989, în multe sfere şi metodologii se consideră încă, în mod tacit sau nu, că cercetarea trebuie să dea efecte, că eficienţa cercetării se măsoară prin raportul efecte / eforturi, raportul profit / cost sau raportul profit / capital investit - cu rabat la admiterea riscurilor cercetării, deci - admiţând că această eficienţă poate fi măsurată numai pe mulţimea, pe suma multor lucrări de cercetare, în care reuşitele acoperă şi compensează pierderile provocate de eşecuri. Dar indicatorii folosiţi provin din alte activităţi, fiind construiţi pentru comensurarea economică a altor procese - investiţii, producţie, servicii, comerţ etc. Ei sunt, conceptual şi tipologic, diferiţi de cei necesari pentru a caracteriza contribuţia reală, specifică, a ştiinţei în economie şi societate.

Potrivit rolului său primordial de a genera sau / şi a optimiza soluţii, ştiinţa diseminează efecte în întreaga economie şi societate. Dar nici o contabilitate nu realizează - şi nu poate principial realiza - reportarea şi raportarea fiecărui rezultat economic la fiecare sămânţă de ştiinţă din care a germinat, sub sancţiunea unei infinite amplificări a fluxurilor informaţionale. Astfel o cercetare tehnico-ştiinţifică având un efect economic foarte concret şi măsurabil, la utilizatorii noilor produse - de exemplu, economia de combustibil sau de energie la folosirea unui nou tip de motor - nu ar putea fi contabilizată nici dacă aceste motoare s-ar găsi înglobate în mijloacele fixe ale unor mari întreprinderi, dar cu atât mai puţin dacă ar fi incluse într-o miriadă de IMM sau, şi mai acut, dacă ar fi incluse în bunuri de consum de folosinţă îndelungată, aflate la populaţie - care, după cum se ştie, nu întocmeşte şi nu înaintează raportări statistice.

De aceea, s-ar obţine o imagine deformată a eficienţei cercetării ştiinţifice şi tehnice dacă s-ar tinde să se ia în considerare numai efectele directe şi imediate, postacalculate contabil în cadrul primului proces economic în care a avut loc aplicarea în practică a rezultatelor. Dimpotrivă, este nevoie de cuantificarea tuturor efectelor - a celor directe şi indirecte, cantitative şi calitative, imediate şi viitoare ale activităţii de cercetare.

Mai mult, după cum se arată, în continuare, în [1], activitatea ştiinţifică şi tehnologică, sporind potenţialul activităţilor economice, ar trebui să fie reflectată sub forma unor indicatori de tipul unor coeficienţi de multiplicare sau chiar exponenţi (asemenea indicatori multiplicativi - sau exponenţiali - sunt uzuali în funcţiile de producţie macroeconomice, dar nu sunt folosiţi în contabilitatea întreprinderilor sau chiar a ramurilor). Or, procesele de inovare şi de optimizare - pentru a nu mai vorbi desore consecinţele dezvoltări cunoaşterii - se desfăşoară după legi cărora le corespund modele matematice bazate pe funcţii de mare complexitate. Dar finanţele întreprinderii, ca şi bugetele naţionale, sunt bazate pe operaţiunile aritmetice elementare, în principal - pe adunare şi scădere. Este evidentă inadecvarea principială a oricăror încercări de evaluare a eforturilor şi a rezultatelor ştiinţei bazate pe încadrarea procustiană a proceselor multiplicative, exponenţiale, cu feed-back, combinatorii, probabilistice, iterative etc., numai în primele două operaţii ale aritmeticii elementare.

De aceea, încă la nivelul [1] a fost preconizată conceperea unui sistem specific de criterii pricipial noi - pornind de la ponderea economică a ramurilor, ritmul de progres tehnic în profilul respectiv, nivelul calitativ economic în raport cu cel potenţial, profunzimea, aria şi consecinţele modificărilor şi ale dezvoltărilor necesare şi realizate, apartenenţa la obiective strategice prioritare etc. O asemenea orientare a fost caracterizată ca “elucidare a ansamblului consecinţelor social-economice ale cercetării ştiinţifice”, introducându-se conceptul şi termenul de “determinare a impactului social-economic organic al ştiinţei şi tehnologiei”.

În continuare, lucrarea analizează caracterul acumulat în timp, propagat în timp, spaţiu şi structură şi amplificat în timp al rezultatelor majore ale cercetării şiinţifice, de unde decurge concluzia privind importanţa considerării multianuale a acestor rezultate, dar şi a caracterului obligatoriu multianual al finanţării cercetării, al planificării şi al programelor de cercetare. Pe de altă parte, decurge importanţa abordării problemelor sistemice ca probleme de cercetare, abordarea şi soluţionarea specifică a problemelor tehnologice şi economice sistemice, ca obiect tipologic şi ca problematică specifică a unor preocupări şi programe dedicate de cercetare ştiinţifică. [2]

1. Duma, M. Relaţia ştiinţă-economie sub semnul calităţii. Era Socialistă, 1979, nr. 4, pp. 27-28, 37-38.

2. Duma, M. Corelaţia dialectică ştiinţă - producţie. Era Socialistă, 1983, nr. 18, pp. 23-26.

C A P I T O L U L I. Stiinţa şi progresul societăţii

Progresul societăţii de-a lungul secolelor a depins de modul în care aceasta a fost capabilă să răspundă provocărilor generate de o înţelegere mai adâncă a unui fenomen, datorită unor cunoştinţe noi şi al unor mijloace tehnice evoluate, capabile a-l studia. Nivelul de cunoştinţe al societăţii a făcut posibilă oferirea unui răspuns corect la o problemă pusă sau a lăsat deschisă calea clarificării în timp a elementelor rămase în suspensie.

Secolul XX este un exemplu al modului în care observaţii mai vechi, au fost reluate, completate, adesea schimbată imaginea unor descoperiri. Fizica atomului şi o cunoaştere mai profundă a particulelor elementare, modelele stabilite, emisia stimulată, radioactivitatea, teoria relativităţii, electromagnetismul cu toate conexiunile sale au dat un impuls puternic dezvoltării unor sectoare industriale cum este cazul industriei chimice, energiei nucleare, al electrotehnicii şi radiocomunicaţiilor.

Descoperirea ADN-ului a permis o mai bună cunoaştere a celulei şi componentelor sale, rezultatele obţinute conducând la o dezvoltare rapidă a biotehnologiilor, medicinii şi industriei de medicamente, industriei alimentare. Genetica rămâne o cutie a Pandorei, care, după unele experiente neplăcute ale secolului nostru (accidente genetice), trebuie deschisă cu multă grijă.

Progresele în tehnica aerospaţială au permis lansarea a sute de sateliţi, navete spaţiale, staţii orbitale şi chiar vizitarea Lunii. De aici până la proiectele lui Glasser, gândite acum 20 de ani, de a realiza centrale fotovoltaice în spaţiu şi transmiterea energiei prin microunde spre Pământ, nu mai constituie o ficţiune, ideea fiind în întregime posibilă, atât ca transport de materiale, cât şi de montaj în spaţiul cosmic. Toate aceste progrese au condus la apariţia unor noi tehnologii având la bază fasciculul de electroni, laserul, microundele, stocarea, prelucrarea şi transmiterea cu mare viteză a informaţiilor cu ajutorul supercalculatoarelor. Traducerea automată a unor texte este iarăşi unul din succesele secolului XX, care cu siguranţă va cunoaşte substanţiale amplificări în secolul ce vine.

Rezultatele ştiinţifice ale secolului XX au dat naştere la industrii puternice caracterizate prin performanţă şi productivitate, cazul reactoarelor nucleare, al industriei automobilului, aerospaţială şi navală, al liniilor automatizate conduse prin calculator, al unor procese chimice de mare fineţe, inclusiv de proiectare a unor materiale, al creării de noi specii de plante şi animale, biotehnologii şi medicamente, asigurând locuri de muncă pentru sute de milioane de oameni.

Este de aşteptat că secolul următor va pune în fata societăţii şi o altă provocare - de data asta socială -, şi anume cum va fi utilizată o forţă de muncă în continuă creştere cu o dezvoltare tehnologică, care prin performanţele oferite, va limita numărul personalului de deservire.

John Madox menţionează, pe bună dreptate, o anumită “ignoranţă” a timpului, o necunoaştere şi explicare insuficientă a unor fenomene, datorată poate faptului că mijloacele de care dispunem astăzi nu sunt concordante cu complexitatea lor. Din rândul acestor probleme, care nu şi-au găsit încă răspunsul, rămân pentru secolul XXI numeroase provocări, din rândul cărora s-ar putea menţiona clarificarea mecanismului celular, originea vieţii, inteligenţa artificială şi lămurirea proceselor ce se desfăşoară în creier, clarificarea mecanismelor de apariţie a unor boli şi mijloacele de eradicare a lor (SIDA, malaria, cancerul), explicarea big-bangului, dezvoltarea aventurii spaţiale şi o mai bună cunoaştere a Universului, fuziunea nucleară, mutaţiile genetice, sisteme noi de comunicaţie. Este posibil ca multe din teoriile ce stau la baza fundamentării, chiar şi parţiale, a unor fenomene la care astăzi nu avem răspuns, să sufere schimbări de structură care pot genera modificări greu de prevăzut ale unor teorii pe care le considerăm ca “imuabile”. Dezvoltarea matematicii, fizicii şi a informaticii, a tehnicii modelării ca şi a mijloacelor tot mai performante de investigare, pot oferi suportul pentru studiul mai aprofundat al unor fenomene şi la aparitia unor noi ştiinţe şi industrii.

1.1. Linii directoare ale politicii unor state europene

“Carta Albă” elaborată de Comisia Europeană îşi propunea să pună bazele unei dezvoltări susţinute a economiilor europene, realizând prin aceasta premizele de a face faţă concurenţei internaţionale şi totodată asigurarea unor locuri de muncă. Într-o Europă unită - afirmă documentul- , “trebuie sporită forţa zonei prin cooperare, prin eforturi conjugate, eliminând structurile şi tradiţiile care stimulează resemnarea, refuzul angajării şi pasivitatea”.

Există un consens al statelor că cercetarea ştiinţifică are un rol esenţial în dezvoltarea societăţii viitoare şi evidenţierea slăbiciunilor poate conduce la o valorificare mai bună a acestei resurse. Aceste slăbiciuni ale Europei sunt: nivelul resurselor - mai reduse decât cele existente la alti competitori, lipsa coordonării la diferite niveluri a activităţilor şi programelor de cercetare europene, aplicarea rezultatelor cercetării.

Soluţiile care se prevăd se rezumă la următoarele:

- noi direcţii de cercetare care să permită restabilirea competitivităţii firmelor comerciale europene şi reînnoirea creşterii economice;

- eliminarea slăbiciunilor tradiţionale ale cercetării europene şi anume:

· insuficient de buna aplicare a rezultatelor activităţii de cercetare ştiinţifică şi constituirea unor mecanisme operaţionale la nivel naţional şi european pentru transferul tehnologiilor din laboratoare spre companii, între companii şi dinspre sectorul de cercetări militare spre cel civil.

· mai buna coordonare între organismele publice de cercetare, între companii; se propune chiar înfiinţarea unui forum pentru “concertarea acţiunilor şi schimburi” şi o “adunare a ştiinţei şi tehnologiei”.

· finanţarea insuficientă a cercetării dacă este comparată cu a partenerilor americani şi japonezi de competiţie, obiectivul propus fiind acela de a asigura pentru cercetare fonduri de 3% din PIB şi investiţii comparabile cu cele ale rivalilor lor. Stabilirea unor măsuri de impozitare favorabile ar putea conduce la creşterea contribuţiei sectorului privat la cheltuielile pentru cercetare.

Cum se reflectă aceste recomandări în politica unor state europene puternic dezvoltate este prezentat mai jos:

În Franţa, “favorizarea, încurajarea şi sprijinirea inovării”, devine o direcţie strategică a guvernului Lionel Jospin. Constatând decalajul existent între capacităţile ştiinţifice de care dispune Franţa şi traducerea lor în practică, insuficienţa în termen industrial şi economic, Claude Allégre (ministrul Educaţiei Naţionale, Cercetării şi Tehnologiei), Dominique Strauss (ministrul Economiei, Finanţelor şi Industriei), au prezentat primului ministru un raport, acesta decizând o acţiune articulată pe 4 direcţii care structurează politica de inovare a guvernului:

- promovarea şi repartizarea mai bună a cercetării ştiintifice la nivelul organizaţiilor publice.

- ameliorarea cooperării între lumea cercetării şi cea a întreprinderilor.

- favorizarea formării şi dezvoltării de întreprinderi inovatoare.

- creşterea eficacitătii activităţii publice în materie de sprijin acordat cercetării ştiintifice.

Primul ministru a decis organizarea unor manifestări naţionale de amploare în care să se prezinte orientările politicii guvernamentale şi acţiunile concrete ce se prevăd a fi discutate cu cercetători, universitari, şefi de întreprinderi, experţi. Deja în anul 1998 în Franţa au avut loc mari dezbateri privind “Bazele inovării”, acţiuni menite a explora toate dimensiunile acestui proces.

Germania înţelege pe deplin importanţa cercetării ştiinţifice şi rolul pe care-l poate avea în dezvoltarea unei industrii moderne. “Să faci viitorul posibil” este imperativul politicii Ministerului Cercetării (BMB+F) al Germaniei, care semnalează provocările ce stau în fata Germaniei: unele interne, altele externe.

a. Unitatea Germaniei şi dezvoltarea noilor landuri, ultimele cu cele mai mari creşteri din Europa. Eforturile vor trebui îndreptate spre inovare şi creştere economică în întreaga Germanie.

b. Schimbarea geo-economică. Dinamica creşterii în ţările din zona Asia-Pacific, a ţărilor din Europa Centrală şi de Est (!), permeabilitatea şi integrarea pieţelor, globalizarea întreprinderilor, creşterea mobilităţii şi a cunoaşterii, elemente cu puternic impact asupra Germaniei.

Dezvoltarea demografică şi schimbările în forţa de muncă, cresc presiunea asupra securităţii sociale.

c. Schimbările geo-politice, apărute după 1990, creează Germaniei, noi responsabilităti internaţionale. Numai pentru anul 2000, Germania trebuie să ia decizii importante care să asigure peste 2 milioane de locuri de muncă.

Educaţia şi ştiinţa, cercetarea şi tehnologia, vor reprezenta punctul focal al politicii germane, menit să facă viitorul posibil. Salvarea resurselor pe termen lung şi schimbările structurale în industrie nu se pot face decât prin inovare.

Promovarea tehnologiilor înalte ca motor al dezvoltării este una din sarcinile Guvernului german.

Se sesizează lipsa unor legături strânse între industrie şi ştiintă, ceea ce împiedică o valorificare a unor inovări fundamentale. Chiar dacă ştiinţa germană - afirmă documente oficiale -, generează rezultate internaţionale de vârf în multe domenii (biologie moleculară, tehnologia plasmei, microsisteme), implementarea acestora durează prea mult, ceea ce impune politici adecvate ale Guvernului care să asigure o valorificare rapidă. Constituirea Consiliului de Cercetare, Tehnologie şi Inovare” al cancelarului Germaniei, reprezintă o platformă care poate focaliza dialogul între ştiinţă-industrie-politică.

În acest context, cercetarea şi dezvoltarea se situează în centrul politicii Guvernului federal, care doreşte să facă viitorul posibil.

Dr. Jürgen Rüttgers, Ministrul Educaţiei, Stiinţei, Cercetării şi Tehnologiei din Germania, arată că pentru creşterea eficienţei cercetării nu este nevoie doar de măsuri favorabile luate de guvern, ci şi de suportul şi încurajarea publică pentru că “cercetarea este afacerea tuturor”.

Că este o afacere a tuturor este dovedit şi de eficienţa pe care cercetarea ştiinţifică o generează, ea nefiind doar un motiv de mândrie naţională privind prioritatea descoperirilor, ci şi motorul dezvoltării economice. Revista “European Economic Rev.”, după un studiu efectuat în ţările G7, ajunge la concluzia că o creştere a investiţiilor în cercetare cu 100$ antrenează după sine o creştere medie a PNB cu cca. 123$, fapt ce explică eforturile statelor de a creşte fondurile alocate cercetării.

1.2. “Lumea” văzută în mod “global”

Produsul intern brut al ţărilor lumii la nivelul anului 1994 (după World Science Report 1998) era de 32.656 miliarde $, fiind realizat în diversele zone geografice după cum arată Tabelul 1.

Tabelul 1. Produsul Intern Brut şi cheltuielile interne pentru cercetare

pe zone geografice

Zona	Produsul Intern Brut (PIB) mld.$	% din Total	Loc	Cheltuieli interne ptr. Cercetare	% din Total
Europa de Vest	7528	22,2	1	131,5	28
Europa Centrală şi de Est	549	1,7	11	4,4	0,9
Comunitatea Statelor Independente	1179	3,6	8	11,8	2,5
America de Nord	7255	22,2	2	178,1	37,9
America Latină	2746	8,4	5	9,2	1,9
Statele arabe	1080	3,3	9	1,9	0,4
Africa sub-sahariană	716	2,2	10	2,3	0,5
Japonia şi NICs	3737	11,4	3	87,3	18,6
China	4650	14,2	4	23,3	4,9
India şi Asia Centrală	1624	5	6	10,1	2,2
Asia de Sud Est	1445	4,4	7	4,4	0,9
Oceania	414	1,3	12	6	1,3
TOTAL lume	32656	100		470,4	100

Europa de Vest: 15 ţări ale UE şi 4 ţări EFTA: Cipru, Israel, Malta, Turcia.

Europa Centrală şi de Est (inclusiv ţările baltice).

Comunitatea statelor independente: toate republicile fostei URSS fără ţările baltice.

NICs – noile ţări industrializate: Taiwan, R. Coreea, Singapore, Oceania: Australia, Noua Zeelandă, Noua Guinee Papua, insulele din Pacific.

De remarcat că Europa de Vest şi America de Nord, cu câte 22,2% din întregul PIB realizat în lume, reprezintă aproape jumătate din tot ce se generează mondial; China cu cei 14,2% depăşeşte Japonia (11,4%) şi poate să se alăture “Triadei”, constituind “Cvartetul” care va domina secolul următor. O evoluţie dinamică au şi America latină (8,4%), India şi Asia Centrală (5%), Asia de Sud-Est (4,4%).

Europa Centrală şi de Est se situează pe penultimul loc (1,7%, respectiv 549 mld.$) şi scoate în evidentă o situatie îngrijorătoare pentru viitor, dacă tinem seama de distanţa la care se află fată de ceilalti competitori.

Poziţiile pe care le au diversele zone geografice ale lumii în formarea produsului intern brut (cele 32.656 miliarde $) sunt explicabile prin eforturile care se fac pentru finanţarea cercetării, motorul dezvoltării economice; nu constituie o surpriză corespondenţa care se poate stabili între o ţară dezvoltată şi existenţa unei cercetări puternice.

În întreaga lume se cheltuiesc pentru cercetare 470,4 mld.$, zonele în care se investeşte cel mai mult în cercetare fiind: America de Nord (178,1 mld.$, respectiv 37,9% din totalul sumelor alocate), Europa de Vest (131,5 mld.$, respectiv 28%), Japonia şi NIC (87,3 mld.$, respectiv 18,6%), China (23,3 mld.$, respectiv 4,9%).

Cele 4 zone se diferenţiază mult de celelalte, care prin investiţiile reduse pe care le fac în cercetare au şanse minime de a se apropia de cele menţionate.

Rusia, o mare putere în domeniul ştiinţific şi industrial până în anul 1990, acordă astăzi cercetării ştiintifice doar 2,5% din totalul mondial afectat cercetării ştiintifice, respectiv 11,8 mld.$. O situaţie dificilă o are şi Europa Centrală şi de Est care nu acordă cercetării ştiintifice decât 4,4 mld.$, respectiv doar 0,9% din cheltuielile mondiale pentru cercetare.

Ţările Europei Centrale şi de Est, cu o traditie în domeniul cercetării, nu mai au în “spatele lor” decât zone în care cercetarea ştiinţifică este de dată mai recentă: Africa subsahariană, statele arabe. Şi mai dificilă este în acest context situatia României care, cu sumele alocate, sub 40 mil.$, riscă să se desprindă de celelalte ţări, deşi fondul de oameni de care dispune şi rezultatele obţinute în diverse domenii ştiinţifice ar motiva o mai atentă susţinere.

Cheltuielile pentru cercetare în aceste zone reprezintă ponderi variate, de la cca. 0,3% în zonele Americii latine şi Asiei de SE, ajungând la 2,3% în Japonia, 1,8% în UE şi 2,5% în SUA (valori medii), aşa cum se arată în fig.1.

Fig.1. Cheltuielile interne brute pentru cercetare, ca procent din PIB.

O analiză a datelor ce caracterizează activitatea ştiintifică, luând ca indicator al nivelului de dezvoltare industrială “producţia de publicaţii ştiinţifice”, permite a sesiza polarizarea ştiinţei şi capacităţii de inovare în câteva zone geografice puternice, lăsând să se întrevadă o posibilă evoluţie în viitor (Tab.2). Europa de Vest, America de Nord şi Japonia + NICs se desprind cu pregnanţă, realizând împreună 84,3% din totalul acestor publicaţii, în timp ce un principal urmăritor, CIS-ul, nu mai reprezintă decât 4%, cu o scădere procentuală a anului 1995 fată de 1990 de 44%.

Tabelul 2. Rezultate ştiinţifice măsurate prin publicaţii

Zona	1995 (%)	1995/1990 (%)
Europa de Vest	35,8	109
Europa Centrală şi de Est	2	83
Comunitatea statelor independente	4	56
America de Nord	38,4	96
America Latină	1,6	117
Statele arabe	0,7	93
Africa sub-sahariană	0,8	81
Japonia şi NICs*	10,1	119
China	1,6	138
India şi Asia Centrală	2,1	97
Asia de Sud-Est	0,1	99
Oceania	2,8	106
TOTAL lume	100	100

*NICs – Taiwan, R. Coreea, Singapore.

În opoziţie, China justifică prin creşterea în totalul mondial în aceeaşi perioadă, cu 38% a numărului de articole publicate, dinamica prezenţei sale pe pieţele mondiale şi capacitatea de a fi competitivă în sectoarele în care în trecut şansele sale erau reduse.

Cu toate dificultăţile tranziţiei, ţările Europei Centrale şi de Est, cu cele 2% din total, rămân un competitor de care trebuie ţinut seama, de altfel ca şi de progresele pe care le marchează India, Oceania, America Latină, cu siguranţă competitori de care trebuie ţinut seama în secolul următor.

Corelaţia ştiinţă-forţă industrială nu mai poate fi omisă, o comparatie între priorităţile ştiinţifice a unor anumite zone, explicând şi “desprinderea” unor ţări în industrializarea unor soluţii rezultate din cercetare.

Europa Centrală şi de Est, judecată după numărul de publicatii în diversele domenii ale ştiinţei, ocupă un loc 7, dovedind în anumitele domenii, cum este cazul biologiei, chimiei şi fizicii, ştiinţelor inginereşti, rezultate care pledează pentru susţinerea lor în viitor.

O participare a diverselor zone geografice ale lumii la rezolvarea unor probleme ale diverselor domenii ale ştiinţei este dată în Tabelul 3, din care se desprinde o aceeaşi detaşare a Triadei (UE - Japonia-SUA) faţă de celelalte zone plasate la nivele apropiate de abordare. Această situaţie poate sugera ideea că găsirea unor “nişe” în acele domenii, pentru care există resurse umane sau materiale, poate asigura apariţia unor rezultate care într-un anumit domeniu să propulseze o zonă (ţară), lucru valabil şi pentru România.

Este necesar să semnalăm “distanţarea” tehnologică a Americii (41%) faţă de principalii săi urmăritori Europa de Vest (28,8%) şi Japonia (13,1%), dar şi a întregului grup faţă de celelalte zone, ţinând seama că împreună reprezintă 82,9%!!

Tabelul 3. Rezultatele ştiinţifice pe discipline, măsurate prin publicaţii

Zona	Biolo-gie funda-men-tală	Cerce-tare medicală	Biologie aplicată	Chimie	Fizică	Stiinţele pămân-tului şi spaţiului	Stiinţele inginereşti şi tehnolo-gice	Toate disci-plinele
Europa de Vest	36.3	41.5	31.8	34.1	32.9	33.2	28.8	35.8
Europa Centrala şi de Est	1.4	0.8	1.6	4.4	3.2	1.7	2.3	2.0
Comuni- tatea Statelor Indepen- dente	1.9	0.7	2.1	8.2	9.5	4.5	4.2	4.0
America de Nord	44.2	40.6	40.7	26.4	30.4	44.8	41	8.4
America Latină	1.4	1.3	2.8	1.5	2.2	2.1	1	1.6
Statele Arabe	0.3	0.6	0.7	1.2	0.6	0.7	1.2	0.7
Africa sub-sahariană	0.4	1	2	0.4	0.3	1.2	0.4	0.8
Japonia şi NICs	1	8.4	8.7	15	12.4	4.4	13.1	10.1
China	0.4	0.7	0.7	2.7	3.8	1	2.5	1.6
India şi Asia Centrală	1	1.1	2.4	4.3	3	2.1	3.1	2.1
Asia de Sud Est	0.1	0.1	0.5	0.1	0.1	0.2	0.1	0.1
Oceania	2.6	3.2	6	1.7	1.6	4.2	2.2	2.8
TOTAL mondial	100	100	100	100	100	100	100	100

1.3. Perioada de tranziţie în ţările ECE şi CIS

În condiţiile mondializării economiei, dezvoltarea unui domeniu, a unei ţări sau zone nu mai poate fi concepută în mod izolat, ruptă de contextul general.

Încercând să schiţezi dezvoltarea României în secolul următor, probabilele directii pe care va trebui să actioneze, nu poţi face abstracţie de dezvoltarea generală a lumii şi, în special, a zonei în care geografic România se plasează. Acesta este motivul pentru care prezentând tendinţele generale care se semnalează în lume, pornind de la nivelul economic global cu care se încheie secolul XX, s-a considerat necesar să se urmărească modul în care România se regăseşte şi va trebui să se regăsească atât în cadrul zonei Europei Centrale şi de Est (ECE), dar şi al zonei UE (un principal furnizor de tehnologii şi de dorit cumpărător de produse) şi zona CIS, principal furnizor de resurse materiale şi potenţială piaţă de desfacere pentru anumite produse, servicii şi tehnologii româneşti.

Schimbările în structura politică a zonei după anul 1989 au generat modificări importante în mecanismul şi rezultatele economico-financiare ale acestor ţări.

Perioada de tranziţie de la o economie planificată la o economie de piaţă, restructurarea industriei şi a agriculturii, îngustarea segmentelor de piaţă, presiunea puternică a firmelor din alte zone geografice de a ocupa pieţele devenite “libere”, lipsa lichidităţilor în unităţile industriale generând “colapsuri” datorită neasigurării cu materii prime şi dispariţia unor pieţe sigure (piaţa CAER, cea africană şi asiatică, spre exemplu), au condus la o scădere dramatică a activităţii industriale şi, în consecinţă, la o scădere a Produsului Intern Brut. Această scădere care se remarcă la ţările Europei Centrale şi de Est –dar şi al CIS- nu a fost în aceeaşi proporţie, iar minimul “căderii” se remarcă la distanţe diferite în timp. Evoluţia PIB în ţările ECE pentru perioada anilor 1989-1996 atestă criza prin care au trecut sau încă mai trec ţările ECE.

O primă constatare care se poate face este aceea că din toate ţările ECE, singura ţară care depăşise în anul 1996 nivelul PIB atins în 1989 era Polonia, restul de ţări fiind încă sub nivelul anului 1989, între 68%, Bulgaria, şi 95%, Ungaria.

Minimul “căderii” a fost în anul 1993 pentru Bulgaria, Slovacia, Cehia, Ungaria, în anul 1992 pentru România, Slovenia şi anul 1991 pentru Polonia. Şi încă două particularităţi se desprind din analiza acestor curbe, şi anume că România şi Bulgaria, după un început de creştere, Bulgaria în 1995 şi România în 1992, acuză o scădere a nivelului atins sub aceste minime. România estimează că după anul 2000 PIB-ul va cunoaşte o uşoară creştere.

O situaţie şi mai dramatică se semnalează în rândul ţărilor membre CIS, aşa cum rezultă din Tabelul 4.

Tabelul 4. Rata declinului unor indicatori economici în CIS

1996 ca procente din 1991

Ţara	PIB	Producţia industrială
Armenia	62	51
Azerbaidjan	43	42
Belarus	65	62
Georgia	29	23
Kazakhstan	55	49
Kyrgystan	58	36
Moldova	43	46
Rusia	61	51
Tajikistan	37	40
Turkmenistan	150	73
Ukraina	47	52
Uzbekistan	83	104
Media CIS	59	50

Rata declinului PIB şi a producţiei industriale explică situaţiile dificile ale unei economii care cu greu găseşte resurse pentru redresare. Raportul PIB 1996/PIB 1991 nu este decât de 0,61 în Rusia şi 0,47 în Ucraina şi îngrijorător în republici altădată “bogate”, Georgia 0,29, Moldova şi Azerbaidjan 0,43, etc. O excepţie o face Turkmenistanul, o probabilă explicaţie fiind exploatările petroliere ce se deschid şi care conduc la o creştere de 1,5 ori!

Referitor la producţia industrială, ea reprezintă pe medie în 1996 doar jumătate din cea realizată în anul 1991, cu un minim în Georgia (0,23) şi un maxim în Uzbekistan (1,04), dar fără a influenta media generală care reprezintă 0,50, iar Rusia, principala forţă economică a Comunităţii, realizează doar 0,51, iar Ucraina 0,52.

Se desprinde din această analiză, care se referă la aproape 20 de ţări, situaţia de criză a acestor două zone şi dificultăţile de a reorganiza o activitate economică care să conducă la ameliorări sensibile a indicatorilor în următorii 10-20 de ani.

Figura 3. Inflaţia în ţările Europei Centrale şi de Est (ECE)

Revenind la ţările ECE şi urmărind modul în care a evoluat inflaţia în perioada anilor 1995-1998, de remarcat câteva importante elemente ce trebuie semnalate în analiza perspectivei de dezvoltare economică. Cehia, Slovacia şi Slovenia au stăpânit inflaţia, care în general nu a depăşit nivelul de 10%, Ungaria a scăzut rata inflatiei de la 28,2% în 1995 la 15% în 1998, Polonia, pentru aceeaşi perioadă, a coborât de la 27,8% la 13%. România marchează o rată a inflatiei de 70% în 1997 şi prevede pentru 2000 cifra de ~40% Bulgaria cunoaşte o explozie a inflaţiei în anul 1997 (450%), după care, prin măsurile luate, prevede o scădere a sa. Nu am dispus până la această dată de cifre verificate.

Din punct de vedere al potenţialului ştiinţific al zonei, trebuie remarcat scăderea numărului acestuia, situat la nivelul anului 1995 la cca. 241.636, potenţial ştiinţific valoros de care trebuie ţinut seama în strategiile viitoare de dezvoltare. În Figura 4 se prezintă personalul total atras în activitatea de cercetare.

Figura 4. Personalul total RD în ţări ale ECE

Cu toată “fuga de creiere” semnalată în cercetarea românească, România (Figura 4) încă mai păstrează jumătate din potentialul său ştiintific, diferenţiindu-se major de celelalte ţări ale ECE. Acesta este un avantaj şi ar trebui utilizat, dat fiind trecerea spre societatea cunoaşterii (knowledge society).

Din păcate, în toate ţările ECE cheltuielile au scăzut în mod dramatic şi pun în pericol existenţa acestui sector.

O evaluare scientometrică a rezultatelor unor domenii ştiinţifice în care se analizează 4 ţări dezvoltate şi cele 6 ţări ale ECE este dată în Tabelul 6 şi 7.

O analiză atentă a pozitiei ocupate de România scoate în evidenţă diferenţe mari faţă de ţările puternic dezvoltate (SUA, Germania), dar meritorii, în special în domeniul chimiei şi fizicii corpului solid. Mai puţin mulţumitoare sunt poziţiile ocupate în domeniul geoştiinţei şi a neuroştiinţelor.

După opinia noastră, pozitiile ocupate de România nu reflectă în mod real rezultatele obţinute în domeniu, dar poziţia ocupată este o plată a unei politici superficiale manifestate de cercetători de a neglija publicarea rezultatelor obţinute. De reamintit ce spunea Faraday: Work, finish, publish (lucrează, finalizează, publică), dar care, din păcate, se aplică prea puţin în cercetarea românească.

Tabelele 6. Analiza scientometrică a ţărilor ECE ţi a 4 ţări dezvoltate.

Perioada 1989-1993

Locul

Ţara

Numărul publicatiilor

Procent din total %

FIZICA CORPULUI SOLID

1	SUA	35246	25,67
3	Germania	13292	9,68
10	Polonia	2879	2,9
18	Cehia (+ Slovacia)	1190	0,87
20	Austria	785	0,57
21	Yugoslavia	768	0,56
27	Ungaria	611	0,44
28	Bulgaria	600	0,44
29	Finlanda	551	0,4
37	România	213	0,16

Locul

Ţara

Numărul publicatiilor

Procent din total %

GEO STIINTE

1	SUA	34017	39,26
6	Germania	3921	4,52
24	Finlanda	340	0,39
25	Cehia (+ Slovacia)	326	0,38
26	Austria	315	0,36
27	Polonia	297	0,34
30	Yugoslavia	197	0,23
35	Ungaria	145	0,17
38	Bulgaria	95	0,11
48	România	35	0,04

Tabelele 7 . Analiza scientometrică a ţărilor ECE şi a 4 ţări dezvoltate.

Perioada 1989-1993

Locul

Ţara

Numărul publicatiilor

Procent din total %

CHIMIE ANALITICA

1	SUA	11439	24,26
3	Germania	3316	7,03
10	Polonia	1423	3,02
14	Cehia (+ Slovacia)	990	2,10
20	Ungaria	516	1,09
21	Yugoslavia	459	0,97
22	Austria	397	0,84
23	Finlanda	279	0,59
26	Bulgaria	243	0,52
35	România	130	0,28

Locul

Ţara

Numărul publicatiilor

Procent din total %

NEUROSTIINTE

1	SUA	50891	42,57
4	Germania	6896	5,77
17	Finlanda	894	0,75
19	Austria	596	0,50
20	Cehia (+Slovacia)	564	0,47
23	Ungaria	403	0,34
24	Polonia	393	0,33
33	Yugoslavia	195	0,16
41	Bulgaria	59	0,05
48	România	13	0,01

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Tănăsescu, F. T. International Co-operation a Basic Component of Modern Research Management În Science and Technology Management Nato Sciences-Series-Science and Technology Policy – vol.22, IOS-Press, Amsterdam 1997, p.203-217.

2 Balaban, A., Carabateas, E. N., Tănăsescu, F. T. Science and Technology Management. Tokyo, 1997.Nato Science Series, IOS Press, Berlin, Oxford,

3 Inculeţ, I., Tănăsescu, F. T., Cramariuc, R. The Modern Problems of Electrostatics with applications in Environment Protection Ed. Kluver Academic Publishers Boston, London 1999

4 Nelson, J.G. şi Serafin, R. National Parks and Protected Areas Ed. Springer, Berlin, New York, 1997

5 *** OCDE en Chiffres. Statistiques sur les Pays membres. Ed. OCDE – Paris, 2000.

6 *** Towards a European Research Area Science, Technology and Innovation Key Figures. Office for Official Publications of the European Communities, Luxemburg, 2000.

7 *** The State Science and Technology Commission. China – Beijing, 1996

8 *** Science and Technology in Korea Ministry of Science and Technology Republic of Korea, Seul, 1996.

9 *** 50 “Technologies cles”: un pari sur l’avenir. Courier ANVAR, juin 1997, p. 5-8

10 *** La récherce génératrice d’activités et d’emplois dans les PME. Courier d’Anvar, février 1998, p 1-2

11 *** La consultation nationale sur les grands objectifs de la réchérche francaise. În : Enseignement superieur et réchérche, nov. 1994, p. 3-6.

12 *** Difuzarea inovaţiilor şi transferului de tehnologie în ţările din Centrul Europei. În : ACE Quarterly Phare, nr. 12, 1998, p. 5-9

13 *** L’économie francaise souffre-t-elle, d’une insuffisance de récherce ? Journal Official de la République Francaise, 25-26 sept.,1989.

14 *** The IPTS Futures Project Synthesis Report Joint Research Center IPTS. Barcelona, january, 2000.

15 *** The Societal Bill: Financing Social Protection and a Sustainable Environment. Report Series 16, Joint Research Center IPTS, Barcelona, january, 2000

16 *** Employment Map: Jobs, Skill and Working Life on the Road to 2010 Report Series 13, Joint Research Center IPTS, Barcelona, Ianuary, 2000.

17 *** Information and Communication Technologies and the Information Society Panel Report. Report Series 03, Joint Research Center IPTS, Barcelona, january 2000.

18 *** Demographic and Social Trends Panel Report. Report Series 02. Joint Research Center IPTS, Barcelona, january, 2000.

19 *** Natural Resources and the Environment Panel Report. Report Series 05, Joint Research Center, Barcelona, january, 2000.

20 *** The wider Picture: Enlargement and Cohesion in Europe. Report Series 15, Joint Research Center, Barcelona, January, 2000.

21 *** Creşterea economică, competitivitatea şi utilizarea forţei de muncă. Provocările şi direcţiile către secolul 21, Cartea Albă, Comisia europeană.

22 Ruttgers, J. Inovationen Forschung in globalen wettbewerb. În: Forschung und Technologie 1998, nr. 1998, nr.14, p.1-3.

23 *** Anuarele statistice ale României. 1996-97-98.

24 Tănăsescu, F. T., Haiduc, I. EU – Enlargement: Some Views from the Romanian Perspective. International Workshop, Berlin, 3-4 june, 1999.

25 *** World Science Report 1998 Unesco Publishing Elsevier 1999.

26 *** Romania, strategia naţională pentru dezvoltare durabilă. UNPD Bucureşti, iulie 1999.

27 *** Agenda 2000. Puncte de vedere ale Comisiei în legătură cu solicitarea României de aderare la UE.

28 *** Provocări ale secolului XXI şi răspunsul României la acestea. Creşterea economică bazată pe ştiinta, competiţie, educaţie şi cultură. ANSTI, Proiect B1/1999.

29 Muldur, U. et al Sciences and Technology policy. The European Community and the Globalization of Technology end The Economy. Office for official Publications, Bruxelles, 1994. Report EUR 15150.

30 Brown, L. Starea lumii 1999. Probleme globale ale omenirii Bucureşti, Ed. Tehnică, 1999.

31 Korona, M. Innowacje Techniczie W 19925. Glowny Urzad Statystczny. Warszawawa.

32 Radosevics, S. S&T, Growth and Restructuring of Central and Eastern European Countries. Project SPRU, University of Sussex, Brighton, 1998.

33 Radosevics, S. şi Diker, D. Technological integration and global marginalisation of central and East European economies. Ed. Sharma, 1997.

C A P I T O L U L II. Politica unor state privind creşterea rolului ştiinţei şi tehnologiei; strategii, priorităţi şi influenţa lor asupra societăţii

O analiză a strategiilor dezvoltate de institute specializate sau institutii constituite ad-hoc, care grupează personalităţi recunoscute ale lumii ştiinţifice, - vezi cazul Clubului de la Roma - marchează preocupări intense pentru prefigurarea unui viitor ameninţat de lipsă de resurse, neasigurarea securităţii alimentare, lipsa apei, protecţia mediului, demografie, sănătate, dezastre.

O analiză a literaturii de profil arată că, de la evaluări romanţate ale viitorului, în care optimismul sau pesimismul domină anumite interpretări ale tendinţelor, apar tot mai frecvent nu numai fundamentări de ceea ce trebuie şi poate fi făcut, ci şi evaluări economice riguroase, armonizate cu capacitatea economică a societăţii de a susţine un anumit proiect. Pentru că multe din ele, deşi tehnic posibile - vezi cazul proiectului Glaser care prevedea lansarea în spaţiu a unei centrale fotovoltaice, proiect perfect realizabil tehnic – n-au putut fi realizate din motive economice, de costuri.

Tot mai puternic se sesizează în ultimii ani preocuparea statelor de a utiliza ştiinta şi rezultatele ei în modelarea societăţii viitoare, înţelegând rolul important pe care aceasta o are în costrucţia unei societăţi durabile. Aş menţiona, spre exemplu, reuniunea organizată de Institutul pentru Studii Prospective Tehnologice al Comisiei Europene (IPTS) în acest an la Bruxelles, care a reunit la lucrările ei mari personalităţi ştiinţifice şi din industrie, politicieni de marcă ai parlamentului european, Comisarul pentru ştiinţă al UE, - Dl Bousquin -, bănci de renume şi care, împreună, şi-au propus să analizeze mutatiile secolului XXI, generate de impactul ştiinţei şi tehnologiei, încercând să prefigureze viitorul! Şi faptul că la Summitt-ul de la Lisabona – desfăşurat câteva săptămâni mai târziu - multe din conceptele discutate au fost preluate în documente cu caracter politic, dovedeşte interesul pe care statele îl acordă impactului pe care rezultatul ştiintific îl poate genera în viaţa societăţii.

Politicile guvernamentale, bazate pe un larg consult şi participare a societăţii la proiectele viitorului, devin determinante, şi o analiză a acestora poate sugera căi prin care şi România se poate alătura acestor eforturi, strict obligatorii într-o societate globală care îşi construieşte astăzi fundaţia.

2.1. Ştiinţa şi Tehnologia pot schimba viaţa oamenilor - FRANŢA

Încă din anul 1994, ministrul Cercetării – Dl François Fillon – şi-a propus ca, împreună cu miniştrii Industriei şi Apărării, să demareze o anchetă de prospectivă tehnologică, care să permită experţilor să-şi exprime opiniile asupra evoluţiilor tehnologice, strãpungerilor tehnologice şi impactul pe care îl pot genera rezultatele obţinute de ştiinţă şi tehnologie asupra societăţii, în posibila schimbare a vieţii oamenilor.

Acest exerciţiu, la care au participat cele mai luminate minţi, a fost articulat cu o largă consultare a societăţii, având un dublu scop: o participare de masă a creatorului sau utilizatorului de tehnică nouă şi totodată educarea membrilor unei societăţi, care mâine poate avea alte coordonate în plan economic, social, moral, cultural!

Câteva mii de scenarii tehnice au fost repartizate la 3000 de experţi francezi: 1200 din industrie, 900 din organisme publice de cercetare, 99 din învăţământul superior. Aceste scenarii au luat în considerare nu numai tehnici cunoscute - sau perfecţionabile – ci şi dezvoltarea de domenii ştiinţifice imprevizibile în totalitate astăzi, dar cu şanse deosebite de a exploda în viitor.

Nu a fost neglijată nici receptivitatea unei naţiuni la anumite inovaţii, receptivitate care depinde de nivelul cultural al acesteia şi care te conduce la o concluzie firească: legătura care trebuie să existe între inovaţie şi educaţie trebuie să fie de alt tip decât cel cunoscut astăzi, o educaţie continuă, o educaţie în reţea, care să poată răspunde rapidităţii cu care apare un rezultat ştiinţific şi duratei lui de viaţă tot mai scurte!

Acesta a fost şi motivul pentru care ancheta desfăşurată în Franţa nu s-a limitat doar la scenariile propuse în chestionare, ci au dat posibilitatea celui consultat să vină cu idei noi, care să extindă analiza şi să o completeze.

Rezultatele acestor anchete, menite să anticipeze cererile tehnologice, să anticipeze ferestrele temporale care corespund cel mai bine unei intervenţii publice eficiente, să stabilească căi prin care actorii implicati în procesul de înnoire – cercetare, industrie educaţie, societate – să conlucreze, au condus şi la stabilirea unei liste de tehnologii cheie, cu caracter predictiv bine definit şi având un larg suport, atât din partea instituţiilor publice, cât şi al cetăţeanului.

Consultarea la nivel naţional desfăşurată în Franţa a reţinut 3 tematici esenţiale de impact asupra societăţii: problemele agro-alimentare, prezervarea resurselor materiale, sănătatea şi ştiinţele vieţii, relevând necesitatea angajării sectorului privat în acţiunile de investiţii şi dezvoltare economică.

În afara măsurilor cu caracter tehnic şi economic, trebuie menţionate măsurile cu caracter organizatoric care se propun, şi anume apariţia unui Comitet Naţional de Coordonare a Cercetării în serviciul dezvoltării – CNC, al cărui rol va fi acela de a focaliza eforturile şi concertarea lor la nivel interministerial şi institutional, dezvoltarea structurilor care să ajute GUVERNUL în politicile globale, mecanismele şi tehnicile de programare.

Din rândul proiectelor cheie care trebuie să dea răspuns mutatiilor ce se prevăd a apare în anii următori, Franţa scontează că 50 proiecte de bază vor avea un impact major asupra societăţii:

Sănătate şi tehnologia viului: medicamente care se recombină (medicaments recombinants), farmacologie bazată pe schimb celular (cosmetica); substituţi ai sângelui; sisteme de producere a proteinelor care se recombină; terapie genetică;

Mediu: decontaminarea şi reabilitarea solurilor poluate; stocarea deşeurilor ultime; metrologie aplicată mediului; modelarea şi impactul poluanţilor; stocarea şi compactarea deşeurilor urbane; utilizarea filierelor transversale pentru distrugerea deşeurilor;

Tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor: algoritmi de compresie şi decompresie a imaginii şi a sunetului; arhitectura client-server; arhitecturi masiv paralele; baterii pentru echipamente electrice portabile; componente de interconexiune şi de interfaţă; conexiunea maşinilor şi/sau la aplicaţii diferite (midlleware); schimburi de date informatizate (EDI); ecrane plate; gestiunea reţelelor inteligente; inginerie lingvistică; memorii de masă (optice şi magnetice); programare orientată pe obiecte; recunoaşterea vorbirii; reţele neuronale; teste şi certificări de programe informatice

Materiale: caracterizarea şi urmărirea avariei; colaj structural; elaborări de compozite cu matriţă organică; programe de modelare a materialelor şi a procedeelor de fabricatie; materiale adaptive; materiale pentru procedee la temperaturi înalte; noi fibre textile; acoperiri de suprafaţă, multifuncţionale; sinteza moleculelor complexe;

Energie: componente electronice de medie putere; controlul şi comanda marilor sisteme; mentenanţa marilor sisteme; fotovoltaic;

Tehnologii organizaţionale şi de însoţire: ergonomia produselor de mare consum; ingineria simultană; metrologia sensorială; modele de ameliorare a fiabilitătii şi simulare a riscului; prototyping;

Producere, instrumentaţie şi măsură: captori inteligenţi; cataliză; încercări nedestructive; microtehnologii; procedee de separare membranară.

2.2. Ştiinţa şi Tehnologia pot asigura o dezvoltare economică şi socială armonioasă a naţiunii - CHINA

Semnale privind interesul cu totul special al Chinei pentru politica ştiinţei şi înţelegerea influenţei pe care – bine condusă - aceasta o poate avea în dezvoltarea societăţii, sunt receptate înca la nivelul anului 1982, când o serie de programe naţionale de cercetare vizau creşterea influenţei activităţii C&D asupra progresului societăţii.

Obiectivul acestor programe era acela de a permite găsirea de solutii în plan ştiinţific care să asigure o dezvoltare economică şi socială armonioasă a naţiunii, în care scop s-a asigurat cercetării ştiintifice fonduri însemnate, inclusiv acordarea unor împrumuturi avantajoase pentru modernizarea bazei materiale.

Programele de cercetare specializate, SPARK – pentru dezvoltarea economiei rurale prin ştiinţă şi tehnologie, TORCH – pentru industrializarea şi valorificarea rezultatelor proiectelor de high technology, au permis ca rezultatele să confirme faptul că Ştiinţa şi Tehnologia pot avea un puternic impact asupra modernizării societăţii chineze.

Accelerarea progresului ştiinţific şi tehnologic şi integrarea organică a acestuia în economie constituie o ţinta strategică a politicilor, sistemelor şi programelor elaborate în China, asigurând o armonioasă combinare între aplicarea dezvoltării proprii şi achizitionarea de tehnologii avansate din străinătate. Deosebit de interesante au fost actiunile promovate pentru integrarea obiectivelor pe termen lung, mediu şi scurt, difuzarea rezultatelor obţinute in activitatea de cercetare fundamentală şi aplicativă.

China sesizează influenta pe care sistemul S&T o poate crea asupra societăţii, prin influenţele pozitive pe care se pot genera, şi ia decizii importante privind resursele acordate cercetării, modernizarea bazei materiale, creşterea numărului de cercetători, asigurarea unui loc central pentru ştiinţa şi tehnologia proprie.

De remarcat că, deşi o mare putere, deşi posesoare a unor resurse materiale care nu pot fi neglijate, China îşi dirijează cercetarea spre abordarea unor obiective limitate, cu priorităţi definite, concentrarea şi atacarea unor probleme cheie care prin concertarea unor eforturi să permită o rapidă inovare.

Dintre obiectivele majore ale ştiinţei care, prin rezolvările preconizate pot influenţa mersul ascendent al societăţii chineze, trebuie remarcate cele menite să contribuie la creşterea economică şi bunăstarea societăţii, dezvoltarea bazată pe inovare, integrarea organică a ştiintei şi tehnologiei cu economia, stimularea unor progrese majore în industrie şi agricultură, bazate pe noi tehnologii.

Contribuţia sporită a cercetării ştiinţifice la creşterea economică stă la baza conceptiei strategice a Chinei, în strădania sa de a pune bazele unui stat modern şi puternic.

Analiza celor 45 proiecte de cercetare fundamentală abordate în China dovedesc tocmai această strategie de implicare a sistemului S&T în directii ce pot conduce la atingerea acestor obiective. Semnificativ din acest punct de vedere este proiectul de la poziţia 27, prin care China îşi propune să abordeze o cercetare care să răspundă la întrebarea: cum va arăta China peste 20–50 ani! Abordarea unor asemenea probleme, implicatiile pe care le poate genera, faptul că se încearcă să se dea un răspuns global la multiplele probleme ale societăţii viitorului, dovedesc că politica Chinei este gândită pe termen lung, cu secvenţe bine stabilite, armonizate cu posibilitătile sale umane şi materiale. Poate această politică explică şi plasarea sa pe locul 3 în ceea ce priveşte Produsul Intern Brut realizat astăzi în lume – înaintea Japoniei şi după SUA şi UE - 15 -, obiectivele economice obţinute şi progresele societăţii chineze având la bază aplicarea unor rezultate obţinute în Stiinţă şi Tehnologie.

45 proiecte de cercetare fundamentala, abordate in CHINA

Analiza acestor proiecte evidentiază lipsa de complexe pe care China o dovedeste în structurarea lor; continutul stiintific îsi propune sa dea răspuns la cele mai actuale şi complexe întrebări ale societăţii şi, odată cu aceasta, să contribuie la accelerarea procesului de modernizare a societăţii chineze.

1. Cercetări fundamentale asupra supraconductivitătii la temperaturi critice.

2. Teoria calculatoarelor şi metode ştiinţifice inginereşti pe scară largă.

3. Fizica semiconductoarelor super reţele şi lucrări experimentale privind noi materiale şi dispozitive.

4. Stiinţe nonliniare 

5. Studiu şi aplicarea unor teoreme verificabile cu ajutorul programelor de calcul.

6. Stiinţa nanomaterialelor

7. Probleme importante ale fizicii teoretice

8. Observarea în benzi multifrecvenţă a activităţii corpurilor cereşti

9. Cercetarea problemelor chimice legate de domeniul vieţii

10. Cercetări în domeniul ingineriei moleculare şi a materialelor funcţionale.

11.. Cercetări fundamentale în domeniul polimerilor condensaţi

12. Stări excitate atomic-molecular şi reactii dinamice stare–stare.

13. Cercetări fundamentale asupra materialelor din pământuri rare.

14. Cercetări fundamentale în domeniul utilizarii tehnicii male sterility în producţia hibrizilor de grâu, porumb, floarea soarelui

15. Cercetări asupra modelului de fixare a azotului.

16 Cercetări asupra acupuncturii meridiane (canale speciale şi colaterale în corpul omenesc)

17. Cercetări asupra lanţului de peptine native şi a proteinelor

18. Biologia moleculară şi mecanisme de investigare a tumorilor maligne, a tulburărilor cardiovasculare şi cerebrale.

19. Cercetări fiziologice de înalta eficientă pentru principalele cereale din China.

20. Funcţia creierului şi cercetarea fundamentală a celulelor şi moleculelor sale.

21. Cercetări de structură, proprietăti, proiectare moleculară şi procese de preparare a materialelor fotoelectrice.

22. Cercetări privind tehnica laserelor fempto second şi procese ultra rapide.

23. Câteva probleme ale ştiinţei cunoaşterii:

· relaţii între cunoaştere şi calcul

· reţele neuronale

· concepţia şi sintetizarea cunoştinţelor.

24. Dispozitive non structure şi fizica mezoscopică

25. Procese de ardere cu înaltă eficientă a cărbunilor şi hidrocarburilor, cu poluare redusă

26. Studii privind dinamica climatului şi teoria previziunii acestuia

27. Cercetări privind prognoza măsurilor de schimbare a tendinţelor în existenţa viitoare a Chinei (20 până la 50 ani).

28. Cercetări şi aplicatii privind mişcarea scoarţei şi geodinamica în timp real.

29. Cercetări privind formarea, schimbarea mediului în Platoul Qinghai (Tibet)

30. Cercetări fundamentale privind descoperirea unor depozite mari de materiale.

31. Cercetări fundamentale privind epidemiile şi tehnici de control pentru 5 tipuri de paraziţi ai cerealelor şi bumbacului.

32. Stocarea informaţiilor la scară nanometrică utilizând tehnologia SPM / SNOM

33. Noi concepte şi tehnologii în cercetarea depozitelor uriaşe de minereuri.

34. Noi teorii şi tehnologii pentru sisteme moderne energetice, tehnici de operare şi control.

35. Cercetări privind creşterea stocului de seminte rezistente la boli şi la atacul unor organisme.

36. Sisteme microelectromecanice

37. Platoul Tibetan ca domeniu de cercetare şi experiment.

38. Cercetări avansate în utilizarea energiei aerotermodinamice şi noi sisteme de proiectare.

39. Cercetări fundamentale privind siguranta şi durabilitatea structurilor majore în construcţii civile şi energetice.

40. Imunitatea şi controlul principalelor boli infecţioase a animalelor

41. Controlul genetic al bolilor umane

42. Sisteme de calcul de înaltă eficientă

43. Tehnologii de topire prin reducere

44. Tehnici avansate ale medicinii nucleare şi a radioterapiei.

2.3. “Ştiinţa mare” şi “ştiinţa mică” - R. Coreea

În politica ştiinţei promovata de R. Coreea, obiectivul de a ajunge în secolul XXI la nivelul ţărilor din G-7 presupune o amplificare a eforturilor în cercetarea stiintifica şi, totodată, găsirea de căi noi prin care Societatea să beneficieze mai rapid de rezultatele ştiinţei.

Este interesant că această “dezvoltare” - asa cum se va vedea şi la alte ţări, nu este un scop în sine, ci este destinată a oferi “cetăteanului”, societăţii în general, mijloace pentru a trăi mai bine, a fi mai sănătos sau educat, beneficiar pe scară mai largă a progreselor pe care le poate genera ştiinţa.

Nici R. Coreea nu este în afara acestor preocupări, eforturile făcute în cercetare şi mecanismele stimulative de difuzare a unui rezultat spre societate dovedindu-se prin indicatorii economici pe care astăzi R. Coreea îi comunică.

După 1980, în programele de cercetări ale Coreii apar tot mai pregnant tematici menite a-i conferi rol de leader sau membru în grupuri de leaderi.

Biotehnologiile, noile materiale, “ştiinţa mare” şi tehnologii multidisciplinare legate de tehnica aerospatiala, energiei nucleare, tehnologii de precizie, sunt domenii în care R. Coreea deja se înscrie cu rezultate de valoare. Promovarea structurilor industriale moderne pe inovare şi utilizarea eficientă a resurselor umane sunt gândite ca un tot, întărind interesul societăţii spre rezultatele Stiintei şi Tehnologiei.

În acest efort, Guvernul asigură suport şi stimulente fiscale atât pentru cercetare cât şi pentru întreprinderi, pentru a accelera procesul de inovare, şi face eforturi deosebite pentru promovarea Stiintei şi Tehnologiei în societate, în cresterea gradului de cultura tehnică a acesteia.

Proiectele nationale elaborate în R. Coreea răspund unor cerinte diferite, dar care în final se integrează într-un tot: progresul societăţii coreene.

O mentionare a continutului acestor programe şi compararea lor cu cele abordate de alte tari poate da o imagine asupra eforturilor pe care această tară este dispusă să le depună şi, totodată, nivelul stiintific al acestora care, prin transferul rezultatelor, poate promova societatea coreeană la un standard de viată deosebit.

Proiectele S&T cunoscute în Corea sunt:

Proiectul HAN (proiecte nationale avansate)

Din rândul tematicilor abordate se pot menţiona:

1. Noi medicamente şi substante chimice (se vor dezvolta 2-3 noi antibiotice şi agenti germicizi)

2. Servicii integrate şi retele digitale ISDN (se vor realiza prototipuri de 10 giga ATM)

3. Tehnologia unei generatii noi de vehicule (dezvoltarea unui automobil electric cu viteza de 120 km/oră)

4. Dezvoltarea Tehnologiei ASIC (dezvoltări pentru sistemul HDTV)

5. Dezvoltări de tehnologii avansate pentru display-uri plate (ecane cu plasmă în întregime color, 40-55 toli)

6. Dezvoltări pentru inginerie biomedicală (tehnologii bio pentru diagnoză, reabilitare şi prevenirea bolilor).

“Se adâncesc” în cadrul altor proiecte, cum este exemplificarea dată pentru Biotehnologie.

a). Noi biomateriale functionale

b). Aplicarea industrială a functiilor biologice

c). Inginerie biomedicală

d). Studiul molecular biologic al functiilor umane

e). Analiza genomului

f). Biotehnologie alimentară

g). Biodiversitate şi Protectia mediului

h). Tehnologii de evaluare a mediului şi biosecuritate

i). Producerea de bio energie

Ce este de retinut din toata acestă structură şi continut a proiectelor?

Tematici izvorâte din nevoi ale societăţii, concentrări de eforturi pe priorităţi care pot influenta dezvoltarea societatii, interdependenta între rezultatul stiintific şi aplicatia sa care depinde de societate, implicarea statului în acest proces de modernizare.

Asupra ultimului aspect am dori să insistăm, în special în ceea ce priveste sprijinul statului în aplicarea rezultatului stiintific în economie şi progresul societatii, mentionând implicarea sa prin suport şi stimulente.

- Prin “Legea promovării dezvoltării tehnologice şi industriale”, firmele industriale care au centre de cercetare, au privilegii financiare, precum tarife deductive pentru echipamentele R&D, subsidii pentru R&D.

Firmele mici, care nu sunt capabile să-şi organizeze centre proprii, sunt încurajate să facă “Uniuni” cu alte firme, ceea ce a avut ca rezultat cresterea numărului de institutii de cercetare.

- Întreprinderile private care-şi rezervă fonduri pentru dezvoltare tehnologică, tehnica informatiei, angajează personal R&D, au pentru 3 ani o deducere de taxe, taxa deductivă mergând până la 5% din totalul vânzărilor.

- Întreprinderile private au o reducere de 15% a costului taxelor de formare a personalului (inclusiv în colegii).

- Întreprinderile private beneficiază de o reducere de 10% din costul investitiilor lor pentru cercetare.

- Guvernul acordă 50% din cheltuielile de cercetare atunci când o unitate de R&D participă la Programul R&D.

- Guvernul acordă suport financiar până la 80-90% din costul total pentru indivizi sau firme mici care comercializează noi tehnologii.

- Guvernul şi corporatiile (spre ex. Korea Electric Power Corporation - KEPCO sau Korea Telecommunication Corporation - KTC) extinde suportul financiar până la 80% din cheltuielile R&D ale cercetării sau pentru a dezvolta produse R&D indigene.

- Băncile din R. Coreea asigură împrumuturi pentru cercetare pe termen lung şi cu dobânzi mici pentru industriile private, pentru produse noi, dezvoltări de noi tehnologii, comercializarea tehnologiilor noi.

- Institutiile cu capital de risc – Korea Technology Banking Corporation (KTB) -oferă suport financiar firmelor care dezvoltă activităti de dezvoltare tehnologică; sprijinul financiar ia forma unor investitii, cumpărări prin ipotecare, credite ondulante, închirieri de utilaje pentru dezvoltări tehnologice

- Pentru difuzarea rapidă a rezultatelor este pus la punct un sistem informatic care conectează centrele de cercetări din institute, universităti, industrie, bănci.

Guvernul coreean, stabilind 20 de unităti cu acest specific, asigură o informatie rapidă şi continuă.

Am menţionat acest sprijin guvernamental pentru că el explică modul în care ştiinţa influentează progresul societăţii, iar statul, ca exponent al puterii într-o societate, sprijină ştiinţa, creând canalele prin care societatea să poată beneficia rapid de rezultatele S&T.

C A P I T O L U L III. Indicatori ai Uniunii Europene (EU-15)

În politica de dezvoltare, UE-15 îşi propune pentru deceniul următor ocuparea unei pozitii mai bune în competiţia cu SUA şi Japonia.

Se apreciază că atingerea acestui obiectiv depinde de o serie de factori, şi anume: necesitatea atribuirii unor resurse superioare pentru cercetare, un transfer mai rapid al rezultatelor cercetării, o mai bună coordonare între organismele publice de cercetare, între companii, crearea unor noi sisteme de învăţare, cunoaştere şi lucru (în reţea), dezvoltarea unor largi cooperări internaţionale.

O analiză a indicatorilor unor ţări europene şi a contracandidatilor lor este utilă atât pentru a desprinde tendinţele de dezvoltare a UE-15, dar totodată de a afla parametrii tehnico-economici şi tendinţele asupra cărora şi România trebuie să reflecte.

Datele prezentate, ce vor fi cuprinse în acest capitol, constituie cele mai recente informaţii publicate în principalele organisme europene (OECD)

Un indicator important al dezvoltării – Produsul Intern Brut (PIB), realizat în anul 1999 şi prezentat în tabelul 7, scoate în evidenţă câteva lucruri. Clasamentul primelor 7 ţări ale OECD, stabilit în anul trecut (identic ca ordine faţă de cel comunicat în anul 1998), este dominat de Luxemburg cu 39.300$/loc, înaintea SUA care rămâne la 33.900 $/loc.

Trei ţări din G7 -Marea Britanie, Franţa, Italia- prezintă o anumită omogenitate, cu un PIB de ordinul a 22.000 $/loc. De reţinut cifrele atinse de Spania, Portugalia, Grecia - ţări mai puţin dezvoltate ale UE-15: 18.100, 16.500 şi 14.800$/loc, în timp ce Turcia atinge doar 6.300 $/loc.

Ţările aflate în proces de aderare cu următoarele valori: Cehia 13.100 $/loc, Ungaria 10.900 $/loc şi Polonia 8.100 $/loc, România cu cei 1.430 $/loc (în 1998) dă o imagine asupra eforturilor economice de promovat pentru a accede în UE.

Tabel 7. PIB-ul, raportat la locuitor (în $) - 1999

Ţara	PIB-ul
Luxemburg	39.300
Statele Unite	33.900
Norvegia	27.600
Elveţia	27.500
Islanda	27.300
Danemarca	26.300
Canada	25.900
Irlanda	25.200
Olanda	25.100
Austria	24.600
Japonia	24.500
Australia	24.400
Belgia	24.300
Germania	23.600
Suedia	23.000
Finlanda	22.800
Marea Britanie	22.300
Franţa	21.900
Italia	21.800
Spania	18.100
Portugalia	16.500
Grecia	14.800
Cehia	13.100
Ungaria	10.900
Polonia	8.100
Turcia	6.300

NOTĂ: Clasamentul primelor 7 ţări ale OECD după PIB nu s-a schimbat din 1998.

Luxemburgul prezintă nivelul cel mai ridicat calculat după puterea de cumpărare (PPA).

Trei ţări din G7 (Marea Britanie, Franţa, Italia) sunt destul de omogene, cu un PIB de ordinul a 22.000 $, în timp ce Turcia înregistrează nivelul cel mai scăzut.

Din OCDE en Chiffres Statistiques sur les Pays Membres Edition 2000

Cheltuielile pentru Cercetare şi Dezvoltare. Există o unanimă înţelegere a faptului că ţara care dispune de o cercetare puternică, care investeşte mult în cercetare şi are indicatori economici ridicati, dispune de o puternică industrie de High-Tech care poate participa substanţial la balanţa exporturilor.

Din analiza datelor statistice, rezultă câteva concluzii de interes:

· Cheltuielile pentru C-D în anul 1997 în diverse state, exprimate în % din PIB, variază între 0,5% (Grecia) şi 3,85% în Suedia

· Din punct de vedere al cheltuielilor R-D, primele 10 locuri pe anul 1997 sunt ocupate de Suedia (3,85%), Japonia (2,91%), Finlanda (2,78%), SUA (2,77%), Elveţia (2,74%), Germania (2,32%), Franţa (2,24%).

· Ţările G7 alocă pentru pentru C-D 2,44% din PIB, iar UE-15, 1,82% din PIB.

· Pe total OECD se alocă pentru activitătile R-D 2,21% din PIB

· Raportat pe locuitor, sumele alocate în $ sunt: în zona superioară, SUA (794$) şi Suedia (787) iar în partea inferioară: Portugalia (95$), Grecia (69$), Polonia (57$), Polonia (57$), Mexic (27$)

· Contribuţia statului la eforturile C-D în ţările G7 este în medie de 30,4%, iar în UE de 37,2%.

Numărul de cercetători. Documente ale OECD arată că 6 ţări depăşesc numărul de 160.000 de cercetători: SUA (964.800), Japonia (625.442), Germania (235.792), Franţa (155.302), Marea Britanie (146.000), R. Coreea (102.660). Numărul total al cercetătorilor în lume depăşeşte 2.756.797, angajati cu statut permanent, tabelul 9.

Raportat la 10.000 personal activ, ordinea este diferită: Japonia (92/10.000), Suedia (86/10.000), Finlanda (83/10.000), SUA (74/10.000).

Ţările G7, cu cei 2.148.738 cercetători şi 65/10.000, dovedesc forţa pe care o au ţările industrializate.

Uniunea Europeană are în ţările sale membre 856.928, cu 50/10.000.

Cheltuieli pentru sănătate. Bogăţia unui stat este atestată şi de cheltuielile pe care le face pentru sănătate, educaţie, mediu, etc.

În tabelul 10 se prezintă aceste cheltuieli, constatându-se că în majoritatea ţărilor, în perioada 1987-1997 acestea au crescut, peste 10% din PIB acordând Germania (10,7%), SUA (13,9%), Elveţia (10,3%). Între 5-8% din PIB alocă: Belgia, Spania, Finlanda, Ungaria, Islanda, Italia, Japonia, Luxemburg, Norvegia, Portugalia, Polonia, Cehia, Marea Britanie. Între 4-5% din PIB: Mexic şi Turcia.

Cheltuielile totale pe locuitor (în $) cele mai ridicate sunt: SUA (4.095), Elveţia (2.667), Germania (2.364), Canada (2.171), Franţa (2.047). Cele mai scăzute cifre sunt în Cehia (943), Ungaria (640), Polonia (386), Mexic (363), Turcia (259).

Cheltuielile în lupta contra poluării. Analiza datelor statistice arată preocuparea sustinută a statelor pentru problema protejării mediului, limitarea efectului negativ jucat de om în procesul industrial şi de consum al resurselor, crearea unei poziţii a societăţii pentru conservarea, pentru dezvoltarea de iniţiative care să promoveze politici aderate pentru protecţia aerului, apei, solului, al limitării efectelor cauzate de dezastre.

Legi speciale apar în state, urmare a politicilor globale ce se promovează (vezi Protocolul de la Rio). Cifre tot mai ridicate se alocă de state pentru combaterea poluării, dezvoltarea tehnologiilor avansate, limitarea efectelor dezastrelor.

Din analiza cheltuielilor în lupta contra poluării, o primă concluzie ce se poate desprinde este aceea că cheltuielile totale pentru acest domeniu variază funcţie de ţară, între 0,7 şi 2% din PIB. Cel mai mult investesc pentru combaterea poluării: Cehia (2%), Olanda (1,8%), Austria – R. Coreea (1,7), Ungaria (0,7%), Grecia (0,7%), acordă cel mai puţin. Din totalul de investiţii dintr-o ţară, cele acordate pentru combaterea poluării variază între 1,2 şi 6,5% din PIB, iar creditele bugetare de R-D în % din creditele bugetare totale de R-D, variază între 0,9-5,4% din PIB.

Eforturile financiare ce se prevăd sunt menite printre altele să combată şi emisiile de oxizi de sulf, oxizii de azot şi deşeurile ce se produc. În tabelul 12 sunt prezentate pe ţări principalele noxe şi deşeuri ce apar.

Ridicate sunt noxele identificate în aer în Cehia (68 kg SO₂/loc), Ungaria 65 (kg SO₂/loc), SUA (89 kg SO₂/loc), Australia (101 kg SO₂/loc): în privinţa oxizilor de azot în kg/loc clasamentul arată astfel: Islanda (106), Australia (101), SUA (69), Canada (90).

În ceea ce priveşte deşeurile municipale produse (în kg/loc), valori ridicate prezintă: Australia (690), Norvegia (630), Elveţia (600), Norvegia (630).

Cele mai reduse cantităti sunt în: Cehia (310), Suedia (360), Polonia (320), Spania (390).

Subvenţiile în agricultură. Deşi în România se vorbeşte foarte mult dacă trebuie sau nu trebuie acordate subventii în agricultură, o analiză a datelor din tabelul 13 poate da o imagine asupra corectitudinii unor decizii care trebuie luate. Din analiza acestora rezultă că subventiile se dau atât la producător, cât şi la cumpărător, iar valoarea subventiilor reprezintă procente ridicate de la 0,4-8,3% din PIB.

SUA (1%), Ungaria (2,2%), Polonia (2,4%), Elveţia (2,4%), Japonia (1,6%) sunt ţările cu cele mai ridicate % din PIB care se acordă.

UE are o medie a subvenţiilor de 1,5%, valoare ridicată, ceea ce explică capacitatea de a rezista pe piaţă a unor produse cu ajutorul subvenţiilor. De reţinut că subvenţiile acordate pentru producători în UE-15 în anul 1999 reprezintă 282,8 mld.$.

Demografia unor ţări. S-a apreciat ca necesar prezentarea acestor indicatori pentru faptul că Ştiinţa şi Tehnologia trebuie să răspundă prin rezultatele actiunilor sale creşterii demografice şi standardelor de viaţă tot mai numeroase solicitate de Societate, schimbărilor de structură a populaţiei, inclusiv al “deplasării” fortei de muncă din zonele sărace spre cele bogate, actiune favorizată şi de libera circulatie a cetăţeanului.

O serie de indicatori demografici a unor ţări din Europa, America, Asia, permit a se face unele consideratii: Cu excepţia Mexicului, unde rata de creştere a populaţiei a crescut cu 2,3%, în restul ţărilor acest indicator este cuprins între 0,5 şi 1,6% pentru Irlanda, Australia, Canada, R. Coreea, SUA, Islanda, Turcia şi sub 0,5 pentru Austria, Belgia, Spania, Finlanda, Franţa, Italia, Olanda, Marea Britanie. Cu rata de creştere 0: Germania şi Polonia.

· Rata de creştere a populaţiei în anul 1998, comparativ cu anul 1988, este de 0,5% pentru G7, 0,2% pentru UE şi 0,7% pentru total OECD.

· Dacă în unele ţări efectivele umane s-au stabilizat -cazul Europei- în altele ele se vor dubla sau tripla. Se estimează însă că numărul oamenilor din circa o duzină de ţări - incluzând Rusia, Japonia şi Germania, va înregistra un oarecare declin în următoarea jumătate de secol, aşa cum rezultă din date comunicate de Lester Brown în “Starea lumii 1999”.

În aceste ţări, care cuprind aproape 40% din întreaga populaţie, fiabilitatea a scăzut aproape până la nivelul de înlocuire – cam 2 copii pentru un cuplu. Printre ţările din această categorie se află China şi SUA, prima şi a treia dintre naţiunile cele mai numeroase.

Unele ţări în curs de dezvoltare îşi vor tripla populaţia în următorii 50 de ani, cazul Etiopiei, spre exemplu, care de la 59 milioane cât are astăzi, va ajunge la 213 milioane în 2050, după cum Pakistanul, cu cât se estimează că va ajunge în anul 2050, va ajunge aproape de cea a SUA.

Cea mai mare creştere demografică se pare că va avea India, al cărui spor va fi de aproape 600 mil. până în anul 2050, detronând China din pozitia celei mai populate ţări, apreciază Lester Brown.

Un alt aspect interesant este ponderea populaţiei străine în % din populaţia diverselor ţări, aşa cum rezultă acest lucru din tabelul 16 şi tendinţele ce se desprind din această analiză.

Se constată că exteriorul Europei - SUA, Canada şi Australia - exercită cel mai puternic interes pentru emigratie, dovedit de procentul ridicat de populaţie străină în structura populaţiei autohtone: 21,1% în Australia, 17,4% în Canada şi 9,8% în SUA. Ca tendinţă, se sesizează faptul că, din comparatia anilor 1998 şi 1999, tendinţa este de creştere, cu excepţia Australiei (22,3% în 1988 şi 21,1% în 1989).

În Europa, ţările cu procentul cel mai ridicat de populaţie străină (între 4,4 şi 8,9%) sunt: Luxemburg, Elveţia, Austria, Germania, Belgia, Franţa, Suedia, Olanda, Spania, Portugalia, Italia au valori de 1,5-2,1%.

Ca o caracteristică generală -indiferent de zonă- deplasarea se face spre ţările bogate, cu economie în dezvoltare.

Şomajul în unele ţări. În condiţiile creşterii populaţiei în lume, cuprinderea ei în procese de muncă şi activităţi care să o integreze într-o societate “care creşte”, problema locurilor de muncă constituie una din grelele probleme de rezolvat ale societăţii viitoare.

Dintre datele privind şomajul se pot menţiona:

Dacă în G7, în anul 1998, şomajul a fost de 6,4%, în ţările Uniunii Europene procentul atinge cota 10%. Cel mai ridicat procent îl prezintă Spania (18,6%), Italia (12,2%), Franţa (11,8%), Belgia (11,6%), Germania (9,3%).

Japonia cu 4,1% şi SUA cu 4,5% cu cele mai mici procente.

Unele ţări candidate la UE prezintă următoarele cifre: Ungaria 7,8%, Polonia 10,5% şi Cehia 6,4%.

C A P I T O L U L IV. Provocări ale secolului XXI

4.1. Poluarea şi protecţia mediului

În cadrul mediului ambiant general distingem:

- mediul terestru;

- mediul acvatic.

Creşterea nivelului de civilizaţie al societăţii a dus la dezvoltarea intensivă a industriei şi agriculturii şi la creşterea considerabilă a nivelului de poluare a aerului, apei şi solului, care în multe zone ale planetei au depăşit limitele apreciate ca nepericuloase, având o acţiune toxică şi degradantă asupra componentelor mediului ambiant şi ale mediului terestru.

În mod normal se caută evitarea poluării şi reciclarea substanţelor poluante.

După natura poluanţilor deosebim: poluare chimică, fizică, termică, sonoră, radioactivă, biologică, fonică şi estetică.

Substanţele poluante sunt multiple. Astfel distingem: substanţe care se găsesc în cantităţi mici în natură, rezultate în urma exploatării rezervelor din subsol (petrol, cărbune, substanţe radioactive, etc.), cele rezultate din prelucrarea acestora (prin ardere, etc), substanţe noi apărute prin sinteze chimice (ex. pesticide, îngrăşăminte) şi al căror ritm de apariţie depăşeşte pe cel al consumului şi reciclării.

După provenienţa poluării distingem: poluare industrială, poluare agricolă şi poluare menajeră.

4.1.1. Efectele poluãrii

Industria extractivă

Prin exploatările la zi se decopertează solul fertil, se transportă şi se depozitează pe imense spaţii roca sterilă. Astfel, terenul este scos din producţie pentru mult timp, iar readucerea lui la starea normală de fertilitate necesită mari cheltuieli.

Siderurgia

Poluează mediul prin emisiuni de fum format din pulberi, combustibili nearşi, cenuşă, gaze de ardere. Pulberile măresc nebulozitatea atmosferei, acoperă vegetaţia, ducând la disfuncţionalităţi ale fotosintezei. Anhidrida sulfurică, provenită din sulful conţinut în combustibili, distruge clorofila.

Industria metalelor neferoase

Poate elimina, în funcţie de specific, noxe ca: oxid de zinc, bioxid de sulf, plumb, fluoruri, cloruri care afectează în mod grav viaţa oamenilor şi a animalelor.

Industria materialelor de construcţii

Fabricile de ciment, var, gips, piese ceramice, etc. determină poluarea atmosferei cu pulberi care se pot sedimenta, ajungând până la 200 g/mp în 24 ore.

Industria termoenergetică şi a petrolului

Prin emanaţii de gaze - CO₂, SO₃, pulberi, şi prin folosirea combustibililor pe bază de petrol se degajă în atmosferă până la 5% din totalul cantităţii de petrol.

Industria hârtiei

Poluează apa cu mercaptani, SO_{2 ,} SH₂, iar zonele limitrofe devin improprii pentru culturi irigate şi pentru creşterea animalelor.

Industria chimică

Prin prelucrarea produşilor chimici minerali sau organici se elimină o gamă foarte largă de noxe, cum ar fi: în industria de acid sulfuric: SO₂, SO₃; în industria acidului azotic: NO şi NO₂; în industria de îngrăşăminte: pulberi de fluor, etc.

Industria nucleară

Alimentarea centralelor nucleare implică extracţia şi utilizarea materialelor puternic radioctive, precum şi depozitarea deşeurilor radioactive rezultate. Scăpările de radiaţii şi accidentele care au loc afectează pe termen lung mediul planetei.

Industria materialelor plastice şi a fibrelor sintetice

Emană gaze de tip vinil, dicloretilamină - produşi greu degradabili, precum şi sulfură de carbon, care produc efecte fiziologice nedorite la animale. Stabilizatorii utilizaţi în această industrie (compuşi de plumb, cadmiu şi ftalaţi) au efecte cancerigene.

Industria erbicidelor

Poate avea scăpări de produse cu efecte fitotoxice.

Industria alimentară

Aparatele de conservare prin frig utilizează freon ca agent de răcire care, după cum ştim, afectează stratul de ozon stratosferic.

Agricultura

Poate fi sursă de poluare a solului şi a surselor de apă prin folosirea pesticidelor şi utilizarea intensivă a îngrăşămintelor chimice. După aprecierea specialiştilor, România posedă numai 30% din soluri cu potenţial ridicat, restul prezentând diferite stări de degradare.

Despădurirea

În zona superioară a bazinelor hidrografice, despădurirea are ca efect scurgerea apei pe versanţi, declanşând grave procese de eroziune.

Activitatea menajeră

Conduce la acumularea unor importante cantităţi de deşeuri urbane. Ambalajele de hârtie şi material plastic se acumulează în cantităţi din ce în ce mai mari, creând complicaţii prin ocuparea unor mari suprafeţe de teren şi poluarea estetică. Depozitele de gunoi constituie excelente habitate pentru proliferarea rozătoarelor şi a insectelor. Motoarele cu ardere internă, care echipează mijloacele de transport auto, maşinile agricole ş.a. emit CO, hidrocarburi nearse sau arse parţial, oxizi de azot şi compuşi ai sulfului, iar în cazul benzinei cu tetraetil de plumb mari cantităţi de plumb.

4.1.2. Aspecte privind poluarea mediului

La începutul anului 1999, Belgia a trecut printr-o criză formidabilă privind sănătatea publică şi scăderea masivă a exportului de alimente. Problemele au început când doi compuşi organici sintetici - bifenilii policloruraţi şi furanii - s-au amestecat cu uleiuri şi grăsimi animale folosite ca nutreţ. Aproximativ 10 producători de nutreţ şi-au vândut produsele la aproape 1.700 de fermieri din Belgia care le-au administrat la pui, porci şi vaci. Ministerul Agriculturii a găsit substanţele respective în concentraţii de sute de ori mai mari decât limita legală. Acest caz nu este singular, pentru că în mai toate colţurile lumii are loc o răspândire necontrolată de poluanţi organici persistenţi (POP). Chiar dacă aceste substanţe au fost interzise de mai bine de 20 de ani, ele persistă şi se regăsesc în sol, apă şi grăsimea animalelor.

La începutul secolului XXI remarcăm moştenirea revoluţiei chimice sub forma materialelor plastice care sunt nişte poluanţi organici persistenţi, omniprezenţi pe întreaga planetă. Deşi mulţi compuşi sintetici organici au ajutat la creşterea producţiei alimentare, au protejat în parte sănătatea umană şi au contribuit în mare parte la creşterea civilizaţiei umane, constatăm astăzi că folosirea acestor substanţe face să avem acum în corp cca.500 de elemente antropogenetice care sunt nişte otrăvuri potenţiale şi care nu existau înainte de 1920. Unii dintre compuşii identificaţi dereglează sistemele endocrine şi imunitatea corpului.

Problemele poluării şi protecţiei mediului pot oferi subiecte aprinse şi referitor la cele mai noi domenii ale activităţii umane. Astfel, calculatoarele, sateliţii, televizoarele, aparatele de radio şi de comunicare au devenit o adevărată povară pentru resursele pământului. Aceste produse afectează mediul ambiant atât la naşterea cât şi la moartea lor. Se ştie că la producerea semiconductoarelor de siliciu, care formează cipurile, se consumă imense cantităţi de apă şi energie. O singură fabrică producătoare de semiconductoare poate consuma la fel de multă energie electrică şi apă cât un mic orăşel. Eliminarea calculatoarelor şi telefoanelor mobile uzate sau depăşite reprezintă o problemă deosebită. În 1998 cca. 20 milioane de calculatoare personale au devenit depăşite, dar numai cca. 11% din ele au fost reciclate. Reciclarea calculatoarelor şi telefoanelor este dificilă deoarece nu sunt proiectate pentru a fi reciclate. Având în vedere necesitatea de a transporta calculatoarele, care pot avea 10-25 kg. fiecare, trei tipuri de plastic şi patru tipuri de metale, prin valorificare se pot obţine cca. 2 $ pentru fiecare calculator reciclat.

4.1.3. Măsuri de protejare a mediului

Protejarea mediului şi a resurselor naturale reprezintă probleme deosebit de importante din punct de vedere economic şi social, care sunt adevărate provocări pentru noul secol XXI. Printre problemele cele mai importante se pot enumera:

- perfecţionarea metodelor de tratare a apelor poluate;

- îmbunătăţirea tehnologiei de desalinizare a apei de mare;

- raţionalizarea şi realizarea de economii în folosirea resurselor naturale;

- găsirea înlocuitorilor, acolo unde tehnologiile permit;

- extinderea utilizării la nivel planetar a resurselor regenerabile;

- reciclarea majorităţii deşeurilor industriale şi menajere;

- folosirea pe scară largă a îngrăşămintelor naturale;

- utilizarea microbiologiei în recuperarea substanţelor;

- protejarea resurselor de apă de adâncime;

- realizarea unor acumulări complexe cu volume de protecţie contra inundaţiilor;

- noi metode de prevenire, limitare şi diminuare a efectelor poluării artificiale;

- noi metode de tratare a deşeurilor radioactive;

- extinderea utilizării automobilului electric;

- centrale electrice nucleare pe bază de fuziune;

- descoperirea unor metode de luptă împotriva tornadelor;

- dirijarea norilor pe distanţe scurte.

4.2. Apa ca sursă indispensabilă

Apa dulce, utilizată ca apă potabilă sau pentru irigaţii, a devenit în multe părţi ale lumii o problemă majoră. Se ştie că cca. 65% din apa necesară este prelevată din râuri, lacuri şi straturi acvifere. Se apreciază că, pentru producerea unei tone de grâu, sunt necesare cca. 1000 tone de apă. Pentru hrănirea celor cca. 90 milioane de persoane care se adaugă în fiecare an populaţiei mondiale sunt necesare în mod suplimentar cca. 27 milioane tone de apă.

În Europa se apreciază că 20% din sursele de apă sunt ameninţate din cauza concentrărilor de îngrăşăminte şi pesticede utilizate în agricultură.

În ultimii ani se constată o epuizare masivă a pânzelor freatice de apă. Aceasta deoarece agricultorii pompează mai multă apă decât poate natura să refacă rezervele freatice. Problema se pune în mod foarte serios în părţile nordice şi centrale ale Chinei, în India, Pakistan, o parte din vestul SUA, Africa de Nord, Orientul Apropiat. Acest fapt se resimte şi în ţara noastră. În această situaţie apare necesitatea adâncirii puţurilor, iar suprapomparea apei subterane măreşte decalajul de venituri dintre cei bogaţi cu posibilităţi şi cei săraci cu posibilităţi limitate.

4.3. Aerul ca sursă indispensabilă

În jurul planetei noastre există o atmosferă foarte difuză, care se întinde în spaţiu pe sute de kilometri, însă 90 % dintre moleculele de aer se găsesc în limita a 16 km de la nivelul mării. Chimia învelişului care ne desparte de spaţiul extraterestru este destul de complexă. În ultimele decenii multe componente noi au intrat în acest înveliş. Dintre aceste componente trebuie amintit în primul rând clorofluorocarbonul, care are o acţiune extrem de nocivă asupra stratului subţire de ozon care protejează planeta noastră.

Poluarea aerului ca urmare a activităţilor pe pământ se manifestă prin:

- formarea ploilor acide;

- poluarea aerului cu azot şi alte substanţe chimice foarte toxice;

- mărirea concentraţiilor de CO₂ ;

- distrugerea stratului de ozon .

Sursa ploilor acide o constituie arderea combustibililor fosili. Ploaia acidă este formată, în cea mai mare parte, din acid sulfuric rezultat din bioxidul de sulf eliminat de centralele electrice şi cuptoarele de topit metale. Al doilea component important al ploilor acide este acidul azotic, generat de oxizii de azot eliminaţi tot prin arderea combustibililor fosili. Cea mai mare parte dintre oxizii de azot provin din benzina arsă în motoarele automobilelor. La nivelul anilor 1994 s-a apreciat ca fiind emise în atmosferă cca. 25 milioane tone azot şi 70 milioane tone sulf. Cea mai severă ploaie acidă se înregistrează în Asia, mai ales în China, care obţine 73 % din energie prin arderea cărbunilor.

Poluarea aerului are grave consecinţe privind:

- sănătatea oamenilor, a regnului vegetal şi animal de pe pământ;

- încălzirea planetei şi reducerea considerabilă a suprafeţei uscate a planetei;

- iradierea fiinţelor şi a vegetaţiei cu raze ultraviolete.

Lipsa unor măsuri deosebite pentru protecţia aerului ar putea genera chiar în cursul secolului XXI dispariţia masivă a multor specii de fiinţe şi vegetaţii şi apariţia unor transmutaţii genetice.

4.4. Securitatea alimentară

Datorită creşterii populaţiei globului se impune dezvoltarea unor politici globale în agricultură şi zootehnie care să asigure necesarul de hrană. Statele dezvoltă proiecte importante pentru creşterea producţiei la hectar în condiţii ecologice, având în vedere limitarea îngrăşămintelor artificiale. Conceptul de „hrană ecologică” devine un imperativ al ţărilor dezvoltate. Se impune astfel luarea umor măsuri care să asigure sporirea producţiei la hectar prin noi metode de întreţinere a culturilor, utilizarea unor metode mai productive de prelucrare a solului, întreţinerea culturilor, culegerea, stocarea şi prelucrarea produselor alimentare.

În cazul anumitor zone din Europa şi America balanţa dintre producţie şi consum poate fi considerată asigurată. Probleme dificile se pun pentru centrele demografice din India, China, Africa, în care această balanţă este puternic dezechilibrată.

Cercetările din domeniul nutriţiei ar putea să conducă în viitor la obţinerea unor noi tipuri de culturi. Zootehnia se poate considera că rămâne principalul furnizor de proteine, dar nu este exclusă creşterea ponderii proteinelor sintetice.

4.5. Dezastrele

În secolul XX s-au evidenţiat urmările grave în plan economic şi social a unor dezastre naturale. S-au remarcat astfel incendiile din păduri, inundaţiile, alunecările de teren, cutremurele, poluarea mărilor şi oceanelor, accidentele nucleare şi industriale care au frânat dezvoltarea economică şi socială a multor zone ale planetei.

Se poate considera că un adevărat dezastru are loc în Africa subsahariană, unde un număr de 23 milioane de africani suferă de HIV. Aceasta este o ameninţare directă asupra viitorului economic a cca. 800 de milioane de oameni din Africa. În Zimbabwe, speranţa de viaţă înainte de atacul produs de SIDA era de 65 de ani. Se apreciază că până în 2010 acest indicator va scădea la cca. 39 de ani.

Una dintre cele mai mari surprize în domeniul dezastrelor naturale ale omenirii ar putea veni din schimbarea climatică. În prezent se confirmă înmulţirea spectaculoasă a dovezilor privind încălzirea climei pământului. Aproximativ 3.000 kmp. din calota de gheaţă a Antarcticii s-a spart în decursul unui singur an. Un alt indiciu, apariţia unui om ieşit dintr-un gheţar din Alpi, având o vechime de cca. 5.000 de ani datorită încălzirii climei. Creşterea temperaturilor s-a manifestat în ultimii ani şi prin decolorarea recifelor de corali ale lumii.

În urma dezastrului de la Bhopal - India, din 1986, ecologiştii din SUA au făcut cu succes un lobby în Congresul american pentru a se adopta prima lege privind dreptul de a şti al comunităţii. Legea pentru planificare în caz de dezastru şi dreptul comunităţii de a şti a creat o bază de date naţională privind emisiile şi degajările toxice generate de uzinele producătoare, cunoscută sub denumirea de Toxic Release Inventory (TRI). Această lege este un instrument pentru industrie, guvern şi public. În prezent şapte ţări industriale şi Mexicul au implementat legi de acest fel. Se aşteaptă ca şi alte ţări să adopte legi similare.

În secolul XXI s-ar putea resimţi puternic manifestarea unor dezastre datorită marilor concentrări ale populaţiei care vor conduce la efecte cumulative.

Multe din dezastrele menţionate s-ar putea limita prin acţiuni de fixare a solului, regularizarea cursurilor de apă, construirea de lacuri de acumulare, împăduriri, realizarea de construcţii antiseismice, organizarea de servicii pentru condiţii de criză.

Un rol deosebit îl va avea ştiinţa în predicţia evenimentelor dezastruoase, limitarea efectelor nocive, realizarea de tehnologii pentru cazuri de accidente, organizarea de reţele informatice şi de prelucrare a datelor, eliminarea ploilor acide, combaterea incendiilor în câmpurile petroliere.

4.6. Resursele materiale

Resursele mondiale de substanţe minerale necesare industriei sunt distribuite în mod neuniform pe suprafaţa pământului. Multe ţări care dispun de aceste resurse nu au reuşit să-şi dezvolte industrii pentru exploatarea lor. Acest dezechilibru se elimină prin globalizarea societăţii şi mondializarea comerţului, dar posesorul de tehnologie este privilegiat faţă de posesorul de resurse.

În prezent se constată că există puţine state care îşi pot asigura în totalitate resursele necesare din propriile zăcăminte. Din statistici rezultă că, în funcţie de minereu, rezervele cunoscute variază între 30-80 de ani, fapt ce trebuie luat în consideraţie pentru economia secolului următor. Datorită acestui fapt se impune dezvoltarea unor noi tehologii care să aibe la bază consumuri cât mai reduse de material. În secolul următor se va apela pe scară largă la combinaţii de materiale, astfel încât materialele superioare să fie utilizate cât mai raţional în funcţie de caracteristicile necesare ale pieselor (spre exemplu, un fierăstrău industrial de tăiere a metalului trebuie să fie realizat din oţel superior numai în zona activă).

Se apreciază că resursele de petrol şi gaze naturale din multe părţi ale planetei depăşesc nevoile secolului XXI. Adăugând la aceşti combustibili primari cărbunele şi energia nucleară se poate afirma că, până la jumătatea secolului XXI, nu apare o criză a energiei, decât în cazul în care centralele nucleare ar putea fi închise din cauza reziduurilor care ar putea crea probleme în legătură cu poluarea solului şi a pânzei freatice de apă.

Epuizarea resurselor materiale poate fi încetinită printr-o politică judicioasă de reducere a consumurilor de materiale şi de energie şi printr-o reciclare eficientă a tuturor materialelor, acţiune utilă atât în plan economic, cât şi ecologic.

Participarea ştiinţei pentru găsirea de soluţii viabile este de maximă importanţă, beneficiar fiind statul care crează climatul şi mijloacele, în special pentru dezvoltarea ştiinţei aplicative şi a dezvoltării tehnologice. În secolul XXI trebuie acordată o atenţie deosebită cercetării ştiinţifice, pentru rezolvarea unor probleme care în prezent par fanteziste, cum ar fi: elaborarea de materiale în spaţiul cosmic, exploatarea nodulilor metaliferi de pe fundul oceanelor, producerea de energie prin fuziune nucleară, transmiterea energiei fără suport material, etc.

4.7. Dezvoltarea industrială

Problema dezvoltării industriale este una din marile provocări ale secolului XXI. Această problemă trebuie să răspundă la câteva întrebări: cum va evolua dezvoltarea industrială, ce amploare va lua şi cine va participa la această dezvoltare ?

În prezent, industria lumii produce şi reuşeste în cea mai mare parte să satisfacă necesarul de produse industriale pe pieţele existente. Dezvoltarea industrială continuă însă, astfel că apar noi pieţe în zonele Asiei, Africii, CSI, ECE, fie datorită dezvoltării economice în aceste zone, fie datorită trecerii de la economia planificată la economia de piaţă.

Datorită unor ritmuri de creştere pozitive apare problema unei supraproducţii care va genera, prin problemele de desfacere, mari modificări în actuala ordine economică. Liberalizarea pieţelor, politicile economice provocate de marile puteri industriale, eliminarea protecţiei pentru produsele naţionale, pot creea dezechilibre economice care vor genera acute probleme sociale.

Dezvoltarea industrială pe baza noilor descoperiri ale ştiinţei şi dezvoltării cercetărilor aplicative duc la creşterea productivităţii muncii şi, în consecinţă, la eliberarea multor milioane de salariaţi, creând probleme la reutilizarea lor. Mecanizarea intensivă a agriculturii aduce şi ea reduceri considerabile ale forţei de muncă, în special în ţările slab dezvoltate, în care populaţia activă din agricultură poate depăşi 20-25%. Se creează astfel un paradox: tehnologia înaltă conduce la mărirea productivităţii, iar productivitatea mărită conduce la reduceri de locuri de muncă, în timp ce guvernele statelor dezvoltate trebuie să creeze milioane de locuri de muncă (este cazul Germaniei şi Franţei, de exemplu).

Părerea economiştilor şi sociologilor că serviciile vor înghiţi personalul disponibilizat datorită ridicării productivităţii muncii, spre exemplu prin asistenţă medicală la domiciliu sau dezvoltarea unei industrii de Soft, pare corectă, dar nu la nivelul la care se anticipează. Astfel problema rămâne deschisă, mai ales dacă ţinem seama de concentrarea unor mari producători industriali în ţările puternic dezvoltate (cu cifre de afaceri ce depăşesc PIB-ul unor zone geografice) şi fărâmiţarea industriei în alte ţări, unde nu mai poate ţine pasul prin performanţă şi preţ.

În dezvoltarea industrială a secolului următor băncile vor avea un rol hotărâtor prin capitalurile de care dispun şi prin politicile economice pe care le vor promova.

Tendinţa de concentrare în sectorul industrial al marilor producători din ţările dezvoltate se manifestă şi în domeniul financiar. În Japonia, de exemplu, se prevede înfiinţarea unei bănci care rezultă din fuziunea altor trei (Industrial Bank of Japan, Daiichi Kangyo şi Fuji Bank) ale cărei active se ridică la incredibila sumă de 1.300 miliarde $. Această sumă depăşeşte de 1,1 ori PIB-ul realizat de Comunitatea Statelor Independente (CSI) şi de 2,3 ori PIB-ul ţărilor Europei Centrale şi de Est (ECE).

Este evident că grupurile industriale, având în spatele lor fonduri financiare de acest calibru, sunt concurenţi de neînvins în confrunţările de piaţă, generând dispariţia intreprinderilor mai mici, cu tot ce urmează negativ din acest proces.

4.8. Fuga creierelor

O problemă importantă, care afectează cercetarea aplicativă şi dezvoltarea tehnologică, comună tuturor ţărilor ECE, o reprezintă aşa numitul „furt de creiere” şi de personal calificat, proces care tinde să distrugă baza intelectuală a acestor ţări.

Pragmatismul unor noi relaţii sociale, minimalizarea unor concepte (principii morale), naţionalism, răspundere socială, condiţii mai grele de promovare intelectuală, nivel de viaţă mai scăzut, promovarea unor noi concepte privind mobilitatea, libera circulaţie, etc. au favorizat încă din ultimele decenii ale secolului trecut o migraţie puternică a „creierelor” din zonele sărace ale lumii spre statele bogate.

India, China şi chiar ţări europene dezvoltate au alimentat puternic centrele de cercetări şi industria din SUA.

Ţările Europei Centrale şi de Est (ECE) ca şi cele ale Comunităţii Statelor independente (CSI) „exportă” masiv creiere în SUA, Australia, Africa de Sud, Israel şi chiar în ţările Uniunii Europene, în special după trecerea acestor ţări la economia de piaţă.

Este cunoscut faptul că ţările dezvoltate promovează o politică subtilă de atragere a tinerilor cu posibilităţi intelectuale deosebite, prin acordarea de burse, locuri de muncă, condiţii excelente în laboratoare în care se pot afirma ştiinţific, câştiguri nesperate în ţările lor. Nu constituie un secret că „vârfurile” generaţiilor tinere (olimpicii, spre exemplu, din România) sunt urmăriţi cu grijă de diverse instituţii specializate în selectarea valorilor care activează în ţările slab dezvoltate şi care racolează specialişti pentru firme din diverse ţări.

Această „fugă a creierelor” are un dublu efect: sărăceşte valorile intelectuale din ţările lor de origine şi îmbogăţeşte noul stat de adopţie.

Foarte grav este şi faptul că un număr impresionant de cercetători capabili părăsesc ţările lor slab dezvoltate, schimbându-şi profesiunea în ceva degradant, pentru a se reangaja în munci sub nivelul pregătirii lor, dar mai bine plătite, afectând astfel cercetarea şi dezvoltarea în general.

4.9. Demografia

Creşterea populaţiei în următorul secol poate să afecteze în mod grav progresul economic al planetei, eclipsând aproape în întregime toate celelalte probleme sociale şi ale mediului. Între 1950 şi 2000, populaţia lumii a crescut de la 2,5 miliarde la 6,1 miliarde locuitori. După toate previziunile, în anul 2050 populaţia globului ar putea ajunge la 8,9 miliarde. Trebuie precizat că întreaga creştere viitoare va avea loc în ţările în curs de dezvoltare, care şi în prezent sunt suprapopulate. În schimb, ţările europene se confruntă la începutul secolului XXI cu un nedorit fenomen, acela al îmbătrânirii populaţiei. Surse recunoscute semnalează că în ţările Comunităţii Europene, în anul 2020, cei cu vârstă mai ridicată de 60 de ani vor reprezenta cca. 25 % din populaţie, iar cei cu mai puţin de 20 de ani vor reprezenta doar cca. 20%.

Deşi global populaţia lumii se măreşte, natalitatea este mai redusă în anumite zone (Europa în special), dar foarte ridicată în ţări în care condiţiile de viaţă şi de standard minim de existenţă sunt reduse (Asia, Africa). Separarea cunoscută sub numele N-S, va cunoaşte din punct de vedere al natalităţii o separare după nivelul de bogăţie al ţărilor.

4.10. Educaţia

Societatea în care trăim astăzi este o societate a cunoaşterii (knowledge society). În continuare, nivelul de cultură trebuie să crească pentru a fi în concordanţă cu progresele majore ale ştiinţei fundamentale, ştiinţei aplicative şi dezvoltării tehnologice. Întrebările la care trebuie să răspundă educaţia în secolul XXI ar trebui să fie: cum să fie pregătit tânărul, de ce cunoştinţe trebuie să dispună, cum vor fi asigurate fondurile pentru o pregătire adecvată, cum trebuie să fie legată educaţia de cercetare, cum trebuie să fie specializarea, „îngustă sau largă”? Aceste întrebări reprezintă adevărate provocări care impun găsirea unor răspunsuri.

În afara educaţiei profesionale, aspectul formării personalităţii, privitor la atitudinea morală şi civică, ocupă un rol determinant în societate. Atitudinea morală şi civică determină toate acţiunile şi activităţile unui individ. Această atitudine este un indicator al concordanţei individului cu normele morale şi juridice ale comunităţii în care trăieşte şi la care se raportează statutul său social şi profesional. Din punct de vedere valoric, normele morale şi prescripţiile juridice trebuie să subordoneze toate celelalte valori (profesionale, fizice, estetice, ecologice, etc.). Trebuie să subliniem că valorile etice şi juridice sunt inoculate tinerilor încă din copilărie, pe ele construindu-se întreaga bază a personalităţii. Educaţia ulterioară trebuie să desăvârşească conştientizarea şi consolidarea moralităţii şi civismului ca dimensiuni ale unei personalităţi integrale. Familiarizarea copilului cu noţiuni ca: bine - rău, permis - interzis, minciună - sinceritate, drept - nedrept, cinstit - necinstit, etc. previne comportamentul anormal al individului matur.

Reforma morală în ştiinţă trebuie să cuprindă un cod al valorilor universale, accesibilitatea şi participarea la activităţile ştiinţifice, accesul liber şi nelimitat la rezultatele cercetării. Francois Rabelais considera că: „Nu poate exista ştiinţă fără conştiinţă, fără etică şi morală care să servească omului şi evoluţiei nestăvilite ale acestuia”.

În privinţa moralităţii care se formează prin educaţie, se cuvine să amintim şi cuvintele lui Traian Vuia care, încă în 1934 spunea: „Progresul moral al omenirii nu a mers cu viteza progresului tehnic. Astfel, lumea merge cu paşi repezi spre o barbarie suigeneris, care poate deveni fatală civilizaţiei de care suntem atât de mândri ”

4.11. Globalizarea

Problemele globalizării sunt probleme deosebit de complexe, care privesc evident toate ţările lumii. Globalizarea are însă semnificaţii deosebite. Pentru unii, globalizarea înseamnă creşterea corporaţiilor internaţionale care transced graniţele şi interesele naţionale. Pentru alţii, termenul este legat de informatizarea pe calculator, de mobilitatea banilor, ideilor şi a locurilor de muncă.

Prin globalizare, graniţele devin mai permeabile, creşte comerţul, cresc investiţiile, se înmulţesc călătoriile şi reţelele de calculator.

Un domeniu foarte serios al globalizării este globalizarea ecologică. Guvernele ţărilor au probleme majore în legătură cu tulburările mediului ambiant atunci când este vorba de tornade, curenţi acvatici, protecţia stratului de ozon.

Deşi autoritatea statală pierde teren în faţa globalizării, activitatea pentru globalizare se intensifică prin corporaţii internaţionale şi organizaţii nonguvernamentale (ONG - uri).

Dezvoltarea şi internaţionalizarea activităţilor economice pe baza reţelelor care difuzează cunoştinţe şi informaţii constituie principalele caracteristici ale globalizării. Acest fenomen evoluează concomitent cu tendinţele de integrare şi regionalizare. Toate aceste procese influenţează şi ţara noastră, în direcţii greu de intuit.

Romano Prodi, Preşedintele Comisiei Europene, consideră că globalizarea economică face ca ţările să devină interdependente, iar frontierele naţionale să fie din ce în ce mai lipsite de relevanţă. În acelaşi timp, revoluţia în domeniul tehnologiei informaţiei face ca lumea să se transforme într-un sat planetar digital, iar comerţul să crească în mod exponenţial.

C A P I T O L U L V. Impactul tehnologiilor spaţiale asupra dezvoltării societăţii

Consideraţii generale

Tematica de faţă, de expresă actualitate, ocazionează utile dezvoltări cu beneficii, deopotrivă, în domeniile educational, ştiinţific şi tehnologic, şi aceasta atât la scară globală şi europeană de interes, cât şi într-un areal restrâns national.

De altfel, observând faptul încă cu multe decenii în urmă, oameni de initiativă din România au organizat sistematice activităti de analiză a progreselor tehnico-ştiintifice din domeniul spaşial, urmărind, în primul rând, introducerea capabilitătilor româneşti în astronautică, dar şi evolutia determinărilor favorabile pe care acest câmp de efort omenesc le induce în alte sectoare de activitate, în special în plan economic.

În context, cu aproape un deceniu în urmă a fost organizat un seminar national pe tema considerată aici, tocmai pentru examinarea periodică a susceptibilitătilor de apropiere a rezultatelor din întregul desfăşurător al demersului spatial – din investigaţia ştiinţifică, din explorările şi aplicatiile spaţiale, precum şi din unele acţiuni pregătitoare ale acţiunilor spaţiale.

Deoarece astfel de preocupări sunt inspirate de activităti semnificative organizate de principalii operatori din domeniu, NASA şi ESA, edificările noastre s-au îndreptat cu precădere spre aceste centre reprezentative şi, în preambulul la Proiectul de fată sunt inserate consideratii integrate organic preocupărilor respective, acestea oferind utile MODELE INSPIRATOARE pentru atitudinea Agentiei Spaţiale Române în problemă.

5.1. Definirea domeniului “spin-off/rétombées bénéfiques de la technologie spatiale”

Preocuparea pentru transferul şi în alte domenii de activitate al rezultatelor cercetărilor ştiintifice dedicate explorărilor spatiale are la bază interesul de piaţă, dorinţa explicabilă a investitorilor în acest sector costisitor de prestaţie umană de a recupera cât mai mult din cheltuieli prin diseminarea de produse derivate sau prin aplicarea produselor de referinţă, fără modificări, în zone economice.

Aceasta înseamnă de fapt o diseminare a rezultatelor celor mai avansate cercetări, avându-se în vedere că domeniile spatial şi nuclear, împreună cu cel al dezvoltării armamentelor, constituie, într-adevăr, cota superioară de referintă în ceea ce priveşte progresul ştiinţei şi, implicit, progresul tehnologiilor industriale.

Cu acelaşi argument al recuperării, fie şi în parte, a cheltuielilor, s-au întreprins, în ultimii ani (după 1989, considerat anul de început al destinderii), aşa-numite conversiuni ale unor armamente (se cuvine a se denumi astfel, generic, nu numai diferite mijloace de foc, dar şi alte mijloace ale arsenalului militar modern, inclusiv tehnica de conducere a operaţiilor militare sau a mijloacelor de luptă, precum şi marea diversitate de aparate, instalaţii şi materiale logistice).

Au fost transferate, astfel, domeniului spaţial, mai multe tipuri de rachete de luptă, în principal rachete balistice intercontinentale, precum şi rachete antirachetă, iar vectorii respectivi au trecut din registrul militar în registrul civil.

S-a procedat, prin aceasta, la ceea ce se numeşte uzul dual al unor categorii de produse de excelenţă sub raportul performanţelor, aceasta semnificând o serioasă diminuare a arsenalului mijloacelor de luptă în favoarea patrimoniului important al parcului spaţial.

În acelaşi timp, acţiunea la care ne-am referit a determinat ceva cât se poate de interesant şi util, şi anume “procedura duală”, constând în diversificarea de la început, din faza de proiectare, a produselor militare, cu referire la design, la produsele noi, susceptibile de redestinare.

La fel se procedează în mod curent cu multimea de produse şi tehnici create/elaborate pentru a servi explorărilor spatiale. O bună parte dintre acestea sunt apropriate de sectoare altele decât cele spaţiale, care introduc astfel cât se poate de favorabil progresul ştiinţific şi tehnic acolo unde au fost destinate produsele respective.

Există o adevărată competitie a identificării pentru asimilare a produselor şi tehnicilor spatiale oriunde acestea îşi găsesc locul, şi nu numai în sectoare economice, ci practic în oricare sector de activitate umană, inclusiv social, ştiintific, educaţional sau cultural.

Şi aici, însă, după ce au fost scotocite bine toate locurile susceptibile de a beneficia de produsele spaţiale înalt performante, realizate în decursul anilor, s-a trecut la o proiectare duală sau sinergică a noilor produse şi tehnici spaţiale. Se procedează astfel încât acestea să fie din start apte de preluare, aşa cum sunt ele sau în versiuni cel mai adesea comerciale (deci realizate industrial pe bază de caiete de sarcini mai puţin exigente decât cele ale produselor şi tehnicilor de referinţă).

Problema aparţine unei ample şi intense preocupări, în general pentru transferul de tehnologii avansate spre toate câmpurile posibile de aplicaţii, iar în acest context, şi al tehnologiilor iniţiate şi înfăptuite pentru spaţiu.

Pe de altă parte, caracterul global al activitătilor spaţiale face tot mai necesară participarea efectivă, calificată, a tuturor ţărilor, mari şi mici, la această întreprindere, lucru posibil numai prin edificare, deci, în ceea ce priveşte ţările în curs de dezvoltare, prin emancipare ştiintifică şi tehnologică în domeniul spatial.

Oricum, toate ţările au dreptul (deocamdată moral, nu şi juridic) la foloasele ce se obtin de pe urma explorărilor spatiale, iar o formă convenabilă de intrare în posesie privind acest drept este accesul la informaţii şi produse. Evident, trebuie incluse aici produsele de conversiune, acele materiale şi, în general, bunuri şi practici create şi dezvoltate pentru explorările spaţiale şi susceptibile a fi utilizate şi în alte sfere ale activitătilor umane.

În ceea ce priveste interesul nemijlocit pentru România al acestor precocupări mondiale, se poate afirma că există, cu deplină motivatie, un atare interes.

Şi vom începe a-l defini referindu-ne la practicile şi tehnica din domeniile cele mai la îndemână în explicarea utilitătii activitătilor spaţiale, şi anume: 1) domeniul telecomunicaţiilor; 2) domeniul teledetecţiei şi 3) domeniul meteorologiei.

1. România şi-a organizat preferenţial comunicaţiile cu apel la tehnicile şi facilităţile spaţiale, beneficiind de circa trei decenii de aport ale sateliţilor artificiali specializaţi din sistemele cosmice de telecomunicaţii. Stau mărturie la aceasta antenele mari din Centrul anume amenajat la Cheia, ca şi introducerea treptată în uzualul telecomunicatiilor din România a practicilor satelitare tot mai evoluate.

2. Prospectarea şi gestionarea resurselor naturale şi monitorizarea mediului prin metode şi produse de teledetecţie aerospaţială sunt în plină atentie în România, iar în perspectivă sunt proiectate actiuni de importanţă pentru introducerea largă a practicilor respective în agricultură şi silvicultură, gestionarea resurselor de apă şi ale pământului, precum şi în geodezie şi cartografie, geologie şi alte domenii direct utilitare.

3. Nu se poate admite o meteorologie modernă fără sateliti artificiali ai Pământului şi servicii mondiale care să-i cuprindă, iar România şi-a însuşit de mai mult timp aceasta, încât beneficiază de date de la asemenea servicii la întocmirea prognozelor asupra stării atmosferei, atât de folositoare într-o multime de activităti cum sunt cele din agricultură, transporturi şi comunicaţii, construcţii şi altele.

Evident, transferul de practici, metode, materiale, produse, aparate, instalatii şi alte “bunuri” create pentru întreprinderea spatială oriunde acestea îsi pot afla utilizări se extinde, în ceea ce priveste interesul României, şi la alte domenii decât cele menţionate.

Să ne referim la unul dintre acestea, şi anume domeniul medicinii, în cadrul căruia acum, când aproximativ 350 de oameni au călătorit în spatiu (printre aceştia, cosmonautul român Dumitru Prunariu) se poate vorbi de un adevărat “exod” de produse de revenire de la spatiu la alte sectoare ale vieţii pământene. Desigur, nu de importanţă minoră, dimpotrivă, sunt produsele farmaceutice preparate pentru exploratorii spatiului extra-atmosferic şi care îşi au, toate, utilizări medicale nelegate de cosmos.

De altfel, aproape în întregime, ceea ce a fost elaborat şi realizat pentru zburătorii în spatiu poate fi trecut în uzualul pământean. Avem în vedere de la produsele de hrănire şi lenjerie şi până la produsele de confort şi destindere din încăperile navetelor spatiale şi staţiile orbitale.

Până la urmă, avansul înregistrat în tot “tabietul” spatial, reflectat de mijloacele puse la dispoziţia exploratorilor, se întoarce în comunitatea pământeană contribuind la bunăstare, sănătate şi confort.

5.2. Un studiu pilot în context internaţional

Asupra însemnătătii în plan economic, tehnic şi ştiinţific a transferului tehnologic dintr-un domeniu în altul în general şi din domeniul spaţial în alte sectoare de activitate, în special, vorbesc convingător următoarele consideratii privind o reacţie europeană la această necesitate pe parcursul anilor ’80 şi până astăzi.

Propagatorul ideii şi acţiunii a fost Agenţia Spaţială Europeană (ESA), cu care, reamintim, guvernul României a încheiat, în anul 1993, un Acord-Lege de colaborare tehnico-ştiinţifică în domeniul activitătilor spaţiale.

Oportunitătile deschise prin iniţiativele Agenţiei Spaţiale Europene, sub stimulentul exemplului Administraţiei Naţionale (Americane) pentru Aeronautică şi Spatiu (NASA), au excelat în ianuarie 1990, când trei companii europene de transfer tehnologic, şi anume Novespace/Franţa, JRA Aerospace/Marea Britanie şi MST Aerospace/Germania, s-au înţeles să efectueze împreună actiuni de promovare a transferului tehnologic din sfera activitătilor spaţiale în alte domenii.

În cadrul acţiunii de edificare au fost contactate circa 100 de companii din cele 11 ţări participante la Programul Agenţiei Spaţiale Europene, urmărindu-se fixarea unui anumit stadiu de derulare a transferului considerat, de fapt a nivelului de interes şi preocupare în această privintă.

Edificarea a urmărit, totodată, şi identificarea de tehnologii spatiale susceptibile de transfer în alte domenii ale vieţii pământene.

S-a editat un prim Catalog cu tehnologii spaţiale europene transferabile, care a înscris 55 de asemenea propuneri, 40 dintre acestea datorate companiilor vizitate de colaboratorii studiului pilot.

În paralel s-a efectuat un inerent studiu de caz pentru întregirea studiului cu aspecte ale interesului unor societăţi europene pentru aducţie în industrii de tehnologii avansate, implicit din domeniul spaţial.

Întrucât companiile care s-au unit în acţiunea menţionată sunt intermediari între realizatorii de “produse” spaţiale (inclusiv metode), acţiunea a cuprins şi realizarea de asemenea comisionări.

Pe baza studiului întocmit, ESA a trecut, în octombrie 1991, la implementarea unui Program operaţional de transfer de tehnologii industriale spaţiale către alte industrii interesate.

· Obiectivul principal al acestui Program constă în promovarea transferului de tehnologii inovative de la aplicaţii spaţiale la alte aplicaţii.

· În mod cu totul special, Programul urmăreşte acordarea de sprijin companiilor spatiale să identifice şi să pună în mişcare un “spin-off technology”.

· Un alt obiectiv important urmărit îl constituie încunoştiinţarea companiilor, altele decât cele cu profil spatial, despre tehnologiile spatiale avansate şi să le asigure acestora asistentă.

5.3. Cu privire la “Spacelink Europe”

Au fost menţionate cele trei companii europene de intermediere a transferului tehnologic spaţial spre alte zone de interes, respectiv JRA Aerospace/Marea Britanie, MST Aerospace/Germania şi Novespace/Franţa.

Acestea s-au unit într-o aşa considerată Grupare de interes economic, fondată la Paris şi denumită “Spacelink Europe”. Ulterior, Gruparea a primit un membru, şi anume societatea italiană Alenia.

Totodată, în fiecare tară membră a Agentiei Spaţiale Europene au luat fiinţă companii de profil (deci cu rol de agenţie de intermediere), unele dintre acestea fiind acceptate ca “membru corespondent” al Grupării (“Spacelink Europe”). Asemenea companii de intermediere în sensul menţionat au rolul de propagator al informaţiilor despre ceea ce există performant în tehnica şi practicile spaţiale şi poate fi introdus în alte industrii sau activităţi, cu efecte pozitive economice şi sociale.

Sunt atrase la activitătile respective şi Camerele de industrie şi comerţ, precum şi alte asociaţii care pot influenţa în mod favorabil acţiunea.

Spacelink Europe are, astfel, o autentică retea, cu noduri şi membri permanenţi şi corespondenţi, precum şi cu parteneri temporali, cooptaţi pentru rezolvarea anumitor probleme stabilite de Grupare.

În această structură, Gruparea se consideră în măsură să actioneze eficient pe toate cele trei trepte caracteristice transferului tehnologic în general, şi anume:

· faza de audit în probleme de tehnologii avansate;

· faza de prospectare a pieţei;

· faza de transfer de tehnologii.

5.4. Sistematizarea fazei audit a transferului de tehnologii

Dezvoltarea în continuare a ideilor de Proiect de acţiune în România pentru organizarea Transferului tehnologic din domeniul spaţial în alte domenii de interes economic şi social este menită să introducă initiatorul (Agenţia Spaţială Română) în această problematică, deloc simplă, dar, în acelaşi timp, importantă prin foloasele ce le poate aduce corecta ei însuşire.

Aşadar, în faza iniţială a Transferului se realizează auditul, al cărui tel este identificarea de tehnologii “candidat”.

Auditarea comportă, astfel, o cercetare structurală şi metodică asupra tehnologiilor potential transferabile, precum şi aplicarea criteriilor de selecţie, care se referă la gradul de inovare, cerintele de protecţie, gradul de maturitate, aplicabilitate şi cerinţele de piaţă.

Exemple de tehnologii de interes:

· software;

· materiale;

· metode de producere sau de testare;

· tehnologii autorizate;

· proceduri de conducere a unor procese;

· know-how.

Referindu-se la aceasta, la primul workshop pe tema Transferului de tehnologii, ţinut la ESTEC, în Olanda, la 25-27 mai 1994, Werner Dupont, preşedintele Grupării Spacelink Europe menţiona că ESA a transferat cu succes ca know-how o serie de standarde întocmite pentru spaţiu şi cerute de producători europeni din alte domenii, evident, din motive de performanţă, calitate şi siguranţă. S-a menţionat că ESA a publicat în anul 1984 un set de Software Engineering Standards, care a devenit foarte repede normativul tuturor programelor Agenţiei. Standardele respective de inginerie de software au fost cerute ulterior de multe companii industriale cu profil spaţial.

Un exemplu, dat de aceeaşi sursă, se referă la softul de prelucrare a imaginii LUCID, elaborat în tehnicile de remote sensing şi teleştiinţă, şi care şi-a găsit aplicatii diverse, mai cunoscute fiind cele din medicină, la punerea disgnosticului, precum şi la analizele amprentelor digitale.

Se invocă şi cazul aliajelor cu memorie a formei, rapid trecute din domeniul spaţial în ortopedie, la realizarea de mulaje şi amprente utile.

În cadrul aceloraşi exemplificări se include şi un anumit tip de sensor: magnetometrul ferosondă saturabilă, realizat pentru înregistrarea din rachetele geofizice a mişcărilor spatiale ale obiectivelor în cădere paraşutată, şi care a fost preluat pentru localizarea baloanelor şi balizelor marine, ca şi pentru măsurători ştiintifice şi medicale.

O categorie mare de produse cu transfer rapid din domeniul spaţial în uzul curent o reprezintă mijloacele şi metodele de verificare a performanţelor, componentelor din unele instalaţii şi echipamente, precum şi a materialelor din diferite arhitecturi şi structuri, sever solicitate mecanic, termic, chimic sau prin expunere la radiaţii agresive. Ca un exemplu particular de pasaj de la spaţiu la aplicaţii pur terestriale este reţinut sistemul complex de încercare a cablurilor şi conductorilor electrici la probe de tip de inflamabilitate.

Momentul 2: Studii de piaţă. În algoritmul descris, între faza de transfer tehnologic propriu-zis şi faza iniţială de identificare a produselor candidat potenţial, în mod logic se aşază momentul cercetării/investigării pietei.

În această fază intermediară, Spacelink Europe procedează la înregistrarea informatică a datelor despre tehnologiile identificate şi companiile interesate, precum şi alte informatii tehnice şi comerciale. Totodată, fiecare tehnologie din categoria menţionată se trece în Catalogul TEST şi se iniţiază filiera de prospectare a pieţei, în modalităţile publicistice şi de prezentare cunoscute, se editează buletine şi prospecte, se fac comunicări la sesiuni anume organizate, se organizează saloane şi târguri expozitionale etc.

La un bilanţ anual pe 1994, compania Spacelink Europe avea înregistrate 210 tehnologii aparţinând la 80 de societăţi producătoare şi incluse în Catalogul TEST scos în patru ediţii, în patru limbi fiecare şi distribuite la circa 40.000 de companii din Europa.

Studiul cererii şi posibilitătilor de interes pe piaţa produselor spaţiale evidenţiază preferinţe pentru sensori, materiale evoluate şi tehnici de măsurare.

Faza transferului efectiv. Transferul se operează, desigur, în functie de rezultatul investigaţiei de piaţă pentru produsele candidat, cu un acord între companiile care oferă şi cele care solicită produsele respective.

Aici Spacelink Europe sesizează utilitatea interventiei sale, cu sprijin financiar sau cu indicaţii asupra surselor de finanţare posibile, precum şi cu ajutor procedural.

Sunt cazuri când se impun adaptări ale tehnologiilor negociate, acestea solutionându-se la ESA prin asistenţă din partea Asociaţiei Organizaţiilor care contractează cercetări ştiintifice.

Rambursarea cheltuielilor (comisionului) pentru explorarea pieţii se face în urma unei înţelegeri a Grupării Spacelink Europe cu transferatorul, după ce s-au perfectat formele de transfer.

Sub raport procedual, transferul se realizează cu aplicarea regulilor juridice adoptate pentru protectia proprietătii intelectuale şi a dreptului de autor.

Are semnificaţie, pentru ceea ce se urmăreşte prin acest Raport de cercetare, bilanţul primilor doi ani de activitate a Grupării menţionate. Sunt menţionate, astfel, înregistrarea a 5.500 de cereri pentru informaţii de natură tehnică şi financiară privind tehnologiile din Catalogul TEST, precum şi că au fost determinate şi conduse circa 600 de contacte între ofertantii (companiile cu activităti spaţiale) şi clienţii acestora. Totuşi, numărul produselor efectiv transferate în cei doi ani avuţi în vedere a fost de numai 10, alte 20 fiind apreciate la acea dată ca având perspective de transfer. La acestea se adaugă însă mai multe actiuni indirecte de transfer.

Gruparea îşi propune să extindă activitătile de contracte, consultanţă şi mediere în întreaga Europă. Este o semnalare utilă Agentiei Spaţiale Române pentru recomandări în privinţa modalităţilor de abordare a acestei probleme de actualitate economică.

5.5. Cu privire la programul de transfer tehnologic al Agenţiei Spaţiale Europene

Consideraţiile care urmează sunt în legătură cu cele privitoare la activitatea Grupării Spacelink Europe, care a înscris pentru ESA bilanţul încurajator menţionat.

Au fost notate ca semnificative Testele de piaţă, care au avut ca set tematic de prezentare, în perioada 1993-1994, 55 de tehnologii, asupra cărora au fost informate 35.000 de companii din Europa, la recomandarea membrilor şi membrilor corespondenti ai Grupării. S-a observat, însă, un răspuns retinut al adresanţilor, doar 3-5% din cei informaţi semnalând aceasta.

Rezultate mai bune s-au obţinut prin cercetare de piaţă la obiect, aceasta însemnând că unui potential interesat sau unui mic grup de adresanţi, consideraţi ca având interes în asimilarea unei/unor tehnologii, i se trimit informaţii ample despre acestea (una sau cel puţin două tehnologii). Se precizează că este vorba de companii activ interesate în transferul tehnologic, care, cu certitudine, vor primi cu atenţie datele transmise.

Periodic, în acest sens, ESA, prin Spacelink Europe, face o anchetă asupra nevoilor întreprinderilor de înnoire tehnologică (“Market Needs Surveys”), cerându-le acestora să completeze un chestionar destul de detailat.

Din răspunsurile primite, se obtin relaţii utile în legătură cu doritorii reali de transfer tehnologic, precum şi asupra a ceea ce se cere. Aşa cum se vede din graficul reprezentativ din fig. 1, la o asemenea anchetă au rezultat optiuni pentru noi tehnologii spaţiale privind materiale, piese şi sisteme electronice evoluate, inclusiv sisteme optronice şi cu surse laser şi sensori diferiţi.

Pentru prospectarea pieţei se practică, totodată, aşa-numita multiplicare a relaţiilor, Spacelink Europe folosind în acelaşi scop serviciile organizaţiilor de afaceri, organizaţiile de cercetare ştiinţifică, precum şi diferite agenţii de transfer tehnologic, toate putând amplifica efortul de piaţă al reţelei proprii.

Fig. 1

Evident, situaţia convine şi acestor organizaţii, care se şi oferă să prezinte, în saloanele expoziţionale sau prin prospectele ce le difuzează, tehnologiile selecţionate ce le sunt propuse de compania menţionată.

Astfel, se arată că în Germania şi Italia, Gruparea Spacelink Europe conlucrează cu multe Camere de Comert, iar în Marea Britanie, cu diferite Centre Regionale pentru Tehnologie.

5.6. Catalize în cooperarea internaţională

Sunt consemnate, mai departe, contacte internaţionale la nivelul companiilor naţionale europene, catalizate de Spacelink Europe şi finalizate prin transfer de tehnologii din domeniul spaţial în alte sectoare.

· O companie olandeză şi-a afirmat interesul pentru tehnologia unui robot mobil, propusă de Spania prin Catalogul TEST, editat de ESA.

· O companie irlandeză colaborează (1994) cu un ofertant german de înaltă tehnologie spatială la aplicatii potenţiale ale materialelor compozite înalt termorezistente.

· Companii din Olanda, Franţa şi Italia şi-au exprimat interesul pentru un sensor optic suedez, realizat şi aplicat în misiuni spaţiale. Acelaşi sensor a făcut obiect de transfer tehnologic către ESTEC, pentru un intensificator de imagini.

· O companie olandeză negocia, în anul 1994, cu o companie spatială italiană pentru a achizitiona dreptul de a folosi software Prodat.

· Companii germane, franceze, olandeze şi britanice au negociat, în anul 1995, transferul de tehnologii de fabricaţie a sferelor goale, realizate în cadrul activităţilor spaţiale.

· O companie finlandeză a efectuat un studiu de piată pentru posibile aplicaţii terestre ale unui tip evoluat de accelerometru solid-state, realizat în Suedia pentru spaţiu.

Alte utile menţiuni se fac în prezentarea Programului Agenţiei Spaţiale Europene de transfer tehnologic, cu titlul de “ESTEC cases progress”, respectiv cu privire la înregistrări ale acestei organizatii (ESTEC), în tratative pentru trecerea de la spaţiu la alte domenii a unor produse. Acestea sunt:

· O licenţă de software imagine, dezvoltată în cadrul activitătilor de cercetare în astrofizică finantate de ESA, a fost acordată unei companii care are în profilul său de activitate realizarea de intensificatoare de imagine destinate cercetărilor medicale.

· O casă editorială internatională a încheiat un acord cu ESA pentru a edita Standardele de Software, elaborate de aceasta pentru spatiu, partenerul urmând să furnizeze standardele respective doritorilor din întreaga lume.

· Un consorţiu urmăreşte să realizeze prototipul unui sistem de gestionare a puterii electrice bazat pe un patent spatial XPM, destinat aplicaţiilor terestriale.

· Un consorţiu, care se ocupă de dezvoltarea de sisteme pulverizatoare de plasmă cu aplicatii spaţiale, şi-a propus să dezvolte pentru utilizări terestriale un generator liniar de plasmă.

· O companie italiană a tratat cu ESTEC acordarea unui patent ESA asupra antenei cu polarizare circulară în vederea unor aplicatii comerciale în afara domeniului spaţial.

BIBLIOGRAFIE

1. *** Space Sciences in the Twenty-first Century: Imperative for the decades 1995 to 2015; Life Sciences. Nat. Acad. Press, Washington, D.C. 1989

2. Shoji, S., Esashi, M., Matsuo, T. Prototype miniature blood gas analyzer fabricated on a silicon wafer. Sensors&Actuators, 14, pp. 101-107, 1988

3. Nakagawa, S., Shoji, S., Esashi, M. A micro chemical analyzing system integrated on a silicon wafer, Proceedings MEMS ’90, pp. 84-94, 1990

4. Schoot, B.H. van der, Janneret, S., Berg, A. van der, Rooij, N.F. de. A modular miniaturized chemical analyses system, Sensors&Acuators B, 13-14, pp. 333-335, 1993

5. Verpoorte, E., Manz, A., Widmer, H.M., Schoot, B. van der, Rooij, N.F. de. A threedimensional micro-step chemical analysis. Technical Digest Transducers ’93, pp. 939-942, 1993

6. Terry, S.C., Jerman, J.H., Angell, J.B. A Gas Chromatographic Air Analyzer fabricated on a silicon wafer. IEEE Trans.Electron.Devices, ED 26, 12, pp. 1880-1886, 1979

7. Harrison, D.J., Manz, A., Fan, Z., Ludi, H., Widmer, H.W. Capillary electrophoresis and sample injection systems integrated on a planar glass chip. Anal.Chem 64, pp. 1926-1932, 1992

8. Burggraf, N., Manz, A., Verpoorte, E., Rooij, N.F. de, Widmer, H.M. Synchronized cyclic capillary electrophoresis, a novel approach to ion separations in solution. 7^th Int.Conf. on solid-state sensors and actuators, Yokohama, pp. 399-402, 1993

9. Price, P.A. Role of vitamin K-dependent proteins in bone metabolism. Annu-Rev.Nutr. 8, 565-583, 1988

10. Hauschka, P.V., Lian, J.B., Cole, D.E.C., Gundeberg, C.M. Osteocalcin and matrix Gla-protein: vitamin K-dependent proteins in bone. Phys.Rev. 69, 990-1047, 1989

11. Schartz, H., Nelson, R.J., Bronzert,T.J. The Discovery Seminar/Workshop Series, Capillary Electrophoresis, September 11 – November 1, 1990, vol. I, Beckman Instruments Inc.

12. Blanchard, R.A., Furie, B., Jorgensen, M., Kruger, S.F. Aquired vitamin K-dependent carboxylation deficiency in liver disease. N.Engl. J.Med. 305, 242-248, 1981

13. Dekaris, D., Ljubic, R., Sabioncello, E., Mazuran, R., Rabatic, S., Svoboda-Beusan, I., Tamasic, J. Multiple changes of immunologic parameters in prisoners of war. JAMA, 270, pp. 595-599, 1993

14. Niaura, R., Herbert, P.N., Saeitelli, A.L., Goldstein, M.G., Flynn, M.M., Follick, M.J., Gorkin, L., Ahern, D.K. Lipid and lipoprotein Responses to episodic occupational

and academic stress. Arch. Intern. Med. 151, pp. 2172-2179, 1991

15. Singh, A., Smoak, B.L., Patterson, K.Y., Lemay, L.G., Veillon, C., Deuster, P.A. Biochemical indices of selected trace elements in men: effects of stress. A.J. Clin.Nutr. 53, pp. 126-131, 1991

16. Hessing, M.J.C. Individual behavioural characteristics in pigs and their consequences for pig husbandry. PH.D. Thesis, Agricultural University, Wageningen, 1994

C A P I T O L U L VI. Accelerarea impactului stiinţei şi tehnologiei asupra dezvoltării economice prin stimularea proceselor de inovare

6.1. Evoluţii care conduc la necesitatea stimulării proceselor de inovare

Conexiunea dintre efortul ştiinţific şi dezvoltarea economică este de mult recunoscută. O serie întreagă de lucrări au evidentiat faptul că aplicarea rezultatelor obtinute în cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică promovează prosperitatea afacerilor şi a economiilor, că există o corelatie între investiţiile în domeniul ştiinţei şi dezvoltarea economică [1-5].

Pentru reprezentarea acestei conexiuni, până nu de mult, era utilizat un model liniar: descoperirile ştiintifice conduc la idei de aplicare urmate de dezvoltarea de noi produse în industrie şi la apariţia acestora pe piaţă şi, prin aceasta, la creşterea competitivităţii întreprinderilor şi economiilor. Acest model liniar, seducător prin simplitatea sa, a fost larg utilizat până când schimbările fundamentale recent survenite în economie, precum şi dezvoltările tehnologice rapide, în special cele din domeniul informatiei şi comunicaţiilor, au impus aprofundarea proceselor complexe prin care ştiinţa şi tehnologia, cunoştinţele în general, afectează competitivitatea economică.

Liberalizarea şi globalizarea economiilor a condus la creşterea fără precedent a competitiei. O puternică presiune pentru asigurarea competitivitătii pe piaţa globală este exercitată asupra tuturor firmelor, indiferent de mărimea lor, de piaţa către care sunt orientate (către export sau către piata internă) şi de locul în care îşi desfăşoară activitatea (în ţări dezvoltate, ţări în curs de dezvoltare sau ţări în tranzitie). O dată cu desfiintarea regimurilor restrictive care, în trecut, protejau firmele ineficiente de competiţia internaţională, graniţele între pieţele interne şi externe au disparut, forţând firmele să-şi schimbe vechile obiceiuri şi practici.

Nevoia de a învăta şi de a inova au devenit factori critici pentru supravieţuire. Inovarea, în acest context, este înţeleasă, în sensul ei cel mai larg, ca procesul prin care firma stăpâneşte şi implementează proiectarea şi productia de bunuri şi servicii care sunt noi pentru ea, indiferent dacă acestea sunt sau nu noi pentru competitorii ei naţionali sau străini. Definit în acest fel, procesul de inovare implică învătarea permanentă în cadrul proceselor de cunoaştere şi utilizare a noilor tehnologii, de identificare şi rezolvare a problemelor privind calitatea şi proiectarea produselor, întreţinerea, marketingul şi organizarea producţiei. Aceasta înseamnă, de asemenea, că toate firmele, indiferent de dimensiunile şi nivelurile lor de dezvoltare şi competenţă trebuie să plaseze inovarea, învătarea şi crearea de cunoştinţe în centrul strategiei lor [11, 13].

Ca urmare a progreselor rapide ale ştiinţei şi tehnologiei şi, în special, a dezvoltărilor rapide în domeniul tehnologiilor informaţiei şi a telecomunicaţiilor, precum şi a dezvoltării unor noi tehnologii, ca, de exemplu, biotehnologiile, se constată o creştere permanentă a intensitătii în cunoştinţe a producţiei. În acest context, în “cunoştinţe” sunt cuprinse nu numai cunoştinţele rezultate din cercetare şi dezvoltare, ci şi cele utilizate în proiectarea produselor în ingineria proceselor, în controlul de calitate, în management, cunoştinţele privind pieţele şi oportunităţile de investiţii, precum şi competenţele şi capacităţile necesare prentru a realiza schimbări în produsele şi în procesele realizate în intreprinderi.

Pe măsură ce cunoştintele în domeniul tehnologiilor şi al inovării devin un puternic “generator de bogătie”, capacitatea de inovare devine vitală pentru realizarea dezvoltării economice şi a unei competitivităti durabile. Conceptul de “economie bazată pe cunoştinţe” [11, 33] sau “economie propulsată de cunoştinţe” [10] descrie interacţiunea cunoştinţelor şi a tehnologiei în creşterea economică. Economia bazată pe cunoştinţe acordă cea mai mare importanţă creaţiei, difuzării şi utilizării eficiente a informaţiei şi a cunoştinţelor [11].

Nevoia de învătare pentru inovare este accentuată de creşterea intensitătii în cunoştinţe în toate ramurile economiei şi, în special, de utilizarea noilor tehnologii din domeniul informaţiei şi telecomunicaţiilor, a biotehnologiilor, care impune asimilarea de noi cunoştinţe şi abilităţi în producţia şi distribuirea lor.

Procesele de învătare şi inovare din cadrul firmelor sunt stimulate de interacţiunile care au loc în cadrul lor, precum şi în cadrul legăturilor de colaborare pe care firmele le stabilesc cu alţi actori importanţi din cadrul comunităţii în cadrul căreia acestea îşi desfăşoară activitatea: institutele de C&D, furnizorii de tehnologii, clienţii, instituţiile de credit şi colaboratorii politicilor de dezvoltare.

Forme inovatoare de cooperare tehnologică s-au răspândit, în primul rând, în cadrul lumii dezvoltate. De exemplu, aliantele strategice între firme şi instituţiile de C&D au devenit larg raspândite în economiile moderne bazate pe cunoştinţe. Cooperarea în domeniul ştiinţei şi tehnologiei a crescut rapid atât între firme, precum şi între firme şi universităţi, instituţii publice şi private de C&D. Acest fenomen a avut loc în special în activităţile bazate pe tehnologii avansate, cum ar fi: noi materiale, biotehnologii, tehnologii ale informaţiei. Se constată, în prezent, necesitatea unor abordări strategice orientate către crearea şi adâncirea legăturilor globale care să includă elemente ca: dezvoltarea de noi piete şi nişe pentru produse, promovarea accesului la tehnologiile moderne, crearea de centre naţionale pentru calitatea produselor, încurajarea întreprinzătorilor în adoptarea unui mod de gândire global atunci când acţionează local, sprijinirea asocierii de firme, dezvoltarea legăturilor internationale şi a unor noi forme de parteneriat între activitătile publice şi cele private [11]

În paralel cu dezvoltarea în economie a evoluţiilor prezentate, un amplu efort este orientat în direcţia aprofundării cunoaşterii proceselor de învăţare şi inovare, de creare, acumulare şi difuzare a cunoştinţelor în întreprinderi, economie şi societate. Pe această bază se urmăreşte conceptualizarea şi modelarea acestor procese, precum şi dezvoltarea de metode, instrumente şi tehnici manageriale pentru stimularea proceselor de inovare.

Toate acestea au condus la formarea unei noi viziuni asupra relaţiei dintre ştiinţă şi tehnologie, pe de o parte, economie şi societate, pe de altă parte. În toate ţările şi în cadrul organizaţiilor internaţionale preocupate de dezvoltare se constată, mai ales în perioada anilor ’90, o lărgire a obiectivelor politicilor promovate în domeniul ştiinţei şi tehnologiei. Pe lângă obiectivul urmărit în trecut, şi anume acela de a crea noi rezultate ştiinţifice, interesul se deplasează şi către politici orientate către diseminarea şi utilizarea cunoştintelor [11].

Impactul ştiinţei şi tehnologiei asupra economiei este văzut în prezent ca un proces complex ce se manifestă în cadrul unui sistem care înglobează activitătile de creare de noi cunoştinţe, transmiterea şi diseminarea lor, utilizarea acestora în activitatea economică. În cadrul acestui sistem inovarea şi, prin urmare, competitivitatea economică apare ca rezultat al unor interacţiuni complexe între o multitudine diversă de indivizi, organizaţii şi factori de mediu. Modelul traiectoriei liniare – de la noi cunoştinţe la produse noi – este, în prezent, părăsit, viziunea sistemică asupra impactului dintre ştiintă, tehnologie şi economie se află în curs de aprofundare şi s-a impus din ce în ce mai mult în ultimii ani [10].

6.2. Mijloace pentru stimularea proceselor de inovare

Ca răspuns la presiunea pentru inovare exercitată de creşterea competitiei globale, în cadrul firmelor, la nivel naţional, la nivelul unor grupuri de state, precum şi în cadrul organizaţiilor internaţionale implicate în problemele dezvoltării mondiale există preocupări privind elaborarea şi transpunerea în practică a unor strategii, politici şi actiuni care să stimuleze procesele de inovare.

În primul rând, se are în vedere stimularea obţinerii de noi cunoştinţe, prin efortul propriu de C&D şi/sau prin obţinerea acestora din surse externe pe diferite căi, ca, de exemplu, prin stimularea diferitelor forme de colaborare internaţionale şi/sau prin stimularea investiţiilor străine de capital.

O a doua direcţie o constituie asigurarea fluidităţii transferului şi a condiţiilor optime pentru difuzarea în economie a tuturor tipurilor de cunoştinţe necesare întreprinderilor în procesele de inovare: ştiinţifice, tehnologice, economice, comerciale, administrative etc. În această direcţie se urmăreşte, pe de o parte, stimularea creării de reţele de legături de colaborare între diferiţi actori implicaţi în procesul de inovare în cadrul unor forme specifice de organizare pe plan local (ca, de exemplu, parcuri ştiinţifice şi tehnologice, “văi tehnologice”, după modelul Silicon Valley, incubatoare de tehnologii etc.), precum şi prin stimularea creării de reţele de întreprinderi prin integrarea orizontală sau verticală a activitătii acestora. Pe de altă parte, se urmăreşte stimularea realizării unei infrastructuri informationale care să asigure accesul cât mai direct, sigur, rapid şi adaptat nevoilor diverselor întreprinderi la toate categoriile de cunoştinte necesare acestora.

Crearea unui climat economic, administrativ, politic şi social care să stimuleze întreprinderile să inoveze constituie o a treia directie de acţiune pentru stimularea inovării. Sunt avute în vedere acţiuni menite să elimine diferitele obstacole pe care le întâmpină în activitatea lor firmele inovatoare cum ar fi, de exemplu, dificultăti administrative, lipsa de resurse (resurse umane calificate, resurse de capital), bariere culturale etc. Totodată, sunt avute în vedere măsuri de încurajare a întreprinderilor inovatoare, ca, de exemplu, facilitarea accesului la credite ieftine, reduceri de taxe şi impozite etc.

Experienţa arată că, pentru a obţine rezultate consistente, este deosebit de important să se acţioneze pe toate direcţiile menţionate. Neglijarea uneia sau alteia dintre acestea poate conduce la blocaje care să afecteze dramatic rezultatele finale obţinute.

Deşi preocupările privind stimularea proceselor de inovare sunt prezente în marea majoritate a ţărilor lumii, optiunile şi acţiunile întreprinse de acestea sunt foarte diferite. Contextul economic, politic şi social, la nivel local, naţional şi regional este un factor determinant în alegerea şi stabilirea priorităţilor privind politicile şi acţiunile menite să stimuleze inovarea, datorită, mai ales, numărului mare de persoane, grupuri de interese, institutii care sunt implicate în aceste procese.

Experienţa acumulată până în prezent în domeniul stimulării inovării, deşi este foarte bogată şi variată, nu permite generalizări. Pe baza rezultatelor existente nu pot fi încă elaborate “retete”, “modele” care să fie urmate. Experienta acumulată, tendinta către o abordare sistemică a actiunilor de stimulare a inovării conduc către coagularea unei viziuni noi în acest domeniu care, prin dezvoltarea ei ulterioară, poate crea un cadru conceptual pentru creşterea consistentei strategiilor, politicilor şi acţiunilor întreprinse în această direcţie.

Analiza aprofundată a experientei în domeniul stimulării proceselor de inovare din diferite ţări, prin prisma evidenţierii tipurilor de soluţii adoptate, identificării factorilor contextuali specifici şi evaluării rezultatelor obţinute poate conduce la concluzii valoroase pentru fundamentarea stabilirii de priorităţi, politici şi acţiuni în contextul economiei din România. O astfel de analiză depăşeşte cadrul prezentei lucrări, dezvoltarea ei poate fi avută în vedere în fazele următoare.

În cele ce urmează, pentru a sustine prin exemplificare importanţa ce se acordă, în prezent, acţiunilor şi politicilor de stimulare a inovării, vor fi prezentate unele lucrări de actualitate în acest domeniu.

Noi abordări privind cooperarea în domeniul ştiintei, tehnologiei şi al construirii de capacităţi tehnologice sunt prezentate în [11-34]. Aceste lucrări, conţinute în monografia ATAS XI, editată de UNCTAD, reprezintă abordări noi în sensul că evaluează actiunile de colaborare prin prisma contribuţiei lor la obţinerea de noi cunoştinţe, la înglobarea acestora în capacităţi tehnologice a căror dezvoltare să fie posibilă pe baza unor procese de inovare prin învătare, la transmiterea de cunoştinţe şi stimularea proceselor de inovare şi învăţare ca rezultat al extinderii diferitelor forme de cooperare.

Lucrările [11-14] se concentrează pe analiza unor aspecte conceptuale privind colaborările între întreprinderi. Astfel, în [12] este analizat conceptul de grup (cluster) şi cel de district industrial. Conceptul de retea de întreprinderi formează obiectul analizei în [13].

Un alt grup de lucrări reprezintă studii de caz ale unor variate experienţe de cooperare tehnologică la nivel naţional [15-19], regional [20-23] şi sectorial [24-26]. Trei dintre aceste lucrări analizează problemele dezvoltării ştiintifice şi procesele de inovare din economii aflate în tranziţie: [15] cu referire la Ucraina, [16] cu referire la Cehia şi [17] cu referire la Ungaria.

Aspecte ale politicilor în domeniul dezvoltării ştiinţei, tehnologiei şi cooperării sunt discutate în [30-33]. }i în acest context este subliniată necesitatea stabilirii unui echilibru între eforturile privind crearea noilor cunoştinţe (prin activităţile de C&D), obţinerea lor din exterior (prin colaborări tehnologice şi economice) şi capacitatea de absorbţie eficientă a acestora de către întreprinderile din economie.

O activitate susţinută orientată către promovarea şi intensificarea proceselor de inovare este desfăşurată în cadrul Uniunii Europene [6-10]. Stimularea proceselor de inovare a fost urmărită, în mod organizat şi coordonat încă de la mijlocul anilor ’80 în cadrul căruia a fost prevăzut nu numai stimularea potentialului ştiinţific şi tehnologic al UE, ci şi deschiderea canalelor de transmitere şi difuzare a inovaţiei tehnologice. Planul de acţiune în domeniul inovării (1996) a fost elaborat pe baza unei concepţii sistemice asupra proceselor de inovare. Inovarea a fost considerată ca un obiectiv fundamental în cadrul celui de-al Cincilea Program Cadru privind Cercetarea şi Dezvoltarea Tehnologică (1998). “Celule de inovare” au fost introduse în toate programele tematice cu scopul de a asigura exploatarea şi transferul tehnologiilor şi au fost stabilite criterii de evaluare, precum şi reguli privind exploatarea şi diseminarea rezultatelor cercetării. De asemenea, al 5-lea Program cadru a inclus un program orizontal “Promovarea inovării şi încurajarea participării întreprinderilor mici şi mijlocii” care au initiat o serie de măsuri de stimulare şi de politică a dezvoltării, precum şi măsuri specifice, având ca beneficiar IMM-urile.

Din analiza recentă (septembrie 2000) a rezultatelor obţinute, se constată următoarele:

· toate statele membre au în prezent politici clare în domeniul inovării. Politica inovării a devenit o nouă politică orizontală care leagă domenii traditionale ca, de exemplu, politicile economice, industriale şi în domeniul cercetării. De asemenea, toate statele membre au investit un efort considerabil în dezvoltarea de noi structuri şi instrumente pentru politica de inovare (noi structuri administrative bazate pe natura sistemică a inovării; conştientizarea nevoii de inovare şi promovarea unui dialog mai intens între ştiinţă, industrie şi public în general; dezvoltarea unei viziuni strategice şi a unor predicţii în domeniul inovării);

· se constată progrese în domeniul reformării sistemelor de brevetare;

· sistemul administrativ şi sistemul de reglementări este încă prea complex şi reprezintă un obstacol serios în crearea de noi afaceri şi pentru activitătile antreprenoriale;

· este necesară încurajarea, în continuare, a investitiilor în inovare;

· cercetările care conduc la inovări trebuie să constituie o prioritate;

· absorbţia tehnologiei de către întreprinderi trebuie stimulată în continuare prin intensificarea colaborării între centrele de cercetare, universităti, grupuri de întreprinderi şi companii individuale. Progresele făcute în această directie se concretizează în “retele naţionale de competenţă tehnologică” şi în “văile tehnologice” realizate în câteva dintre statele membre ale UE.

· iniţierea de afaceri bazate pe tehnologii avansate trebuie sprijinită în continuare.

În vederea atingerii obiectivului strategic stabilit la Summitul Consiliului Europei din martie 2000, şi anume acela ca Uniunea Europeană să devină cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoştinte, trebuie să fie îndeplinite următoarele cinci obiective tintă:

1. Coerenţa politicilor de inovare.

2. Stabilirea unui cadru de reglementări care să conducă la inovare.

3. Încurajarea creării şi creşterii întreprinderilor inovatoare.

4. Îmbunătătirea interfeţelor în sistemul de inovare.

5. Crearea unei societăţi deschise către inovare.

6.3. Indicatori de performanţă în domeniul inovării, utilizaţi în cadrul Uniunii Europene (UE)

În cadrul efortului susţinut, desfăşurat în cadrul UE, privind promovarea inovării în economie şi societate, preocupările privind elaborarea unor instrumente care să permită evaluarea performantelor atinse în acest domeniu au fost iniţiate începând din anul 1991.

O primă realizare în această directie o constituie apariţia periodică a buletinului statistic “Community Innovation Survey – CIS” în cadrul sistemului de date statistice al UE – EUROSTAT. Indicatorii care stau la baza acestui buletin statistic au fost elaboraţi între 1991 şi 1993 de către Comisia Europeană, în colaborare cu OECD. Sistemul de urmărire statistică CIS este implementat în mod armonizat în toate statele membre UE şi a devenit principalul instrument statistic al Comunitătii Europene în domeniul inovării, precum şi un model pentru alte state ca, de exemplu, Canada şi Australia. Activitatea de urmărire statistică este realizată, în prezent, numai o dată la fiecare patru ani. Primele rezultate au fost obtinute în anul 1992 (CIS1); al doilea buletin statistic în acest domeniu, CIS2 (1997/1998) [9], a fost publicat în formă finală în anul 2000 şi cuprinde date corespunzătoare anului 1996.

În cadrul CIS, fenomenul de inovare este urmărit la nivelul întreprinderilor. Sunt definite ca întreprinderi inovatoare (numite inovatori) acele întreprinderi care au introdus pe piată produse noi sau îmbunătătite sau au introdus în sistemul lor de producţie procese îmbunătăţite sau noi. "Nou"”şi "îmbunătătit” se referă la activitatea întreprinderii. În contrast, o întreprindere inovatoare de nou (numită inovator de nou) este o întreprindere care comercializează un produs care este nou sau îmbunătătit în raport cu piaţa. Întreprinderile inovatoare (inovatori şi inovator de nou) sunt grupate, în scopul analizei, în trei clase de mărime (mici, medii şi mari), definite în funcţie de numărul de angajaţi din întreprindere.

Buletinul CIS2 publică rezultatele analizei statistice a datelor în domeniul inovării în cadrul a şase sectiuni referitoare la:

· Amploarea activitătii de inovare este reprezentată prin date referitoare la: numărul de inovatori şi numărul de inovatori de nou (exprimate în procente faţă de numărul total de întreprinderi). Datele sunt prezentate pentru fiecare dintre statele membre şi pentru ansamblul Ariei Economice Europene (EEA) şi sunt desfăşurate în functie de mărimea întreprinderii şi de sectorul de activitate al întreprinderii (industrie şi servicii).

· Inovatorii şi activitatea de export. Se prezintă numărul inovatorilor, analizat în functie de intensitatea exportului (nulă, mică, medie, mare) şi în functie de sectorul de activitate (industrie, servicii). Intensitatea exportului este măsurată ca raportul dintre vânzările la export şi cifra totală de afaceri. Nivelurile de intensitate sunt definite astfel: mică - sub 10%, medie – între 10 şi 40%, mare – peste 40%.

· Cooperarea în domeniul inovării este definită ca incluzând participarea activă la activităti de C&D, precum şi la alte proiecte de inovare realizate în comun cu alte organizaţii. Aceasta nu implică, în mod necesar, ca ambii parteneri să obţină beneficii comerciale imediate. Nu este considerată a fi activitate de cooperare, contractarea de lucrări în exterior care nu implică participarea activă a întreprinderii. Datele sunt prezentate desfăşurat pe sectoare de activitate (industrie, servicii), pe tipul de partener de cooperare (competitori, întreprinderi de consultanţă, institute de cercetare guvernamentale sau private non-profit, universităţi, furnizori, clienţi, alte întreprinderi din cadrul aceluiaşi grup), precum şi, în funcţie de mărimea întreprinderii (mică, medie, mare)

· Structura cheltuielilor pentru inovare este analizată la nivelul EEA. Sunt avute în vedere următoarele tipuri de cheltuieli: cheltuieli pentru cercetarea efectuată în cadrul întreprinderii, cheltuieli pentru tehnologie încorporată în maşini şi echipamente, cheltuieli pentru tehnologie neîncorporată în echipamente. Datele sunt prezentate desfăşurat în functie de mărimea întreprinderii (mică, medie, mare) şi de sectorul de activitate (industrie, servicii).

· Asistenţa guvernamentală este evidenţiată prin numărul de inovatori care beneficiază de asistentă guvernamentală pe sectoare de activitate.

· Activitatea de brevetare este descrisă prin prezentarea numărului de inovatori care au cerut înregistrarea de brevete. Datele sunt prezentate desfăşurat pe sectoare de activitate (industrie, servicii) şi pe clase de mărime a întreprinderii (mici, medii, mari).

Pentru exemplificare sunt prezentate, în continuare, rezultate obţinute în cadrul CIS2 (1997/1998) privind cooperarea în domeniul inovării (v. tab. 1 şi figurile 1, 2 şi 3).

Tabelul 1. Procentul de inovatori cu activităti de cooperare, 1996
	Industrie	Servicii
UE	26	24
Belgia	32	45
Germania	24	17
Danemarca	57	66
Spania	21	:
Franţa	35	35
Italia	11	:
Irlanda	36	23
Luxemburg	29	46
Olanda	29	28
Austria	23	18
Portugalia	20	23
Finlanda	71	60
Suedia	59	48
Anglia	32	28
EEA	27	24
Norvegia	49	61

Sursa: UE, CIS 1997/1998, Eurostat

Pe baza datelor prezentate în tabelul 1 se poate trage concluzia că, în medie, mai mult de un sfert din numărul inovatorilor au stabilit relaţii de colaborare cu un alt partener pentru a dezvolta produse sau procese noi. La nivelul UE, numărul de proiecte de colaborare din industrie (26%) este uşor mai mare decât cel din sectorul serviciilor (24%). Tările Nordice, şi anume Finlanda, Suedia, Danemarca şi Norvegia, sunt foarte active în domeniul colaborării. În aceste ţări procentul de inovatori din industrie implicati în acţiuni de cooperare variază de la 71% în Finlanda la 49% în Norvegia. Tările din sud sunt mai puţin implicate în diferite forme de cooperare. În jur de o cincime din inovatorii din industrie din Spania şi Portugalia cooperează cu alţi parteneri; în Italia proporţia acestora este de unu din zece.

Fig. 1. Numărul de inovatori implicaţi în colaborare inovativă după tipul de partener (%) EEA, 1996

Sursa: UE, CIS 1997/98, EUROSTAT

Analiza cooperării pentru inovare, în functie de partenerii de cooperare (v. fig 1) indică existenţa unui nivel ridicat de cooperare între întreprinderile aparţinând unui aceluiaşi grup de întreprinderi; şase din zece inovatori aparţinând unui grup sunt implicaţi în proiecte comune. Cooperarea verticală cu parteneri ca furnizori, clienţi sau furnizori de echipamente este, de asemenea, larg practicată (peste 45% în industrie şi mai mult de o treime din inovatorii în sectorul serviciilor). Cooperarea orizontală apare mai des între întreprinderile din sfera serviciilor decât între cele din industrie. Patru din zece întreprinderi din sfera serviciilor sunt implicate cu un competitor în cooperarea pentru inovare, şi numai două din zece firme industriale cooperează pentru inovare cu competitori. O treime din firmele care cooperează pentru inovare au ca partener un institut de cercetare guvernamental sau privat-non-profit. Aceeaşi proporţie apare pentru colaborările pentru inovare în sectorul industrial cu universităti sau alte instituţii de învăţământ superior. În sectorul serviciilor, acestea sunt parteneri pentru un sfert din întreprinderile care au stabilit un proiect comun de C&D sau alte proiecte inovative.

Fig. 2. Locaţia partenerilor pentru cooperarea inovativă (%) EEA, 1996

Sursa: UE, CIS 1997/98, EUROSTAT

Datele privind amplasarea teritorială a partenerilor de cooperare (v. fig 2) indică că partenerii nationali sunt majoritari şi dominanţi printre partenerii de colaborare. Trei din patru întreprinderi au colaborări inovatoare cu un partener naţional; procentul este mai mare în sectorul industrial decât în sectorul serviciilor. Colaborarea pentru inovare cu parteneri din UE este, de asemenea, semnificativă. Jumătate din inovatorii din industrie care au stabilit un parteneriat de cooperare au ales întreprinderi aparţinând altui stat membru al UE. Colaborarea cu parteneri din SUA este, de asemenea, frecventă. În funcţie de sectorul de activitate, un sfert sau mai mult dintre cooperările pentru inovare au fost stabilite între întreprinderi din SUA. Procentul pentru Japonia este mai mic, dar nu neglijabil – 9% pentru întreprinderile din industrie şi 12% pentru cele din sfera serviciilor.

Fig. 3. Numãrul de inovatori cu / fãrã cooperare (%) EEA, 1996

Sursa: UE, CIS 1997/98, EUROSTAT

Analiza cooperării pentru inovare în activitatea inovatorilor este prezentată în fig. 3. În medie, sunt mai multe întreprinderi inovatoare de nou printre întreprinderile implicate în relatii de colaborare în domeniul inovării decât printre cele care nu desfăşoară colaborări. Mai mult de jumătate din firmele cu un aranjament de cooperare au implementat o inovaţie cu caracter de nou pe piaţa lor. În contrast, numai una din trei întreprinderi neimplicate în activităţi de cooperare este un inovator. Cu cât întreprinderile sunt mai mari, cu atât mai mare este procentul de inovatori şi cu atât mai mare este probabilitatea ca întreprinderea să fie implicată în proiecte de colaborare pentru inovare.

Rezultate mai detaliate, bazate pe informaţiile culese în cadrul CIS2, vor fi prezentate şi comentate în publicaţia “Inovarea în Europa”, ce urmează a fi elaborată de către Eurostat şi DG-Întreprinderi, care va fi disponibilă către sfârşitul anului 2000.

Un alt instrument destinat să ofere o evaluare a performanţelor Europei în domeniul inovării, numit “Tabelul de scor al Inovaţiei în Europa” (EIS), a fost lansat în septembrie 2000 [10].

EIS se bazează, în această primă versiune, pe un număr limitat de indicatori, pentru care sunt disponibile date statistice concludente.

În elaborarea EIS s-a urmărit punerea în evidentă a principalelor forţe motrice ale economiei bazate pe cunoştinţe şi, în plus, să se prezinte câteva măsuri ale output-urilor datorate inovării. Indicatorii sunt grupaţi în patru categorii:

· Resurse umane

· Crearea de noi cunoştinţe

· Transmisia şi aplicarea cunoştinţelor

· Finanţarea inovării, output-uri şi pieţe.

Indicatorii şi datele sunt preluate din statistici oficiale (cum ar fi Eurostat şi OECD), precum şi din statistici private, acolo unde nu au fost disponibile date oficiale.

Scopul urmărit de EIS este acela de a permite, pe baza comparării indicatorilor în domeniul inovării din diferite ţări, identificarea punctelor forte nationale, precum şi a domeniilor în care se manifestă slăbiciuni care pot fi influenţate prin intervenţii publice sau private. Trebuie reţinut faptul că inovarea este o activitate complexă, care este influenţată de o gamă largă de factori, EIS poate furniza numai o prezentare în linii generale a forţelor şi slăbiciunilor capabilităţilor naţionale de inovare. Relaţiile cauzale între politici şi îmbunătăţiri ale performanţelor sistemului naţional de inovare rămân în cele mai multe cazuri de natură speculativă. Pentru a fi eficient EIS trebuie să fie complementat de o serie de evaluări făcute de experti, care să urmărească identificarea calitativă a factorilor de influentă care afectează performantele sistemelor de inovare şi să recomande extinderea practicilor pozitive în politica din domeniul inovării.

Principalii indicatori propuşi, într-o primă versiune, pentru a fi utilizati în cadrul EIS, sunt prezentaţi în tabelul 2.

Resursele umane. Mărimea şi calitatea resurselor umane sunt determinanti majori atât pentru inovare (crearea de noi cunoştinţe), cât şi pentru difuzarea (răspândirea cunoştinţelor) inovării în economie.

Pentru crearea de cunoştinţe noi un factor critic este numărul de oameni de ştiinţă şi ingineri implicaţi în efortul de creaţie (indicatorul 1.2.) Pentru stimularea productivitătii prin difuzarea cunoştinţelor create, o importanţă deosebită o prezintă nivelul de pregătire a fortei de muncă implicată în utilizarea noilor echipamente, a software-ului specific muncii de birou, precum şi a tehnologiilor avansate de fabricatie utilizate în producţie. Aceste deprinderi tehnice sunt, în parte reflectate de indicatorul 1.1.Acesta nu reflectă, însă aptitudinile relevante obţinute în acest domeniu prin educaţia secundară şi prin pregătirea permanentă la locul de muncă. Acest tip de pregătire reflectat de indicatori existenţi. Din acest motiv, în versiunea prezentă, EIS reflectă numai în mod partial şi insuficient cerinţele privind resursele umane legate de difuzarea inovării.

Indicatorii 1.3 şi 1.4 nu reflectă în mod direct resursele umane implicate, ci reflectă efectele inovării asupra ocupării fortei de muncă. Ei au fost retinuţi deoarece reprezintă indicatori ai structurii economice.

Crearea de noi cunoştinţe. Cei trei indicatori referitori la crearea de cunoştinţe reprezintă o măsură a activitătii inventive care constituie sursa pentru toate beneficiile inovării. Aceste metode de creatie inovativă, cum ar fi adaptarea echipamentelor noi la sistemele de productie şi de servicii ale firmelor, sunt reflectate în cadrul secţiunii referitoare la transmiterea şi aplicarea cunoştinţelor.

Transmiterea şi aplicarea cunoştinţelor noi. Aşa cum s-a arătat, activitatea inventivă desfăşurată în cadrul activitătii de C&D reprezintă numai unul din aspectele inovării. Procesele de inovare au loc şi în cadrul firmelor prin preluarea inovării dezvoltate de alte firme şi adaptarea lor la propriile nevoi. De asemenea, firmele pot obţine idei sau informaţii tehnice din surse externe pe care le folosesc apoi pentru a dezvolta inovări prin activităti proprii sau prin cooperare cu alte firme sau instituţii.

Este de remarcat faptul că cei doi indicatori referitori la dezvoltarea inovării în cadrul firmelor se limitează la descrierea fenomenului în cadrul IMM-urilor (cu un număr de angajati între 20 şi 249). IMM-urile joacă un rol vital în procesul de inovare, atât ca intermediari între infrastructurile publice de cercetare şi marile firme (aşa cum se întâmplă în cazul biotehnologiilor), precum şi ca incubatoare de noi idei.

Diferitele aspecte ale transmiterii cunoştinţelor sunt reflectate în EIS prin indicatorii 3.1, 3.2, 3.3, preluaţi din CIS 2, care reprezintă o măsură a diferitelor aspecte ale transmiterii cunoştintelor.

Tabelul 2. Tabelul de scor al inovării în Europa (EIS) (indicatori, surse şi ani)

Nr.	Scurta descriere a indicatorilor	Sursa	Anul
1	Resurse umane
1.1	Proporţia de absolvenţi în domeniul S&T(1) în totalul absolvenţilor cu studii post secundare	EUROSTAT, Statistici în domeniul educaţiei	1997
1.2	Procentul din forţa de muncă cu educaţie superioară	OECD	1996
1.3	Procentul de ocupare a forţei de muncă în industrii cu tehnologie mediu-înaltă şi înaltă(3)	EUROSTAT, Statistici C&D bazate pe date privind forţa de muncă	1998
1.4	Procentul de ocupare a forţei de muncă în sectorul serviciilor de înaltă tehnologie (2)	EUROSTAT, Statistici C&D bazate pe date privind forţa de muncă	1998
2	Crearea de cunoştinţe
2.1	Finanţarea guvernamentală a C&D ca procent din PIB	EUROSTAT, statistici C&D, OECD	1998
2.2	Cheltuieli pentru C&D în sectorul privat ca procent din PIB	EUROSTAT, statistici C&D, OECD	1998
2.3	Numărul de cereri de brevete în domeniul tehnologiilor înalte (high-tech) per milionul de populaţie	EUROSTAT, statistici C&D, bazate pe date EPO	1998
3	Transmiterea şi aplicarea cunoştinţelor
3.1	Procentul de IMM-uri din industrie care produc inovări prin activitate proprie	EUROSTAT, CIS	1996
3.2	Procentul de IMM-uri din industrie implicate în cooperări pentru inovare	EUROSTAT, CIS	1996
3.3	Cheltuieli totale pentru inovare ca procent din cifra de afaceri totală	EUROSTAT, CIS	1996
4	Finanţarea inovaţiei, output-uri şi pieţe
4.1	Investiţii de capital de risc în firme din sectoare tehnologice (3) ca procent din PIB	European Technology Investment Report 1999	1999
4.2	Capitalizarea pieţelor noi (noi, paralele, secundare) ca procent din PIB	International Federation of Stock Exchanges	1999
4.3	Ponderea vânzării de produse noi pentru piată în industrie	EUROSTAT, CIS	1996
4.4	Utilizatori de internet pe suta de locuitori	EUROSTAT, bazat pe date ITV	1999
4.5	Ponderea pieţelor de TIC(4) ca procent din PIB	European Information Technology Observatory	1997
4.6	Modificare în ponderea producţiei în sectoare de înaltă tehnologie în producţia totală a OECD în perioada 1992-1996	OECD

(1) S&T - ştiinţă şi tehnologie; (2) Sectoarele de medie-înaltă şi înaltă tehnologie includ: produse chimice, echipamente de birou, echipamente de telecomunicaţii, aerospaţiale şi alte transporturi. Totalul forţei de muncă include toate sectoarele industriale şi de servicii; (3) Sectoarele tehnologice includ: hardware de comunicaţii, purtători de telecomunicaţii, internet, hardware de calculatoare, software, servicii şi semiconductori, altele în electronică, medicale, biotehnologii; (4) TIC – tehnologia comunicaţiilor şi informaţiei

Finanţarea inovării şi pieţei. Acest grup include şase indicatori: investiţiile de capital de risc (doi indicatori), vânzarea inovării, folosirea internet-ului, investiţiile în tehnologiile informaţiei şi telecomunicaţiilor şi activitatea economică în sectoarele cu tehnologii avansate. Datele referitoare la unii din aceşti indicatori lipsesc din statisticile publice şi ele se găsesc numai în colectiile de date ale unor firme private. Un exemplu îl constituie datele privind investiţiile de capital de risc care reprezintă un indicator de mare interes politic.

In tabelul 3 sunt prezentate valori ale indicatorilor definiţi mai sus, pentru evaluarea performanţelor în domeniul inovării pentru ţările avute în vedere în cadrul analizei.

O analiză de ansamblu a datelor confirmă existenţa unor disparităti privind performanţele în domeniul inovării în Europa. Anumite ţări, în special cele mai mici, au performanţe ridicate şi uneori chiar mai ridicate decât cele din SUA. Tara cu scorul cel mai ridicat este Suedia, cu valori ale indicatorilor peste medie pentru 12 din cei 16 indicatori, urmată de Finlanda [8] şi de Danemarca şi Germania [7].

Cea mai inovativă dintre economiile mari este Germania, care este puternică, în special în domeniul creatiei de cunoştinţe. În cadrul acestui grup, Italia şi Spania sunt mai puţin inovative, Franţa şi Anglia prezintă performanţe care reflectă un amestec de forţă şi slăbiciune.

Faptul că economiile mai mici ca Irlanda, Olanda, Finlanda şi Suedia apar a fi cele mai inovative poate conduce la concluzii false. Economiile mici au deseori o distribuţie industrială care este concentrată în câteva sectoare, pe când economiile mai mari sunt mai diverse, cuprinzând toate sectoarele, de la cele cu tehnologie joasă la cele cu tehnologii înalte. Aceasta poate să deplaseze către medie valorile indicatorilor de performantă în domeniul inovării pentru economiile mari, în timp ce economiile mici pot prezenta o capacitate inovativă mare sau mică, în functie de sectoarele care domină în economie. Consideratiile prezentate sunt reflectate în datele prezentate, care evidenţiază o capacitate inovativă ridicată pentru Suedia, Finlanda şi Irlanda şi o capacitate inovativă joasă pentru Portugalia şi Grecia. Desigur, deplasarea către sectoare cu tehnologii înalte sau joase nu este accidentală, ci este rezultatul căutării, atât de către institutiile publice, cât şi de către cele private a unor domenii cu avantaj comparativ şi profitabilitate mare.

IMM-urile din Finlanda au prerformanţe sub media majorităţii IMM-urilor. Aceasta sugerează că forta inovativă a Finlandei este concentrată în firmele mari, ceea ce ar putea fi un motiv de îngrijorare pentru viitor. În schimb, IMM-urile din Danemarca prezintă o capabilitate inovativă medie sau peste medie, ceea ce se poate datora structurii industriale din Danemarca, care are putine firme mari.

Statele Unite prezintă valori peste medie pentru majoritatea indicatorilor de performantă în domeniul inovării.

Tabelul 3. Performanţe privind inovarea în Statele membre UE, SUA şi Japonia

Nr.	Indicatorul	EU	B	DK	D	EL	E	F	IRL	I	L	NL	A	P	FIN	S	UK	US	JP
1.1	Proporţia de absolvenţi în S&T	37	26	32	48	38	32	31	39	32		30	33	28	58	47	37
1.2	Proporţia din forţa de muncă cu educaţie superioară	13	11	15	13	12	13	10	11	8	11	23	6	7	12	13	13	26
1.3	Proporţia din ocuparea forţei de muncă în industrii cu tehnologie mediu-înaltă	7,7	7,2	6,8	11,0	2,4	5,5	7,0	7,4	7,5	1,6	4,8	6,5	3,5	7,2	8,6	7,8
1.4	Proporţia din ocuparea forţei de muncă în servicii de înaltă tehnologie	3,0	3,5	4,2	2,6	1,5	1,9	3,6	2,4	2,6	2,5	3,3	2,5	1,4	4,6	4,4	3,7
2.1	Cheltuieli guvernamentale pentru C&D/PIB	0,70	0,42	0,72	0,82	0,22	0,36	0,90	0,32	0,53		0,83	0,72	0,44	0,90	0,97	0,58	0,78	0,59
2.2	Cheltuieli ale firmelor private pentru C&D/PIB	1,20	1,31	1,26	1,53	0,13	0,49	1,38	1,03	0,55		1,11	0,83	0,14	2,06	2,77	1,21	2,04	2,18
2.3	Brevete în tehnologiile înalte/populaţie	14,9	12,5	19,3	23,9	0,3	1,7	16,3	0,9	4,2	1,9	26,8	9,1	0,0	69,6	41,7	15,0	19,7	9,4
3.1	Proporţia IMM cu activitate inovativă internă	44,0	29,4	59,0	58,7			36,0	62,2	44,4	24,5	51,0	59,1	21,8	27,4	44,8	35,8
3.2	Proporţia IMM cu cooperare pentru inovare	11,2	8,9	37,4	14,7		4,6	12,0	23,2	4,7	9,6	14,6	12,9	4,5	19,9	27,5	15,7
3.3	Proporţia cheltuieli pentru inovare/vânzări totale	3,7	2,1	4,8	4,1		1,8	3,9	3,3	2,6		3,8	3,5	1,7	4,3	7,0	3,2
4.1	Proporţia capitalul de risc/PIB	0,06	0,16	0,02	0,06	0,01	0,02	0,07	0,08	0,02		0,11	0,01	0,01	0,05	0,15	0,10
4.2	Proporţia capitalizarea pieţelor noi/PIB	3,4	0,1		3,7	17,5		4,7	0,4	1,1		0,3	0,5	0,2	2,3	31,2	1,5	57,3
4.3	Proporţia vânzări produse noi pentru piaţă	6,5	2,6	5,1	3,8		9,5	7,9	8,4	13,5		6,6	5,6	7,2	7,3	6,9	6,7
4.4	Utilizatori de Internet pe 100 de locuitori	14,9	13,7	28,2	19,4	7,1	7,2	9,7	11,8	8,7	17,4	19,0	10,5	7,0	32,3	41,4	21,0	39,8	14,5
4.5	Proporţia pieţele de TIC/PIB	5,0	5,1	5,5	4,5	4,4	3,9	5,0	5,7	4,1		5,9	4,3	4,9	5,3	6,5	6,4	7,6	4,4
4.6	Proporţia schimburi în ponderea producţiei în ramuri de înaltă tehnologie (1992-1996)			9	-19	-36	4	-15		-12		-7			150	86	-9	1	-7

Nota: Rezultatele care sunt cu 20% mai mari sau mai mici sunt evidenţiate prin utilizare de caractere grase, respectiv italice. Pentru indicatorul 4.6, ţările sunt marcate în funcţie de creşterea sau descreşterea înregistrată

Legendă: EU – Uniunea Europeană; B – Belgia; DK – Danemarca; D – Germania; EL – Grecia; E – Spania; F – Franţa; IRL – Irlanda; I – Italia; L – Luxemburg; NL – Olanda; A – Austria; P – Portugalia; S – Suedia; UK – Anglia; US – SUA; JP – Japonia.

Sursa: EU – European Innovation Scoreboard (EIS) CEC, COM (2000) 567 final

6.4. Concluzii la cap. 6

1. Presiunea pentru inovare, exercitată de nevoia de a face fată concurentei sporite pe piaţa globală, pe de o parte, şi creşterea fără precedent a intensitătii în cunoştinţe a economiei, au condus la aprofundarea cunoaşterii căilor şi mijloacelor prin care ştiinţa şi tehnologia îşi manifestă impactul asupra economiei şi societăţii.

2. Modelul clasic, liniar, de reprezentare a conexiunii dintre ştiinţă, tehnologie şi economie a devenit nesatisfăcătoare. Impactul ştiintei şi tehnologiei este văzut în prezent ca un proces complex care se manifestă în cadrul unui sistem care înglobează crearea de noi cunoştinte, transmiterea, diseminarea, sintetizarea lor în activitatea economică şi socială, proces care conduce la inovare. În cadrul acestui sistem, inovarea, şi, prin urmare, competitivitatea economică apare ca rezultat al unor interactiuni complexe între o mulţime diversă de indivizi, organizaţii şi factori de mediu.

3. În toate statele lumii există în prezent preocupări privind elaborarea, aplicarea şi evaluarea unor strategii, politici şi acţiuni menite să stimuleze inovarea la nivel local, regional şi naţional.

4. În cadrul Uniunii Europene este în curs de desfăşurare o amplă activitate privind stimularea inovării, activitate initiată la mijlocul anilor ‘80. Ca rezultat, în toate statele membre UE au fost implementate politici, acţiuni şi infrastructuri specifice care se integrează în sistemul naţional de inovare. Pemtru atingerea obiectivului strategic al UE, care cere ca Europa să devină cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoştinte, se preconizează o intensificare a eforturilor UE de stimulare a inovării în economie şi societate.

5. Pentru măsurarea performantelor sistemelor de inovare şi, prin aceasta, şi măsurarea impactului pe care ştiinţa şi tehnologia, utilizarea cunoştinţelor în general, îl au asupra economiei, în cadrul UE au fost dezvoltate şi sunt, în prezent, în curs de perfecţionare un sistem de indicatori de urmărire statistică şi un model statistic de evaluare a performanţelor în domeniul inovării.

6. Luând în considerare multitudinea şi diversitatea preocupărilor actuale privind mijloacele de stimulare a inovării care se manifestă prin numărul mare de lucrări ce se publică în prezent în acest domeniu se propune ca, în continuarea lucrării, să se urmărească aprofundarea analizei rezultatelor teoretice obţinute, a evaluării soluţiilor practice adoptate în diferite ţări, precum şi a analizei posibilităţilor de utilizare a acestora în contextul economiei din România.

B I B L I O G R A F I E

1. Rassam, C.C. (1993) The Second Culture. British Science in Crisis. The Scientists Speak Out. Aarum Press, UK

2. Kozul-Wright, Z. (1995) The Role of the Firm in the Innovative Process. Discussion Papers, no. 98 UNCTAD/OSG/DP/98

3. Mulvey, Y (1998) UK Science in the 21^st century: critical issues. Science and Technology in the United Kingdom, editor Cunningham P., 2^nd edition, Cartemil International, UK

4. Boden, M (1998) Science and technology in the private sector, Science and Technology in the United Kingdom, editor Cunningham P., 2^nd edition, Cartemil International, UK

5. Cunningham P., Nedeva M., Reeve N. (1998). International dimension, Science and Technology in the United Kingdom, editor Cunningham P., 2^nd edition, Cartemil International, UK

6. UE (1999) Report from the Commission Research and Technological Development activities of the UE. 1999 Annual Report, COM (1999) 284 final/2

7. UE (2000) Making a Reality of European Research Area: Guidelines for the UE Research activities (2002-2006), Communication from the Commission to the Council, The European Parliament, The Economic and Social Committee and the Committee of the Region

8. UE (2000) The competitiveness of the European Industry. Based on the working document of Commission services

9. Fayn F. (2000) Community Innovation Survey 1997/1998 final results. EUROSTAT, Theme 9 (Research and Development), 2/2000

10. UE (2000) Innovation in a knowledge-driven economy. Communication from the Commission to the Council and European Parliament, COM (2000) 567 final

11. Koch G.V., Koenig D., Pankov V. (1998) New approaches to science and technology capacity –

building and cooperation: on overview, ATAS XI, UNCTAD

12. Knorringa, P (1998) New dimensions in local enterprise cooperation and developement: from clusters to industrial districts, ATAS XI, UNCTAD

13. Albornoz, M. (1998) What do we mean by networking? Selected Latin American experiences in cooperation, ATAS XI, UNCTAD

14. Mallampally P. (1998) Beyond competitiveness – a note for reflection, ATAS XI, UNCTAD

15. Grimov B., Eretskaya E.V., Denysyuk V.A. (1998) Science and technology in Ukraine: a socioeconomic developement perspective, ATAS XI, UNCTAD

16. Coupec Y., Svejda P., Holec P. (1998) The Role of Science and Technology parks in the innovation process in the Czech Republic, ATAS XI, UNCTAD

17. Inzelt. A (1998) Institutional transfer in a post-socialist country: the case of the Bay Zoltan Foundation for Applied Research and its institutes, ATAS XI, UNCTAD

18. Brisighello S.M., Holanda, Cavalcanti A.R. (1998). Promoting Brazillian Innovation: from invention to commercialization, ATAS XI, UNCTAD

19. Salminem M. (1998) Partnership as a tool for internationalization: the experience of Finnish SMEs in cross-national Cooperation, ATAS XI, UNCTAD

20. Van Dijik M.P. (1998) Selected cases of clustering and partnership in Africa, ATAS XI, UNCTAD

21. Wangwe S.M., Diamett B. (1998) Cooperation between R&D institution and enterprises: the case of the United Republic of Tanzania, ATAS XI, UNCTAD

22. Bishoff, Y (1998) R&D community - enterprise cooperation for the application and commercialization of research results in Asia-selected country experiences, ATAS XI, UNCTAD

23. Cabral, R. (1998) European instruments for technology transfer and the experience of the Innovation Relay Centres, ATAS XI, UNCTAD

24. Molina, A. (1998) Stimulating relations between European and Latin American enterprises: a practical policy approach, ATAS XI, UNCTAD

25. Correa C.M. (1998) The South-South domension in partnering: Strategic alliances in the biotechnology sector, ATAS XI, UNCTAD

26. Soubra Y (1998) Forms and implications of inter-firm cooperation: the case of the engineering design and construction service sector, ATAS XI, UNCTAD

27. Hamdi M. (1998) International and regional partnership in energy, ATAS XI, UNCTAD

28. James D.D. (1998) Fostering technical learning by enterprises in developing countries: some under-appreciated policy guideposts, ATAS XI, UNCTAD

29. Berloznik, R, van Langenhove L. (1998) Training decision makers in environmental technology assessment, ATAS XI, UNCTAD

30. Pilary D. (1998) Public-private partnership for resource efficiency and technology transfer, ATAS XI, UNCTAD

31. Anandakrishnan M. (1998) Emerging trends in science and technology cooperation, ATAS XI, UNCTAD

32. Dodgson M. (1998) Technological capacity-building: the role of intermediary institution in East Asia, ATAS XI, UNCTAD

33. Tesfachew T. (1998) The role og governments in promoting inter-firm technology cooperation, ATAS XI, UNCTAD

34. Rusch H., Hobday M., Bessant I., Arnold E., Murray R. (1996). Technology Institutes: Strategies for Best Practice, International Thomson Business Press.

C A P I T O L U L VII. România în faţa secolului XXI - Date statistice relevante

7.1. Date generale anul 1999

Suprafaţa totală.......................... 238.390 Kmp

Populaţia totală.............................. 22.458 milioane locuitori

Densitatea populaţiei..................... 94,206 loc./ kmp

Populaţia urbană (1998)................ 54,9 % din total populaţie

7.2 Tabel date statistice anii 1989 şi 1998

Nr. cr.	Specificaţie	U.M.	1989	1998
1.	Indicatori sintetici
	Bugetul de Stat	mil. $	19.357	8.747
	PIB-ul total	mld. $	52	38,1
	PIB-ul total şi pe categorii	mld. lei	798	338.670
	- „ -	%	100	100
	- industria	mld. lei	421,9	107.306
	- „ -	%	52,8	31,7
	- agricultura şi silvicultura	mld. lei	110,9	54.077
	- „ -	%	13,9	16
	- construcţii	mld. lei	50,6	17.497
	- „ -	%	6,3	5,2
	Soldul balanţei comerciale	mld. $	+2,56	-3,52
	Datoria publică internă	mld. lei	-	31.100
	Datoria externă	mld. $	0,174	9,081
	Inflaţia faţă de anul precedent	%	-	59,1
	Excedentul (+), sau deficitul bugetar(-)	mld. $	+ 4,027	- 1,172 (4,5%)
2.	Populaţia
	Dinamica populaţiei totale	%	100	97,1
	Dinamica populaţiei salariate	%	100	67,1
	Populaţia urbană	%	53,2	54,9
	Populaţia rurală	%	46,8	45,1
	Speranţa de viaţă medie	ani	69,5	69
	Populaţia - masculină - femenină	% %	49,3 50,3
	Grad de alfabetizare	%		96 - 97
	Rata naturală de creştere a populaţiei	%	+ 0, 527	- 1,5
	Rata mortalităţii infantile la 1000 născuţi	număr	9,9	20,5
3.	Forţa de muncă
	Total populaţie ocupată din care:	mil. pers.	10,95	8,81
	- agricultură şi silvicultură	%	27,9	38,0
	- industrie şi construcţii	%	45,1	30,7
	- transporturi şi comunicaţii	%	6,9	5,2
	- comerţ, servicii	%	10,8	14,2
	- învăţământ, cultură, artă	%	3,4	4,8
	- sănătate, asistenţă socială, sport	%	2,7	3,6
	- administraţie	%	0,5	1,5
	- alte activităţi	%	1,4	1,9
	Personal ocupat în industrie	mil. pers.	4,169	2,224
	- ind. Extractivă	%		7,1
	- metalurgie	%		5,9
	- sector energie electrică	%		8,8
	- construcţii metalice	%		3,8
	- maşini şi echipamente	%		10,7
	- echipamente electrice şi optice	%		3,9
	- chimie	%		7,6
	- materiale de construcţie	%		4,4
	- mijloace de transport	%		7,2
	- prelucrarea lemnului	%		10,7
	- pielărie, încălţăminte	%		3,2
	- ind. Textilă şi confecţii	%		16,1
	- ind. Alimentară	%		10,6
	Dinamica forţei de muncă în industrie
	- chimie	%	100	23,6
	- construcţii de maşini	%	100	39,1
	- industria lemnului	%	100	30,7
	- textile, confecţii	%	100	30,3
	Şomeri înregistraţi	mii pers.	-	1.025
4.	Industrie
	Energie electrică totală produsă	mld.Kwh	75,9	53,5
	- capacitate instalată	mil.Kw	22,9	16,95
	Centrale termoelectrice
	- energia produsă	mld.Kwh	63,6	34,6
	- capacitatea instalată	mil.Kw	17,3	11,015
	Centrale hidroelectrice
	- energia produsă	mld.Kwh	12,3	18,9
	- capacitate instalată	mil.Kw	5,583	5,9
	Cărbune brut	mil. tone	66,5	26,2
	Ţiţei	mil. tone	9,2	6,3
	Gaze extrase	mld. mc.	33	14,6
	Oţel brut	mil. tone	14,4	6,4
	Laminate pline	mil. tone	10,3	4,4
	Aluminiu	mii tone	280	176
	Ciment	mii tone	12,2	7,3
	Maşini prelucrat metale	mii buc.	13,6	1,0
	Motoare electrice peste 0,25 Kw	mil. Kw	6,4	1,7
	Tractoare	mii buc.	17,1	9,6
	Autocamioane	mii buc.	13,5	1,3
	Autoturisme	mii buc.	144	104
	Rulmenţi	mil. buc	143	78
	Radioreceptoare, radiocasetofoane	mii buc.	590	10
	Aparate TV	mii buc.	511	134
	Îngrăşăminte chimice	mil. tone	2,8	0,53
	Materiale plastice	mii tone	640	77
	Hârtie	mii tone	555	281
	Carne	mii tone	686	374
	Zahăr	mii tone	693	321
5.	Agricultura, silvicultura
	Producţia agricolă globală	mld. lei	110,9	52.764
	- în % faţă de PIB	%	13,9	15,6
	Suprafaţă agricolă totală, din care	mii ha	14.769	14.789
	- soluri arabile	mii ha	9.450	9.033
	Resurse forestiere (total)	mii ha	6372	6.370
	- în % faţă de suprafaţa totală	%	26	26
	- recolte anuale de lemn	mil. mc	19,26	15-16
	Populaţia rurală (total)	mil.	10,839	10,155
	- populaţia rurală în %	%	46,8	45,1
6.	Poluare mediu
	Emisii gaze cu efect de seră	t / an. loc.	2,33	(1994) 1,45
	Emisii de: - SOx	kg./an.loc.		(1994) 40
	- NOx	kg /an.loc		(1944) 14
	- SOVNM (Substanţe organice volatile)	kg /an.loc		(1994) 14
	- NH3	kg /an.loc.		(1994) 10
7.	Investiţii
	Investiţii, total	mil. $	15.845	6.820
	- agricultura	mil. $	2.668	442
	- industrie	mil. $	6.872	3.107
	- construcţii	mil. $	737	476
	- transporturi	mil. $	1.618	391
	- telecomunicaţii	mil. $	59	517
	- învăţământ	mil. $	178	87
	- sănătate	mil. $	46	65
	- administraţie	mil. $	649	258
	Curs schimb,	lei / $	14,92	8.873
8.	Comerţ
	Import (medii pe 10, respectiv 5 ani)	mld. $	9,12	5,10
	Export (medii pe 10, respectiv 5 ani)	mld. $	10,38	4,12
	Balanaţa comercială cumulat pe 5 ani	mld. $	+12,54	-9,74
9.	Învăţământ, cultură,artă, culte
	Populaţie şcolară total	mii pers.	5.544	4.579
	- primar şi gimnazial	mii pers.	2.891	2.498
	- liceal	mii pers.	1.346	694
	- profesional	mii pers.	304	222
	- studenţi	mii pers.	164	452
10.	Sănătate, asistenţă socială
	Paturi asistenţă medicală	număr	216.295	164.526
	Medici	persoane	49.054	41.310
11.	Resurse
	Apă	mld. mc.		134
	- râuri	mld. mc.		40
	- Dunărea	mld. mc.		85
	- ape subterane	mld. mc.		9
	Apă tehnic utilizată	mld. mc.		61
	- râuri	mld. mc.		25
	- Dunărea	mld. mc.		30
	- ape subterane	mld. mc.		6
	Resurse geologice
	- minereuri auroargentifere	mil. tone		40
	- minereuri polimetalice	mil. tone		90
	- minereuri cuprifere	mil. tone		900
	- sare	mli. tone		4.000
	Necesităţi importuri
	- minereuri auroargentifere	mil. tone		2,2
	- minereuri polimetalice	mil. tone		3,6
	- minereuri cuprifere	mil. tone		13,8
	- fier mangan	mli. tone		0,8
	- aluminiu	mil. tone		0,6
	Rezerve petrol, gaze
	- ţiţei	mil. tone		200
	- gaze naturale	mld. mc.		400
12.	Activitatea C-D
	Ponderea din PIB atribuită cercetării	%	2,31	0,47
	Unităţi de cercetare şi proiectare	unităţi	343	643
	Total personal în cercetare şi proiectare	persoane	169.964	92.822
	- în unităţi de cercetare-dezvoltare	persoane		73.473
	- în învăţământ superior	persoane		5.627
	- în unităţi economice	persoane		13.722
	Cercetători şi proiectanţi cu studii sup.	persoane	59.670	30.723
	Brevete acordate	număr	3.086	487
	Lucrări publicate	număr		15.804
	Lucrări publicate în străinătate	număr		4.500
	Cărţi	număr		1.667
	Cărţi publicate în străinătate	număr		119
	Articole	număr		12.828
	Articole publicate în străinătate	număr		4.022

7.3. Industria României în faţa secolului XXI

România intră în secolulul XXI cu un handicap major în domeniul cercetării aplicative şi a dezvoltării tehnologice din cauza regresului considerabil în toate domeniile economiei şi, cu precădere, în domeniul industriei, aşa cum rezultă şi din exemplele tabelului alăturat.

Nr cr.	Produsul	U.M.	Producţia realizată în anul:		Corespunde prod. din anul:	Re-gres în ani:
1	Energie electrică	mild. kwh	50,1	1999	1975	24
2	Oţel brut	mil. tone	4,4	1999	1973	26
3	Ţiţei	mil. tone	6,1	1999	1951	48
4	Gaze extrase	mild. mc	13,8	1999	1962	37
5	Laminate	mil. tone	3,4	1999	1967	32
6	Aluminiu	mii tone	175	1999	1974	25
7	Maşini de prelucrat met	mii buc.	1	1998	1954	44
8	Motoare el. Peste 0,25	mil. kw	1,5	1999	1966	33
9	Tractoare	mii buc.	4,5	1999	1953	46
10	Autocamioane	mii buc.	0,6	1999	1954	45
11	Rulmenţi	mil.buc	78	1998	1977	21
12	Radio şi casetofoane	mii buc.	10	1998	1950	48
13	Aparate TV	mii buc.	134	1998	1967	31
14	Îngrăşăminte chimice	mil. tone	0,7	1999	1969	30
15	Acid sulfuric	mii tone	229	1998	1960	38
16	Fibre chimice	mii tone	27,8	1999	1966	33
17	Materiale plastice	mii tone	77	1999	1965	33
18	Hârtie	mii tone	275	1999	1966	33
19	Ţesături	mild. m.p.	0,2	1999	1950	49
20	Carne	mii tone	374	1998	1967	31
21	Zahăr	mii tone	321	1998	1960	38

B I B L I O G R A F I E

1. Florina Bran Ecologia generală şi protecţia mediului, ASE, Bucureşti, 1996;

2. Miron Ionescu Sinteze de dialectică modernă, Ed. Tribuna Învâţământului, 1988;

3. Lester Brown ş.a. Starea lumii 2000, Ed. Tehnică, Bucureşti 2000;

4. *** IDCM - O nr.1/1997, S.C. ICTCM S.A OID - ICM, Bucureşti;

5. Emilian M. Dobrescu Şansele ştiinţei româneşti în contextul globalizării. În: Adevărul Economic nr.44, 14 nov. 2000;

6. *** Anuarul Statistic al României 1991, Comisia Naţională pentru Statistică;

7. *** Anuarul Statistic al României 2000, Comisia Naţională pentru Statistică;

8. *** Romanien 2000, Regular report from the Commission on Romania`s (to the European Council), 8 nov. 2000;

9. Aurelian Bondrea Starea Naţiunii 2000, România încotro?, Ed. Fundaţiei România de mâine, Bucureşti 2000.

C A P I T O L U L VIII. Analiza conceptelor şi metodelor de evaluare a impactului

Relaţia ştiinţă – economie – societate constituie o problematică majoră, abordată de cercetarea economică. Reflectarea impactului ştiinţei şi progresului tehnic în creşterea economică este şi obiectul macroeconomiei, dar, în general, aceasta se face încă într-un cadru implicit, respectiv în analiza creşterii economice ca un obiectiv major al politicilor de dezvoltare.

Până către începutul anilor ’90, ştiinţa şi tehnologia nu au făcut obiectul tratării macroeconomice distincte, fiind asociate fie caracteristicilor încorporate în forţa de muncă, fie în bunurile de capital. Acestea erau privite mai mult ca o problemă a competitivităţii firmelor, ca un factor concurenţial. Anii ’70 şi începutul anilor ’80 au marcat o reducere a ritmului de dezvoltare şi scăderea performanţelor economice a ţărilor dezvoltate, în special, în faţa economiilor din Japonia, Coreea de Sud şi altele din zonă, printre cauzele identificate a fost slaba capacitatea de inovare, sub toate aspectele, inclusiv ale cercetării – dezvoltării şi transferului de tehnologie.

În lucrarea „Economics”, autori: Paul Wonnacut &Ronald Wonnacut, Mc Graw Hill Inc., New York, 1986, o lucrare considerată de referinţă, la începutul anilor ’90, înnoirea tehnologică este tratată implicit în abordările macroeconomice, respectiv:

- creşterea economică continuă, una dintre preocupările majore ale cercetării economice;

- rezolvarea problemei fundamentale de alegere între resursele limitate şi infinitatea dorinţelor umane;

- antreprenoriatul, ca resursă umană majoră în evoluţia umanităţii.

Referitor la creşterea economică, autorii indică trei surse majore de creştere, şi anume:

1. Înnoirea tehnologică, reprezentând produsele noi şi metodele mai bune de a le produce.

2. Creşterea cantităţii de bunuri de capital.

3. Creşterea forţei de muncă.

Ca o observaţie generală, este de remarcat plasarea pe prima poziţie a înnoirii tehnologice ca factor de creştere. În lucrare, înnoirea tehnologică nu este tratată ca un element de sine stătător, cu propriile legi şi mecanisme. Creşterile de bunuri de capital şi de forţă de muncă sunt abordate pe larg, cu întreaga problematică specifică, în context, fiind tratată şi problema înnoirii tehnologice.

Preluând rezultatele cercetărilor lui Eduard F. Denison, „The Interruption of Productivity Growth in the United States”, Economic Journal, March 1983, autorii atribuie următoarelor cauze scăderea productivităţii medii anuale a muncii în SUA, în perioada 73-81, faţă de 48 -73:

Poz.	Indicator	Valoarea relativă identificată %	Ponderea în totalul creşterii productivi-tăţii muncii %
1	Modificări asupra forţei de muncă (scurtarea timpului de lucru şi creşterea nivelului de pregătire)	- 0,1	3,7%
2	Ameliorarea structurii bunurilor de capital	- 0,2	7,4%
3	Îmbunătăţirea alocării resurselor	- 0,3	11,1%
4	Economia de scară	- 0,1	3,7%
5	Relaţiilor legale şi umane	- 0,2	7,4%
6	Progresul în cunoaştere şi alte cauze	- 1,8	66,6%
	TOTAL	- 2, 7	100%

Între concluziile trase de autori, în încercarea de a trata cauzele scăderii performanţei economice, sunt analizate pe larg două surse majore:

- reducerea cheltuielilor cu C&D;

- creşterea preţurilor resurselor energetice.

Fără a trata cu consecvenţă problema influenţei factorului C&D, autorii încearcă o partajare, accentuând influenţa adusă de creşterea preţurilor resurselor energetice. Ulterior, recunoscând cumva rolul ameliorării tehnologice în reducerea costurilor energetice, autorii motivează pierderea avansului în C&D de către SUA, atât urmare a reducerii cheltuielilor pentru aceste activităţi, cât şi a pierderii avansului tehnologic în domenii de vârf.

Referitor la resursele limitate, autorii nu abordează analitic rolul tehnologiei în reducerea consumurilor, astfel încât nu oferă interpretări privind impactul ştiinţei şi tehnicii în dezvoltarea economică.

Spiritul antreprenorial este tratat ca o caracteristică a forţei de muncă.

Deşi aspectele menţionate erau abordate pe larg, descrise şi modelate de importanţi cercetători în domeniul economiei, incluzând laureaţi ai Premiului Nobel, impactul ştiinţei şi tehnicii în dezvoltarea economică nu era tratat ca o problemă în sine, ci ca una contextuală.

Începutul anilor ’90 avea să schimbe, într-o oarecare măsură, poziţia ştiinţei şi tehnologiei în cercetarea economică, inclusiv sub presiunea a două noi concepte, şi anume: globalizarea şi dezvoltarea durabilă.

Creşterea productivităţii, ca sursă majoră a creşterii economice, este tot mai strâns legată de evoluţia tehnologiilor. Edwin Mansfield în lucrarea „Microeconomics. Theory and Application.”, W.W. Norton &Company, New York, Londra, 1991, prezintă un model de legare a creşterii productivităţii muncii de înnoirea tehnologică.

Autorul porneşte de la exprimarea cantităţii rezultatelor muncii funcţie de evoluţiile forţei de muncă şi bunurilor de capital, după o formulă simplificată, astfel:

în care:

- Q = rezultatele obţinute

- L = cantitatea de muncă

- K = cantitatea de capital

- b, c = constante care caracterizează domeniul industrial

- a = variabila numerică de timp care corespunde schimbării tehnologice.

În modelul elaborat, presupunând două momente ale schimbării: iniţial şi ulterior, se încearcă evidenţierea influenţei evoluţiei tehnologiei. Se notează Q₁, L₀, K₀, a₀ variabilele pentru momentul iniţial şi cu Q₁, L₁, K₁, a₁ cele pentru momentul ulterior.

Conform aparenţelor, se poate determina raportul a₁ ¸ a₀ ca fiind corespondent cu raportul Q₁ ¸ Q₀, determinat conform relaţiei:

în care:

- ;

- .

Modelul descris este considerat, chiar de către autor, ca puţin relevant, deoarece nu numai evoluţia tehnologiei determină indexarea productivităţii, ci şi alţi factori, printre care şi „curba de învăţare”, respectiv ameliorarea abilităţii forţei de muncă în a-şi rezolva sarcinile de muncă considerate constante. Autorul recunoaşte dificultatea partajării şi nu recomandă determinări valorice pe baza respectivului model, ci numai determinări individuale, în plan sectorial şi al firmelor.

În lucrarea „Economia Politică”, elaborată sub egida Catedrei de Economie Politică din cadrul Academiei de Studii Economice, de către un colectiv coordonat de prof. dr. Niţă Dobrotă (Editura Economică, 1995), factorul informaţional-tehnologic, la categoria neofactori, este considerat decisiv în procesul creşterii economice, proces abordat în legătură intrinsecă cu finalitatea socială, cu calitatea vieţii. Prezentăm în continuare principalele idei conţinute în lucrare.

Implicarea factorului informaţional-tehnologic în procesul creşterii economice este deosebit de complexă şi se prezintă ca un obiect de studiu interdisciplinar. Explicarea rolului jucat de factorul informaţional în procesul creşterii economice este pusă, cel mai adesea, în legătură cu inovarea tehnologică.

Fie că este vorba de o firmă, fie de o economie naţională, inovarea apare, în prezent şi într-o lungă perspectivă, drept principala sursă internă de avantaj comparativ pentru un sistem micro, respectiv, macroeconomic. Potenţialul inovării de a induce progres şi eficienţă este practic nelimitat, ceea ce justifică tratarea potenţialului de inovare drept o resursă de importanţă strategică.

Din punct de vedere cantitativ, potenţialul de inovare tehnologică a unei ţări este condiţionat de proporţia deţinută de investiţiile pentru cercetare-dezvoltare în Produsul Naţional Brut (PNB). Din punct de vedere calitativ, inovarea este deosebit de importantă, nu atât prin eficienţa ei economică directă, cât prin cea propagată. Primul aspect, cel al eficienţei directe, priveşte rentabilitatea sistemului cercetării. Aceasta este analizată şi apreciată după alte criterii decât rentabilitatea producţiei propriu-zise, admiţându-se că specificul creativ şi riscul ridicat exclud principiul maximizării veniturilor din cercetare-dezvoltare. De regulă, criteriul utilizat îl constituie maximizarea avantajului competitiv rezultat din aplicarea noilor soluţii tehnico-ştiinţifice, adică se are în vedere eficienţa propagată. Mecanismul propagării efectelor este interpretată prin două ipoteze: ipoteza progresului tehnic încorporat şi ipoteza progresului tehnic autonom, neîncorporat.

Ipoteza progresului tehnic încorporat priveşte diferenţierea tipologică internă a fiecărui factor primar de producţie /creştere, pe generaţii tehnologice, fiecare acţionând în modalităţi şi cu randamente diferenţiate. Contribuţia la creşterea economică este cu atât mai mare cu cât generaţia tehnologică este mai avansată. La un moment dat, coexistă şi acţionează conjugat generaţii tehnologice diferite, accentuându-se eterogenitatea sistemului. Ritmul asimilării progresului tehnic în factori de producţie este variabil în timp şi de la o categorie la alta.

Ipoteza progresului tehnic autonom pune în evidenţă o îmbunătăţire vizibilă, progresivă a performanţelor sistemelor de producţie prin acumularea de experienţă în funcţionarea şi eliminarea treptată a perturbaţiilor, chiar când condiţiile exterioare se menţin constante.

Ipotezele sunt compatibile şi convergente, permiţând obţinerea de avantaje competitive prin îmbinarea afluxului de progres tehnologic din exteriorul sistemului cu capacitatea interioară de a genera el însuşi, în timp, un progres tehnologic.

În lucrare sunt prezentate succint efectele complexe obţinute prin inovarea tehnologică, şi anume:

- contribuţia în ameliorarea sistemelor de producţie, exprimată prin productivitatea muncii şi a capitalului;

- determinarea majoră în obţinerea economiilor de scară, prin reducerea costurilor pe unitatea de produs, cu consecinţa sporirii profitului, ca sursă de acumulare a capitalului destinat investiţiilor ce susţin creşterea economică;

- limitarea şi reducerea costurilor ecologice şi sociale ale creşterii economice, prin eliminarea şi controlul surselor de poluare, umanizarea şi civilizarea vieţii sociale pe suportul noilor infrastructuri;

- schimbarea continuă a gamei de destinaţii de utilizare a diferitelor categorii de resurse naturale, prin substituirea produselor şi tehnologiilor poluante, energo-intensive sau materialo-intensive, permiţând astfel protejarea resurselor epuizabile şi eliminarea, pe calea eficienţei mai mari, a deficitelor cantitative ce pot limita creşterea economică;

- restructurarea treptată, pe sectoare şi pe ramuri, a economiilor naţionale, precum şi a relaţiilor dintre acestea.

Dinamica inovării favorizează creşterea ramurilor care generează, propagă sau încorporează masiv progresul tehnologic, conferind produselor acestora competitivitate pe pieţele interne sau externe.

Autorii Richard G. Lipsey şi C. Alec în „Economia pozitivă”, Editura Economică, Bucureşti, 1999 încearcă o tratare distinctă a rolului inovării în creşterea economică, din care prezentăm pe scurt referirile ce prezintă interes pentru tema de faţă. În ampla lucrare se arată că noile teorii macroeconomice recomandă creşterea economică drept unicul motor ce poate genera creşterea pe termen lung al standardului de viaţă. Cercetările sugerează patru determinanţi majori ai creşterii, după cum urmează:

1. Creşterea forţei de muncă, aşa cum apare când populaţia creşte sau rata de participare sporeşte.

2. Investiţiile în capitalul uman, cum ar fi educaţia formală şi experienţa la locul de muncă.

3. Investiţiile în capitalul fizic, cum ar fi: fabrici, maşini, transporturi şi facilităţi de comunicare.

4. Schimbări tehnologice, determinate de inovaţii care introduc noi produse, noi moduri de producţie a produselor existente şi noi forme de organizare a afacerilor.

Modelul neoclasic al creşterii economice cuprinde diverse teorii, dintre care cea mai remarcabilă (dar şi contestată) se regăseşte sub denumirea „reziduul Solow”, elaborată de Robert Solow, în anul 1957. Robert Solow a câştigat ulterior Premiul Nobel pentru economie, pentru munca sa deschizătoare de drumuri în analiza creşterii economice, precum şi în alte domenii.

Pornind de la analiza datelor specifice economiei SUA între anii 1909 şi 1949, Solow a făcut două descoperiri importante, şi anume:

1. Numai circa 50% din creşterea produsului intern brut total (PIB) poate fi pusă pe seama creşterii intrărilor de forţă de muncă şi de capital.

2. Mai puţin de 20% din creşterea per persoană angajată ar putea fi pus pe seama creşterii stocului de capital.

Creşterea PIB care nu poate fi pusă pe seama utilizării crescute de capital şi de forţă de muncă se numeşte „reziduul Solow”. S-a presupus că acesta ar fi rezultatul schimbării tehnice, provenită din inovaţii.

În modelul neoclasic, schimbarea tehnologică poate fi privită ca deplasând funcţia de producţie, astfel încât aceeaşi cantitate de forţă de muncă şi de capital să producă mai mult PIB.

În dorinţa de a măsura impactul schimbărilor tehnologice, acestea au fost grupate, după o schemă simplificată, astfel:

- schimbări tehnologice încorporate – respectiv acele creşteri ale capacităţii productive care sunt create prin instalarea de bunuri de capital noi şi mai bune;

- schimbări tehnologice neîncorporate – respectiv acele schimbări care nu sunt încorporate în bunuri de capital, ca de exemplu: managementul tehnologic îmbunătăţit, designul, marketingul, organizarea activităţii şi feed-back-ul de la consumatori.

În lucrarea analizată, abordarea macroeconomică utilizează termenii inovare şi înnoire tehnologică în locul ştiinţei şi tehnicii, lărgind domeniul şi creând premizele încorporării şi difuziei noilor tehnologii, încorporate sau nu.

Deoarece modelul neoclasic oferă o abordare mai elastică a impactului inovării, este util a prezenta modul în care înnoirea tehnologică este încorporată în model. Lucrarea preia idei din cercetările efectuate de Unitatea de Cercetări ale Ştiinţei (SPRU) din Marea Britanie, precum şi studiile Profesorului american Nathan Rosenberg (op. cit.: Înăuntrul cutiei negre: Tehnologii şi economia, Cambridge University Press, 1982, Explorarea cutiei negre: Tehnologii, economie şi istorie, Cambridge University Press, 1994).

Schimbarea tehnologică răspunde la semnale economice cum ar fi preţurile, profiturile, limitele în asigurarea unor resurse, fiind considerată, cu alte cuvinte, endogenă pentru sistemul economic.

Schimbarea tehnologică îşi are originea în cercetare şi dezvoltare (C&D). Acestea sunt activităţi costisitoare şi extrem de riscante, întreprinse, în mare parte, de către firme şi, de obicei, în scopul profitului. De aceea, nu este surprinzător că aceste activităţi răspund la stimulentele economice. Se include aici şi cercetarea fundamentală, cu un exemplu care sugerează că intensificarea cercetării fundamentale în fizica stării solide a fost favorizată de descoperirea tranzistorului.

Procesul de inovare este privit ca un proces complex, nu numai dinspre C&D către aplicatori, ci ca un proces de „învăţare prin practică”, respectiv, ceea ce se învaţă ca „descendenţă” modifică apoi ceea ce trebuie să fie „ascendenţă”. Cele mai bune sisteme de management al inovaţiilor încurajează feed-back-ul de la paşii practici la cercetători şi de la utilizatori la proiectanţi.

Inovaţia are loc, de obicei, în diferite părţi ale lanţului producător – utilizator, în diferite industrii. În timp ce în unele industrii fabricanţii fac cele mai multe inovaţii de produs, în alte industrii le fac utilizatorii şi în altele le fac cei care furnizează componente sau materiale fabricantului. Mesajul transmis este că încurajarea politicilor ce trebuie aplicate pentru stimularea creşterii economice necesită o înţelegere a detaliilor procesului de inovare în fiecare industrie.

Difuzia tehnologică nu este deloc simplă şi este foarte costisitoare. Firmele au nevoie de capacitate de cercetare pentru a adopta şi adapta tehnologiile dezvoltate de alţii. Cele mai multe tehnologii industriale necesită calificări organizatorice specifice pentru tehnologie, care nu pot fi încorporate nici în maşini, nici în manualele de lucru, nici în desenele tehnice, implicând noi calificări, practici de lucru, cunoştinţe şi experienţă.

Fiind foarte riscantă, inovaţia este încurajată de un mediu competitiv şi descurajată de practicile monopoliste. Intervenţia statului în stimularea inovării trebuie făcută cu prudenţă, tocmai pentru a nu crea monopoluri şi a stagna creşterea economică prin inovare.

Inovarea nu trebuie privită numai sub aspectul şocului ce îl produce. Experienţa arată că anumite inovaţii destinate ameliorării unei intrări în proces poate fi avantajoasă pe termen scurt, dar poate crea mari dificultăţi pe termen lung, inclusiv ca urmare a reacţiei competitorilor.

Managementul inovaţiilor, mai bine decât competitorii, este unul dintre cele mai importante obiective ale oricărei firme moderne.

Pe fondul celor arătate, noile teorii ale creşterii arată că sursele de creştere a profiturilor se înscriu în categoriile generale ale costurilor fixe şi ale ideilor.

Multe investiţii necesită costuri fixe, ale căror avantaje sunt apoi disponibile investitorilor ulteriori: deci, costurile pentru investitorii ulteriori pot fi substanţial mai puţine decât costurile de investiţii pentru pionieri. Din mai multe motive, incrementări succesive ale investiţiilor asociate cu un nou set de inovaţii determină adesea o gamă de profituri în creştere, pe măsură ce costurile implicate în primele cheltuieli de investiţii furnizează cunoştinţe şi experienţe disponibile public şi pe măsură ce atitudinile şi abilităţile consumatorului devin mai receptive la produse noi.

O schimbare fundamentală în noile teorii ale creşterii economice este deplasarea de la economia bunurilor la economia ideilor. Bunurile fixe există într-un loc, la un moment dat. Ele nu pot fi folosite decât de un singur utilizator. În plus, teoria economică arată că multiplicarea nu asigură, pe termen lung, profituri în creştere. Ideile, odată puse în circulaţie, pot fi preluate de oricine. Mai mult chiar, pot fi dezvoltate nelimitat. Nu există limite practice la cunoştinţele umane şi nu trebuie să existe graniţe imediate la a găsi modalităţi de a produce mai multă producţie, utilizând mai puţin din fiecare resursă de intrare în proces. . Potenţialul nelimitat al schimbării tehnologice condusă de cunoştinţe este singura cale de a realiza beneficii în creşterea de investiţii cu o populaţie constantă.

Încercând să formulăm câteva concluzii desprinse din lucrarea analizată, se cuvin menţionate următoarele:

1. Se recunoaşte impactul major al înnoirii tehnologice bazată pe cunoştinţele noi provenite din ştiinţă şi tehnică, impact evaluat la jumătate din creşterea economică.

2. Se consideră înnoirea tehnologică drept singura sursă de creştere a ratei profitului.

3. Cercetarea şi dezvoltarea sunt sursele cele mai importante ale înnoirii tehnologice, dar nu în sensul unui transfer liniar, ci al unui transfer iterativ, în care ambele părţi devin, alternativ, sursă şi receptor.

4. Politicile naţionale de stimulare trebuie să ţină cont de specificitatea fiecărei industrii (sectorizarea este strict necesară), precum şi de necesitatea de a încuraja o concurenţă liberă.

5. Impactul asupra creşterii economice trebuie abordat în condiţiile în care se consideră tehnologia fixă şi forţa de muncă constantă. Ceea ce se creează suplimentar, poate fi pus pe seama inovării, dar mai sunt şi alte influenţe de care se poate ţine seama, dintre care: managementul organizaţional şi intervenţia statului în infrastructură, în educaţie şi sănătate, în stimularea reinvestirii, în reducerea şomajului etc.

Tratatele de economie analizate nu pot fi considerate drept cele mai importante, totuşi, se poate considera că oferă câteva referinţe importante pentru tema lucrării de faţă, şi anume:

a. Evidenţiază modul în care cercetarea economică abordează problematica ştiinţei şi tehnicii în contextul obiectivelor majore ale Economiei politice, ale strategiilor naţionale de dezvoltare.

b. Prezintă cele mai accesibile abordări, de notorietate, care să faciliteze rezolvarea problemei evaluării impactului ştiinţei şi tehnicii asupra economiei şi, în general, asupra societăţii umane.

c. Prin selectarea în succesiune temporală, permite urmărirea modului în care teoria economică a evoluat în sensul definirii şi diferenţierii efectelor progresului ştiinţei şi tehnicii asupra dezvoltării economice şi sociale, a mijloacelor de evidenţiere şi analiză a impactului asupra economiei şi societăţii.

d. Marchează referinţele, jaloanele şi sursele curente de cunoaştere şi determinare a impactului ştiinţei şi tehnicii în creşterea economică, obiectiv major al Economiei, ca ştiinţă şi ca aplicare de cunoştinţe economice în proiectarea viitorului.

Sunt de reţinut mai multe aspecte majore legate de evaluarea impactului ştiinţei şi tehnicii în economie, şi anume:

o Teoria economică abordează impactul ştiinţei şi tehnicii asupra economiei şi societăţii în cadrul studiului creşterii economice, obiectiv major al Economiei politice.

o Impactul ştiinţei şi tehnicii este evaluat, mai degrabă, prin efectele induse prin înnoirea bunurilor de capital şi creşterea productivităţii forţei de muncă.

o Teoria economică nu a reţinut un model general de evaluare, bazat pe un set indicatori precişi şi constanţi. Modelele reţinute au fost caracterizate de aplicaţii punctuale, cu o centrare precisă mai degrabă la nivelul firmelor.

o Criticile modelelor dezvoltate indică dificultatea separării între impactul ştiinţei, al progresului tehnic şi capacitatea de învăţare, creşterile datorate economiei de scară sau alţi factori de influenţă.

o Modelul de evaluare trebuie să aibă în vedere utilitatea în contextul teoriei economice, să fie bazat pe fondul comun de date din economie şi să poată fi inclus în setul de indicatori macroeconomici uzuali recunoscuţi şi utilizaţi.

o Metodologia de evaluare trebuie să permită o aplicare sectorială, structurată pe domenii şi tipuri de aplicaţii, dar, în aceeaşi măsură, trebuie să permită o agregare a rezultatelor.

o Deoarece evaluările de acest tip sunt destinate consolidări politicilor economice guvernamentale, este necesar ca modelul să ofere date de utilitate, constante, repetabile şi comparabile în timp.

C A P I T O L U L IX. Modele (matematice) ale dezvoltării; indicatori care pot evalua impactul ştiinţei şi tehnicii în dezvoltarea economiei şi societăţii

9.1. Metodele de evaluare utilizate în analiza de sistem

Evaluarea impactului ştiinţei şi tehnologie asupra economiei impune o analiză de sisteme economice, prin metode specifice. Cele mai uzuale metode ale analizei pot fi considerate următoarele (preluare din lucrarea „Analiza sistemelor economice”, autor Mihai Păun, Editura ALL Educational, Bucureşti, 1997):

a. Metoda modelării. Utilizează un ansamblu de tehnici statistico-matematice, tehnici euristice şi de modelare cibernetico-economică, în scopul realizării unei reprezentări izomorfe a realităţii obiective. Metoda se recomandă a fi folosită pentru sisteme bine structurate, deci pentru acele sisteme care înregistrează modificări minime, în timp, ale parametrilor care le caracterizează.

b. Metoda simulării. Este o tehnică de testare, evaluare şi manipulare a unui sistem real prin intermediul experimentării unor modele matematice şi logice în vederea observării şi studierii dinamicii comportamentului sistemului în viitor.

c. Metoda analizei diagnostic. Are ca scop caracterizarea cât mai exactă a stării informaţional-decizionale a sistemului, evidenţierea aspectelor pozitive dar şi a celor negative.

d. Metoda de analiză şi modelare a datelor. Procesul de modelare a datelor este complex şi include ca etapă importantă analiza datelor obţinute în urma investigării sistemului. Există două tehnici relevante de analiză a datelor, şi anume:

o analiza agregată - care, cu ajutorul unor tehnici statistice, caută să obţină grupări, tendinţe şi valori caracteristice, pentru a se putea face afirmaţii credibile la nivel agregat asupra setului de observaţii;

o analiza de caz – care urmăreşte obţinerea de exemple sau cazuri care se pot asocia cu unele cazuri tipice sau deosebite, care se pot repeta în anumite condiţii.

e. Metode şi tehnici specifice de culegere a datelor (interviu, chestionar, Focus, Brainstorming, Delphi …).

f. Metode psihosociale. Investigarea relaţiilor interpersonale şi de grup, a comportamentului decizional, precum şi de instruire, selectare şi promovare profesională.

g. Metode informatice. Utilizate în analiza şi proiectarea unor sisteme performante, precum şi în realizarea sistemelor expert.

Pornind de la obiectul evaluării, respectiv economia şi societatea românească, cu o desfăşurare în timp, pe baza unor date şi indicatori agregaţi, metoda recomandată este cea a modelării. Se pot avea în vedere, pe măsura adâncirii analizei, abordări ale temei prim metode specifice de analiză şi modelare a datelor precum şi metode informatice.

9.2. Tipuri de modele utilizabile în evaluarea impactului

Evaluarea impactului ştiinţei şi tehnicii asupra economiei şi, prin economie, asupra societăţii necesită crearea unui model economic care să permită simularea şi testarea modului de funcţionare şi utilitatea practică a acestuia. Necesitatea modelării este determinată de mai multe aspecte, dintre care se pot menţiona:

a. diversitatea sistemului ştiinţă şi tehnologie, atât pe verticală, prin similitudine cu sectoarele şi ramurile economiei, cât şi pe orizontală, prin intermediului transferului de cunoştinţe;

b. volumul mare de date de intrare, oarecum de aşteptat, dar şi diversitatea datelor de ieşire, sub aspectul interpretării, corelării şi utilizării;

c. riscul de a subaprecia inovarea, în cazul în care evaluarea impactului s-ar face cu indicatorii uzuali ai performanţei economice;

d. conservarea capacităţii de demonstrare a efectelor în scopul atragerii de resurse de dezvoltare, atât din sectorul cheltuielilor guvernamentale, cât şi din sectorul privat.

Modelele uzuale utilizate în cercetarea economică pot fi considerate cele prezentate în tabelul 9.1. În tabel sunt prezentate şi modelele cele mai apropiate de tematica abordată. Clasificarea a fost preluată după lucrarea „Modelarea şi simularea proceselor economice”, autori: Marcel Stroia, Ion Ioniţă, Mihai Botezatu, apărută la Editura Economică, 1997.

Din clasificarea tipologică, modelul ce va putea fi utilizat ar trebui să aibă următoarele trăsături:

o după natura fizică a modelului - model abstract cantitativ statistic, în care relaţiile economice vor trebui construite pornind de la datele statistice;

o după natura relaţiilor matematice – model liniar, dar care se poate transforma pe parcursul cercetării în model neliniar; utilizarea unui model liniar ar aduce o simplificare cu efecte în viteza de determinare a indicatorilor şi o mai bună percepţie;

o după modul în care intervine factorul timp – model dinamic instabil, care caracterizează o dependenţă de timp şi rezultate ce nu pot fi anticipate sau predefinite;

o după domeniul cercetării economice – se vor aplica atât modele mezoeconomice, cât şi macroeconomice corespunzător cu domeniul analizei: subramuirle economiei sau întreaga economie;

o după natura variabilelor – model discret, cu determinări periodice, la o perioadă ce urmează a fi precizate ulterior;

o după modul de constituire a modelului – model cu increment fix, specific variabilelor constante de timp.

Consolidarea modelului de evaluare a impactului trebuie să răspundă unor cerinţe finale aşteptate, dintre care cele mai importante pot fi considerate următoarele:

a. Valoarea aşteptată. Modelul de evaluare a impactului, pe lângă oferirea unei imagini dinamice a unor efecte istorice, trebuie să asigure o bună sursă de informare pentru o construcţie strategică în economie şi societate, în general, precum şi pentru o mai bună structurare a activităţii de cercetare-dezvoltare, în întreaga specificitate.

b. Costurile iniţiale. Costurile iniţiale de modelare şi evaluare nu trebuie să determine renunţarea la aplicarea modelului. Costurile estimate mai importante sunt: costul de dezvoltare (de creare), costul de adaptare, costurile pentru obţinerea /culegerea datelor. Din acest punct de vedere, este util a se opta pentru un model simplu, deja aplicat sau testat, în care datele de intrare să fie preluate, în cea mai mare măsură, din statistica publică oficială.

c. Structura modelului. Modelul trebuie să fie acceptabil de către utilizatori (administraţie publică, manageri din sectorul cercetare-dezvoltare, aplicatori industriali ai rezultatelor cercetării româneşti), prin asigurarea unor trăsături, cum ar fi: adaptabilitatea, completitudinea, uşurinţa testării, uşurinţa înţelegerii, robusteţea modelului.

d. Caracteristicile de utilizare. Cele mai aşteptate trăsături sunt: uşurinţa de comunicare şi control, volumul de date de intrare, timpul de răspuns, costurile de execuţie /rulare.

e. Contextul de utilizare. Principalele elemente care definesc contextul de utilizare pot fi considerate: definirea corectă a domeniului de utilizare, tipul de decizie ce poate fi asociat, importanţa şi complexitatea problematicii, corespondenţa cu limitele de abordare şi interpretare ale utilizatorilor, frecvenţa de utilizare, infrastructura de utilizare etc.

f. Validitatea modelului. Este obligatoriu ca modelul să nu inducă erori de interpretare şi aplicare. Se cuvine reamintit că modelele ce evaluează impactul ştiinţei şi tehnologiei descrise de teoria economică sunt deosebit de contestate.

g. Consistenţa modelului. Modelul trebuie să aibă trăsături care să asigure o bună definire, eliminarea ambiguităţilor, asigurarea unei logici funcţionale, respectarea regulilor de modelare şi evaluare.

h. Calitatea modelului. Trebuie asigurată prin trăsături de tipul: coerenţă, corectitudine, eficienţă, utilizabilitate.

9.3. Indicatori care pot contribui la evaluarea impactului ştiinţei şi tehnicii

Indicatorii care permit evaluarea impactului ştiinţei şi tehnicii în dezvoltarea economiei şi societăţii nu pot fi separaţi de indicatorii macroeconomici utilizaţi în statistica oficială.

Pentru o analiză sistematică a indicatorilor economici, se vor utiliza datele din lucrarea „Indicatorii macroeconomici – Conţinutul şi funcţiile lor”, autor: Ion Capanu, apărută la Editura Economică, Bucureşti, 1998.

Conform prezentării autorului, informaţiile sintetizate prin indicatori statistici pot fi grupate în funcţie de laturile esenţiale ale economiei măsurate statistic, astfel:

a) informaţii care cuprind indicatori statistici ce stau la baza caracterizării şi analizei potenţialului economic al economiei naţionale şi al elementelor sale structurale;

b) informaţii care cuprind indicatori statistici ce stau la baza caracterizării şi analizei rezultatelor obţinute ca urmare a valorificării potenţialului economic, respectiv la baza evidenţierii şi analizei producţiei de bunuri economice (materiale şi servicii), evidenţierii şi analizei formării, mişcării şi utilizării veniturilor obţinute în urma realizării producţiei de bunuri materiale şi nemateriale;

c) informaţii care cuprind indicatori statistici ce permit caracterizarea şi analiza eficienţei activităţii de producţie, respectiv a eficienţei utilizării factorilor de producţie;

d) informaţii care evidenţiază fluxurile financiar-monetare dintr-o perioadă de timp, fluxuri sintetizate prin indicatori statistici monetari;

e) informaţii care cuprind indicatori statistici ce stau la baza caracterizării şi analizei nivelului de trai al populaţiei.

Potenţialul economic este evaluat prin următoarele tipuri de indicatori:

- a.1) indicatorii resurselor de muncă;

- a.2) indicatorii potenţialului tehnico-material acumulat în societate;

- a.3) indicatorii resurselor naturale utilizabile, atrase în circuitul economic.

a.1 Indicatorii populaţiei şi ai resurselor de muncă sunt strâns legaţi de indicatorii numărului, structurii şi mişcării populaţiei, informaţii care stau la baza calculării şi analizei resurselor de muncă. În analiza impactului ştiinţei şi tehnologiei româneşti asupra economiei naţionale, abordarea acestei categorii de indicatori este utilă dacă se are în vedere că resursa umană este nu numai singura sursă de inovare, dar şi singurul mijloc de transmitere şi diseminare. Dintre indicatorii care ar putea oferi date utile în realizarea temei, se pot avea în vedere, cu prioritate, următorii: indicatori care exprimă corelaţia dintre creşterea economică şi creşterea populaţiei (abordaţi pe principalele categorii ale populaţiei şi structuri economice), indicatorii structurii populaţiei (cu referire la caracteristicile educaţionale, economice şi sociale), indicatori ai mişcării populaţiei (cu orientare pe mobilitate).

a.2 Indicatorii potenţialului tehnico-material acumulat în societate este tratat pe două direcţii, respectiv: acumulările la nivelul resurselor şi forţelor de muncă şi acumulări la nivelul avuţiei naţionale. Dintre informaţiile de interes ce pot fi reţinute în categoria de indicatori referitori la forţele de muncă, se pot enumera: structura populaţiei pe categorii sociale, numărul salariaţilor, timpul efectiv de lucru. Este util ca aceşti indicatori să fie structuraţi pe sectoarele şi ramurile economiei naţionale. Indicatorii referitori la avuţia naţională acumulată se referă la totalitatea resurselor materiale (bunuri materiale durabile şi nedurabile acumulate în decursul timpului, existente la agenţii economici, instituţii socio-culturale, populaţie), naturale (exprimate prin fondul funciar şi resursele existente în subsolul ţării) şi spirituale (valorile cultural artistice, ştiinţifice, educaţionale) de care dispune societatea la un moment dat.

a.3 Indicatorii resurselor naturale utilizabile, atrase în circuitul economic constituie un element al avuţiei naţionale nereproductibil sau cu ciclu lung de refacere. Sunt cuprinse: fondul funciar, fondul forestier, resursele minerale utilizabile, resursele de apă şi latele.

Potenţialul economic este caracterizat şi de indicatorii eficienţei folosirii acestuia, dintre categoriile mai importante, putându-se enumera:

- sistemul de indicatori ai eficienţei economice;

- sistemul de indicatori ai producţiei sociale;

- eficienţa utilizării forţei de muncă;

- eficienţa folosirii mijloacelor fixe;

- eficienţa folosirii mijloacelor materiale circulante.

Indicatorii macroeconomici care exprimă rezultatele din economia naţională, denumiţi şi agregate economice, pun în evidenţă diferite aspecte ale producţiei de bunuri materiale şi servicii obţinute într-o perioadă de timp de către agenţii economici. Indicatorii macroeconomici care exprimă rezultatele (producţia de bunuri materiale şi servicii) obţinute de agenţii economici într-o perioadă de timp sunt determinaţi printr-un proces complex care include culegerea datelor de la agenţii economici, sistematizarea acestora pe ramuri, sectoare de activitate, categorii de bunuri materiale şi servicii, sintetizarea şi generalizarea acestora pe ansamblul economiei naţionale. Determinarea acestor agregate – atribut esenţial al statisticii naţionale – presupune existenţa unui sistem metodologic de calcul şi analiză economică bine conceput şi cu caracter obligatoriu pe plan naţional. Acest sistem permite să se calculeze indicatori globali sintetici privind următoarele elemente:

- producţia de bunuri (materiale şi servicii), structura acestei producţii în funcţie de o serie de caracteristici esenţial impuse de cerinţele analizei economice;

- veniturile create în activitatea de producţie desfăşurată de subiecte economice evidenţiate pe ansamblu şi pe grupe de subiecte economice;

- repartiţia veniturilor între participanţii la producţie şi redistribuirea acestora prin mecanismul financiar;

- folosirea veniturilor în societate pentru consum şi economisire (acumulare).

Principalele aspecte ce pot fi analizate sunt următoarele:

- analiza evoluţiei, dinamicii economice;

- analiza structurii şi modificărilor în structura economiei;

- calculul şi analiza eficienţei folosirii factorilor de producţie;

- analiza principalelor corelaţii macroeconomice;

- compararea nivelului, structurii şi evoluţiei economiei naţionale cu cele ale altor ţări.

Alte informaţii de interes pentru tema abordată provin din indicatorii financiari-economici, în special, indicatorii bugetului public, precum şi din indicatorii nivelului de trai al populaţiei, ca o trecere către evaluarea impactului social al ştiinţei şi tehnicii.

Indicatorii macroeconomici sunt determinaţi, la nivel naţional şi pentru principalele activităţi ale economiei naţionale, de către Comisia Naţională de Statistică / Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice – INSSE, care îi aduce la cunoştinţa utilizatorilor prin publicaţiile proprii de specialitate. Cele mai importante surse pentru tema abordată pot fi considerate următoarele:

- „Situaţia Principalilor Indicatori Conjuncturali”, cuprinzând principalii indicatori conjuncturali. În publicaţie se includ: sinteza economică, tabelele statistice, normele metodologice.

- „Cercetare-dezvoltare şi inovare tehnologică – serii statistice”, date de specialitate, serii de date, date comparative cu alte ţări, norme metodologice.

- „Anuarul statistic al României”, publicaţie anuală, conţinând şi seriile de date pentru perioadele anterioare.

- „Comerţul Exterior al României” - serii statistice, date de specialitate, serii de date, date comparative cu alte ţări, norme metodologice.

- „Produsul Intern Brut” - - serii statistice, date de specialitate, serii de date, date comparative cu alte ţări, norme metodologice.

Exemple de alte publicaţii care pot prezenta un interes:

o Indicele Preţurilor de Consum

o Aprecieri şi tendinţe în evoluţia activităţii economice – comparaţii trimestriale

o Deschiderea capitolului de negocieri pentru Statistică

o Institutul Naţional de Statistica şi Studii Economice

o Câştigul salarial mediu brut şi net - lunar

o Ancheta asupra forţei de munca - trimestrial

o Conferinţa Statisticienilor Europeni

o Situaţia demografica a României - anual

o Producţia industriala - lunar

Structura datelor şi informaţiilor din statistica oficială curentă este utilizabilă în cadrul lucrării de faţă în condiţiile în care procesarea şi interpretarea s-ar realiza conform unei scheme care să confere atributele aşteptate pentru o construcţie de acest gen. Într-o primă analiză, poate fi avută în vedere schema din figura următoare.

Figura 9.1 Schema de corelare şi interpretare a datelor din statistica oficială curentă

Prin utilizarea schemei anterioare, este legată procesarea şi interpretarea datelor de elemente ale mediului economic şi social care pot fi cuantificate cantitativ, deci pot fi regăsite în planul de indicatori sau se pot determina pe baza acestuia. Evaluarea impactului ca procedură va trebui să permită eliminarea unor date puţin concludente sau care pot denatura rezultatele şi, în egală măsură, să elimine acea parte a efectelor care este determinată de alţi factori decât ştiinţa şi tehnica. În egală măsură, trebuie determinate influenţele circulare şi exprimate cantitativ. De exemplu, este evident că un rezultat al ştiinţei aplicat în practică în mod corespunzător aduce avantaje economice şi sociale, care, ulterior, favorizează reluarea pe scară lărgită a dezvoltării surselor de înnoire ştiinţifică şi tehnologică. În aceeaşi măsură, efectele trebuie curăţate de influenţele factorilor externi, cum ar fi: curba de învăţare ca element de creştere economică, importul de tehnologie etc.

Evaluarea trebuie realizată ca valoare absolută, ca tendinţă temporală sau ca şiruri de valori comparabile, după caz.

Structurarea pe sectoare şi ramuri ale economiei naţionale sau sub oricare formă relevantă pentru scopul evaluării este necesară.

Utilizarea ca intrări a sursei de date din statistica naţională oferă avantaje considerabile, de care trebuie să se ţină seama, şi anume:

- o reţea de documentare deja formată, stabilă, autorizată, accesibilă, ieftină;

- siguranţa şi recunoaşterea socială a datelor;

- frecvenţă regulată;

- comparabilitate şi capacitate de integrare în sistemul naţional /internaţional de indicatori.

C A P I T O L U L X. Jaloane metodologice pentru abordarea analitică a problemei impactului ştiinţei şi tehnicii în dezvoltarea economiei şi societăţii

Obiectivele majore ale temei trebuie corelate cu factori majori ai mediului interni, în strânsă legătură cu contextul integrării europene. Se vor avea în vedere, în consecinţă, următoarele elemente de influenţă în elaborarea şi implementarea temei:

- corelarea indicatorilor asociaţi evaluării cu cei din practica UE;

- utilizarea resurselor de date şi informaţii existente în plan naţional într-o măsură cât mai mare, fără a dezvolta noi mecanisme de cercetare informaţională;

- elaborarea unui model cât mai simplu de implementat şi utilizat, dar suficient de dezvoltat ca să exprime şi să explice complexitatea fenomenelor specifice.

În elaborarea ulterioară a temei, se pot avea în vedere următorii paşi:

1. Identificarea, descrierea şi clasificarea surselor de informaţii utilizabile în evaluare.

2. Clarificarea şi definirea precisă a conceptelor folosite în evaluarea impactului, în context naţional şi european.

3. Selectarea, definirea şi elaborarea unui model de evaluare atât cantitativ, cât şi calitativ.

4. Simularea evaluării pe date reale, testarea modelului şi prezentarea spre analiza publică.

5. Organizarea activităţii de colectare a datelor, de procesare şi de prezentare a indicatorilor.

6. Formularea rapoartelor legate de interpretarea şi utilizarea indicatorilor specifici evaluării impactului ştiinţei şi tehnicii româneşti asupra economiei şi societăţii.

Ipotezele pentru finalizarea temei:

a. Menţinerea interesului factorilor din administraţia publică pentru implementarea şi utilizarea sistemului de indicatori.

b. Asigurarea unei finanţări corespunzătoare şi susţinute pentru dezvoltarea, implementarea şi exploatarea sistemului.

c. Identificarea unor soluţii de colaborare cu Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice – INSSE pentru asigurarea unui volum corespunzător de date din statistică.

Riscuri specifice:

a. Insuficienta capacitate de separare a efectelor produse de ştiinţă şi tehnică în economie şi în societate faţă de alţi factori ce influenţează aceleaşi sisteme. Pericolul este semnalat inclusiv de teoria economică modernă.

b. Elaborarea unui model dificil de înţeles, de implementat şi de exploatat (costuri ridicate, specializare excesivă, volum mare de date colectate, procesate şi interpretate, lipsă de flexibilitate).

c. Imposibilitatea de integrare în sistemele de indicatori economici şi sociali utilizate în ţară şi în UE.

BIBLIGRAFIE la cap. 8-10

(în ordinea menţionării)

1.	Wonnacut, Paul & Wonnacut, Ronald	Economics, Mc Graw Hill Inc., New York, 1986
2.	Mansfield, Edwin	Microeconomics. Theory and Application, W.W. Norton &Company, New York, Londra, 1991
3.	Dobrotă, Niţă şi colectiv	Economia Politică, lucrare elaborată sub egida Catedrei de Economie Politică din cadrul Academiei de Studii Economice, de către un colectiv coordonat de prof. dr. Niţă Dobrotă, Editura Economică, 1995
4.	Lipsey, Richard G. şi Alec, C.	Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999
5.	Păun, Mihai	Analiza sistemelor economice, Editura ALL Educational, Bucureşti, 1997
6.	Stroia, Marcel; Ioniţă, Ion; Botezatu, Mihai	Modelarea şi simularea proceselor economice, Editura Economică, Bucureşti, 1997
7.	Capanu, Ion	Indicatorii macroeconomici – Conţinutul şi funcţiile lor, Editura Economică, Bucureşti, 1998
8.	* * *	Error! Reference source not found. - pagina web a Institutului Naţional de Statistică şi Studii Economice

C A P I T O L U L XI. Privire sinoptică asupra stadiului actual al cunoaşterii în sfera determinării impactului ştiinţei şi tehnologiei asupra economiei şi societăţii

11.1. Generalităţi.

Cercetarea este activitatea de producere a cunoaşterii prin metode ştiinţifice. Productivitatea cercetării este reprezentată de produsele tangibile şi intangibile generate prin cercetare ştiinţifică. Eficienţa cercetării este productivitatea cercetării pe unitatea de resurse utilizate. Impactul cercetării reprezintă schimbările determinate în societate de produsul cercetării. Eficacitatea cercetării este măsura în care impactul este focalizat pe obiectivele stabilite.

În practică valoarea care stă la baza cercetării este adevărul ştiinţific. Ceea ce ajunge la adevăr este mai eficient, este mai valoros. Valoarea care stă la baza administrării cercetării este utilitatea. Ceea ce este mai util şi adevărat este mai valoros. Activităţile ştiinţifice care împărtăşesc unitatea ştiinţei vor fi preferate celor ce o contestă. Unitatea ştiinţei este valoarea fundamentală în formularea unei mari strategii pentru cercetarea fundamentală [1].

Măsurarea impactului cercetării necesită măsurarea cunoaşterii. Din păcate acest lucru nu este posibil în mod direct. Ce se poate observa ca primă expresie a cunoaşterii sunt articole, patente, cărţi şi studenţi educaţi. Această expresie a cunoaşterii rezultate din cercetare dă o imagine incompletă a produsului cercetării.

Impactul programelor de cercetare implică identificarea expresiei varietăţilor de cunoaştere, ca şi a schimbărilor pe care acestea le efectuează asupra unei mulţimi de ţinte potenţiale ale cercetări: alte domenii de cercetare, tehnologii, sisteme, operaţii, educaţie, structuri sociale etc. Impactul poate fi tangibil - dezvoltarea unor instrumente noi, domenii noi de cercetare, studenţi instruiţi în discipline noi, etc., sau poate fi intangibil (constructorul unui echipament poate primi idei noi în urma participării la un seminar de cercetare), mai dificil de identificat şi mai puţin cuantificabil.

Evaluarea impactului cercetării este complicat suplimentar de perspectivele şi motivaţiile evaluatorilor. Abordarea cantitativă implică interpretarea datelor de către evaluatori, iar abordarea calitativă implică judecata subiectivă.

Evaluarea impactului cercetării trebuie făcută în fiecare din cele trei faze ale procesului:

· lansarea programului (temei) de cercetare: selectarea cercetării (lucrările nu au început);

· execuţia programului (temei) de cercetare: lucrările se desfăşoară şi rezultatele încep să apară;

· evaluarea ex-post: lucrările au fost încheiate şi rezultatele pot fi urmărite.

Evaluarea impactului cercetării trebuie să furnizeze răspunsuri credibile la următoarele întrebări, [2]:

1. care sunt domeniile asupra cărora se manifestă impactul pe termen lung ale unor cercetări efectuate în trecut?

2. care au fost realizările şi impactul cercetărilor efectuate recent şi care va fi impactul social şi economic estimat pentru aceste cercetări.

3. care este cunoaşterea proiectată a fi obţinută prin cercetarea propusă, ce tip de beneficii pot fi obţinute dacă aceasta se finalizează cu succes şi care este nivelul de încredere că beneficiile pe termen scurt şi pe termen lung vor fi obţinute.

11.2. Indicatorii de impact – unităţi de măsurare a impactului.

Indicatorii pentru evaluarea ştiinţei şi tehnologiei, derivă din caracteristicile rezultatelor şi produselor ştiinţei şi tehnologiei, putând fi indicatori economici, sociali, financiari, de mediu, pentru managementul cercetării, etc.

11.2.1. Indicatori de rezultate şi indicatori de efect.

Indicatorii de rezultate (cerinţe/ rezultate, intrare/ ieşire) se referă la intervalul de timp în care se desfăşoară cercetarea sau imediat după finalizarea acesteia.

Indicatorii de efecte (cerinţe/ efecte) sunt mult mai complecşi, luând în considerare un interval mai mare de timp şi efectele produse de rezultatele cercetării în diverse domenii (ex. rezultatele cercetării din domeniul aviaţiei militare au îmbunătăţit performanţele sistemelor aviatice militare, iar pe termen lung au avut efecte ce au determinat construirea de avioane civile mai sigure, automobile mai ieftine, mijloace noi de comunicaţie etc.).

11.2.2. Indicatori normaţi şi indicatori nenormaţi.

Indicatorii nenormaţi reprezintă un număr – valoarea absolută a unei mărimi, fără a da nici un fel de indicaţie referitoare la eficienţa procesului care a condus la această valoare.

Indicatorii normaţi furnizează o cantitate mai mare de informaţii, dând măsura îmbunătăţirii posibile prin referire a ceea ce s-a obţinut cu ceea ce doreşte a fi obţinut.

Pentru exemplificare considerăm două categorii de indicatori, utilizaţi pe larg în cercetarea ştiinţifică fundamentală:

· numărul absolut al citărilor unui individ/ grup/ organizaţie într-un articol;

· compararea acestui număr cu numărul citărilor obţinut de indivizi/ grupuri/ organizaţii concurente.

11.2.3. Indicatori direcţi – Cerinţe/ Rezultate/ Productivitate.

Componentele importante ale procesului de cerectare măsurate direct includ:

· cerinţe/ activitate (ex.:numărul de persoane care lucrează la realizarea temei de cercetare, cantitatea de resurse alocate cercetării, etc.);

· rezultate/ productivitate (ex.: articole, articole pe unitatea de resurse, etc.).

Mulţi dintre aceşti indicatori au o dimensiune vectorială referindu-se la două aspecte: credibilitate şi utilitate – componenta mărime şi componenta calitate.

Obţinerea componentei mărime este un proces simplu de numărare, accesând bazele de date cu capabilităţile algoritmice existente.

Obţinerea componentei calitate este un proces mai complex, consumator de timp, cu un grad mai înalt de subiectivism şi care cere judecăţi fundamentale din partea evaluatorilor.

Din cauza faţetelor multiple ale cercetării este necesară combinarea indicatorilor în scopul obţinerii unei imagini mai complete a produsului cercetării. Furnizarea de megaindicatori managementului cercetării, împreună cu regulile de combinare şi ierarhizare a acestora, permite estimarea simplă şi rapidă a procesului cercetării şi evidenţierea rapidă a domeniilor problemă.

11.2.4. Meta-indicatori – termen scurt – impact/ rezultate.

Meta-indicatorii pe termen scurt sunt derivaţi din indicatorii direcţi, reflectând impactul cercetării în intervalul de timp apropiat momentului finalizării cercetării. Aceşti indicatori sunt relativ simpli, la fel şi tipul de impact pe care ei îl măsoară este simplu şi se referă la perioada imediat următoare finalizării cercetării: influenţa asupra altei cercetări, influenţa asupra unei dezvoltări tehnologice, etc. Ca şi în cazul indicatorilor direcţi ei pot fi combinaţi în megaindicatori. Deasemenea, au o componentă cantitativă şi una sau mai multe componente calitative.

11.2.5. Meta-indicatori – termen mediu, lung – impact/ efecte

Indicatorii din această categorie tind să integreze indicatorii primari de productivitate şi indicatorii de impact, includ date cu mare incertitudine, complexe, pe durate mari de timp şi greu de obţinut. De exemplu, indicatorul cost-beneficii pentru un program de cercetare desfăşurat în trecut necesită înţelegerea dimensiunilor domeniului de influenţă pe care rezultatele cercetării îl au şi metode foarte subiective pentru generarea datelor referitoare la beneficii (ex: valoarea vieţilor salvate, valoarea creşterii nivelului de trai, valoarea mediului înconjurător mai puţin poluat, etc.). Analiza nu va putea utiliza meta-indicatorii pe termen scurt (articole, citări, cărţi, etc.), trebuind să se focalizeze direct pe indicatorii de piaţă (cheltuieli, vânzări, cifre de afaceri, profit, etc.).

11.3. Principiile evaluării impactului cercetării, bazată pe indicatori.

Literatura este relativ săracă în cea ce priveşte indicatorii folosiţi pentru evaluarea impactului cercetării ştiinţifice. În [3] sunt prezentate principiile calităţii evaluării bazate pe indicatori a impactului cercetării:

1) Disponibilitatea managementului de la nivelul superior al organizaţiei supuse evaluării: este cel mai important factor pentru realizarea unei evaluări de calitate, împreună cu recompensele şi stimulentele care încurajează o astfel de evaluare.

2) Motivarea managementului evaluării, el fiind responsabil pentru:

· setul de condiţii la limită şi constrângerile impuse de obiectivele evaluării;

· alege indicatorii utilizaţi din mulţimea potenţial posibilă;

· selectează metodologiile de combinare/ integrare/ interpretare a acestor indicatori;

· selectează experţii care vor realiza interpretarea.

3) Competenţa evaluatorilor tehnici este determinantă pentru interpretarea indicatorilor în domeniile de interes, astfel ca echipa de evaluatori trebuie să acopere toate domeniile de interes ale ştiinţei şi tehnologiei, atât în prezent cât şi pentru cele ce au un impact potenţial în viitor.

4) Criteriile de selectare a indicatorilor vor depinde de interesele şi audienţa pentru evaluare, natura beneficiilor şi impactul, disponibilitatea şi calitatea datelor de bază, precizia şi calitatea rezultatelor dorite, complementaritatea indicatorilor disponibili şi setul de indicatori pentru analiza completă, starea algoritmilor şi a tehnicilor de analiză şi capabilitatea echipei de evaluare.

5) Oportunitatea indicatorilor pentru acţiuni viitoare trebuie să contribuie la elaborarea răspunsurilor la problemele ce vor fi identificate ca urmare a evaluării. Indicatorii şi datele asociate care nu răspund acestei cerinţe nu contribuie la elaborarea deciziilor, reprezentând mai mult un scop în sine. Multe studii bazate pe astfel de indicatori mai mult impresionează decât informează.

6) Încrederea în evaluare sau repetabilitatea indicatorilor: indicatorii trebuie să producă rezultate similare în cazul în care evaluarea este făcută de echipe diferite.

7) Normarea faţă de alte discipline tehnice.

În domeniile ştiinţei şi tehnologiei care sunt similare, folosirea unor practici comune poate conduce la o anumită standardizare a indicatorilor. Deoarece o normare credibilă necesită o durată importantă, ea tinde să fie operaţională în domeniile în care calitatea evaluării nu este sacrificată în favoarea unor proceduri expeditive.

8) Costul evaluării bazate pe indicatori.

Contribuţia majoră la costul evaluării o are timpul utilizat de fiecare evaluator implicat în normarea şi interpretarea datelor, cheltuielile putând fi substanţiale.

9) Menţinerea unei ţinute etice înalte.

Acesta este un factor fundamental deoarece sunt posibile comportamente incorecte (fraude tehnice, difuzarea informaţiilor confidenţiale, profit necuvenit obţinut prin accesul la astfel de informaţii), iar managerul echipei de evaluare trebuie să fie vigilent faţă de semnele unor astfel de distorsiuni.

11.4. Evaluarea impactului cercetării.

Metodele de evaluare a impactului cercetării pot fi clasificate în:

a) metode cantitative:

· bibliometria

· econometria: analiza funcţiei de producţie şi analiza cost-beneficiu;

b) metode semicantitative;

c) metode calitative – “peer review”.

În literatură sunt prezentate metode de evaluare care integrează cele trei clase, în funcţie de obiectivele evaluării şi de abordarea procesului de evaluare de către echipa de evaluatori.

11.4.1. Bibliometria.

Metodele cantitative de evaluare a cercetării se bazează pe indicatorii numerici asociaţi cu performanţele rezultatelor şi cu efectele cercetării.

Analizele bibliometrice se raporteză la meta-indicatorii primari şi de termen scurt fără a evidenţia semnificaţia diferenţelor.

Bibliometria utilizează numărul publicaţiilor, patentelor, citărilor şi altor produse de informare pentru a dezvolta indicatorii de performanţă ai ştiinţei şi tehnologiei. Alegerea indicatorilor bibliometrici pentru măsurarea performanţelor cercetării nu este uşoară. În [4] se arată că un studiu făcut pe baza opiniilor exprimate de 4000 de cercetători prezintă ca indicator de performanţă bibliometric preferat numărul de publicaţii în reviste de referinţă. Alţi indicatori principali de performanţă sunt:

· numărul de publicaţii (publicarea rezultatelor cercetării în reviste de referinţă);

· numărul de cărţi recenzate de doi recenzori independenţi (publicarea rezultatelor cercetării în cărţi comerciale);

· numărul de referate prezentate la conferinţele profesionale importante;

· publicarea rezultatelor cercetării în volumele conferinţelor profesionale;

· impactul citărilor – numărul de reviste în care sunt publicate rezultatele cercetărilor ponderat cu impactul citărilor;

· numărul de capitole în cărţi;

· numărul de granturi competitive (abilitatea de a obţine prin concurs granturi de cercetare).

Validitatea evaluării bibliometrice se bazează pe următoarele axiome:

· numărul patentelor şi articolelor furnizează un indicator valid al activităţii de cercetare - dezvoltare în domeniul de interes al acelor articole sau patente şi al instituţiilor care le-au iniţiat ;

· numărul de câte ori aceste articole şi patente sunt citate furnizează un indicator valid al impactului sau al importanţei acestora;

· citările de la articol la articol, de la patent la patent şi de la articol la patent furnizează un indicator al legăturii intelectuale între organizaţiile care au produs articolele sau patentele.

Bibliometria se utilizează în mai multe scopuri: marketingul cercetării, evaluarea şi diagnoza cercetării, managementul şi alocarea resurselor pentru cercetare. Tehnicile bibliometrice pot fi clasificate în:

· politici (evaluarea performanţelor ştiinţifice sau tehnice naţionale sau regionale);

· strategii (evaluarea performanţelor ştiinţifice ale universităţilor şi a performanţelor tehnologice ale firmelor);

· tactici (trasabilitatea şi urmărirea activităţii de cercetare - dezvoltare în domenii ştiinţifice sau tehnologice de interes);

· convenţional (identifică activităţile specifice şi oamenii angajaţi în cercetare-dezvoltare).

Articolele tipice sunt focalizate pe abordarea cercetării, produsul cercetării şi moştenirea intelectuală (referinţe). Completitudinea referinţelor, adecvarea referinţelor şi importanţa relativă a referinţelor sunt influenţate de subiectivismul celui ce face studiul şi de spaţiul disponibil limitat al studiului. Calitatea studiilor bibliometrice ale impactului cercetării poate fi afectată de probleme specifice indicatorilor utilizaţi:

1) Numărul publicaţiilor:

· evidenţiază cantitatea rezultatelor nu calitatea acestora;

· metodele de comunicare din afara revistelor sunt ignorate;

· practicile publicaţiilor variază de la domeniu la domeniu, revistă, instituţie utilizatoare;

· practici nedorite (număr mărit artificial de coautori, articole eliminate artificial)

2) Citările:

· legătura intelectuală între sursa citată şi articolul de referinţă poate să nu existe;

· lucrările incorecte pot fi citate cu o frecvenţă mare;

· articolele metodologice sunt cel mai des citate;

· autocitările pot majora artificial frecvenţa citărilor;

· citări pierdute în căutarea automată;

· Indicele de Citare Ştiinţifică (Science Citation Index – SCI) se schimbă în timp;

· SCI este centrat în favoarea revistelor engleze.

Modul bimodal de interpretare al rezultatelor citărilor poate induce erori importante: un articol poate primi un mare număr de citări nu pentru calitatea sa înaltă, ci pentru că cei ce-l citează sunt în total dezacord cu el. De asemenea, numărul citărilor nu reprezintă măsura corectitudinii intrinseci a direcţiei de cercetare sau a rezolvării problemei, ci întinderea problemei, distorsiune colectivă cunoscută sub numele de “the Pied Piper Effect”.

11.4.2. Fenomenul co-producerii.

Tehnicile cantitative moderne utilizează extensiv tehnologia informatică, în mod obişnuit suplimentată prin metode analitice de tip reţea, în scopul integrării unor domenii de cercetare diferite. O categorie de tehnici, care se focalizează asupra impactului la scară macroeconomică (socială etc.), utilizează fenomenul co-producerii. Conceptul de co-producere postulează că fenomenele care se produc împreună şi frecvent în anumite domenii sunt într-o anumită relaţie, iar intensitatea acestei relaţii este indicată de frecvenţa co-producerii. Transpunerea într-un format grafic conduce la construirea de reţele ale acestor fenomene de co-producere şi de hărţi ale domeniilor ştiinţifice în dezvoltare. Aceste hărţi ale structurii şi evoluţiei ştiinţei permit analistului politicilor de cercetare să stabilească relaţiile între diferite domenii de cercetare, impactul intervenţiilor din exterior asupra acestora şi impactul acestora asupra mediului exterior cercetării.

Elementele specifice co-producerii sunt:

· co-citările;

· co-nominalizările;

· co-cuvintele;

· co-clasificările.

Utilizarea co-producerii indexului cuvintelor cheie duce la producerea “efectului de indexare” [6] şi limitează acceptarea analizei co-cuvinte.

Analiza co-nominalizărilor a fost dezvoltată pentru a evita dependenţa co-citărilor de bazele de date constând în publicaţiile ştiinţifice de referinţă.

Tomografia [7] bazei de date este o abordare co-cuvânt recentă, ea aplicându-se direct textului. Utilizând algoritmi care extrag şi ordonează datele din materialul textual şi prin procesarea acestora se determină legăturile între elementele tehnice şi instituţii, reviste, oameni, localităţi şi alte categorii.

Analiza co-cuvânt a întregului text este în stadii incipiente. Sunt necesare multe alte lucrări pentru a înţelege dimensiunile domeniului în care poate fi aplicată această tehnică.

11.4.3. Modelarea în reţea a impactului direct/ indirect.

Accelerarea transferului tehnologic de la un nivel de dezvoltare la următorul nivel are trei caracteristici esenţiale:

· existenţa necesităţii de a converti ştiinţa în tehnologie;

· informaţiile referitoare la nivelul actual al tehnologiei sau ştiinţei trebuie să existe şi să fie uşor accesibile celor interesaţi;

· unul sau mai mulţi întreprinzători care recunosc această necesitate, care înţeleg legătura între această necesitate şi ştiinţă sau tehnologie, care au capacitatea de a obţine resursele necesare şi de a accepta riscurile inerente acestei acţiuni.

Legăturile între ştiinţă, tehnologie şi eventualele aplicaţii sunt greu de definit din cauza numărului mare şi caracterului neliniar al datelor ce trebuie luate în considerare.

Calculatoarele de mare viteză şi capacitate de memorare asigură procesarea şi manipularea acestui volum mare de date permiţând construirea imaginii acestor legături, adevărate “hărţi de şosele” (roadmaps), imagine ce poate fi folosită pentru o analiză detaliată.

Modelarea în reţea (roadmap) a procesului de conversie a ştiinţei în tehnologie permite identificarea şi evidenţierea tuturor elementelor structurii sale, inclusiv extinderea Dezvoltărilor necesare, potenţialul comercial, estimarea veniturilor şi a cheltuielilor, riscurile asociate, dezvoltând analize cost-beneficii şi ale funcţiei de producţie. O reţea de acest tip permite filtrarea tehnologiilor mai puţin promiţătoare şi cu un grad de risc mai ridicat.

Studii retrospective asupra unor procese de inovare de succes au indicat nevoia construirii a două reţele:

· una pentru obiectivele determinate de presiunea tehnologică (technology push);

· alta pentru obiectivele determinate de cerinţe (requirements-pull).

· Constituirea unei reţele se face în următoarele etape:

· se identifică nodurile;

· se specifică atributele nodurilor;

· se interconectează nodurile cu vectorii de legătură;

· se specifică atributele vectorilor de legătură.

Conceptual o astfel de reţea este mai mult decât însumarea tuturor nodurilor (atributelor lor). Reţeaua conţine dimensiuni spaţiale şi temporale, vectorii de legătură indicând nu numai procesul trecerii de la un nod la altul, dar şi succesiunea temporală a acestor procese, existând posibilitatea obţinerii unei viziuni retrospectiv-prospective.

Reţelele prospective pleacă de la proiectele de cercetare existente şi evoluează către identificarea diferitelor produse la care cercetarea poate conduce (reţele de tipul “technology-push”).

Alte reţele prospective pleacă de la produsele finale dorite şi identifică componetele ştiinţifce şi tehnologice necesare pentru obţinerea acestor produse (reţele de tipul “requirements-pull”) respectiv elementele programelor (tehnicilor) de cercetare.

Există posibilitatea realizării de reţele prospective combinate – “technology-push”, “requirements-pull”- care pornesc de la programele existente de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică şi identifică diversitatea produselor finale, precum şi a lipsurilor din programe care obstrucţionează realizarea cu succes a acestor produse.

Pot fi combinaţii de reţele retrospective-prospective. Acestea combină istoria dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei cu viziunea unde această tehnologie a fost finalizată. Reţeaua furnizează o imagine concisă a originilor programului, a ultimelor dezvoltări, coordonarea cu comunitatea ştiinţei şi tehnologiei şi dă o oarecare indicaţie referitoare la finalitatea programului şi diferenţele faţă de viziunea promotorilor lui.

Utilizarea reţelelor retrospective la evaluarea impactului obţinut ca urmare a realizării unor programe de cercetare-dezvoltare a condus la enunţarea principiului Intensificarea Comunicării Bilaterale (Heightened Dual Awareness – HAD) [8], care postulează că pentru accelerarea transferului tehnologic este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:

· cercetătorul trebuie să fie intim informat asupra asupra nevoilor inginerului de aplicaţii;

· potenţialul utilizator al rezultatelor cercetării trebuie să fie informat asupra acestora;

· dacă este implicată o terţă parte, vânzare sau marketing pentru produsele cercetării, trebuie să fie deasemenea perfect informată.

11.4.4. Sistem de modelare grafică (Graphical Modelling System–GMS).

Există algoritmi [9], [10], care utilizând baze de date relaţionale şi tehnologia hypertextului, identifică căile care leagă cercetarea de categoriile de dezvoltare şi cerinţele de interes.

În abordarea matricială clasică, impactul evoluează monoton în canalul dezvoltare (cercetare ® tehnologie ® capabilităţi ® cerinţe).

În abordarea GMS impactului i se permite să evolueze înainte, înapoi sau lateral în canalul dezvoltare (cercetare ® tehnologie ® cercetare ® cercetare ® tehnologie ® capabilităţi).

GMS are posibilitatea să evidenţieze relaţia nod-legătură atât pentru forma matricială, cât şi pentru cea în reţea (în care proiectul de cercetare sau tehnologie, sau capabilitate sunt tratate ca un nod într-o reţea, iar impactul unui proiect (nod) asupra altui proiect (nod) este evidenţiat ca legătură în reţea).

Suplimentar, are posibilitatea perspectivei multiple (Multiple Perspective – MP) tratând nodurile ca şi cantităţi multi-atribute care există simultan în diferiţi vectori-legătură cercetare-cerinţe.

Utilizatorul are posibilitatea selectării nodurilor de interes, fără a mai fi copleşit de complexitatea întregii reţele.

Cercetători pot:

· observa întregul context în care se va desfăşura munca lor;

· identifica aplicaţii noi pentru cercetările lor şi formula decizii informate referitoare la maximizarea câştigurilor aduse de aceste cercetări în viitor;

· împreună cu utilizatorii şi alte părţi interesate pot identifica proiectele de cercetare şi tehnologie care reprezintă obstacole în calea atingerii obiectivelor stabilite.

Studiile retrospective făcute pe baza modelării grafice, în reţea, au evidenţiat câteva concluzii referitoare la rolul şi impactul cercetării fundamentale:

· majoritatea cercetărilor fundamentale cu impact tehnologic direct nu au fost orientate către o anumită ţintă şi s-au produs cu zeci de ani înainte ca tehnologiile sau sistemele să fie realizate;

· nu s-a evidenţiat un impact indirect cumulativ al cercetării fundamentale utile;

· o sumă de cunoştinţe avansate s-au acumulat în multe domenii înainte ca sinteza acestora să conducă la producerea unei novaţii;

· alocarea beneficiilor, determinate de rezultatele cercetării, pe lucrări de cercetare, organizaţii şi agenţii de finanţare este foarte dificilă şi arbitrară, în special la nivelul lucrărilor de cercetare.

11.4.5. Evaluarea cercetării folosind entropia.

În evaluarea impactului cercetării se au în vedere mai multe tipuri de indicatori, distribuţii cu reprezentare diferită, spre exemplu:

· alocarea fondurilor pe discipline tehnice;

· alocarea fondurilor după performanţa tehnică;

· alocarea fondurilor după nivelul de dezvoltare;

· numărul de articole produse în diferite discipline;

· numărul de co-autori ai articolelor din diferite discipline;

· numărul de articole publicate în diferite discipline;

· numărul de citări pe articole în diferite discipline;

· numărul de citări ale cercetătorilor pe tipuri de instituţii şi ţări;

· numărul de patente produse în diferite tehnologii etc., etc.

Chiar dacă aceste distribuţii sunt listate sau catalogate în cursul procesului de evaluare, foarte rar ele fac subiectul analizei distribuţiei. O astfel de analiză poate oferi o imagine mai nuanţată şi mai bogată a impactului cercetării sau a procesului de management, decât cele oferite de analiza numai a mărimii indicatorului.

Utilizarea entropiei pentru analiza şi caracterizarea acestor distribuţii, oferă un potenţial de îmbunătăţire substanţială a interpretării rezultatelor evaluării [11].

În mecanica statistică, entropia reprezintă legătura între numărul de microstări (sau Stările sistemului la nivel atomic), pentru o macrostare (stare a sistemului la nivelul termodinamicii clasice). Evoluţia sistemului se realizează întotdeauna către starea cea mai probabilă, sau sistemul trece de la starea de ordine la starea de dezordine. În teoria informaţiei, aceeaşi definiţie capătă forma următoare:

în care S este entropia sistemului constând dintr-un număr de N unităţi, distribuite în m Stări, cu o funcţie de distribuţie n(i).

Entropia poate fi interpretată ca măsură a ordinii sau a lăţimii distribuţiei, iar schimbările ei pot fi urmărite în timp.

Se poate exemplifica folosirea entropiei în evaluarea impactului cercetării folosind două distribuţii dintre cele prezentate anterior:

· alocarea fondurilor pe discipline;

· alocarea fondurilor după nivelul de dezvoltare.

Indicatorii cantitativi ai gradului de integrare laterală sau verticală într-o organizaţie sau grup de programe trebuie să fie utili managementului pentru supravegherea procesului de cercetare. Indicatorii cantitativi sunt intrinsec incompleţi, nu dau nici o informaţie asupra intensităţii legăturii dintre diferite discipline şi nu furnizează un punct de plecare pentru identificarea domeniilor cu probleme potenţiale. Integrarea laterală sau verticală în organizaţie trebuie să fie evidenţiată uşor în cazul unor niveluri de dezvoltare multiple şi a mai multor discipline. Măsura cantitativă propusă pentru alocarea fondurilor în cazul integrării verticale sau laterale este gradul în care diferitele categorii de fonduri sunt distribuite la cel mai scăzut nivel pe discipline şi niveluri de dezvoltare în organizaţie.

Există trei condiţii limită:

1) pentru fondurile gestionate de o entitate (ex.: şeful laboratorului), măsura tinde către zero dacă toate fondurile sunt alocate unui nivel de dezvoltare sau unei discipline tehnice;

2) măsura tinde către 1 dacă fondurile sunt egal distribuite între nivelurile de dezvoltare sau discipline;

3) măsura poate lua uniform şi continuu orice valoare între 0 şi 1.

Aceste proprietăţi sunt îndeplinite de entropie.

Următorul exemplu se referă la utilizarea entropiei la evaluarea integrării verticale:

· Cele trei niveluri de integrare sunt: cercetarea fundamentală, cercetarea aplicată şi dezvoltarea tehnologică

· Măsura entropiei pentru programul fiecărui şef de laborator este dată de formula entropiei ponderate cu un coeficient, care produce limita superioară 1.

· Dacă toate fondurile sunt concentrate într-un nivel de dezvoltare, entropia - măsura integrării verticale este zero, dacă toate fondurile sunt egale pe nivelurile de dezvoltare, măsura integrării verticale este 1.

Managementul de la toate nivelurile va examina toate programele şi va decide cum trebuie structurată integrarea fondurilor. Acesta este un moment cheie al procesului şi necesită definirea şi planificarea pentru implementare a modurilor de integrare verticală.

Entropia este utilizată pentru urmărirea programelor în timp la diversele niveluri de dezvoltare. Un program tipic va avea o entropie scăzută în fazele de cercetare fundamentală şi aceasta va creşte la trecerea în fazele de cercetări aplicative sau dezvoltare. Dacă entropia rămâne scăzută în anumite faze la trecerea în fazele următoare se vor produce tranziţii abrupte. Aceste situaţii nu sunt de dorit şi pot fi uşor observate în traiectoriile entropiei.

Entropia poate fi întrebuinţată pentru urmărirea proceselor şi ameliorarea interpretării rezultatelor, fiind foarte utilă atunci când managementul trebuie să urmărească zeci sau sute de programe.

11.4.6. Metode semicantitative – sisteme expert.

Metodele semicantitative utilizează un aparat matematic redus având o credibilitate limitată în lumea analitică, selecţia inovaţiilor ce urmează să fie analizate tinde să fie arbitrară, fiind atributul competenţei experţilor ce fac evaluarea.

Studiile retrospective semicantitative sunt generate de autori prin integrarea conţinutului rapoartelor şi cărţilor cu experienţa personală.

Evaluarea impactului cercetării este în esenţă un proces de diagnoză care foloseşte foarte multe instrumente de diagnostic. Recent au fost făcute eforturi pentru dezvoltarea unei abordări de tipul sistem expert combinată cu reţele neuronale artificiale pentru utilizare în managementul cercetării.

În [11], este prezentat sistemul Reţea Expert de Management a Cercetării (Research – Management Expert Network, R-MEN) caracterizat prin două instrumente complementare: Dezvoltare organizaţională/ Profesională (Organizational/ Professional Development – O/PD) şi Reţea Expert (Expert Network – EN).

Având un set de politici şi strategii de management al cercetării, R-MEN învaţă concepte de organizare ierarhică a acestor politici şi strategii, le foloseşte pentru clasificarea şi trierea propunerilor de cercetare.

Elaborarea sistemului a avut în vedere următoarele componente strict necesare pentru un management de succes:

· deschiderea către schimbare;

· specificarea proceselor;

· tehnologia informatică;

· instrumente de măsurare;

· instruirea şi îmbunătăţirea continuă.

Sistemul R-MEN constă din baza de date, baza de cunoştinţe şi motorul de inferenţă.

Baza de date reprezintă un model al sistemului cercetare-dezvoltare, compus din clase de obiecte, fapte şi evenimente ce conţin toate tipurile de resurse ce trebuie gestionate, caracteristicile lor, relaţiile şi tipurile de informaţii ce se schimbă între ele.

Baza de cunoştinţe conţine regulile de interpretare, raţionamentele şi deducţiile ce acţionează asupra datelor. În baza de cunoştinţe sunt cinci module prin care motorul de inferenţă acţionează asupra bazei de date:

· modulul de selecţie a proiectelor;

· modulul de alocare a resurselor;

· modulul de evaluare şi control al proiectelor;

· modulul de evaluare a investigatorilor;

· modulul de evaluare a organizaţiei.

Acţiunea bazei de date asupra bazei de cunoştinţe se face prin intermediul a patru module:

· modulul politici/ strategii;

· modulul de colectare a propunerilor;

· modulul de calcul al impactului cercetării;

· modulul de evaluare a propunerilor.

Motorul de inferenţă, care conţine şi reţeaua expert, îndeplineşte toate acţiunile de raţionament, deducţii şi asocieri pe baza modulelor mai sus amintite şi a unor asocieri de tipul “Ce” (se întâmplă cu…) “dacă” (se produce evenimentul…) – “what if”.

Reţeaua neuronală artificială permite sistemului să se autoinstruiască adăugând componente suplimentare fiecărui modul pe baza experienţelor anterioare.

Sistemul R-MEN este utilizat pentru rezolvarea problemelor complexe, care în mod obişnuit sunt rezolvate de experţi cu înaltă calificare profesională, instruire şi experienţă în domeniile de interes.

BIBLIOGRAFIE la cap. 11

[1]. Weinberg A.M., 1964 “Criteria for sciencific choice, the two cultures”, Minerva 4

[2]. Averch, H. “The Practice of Research Evaluation in the United States”, Research Evaluation, vol.1, No.2, 1991.

[3]. Kostoff, R.N. “Citation Analysis Cross – Field Normalization, A New Parodigm”, Scientometrics, 1997.

[4]. Australia, “Research Performance Indicators Survey”, National Board of Employment, Education and Training, Commissioned Report No.21, Australian Government Publishing Service, Canberra, Australia, January 1993

[5]. Norin F., Olivastro D., “Bibliometrics – Theory Practice, and Problems”, Evaluation

Stevens K.A., Review, Special Issue on Research Impact Assement, Febr.1994.

[6]. Kostoff, R.N. Averch H, “Research Impact Assessment; Introduction and Overview”,

Chubin D,. Evaluation Review, Special Issue on Research Impact Assement, Febr., 1994.

[7] Healey P., Rothman H., “An Experiment in Science Mapping for Research Planning”,

Hoch P., Research Policy, Vol. 15, 1986.

[8]. Kostoff, R.N. “Accelerating the Conversion of Science to Technology: Introduction and Overview”, Journal of Technology Transfer, 1997.

[9]. Themelis N.J., “Evaluation and Selection of Project in Industrial Research”, Journal of Management. Jan.1976.

[10]. Barker D., Smith D., “Technology Foresight Using Roadmaps”, Long Rang Planning, vol.28, No.2, 1995.

[11]. Kostoff, R.N. “The Handbook of Research Impact Asessment:” V Edition, Summer 1995, DTIC Raport No. ADA 296 021.

Faza următoare Înapoi