Modul tematic TT - 16

Transferul internaţional de tehnologie

Prof.dr.ing. Gh. Ivănuş

1. Specificul transferului internaţional de tehnologie

Transferul local de tehnologie se desfăşoară la nivelul unei ţări, în plan vertical, de la unităţile de cercetare‑dezvoltare proprii către activitatea productivă, generatoare de profit.

Transferul internaţional de tehnologie se efectează în plan orizontal prin transmiterea unor cunoştinţe tehnologice dintr‑o ţară (furnizor de tehnologie) către o altă ţară (cumpărător de tehnologie) care are nevoie de tehnologia respectivă.

În practică este dificil de separat transferul internaţional de tehnologie de transferul local, deoarece agenţii economici pot alege tehnologiile pe bază de oferte şi licitaţie, la care pot participa atât furnizori indigeni, cât şi străini.

Transferul de tehnologie are în majoritatea cazurilor şi un caracter comercial, atunci când este vorba să se transfere o proprietate industrială, concretizată în brevete, patente, cunoştinţe tehnice şi comerciale, atunci când cunoştinţele în cauză au devenit de domeniu public, publicaţii, comunicări ştiinţifice etc. (vezi fig. 1).

Fig. 1 Corelaţia dintre transferul de tehnologie şi producţie

Din examinarea datelor prezentate în fig. 1 rezultă că tehnologiile importate pot afecta Produsul Naţional Brut pe patru căi principale;

a. sursă de creştere a stocului fizic de resurse disponibile: procese tehnologice, echipamente, asistenţă tehnică.

b. creşterea gradului de utilizare a resurselor interne: crearea de noi locuri de muncă, creşterea gradului de utilizare a unor capacităţi de producţie, extinderea terenului cultivabil etc.

c. creşterea eficienţei utilizării unor resurse disponibile: mână de lucru, capital, materii prime, măsurată în unităţi de produs pe unitatea de timp.

d. tehnologiile importate pot constitui materiale de comparaţie şi o concurenţă pentru tehnologiile indigene tradiţionale, stimulând nivelul calitativ al acestora.

2. Influenţa importului de tehnologie asupra resurselor disponibile

Cu toate avantajele mai sus menţionate, importul exagerat de tehnologie străină poate avea o influenţă negativă asupra dezvoltării economice a unei ţări:

a. diminuarea stocului naţional de resurse disponibile, prin aşa‑numitul transfer invers de tehnologie ‑furtul de creiere‑ sau pierderea controlului asupra unor sectoare

economice de interes naţional ‑ în favoarea capitalului străin.

b. scăderea gradului de utilizare a unor resurse existente, vezi fig. 2.

Fig. 2 Scăderea gradului de utilizare a unor resurse

Curba A‑A reprezintă tehnologia tradiţionalâ care absoarbe mână de lucru însemnată, dar investiţii de capital mai mici (B‑ L0C0).

Curba A'‑A reprezintă tehnologia îmbunătăţită importată, care necesită mai puţină mână de lucru la acelaşi capital (B1‑L1C0), sau chiar cu un capital mai scăzut (D‑L2C1).

Situaţia prezentată în fig. 2 demonstrează dilema în care se găsesc majoritatea ţărilor importatoare de noi tehnologii, care trebuie să facă faţă simultan efortului în valută convertibilă şi utilizării parţiale a forţei de muncă.

c. Competiţia dintre tehnologiile importate şi cele indigene conduce în termen scurt la falimentarea centrelor de cercetare‑dezvoltare interne necompetitive, iar restructurarea tehnologică necesită noi importuri de capital.

3. Scurtă comparaţie a practicii importului de tehnologie

a) Înainte de 1989

‑ nivelul tehnologic;

‑ programe de cercetare „atotcuprinzătoare”;

‑ asimilarea produselor.

b) După 1990

‑ restructurarea institutelor de cercetare;

‑ reducerea investiţiilor.

a) Înainte de 1989

În România, tehnologiile indigene şi transferul de tehnologie importată au făcut ca în perioada anilor 1960–1980, producţia industrială să cunoască o semnificativă creştere în toate ramurile industriale (ritmuri de creştere anuală cuprinse între 10–15% pe an).

După anul 1980, politica de rambursare rapidă a creditelor externe a condus la descurajarea şi apoi la oprirea importului de tehnologie modernă, ceea ce a făcut ca în deceniul 1980–1989 să se creeze un însemnat decalaj tehnologic între producătorii interni şi cei din străinătate.

Aşa se face că ceea ce s–a realizat bine în perioada 1960–1980, prin menţinerea unui raport corect între tehnologiile interne şi cele importate (majoritare), s–a dereglat după 1980 printr–o politică autarhică în domeniul transferului de tehnologie indigenă, cu repercusiuni negative în toat ramurile industriale.

Tehnologiile existente la începutul anului 1980, în sectoarele industriale importante cum sunt: siderurgia, metalurgia feroasă, construcţia de maşini, mine, extracţie ţiţei, prelucrare ţiţei, petrochimie, agricultură etc. se situau la nivelul de mijloc al celor existente pe plan mondial. Din păcate, după 1980, decalajul a crescut dramatic nu numai din punctul de vedere al performanţelor tehnologice, dar şi sub aspectul informaţional, tehnica de calcul, protecţia mediului, riscului industrial etc.

Renunţarea la importul de chimicale şi catalizatori specifici, piese de schimb, componente de automatizare, echipamente de calcul şi goana după asimilarea în producţia indigenă, indiferent de costurile necesare, a acestora a condus la diminuarea rentabilităţii producţiei alimentare, agricole şi industriale.

Lansarea unor programe de cercetare „atotcuprinzătoare” a condus la dispersarea efortului de creaţie tehnică pe o multitudine de probleme rămase în marea lor majoritate fără finalitate sau încheiate cu rezultate sub nivelul celor existente la acea vreme pe plan mondial.

Cercetarea vreme îndelungată a unor tehnologii puternic poluante, cum a fost cazul tehnologiilor pentru fabricarea izocromaţilor (Toluen diizocianat – TDI şi Metilen difenil diizocianat – MDI) folosiţi în producţia de spume poliuretanice, a ignifuganţilor pe bază de brom şi poliacetilene şi neglijarea dezvoltării unor tehnologii importate de nivel corespunzător la acea vreme, ca de exemplu: piroliza hidrocarburilor, sinteza poliolfinelor, cracarea catalitică, au însemnat o irosire a forţelor de cercetare şi constituie un handicap pentru restructurările ce se impun astăzi.

b) După 1990

După 1990, transferul de tehnologie, atât în sensul celui intern, cât şi internaţional, cunoaşte o dramatică scădere datorită mai multor cauze, cum sunt:

– restructurarea instituţiilor de cercetare–dezvoltare în societăţi comerciale, regii autonome, unităţi de cercetare–dezvoltare etc.;

– reducerea la zero a investiţiilor, din principalele ramuri industrial, blocajul financiar, lipsa de fonduri a societăţilor comercial ca potenţiali parteneri în transferul de tehnologie, deşi necesarul de tehnologii moderne este însemnat;

– inexistenţa unor lichidităţi de capital şi dobânzile extrem de ridicate practicate de băncil deţinătoare de fonduri financiare descurajează restructurarea tehnologică a societăţilor comerciale cu capital de stat;

– procesul extrem de lent şi dificil al privatizării marilor întreprinderi industriale cu capital de stat şi atragerea nesemnificativă a investitorilor străini în domeniile prioritar ale economie naţionale, deşi legile existente sunt favorizante.

Dacă cele enumerate mai sus ar putea fi considerate în mare măsură cauze obiective, nu este mai puţin adevărat că există şi unele cauze subiective, care depind în esenţă de modul cum se desfăşoară activitatea în sectorul de cercetare–dezvoltare, cu capital de stat, aşa cum sunt:

– slăbirea disciplinei de lucru, lipsa de cointeresare a personalului de cercetare prin plata nediferenţiată după capacitate şi aport, desfiinţarea gradelor profesionale din cercetare, ocuparea fără concurs a posturilor de conducere prin validarea acestora de către Consiliul Împuterniciţilor Statului (în esenţă, numirea de către departamente), lipsa de colaborare între unităţile de cercetare şi cele de proiectare etc.

4. Factorii care asigură succesul transferului internaţional de tehnologie

a) Infrastructura tehnologică

–centre de documentare, conectarea lor – online la centrul INPADOC (brevete şi invenţii) – Viena;

–birouri de avocatură specializate în licenţe, brevete şi transfer tehnologic din România în exterior şi din alte ţări în România;

–reevaluarea funcţiunii Centrului Comun UNIDO–Viena–România;

–reconsiderarea legislaţiei interne: scutiri de taxe de import utilaje cercetare–dezvoltare, credite cu dobânzi scăzute pentru cercetare–dezvoltare etc.

b) Organizarea unor competiţii de oferte tehnologice

–operaţii premergătoare selecţiei tehnologiilor;

–criterii de profitabilitate.

A se vedea fig. 3.

c) Garanţii în transferul internaţional de tehnologie

–reglementări internaţionale: prevederi UNCTAD, conferinţa de la Haga;

–garanţii tehnologice: capacitate, consumuri, calitate produs, garanţii mecanice;

–garanţii financiare: procent din valoarea contractului, bid bond, performance bond, garanţie bancară etc.

5. Tehnologii chimice, petrochimice şi de prelucrare a ţiţeiului exporate de unităţi de cercetare–dezvoltare din România

a) înainte de 1989

b) după 1989

Înapoi lista module curs transfer de tehnologie Înapoi transfer de tehnologie Înapoi